(b)Arca lui goE

b-Log anonim, amator si ventrilog al celor fara de blog. Despre NIMIC

Archive for ianuarie 2019

Contrapunct de inflexiune (in lucru)

Posted by Arca lui Goe pe ianuarie 25, 2019

N-avea telefon instalat acasa, asa ca atunci cand voia sa-si sune iubita trebuia sa gaseasca un telefon public interurban, dintre cele care se gaseau la gara, la posta si la universitate. Norocul lui ca era student, iar astazi de-abia astepta sa-i telefoneze iubitei sale pentru a aranja detaliile intalnirii lor iminente. Maine, dis de dimineata, avea sa plece la Constanta, la santierul naval, unde, impreuna cu cativa colegi si profesori, avea sa ramana pentru trei zile (si trei nopti) la o sesiune de studiu si colectare de date pentru lucrarea de diploma, iar la intoarcere urma sa se opreasca in Bucuresti si sa petreaca alte trei zile (si trei nopti) cu iubita lui. Abia aflase ca trenul la care aveau rezervate bilete trecea prin gara Baneasa, unde stationa 30 de minute, o jumatate de ora intreaga, asa ca voia sa-si sune iubita si sa-i spuna ca nu poate avea rabdare trei zile incheiate inainte sa o vada si ca o asteapta pe peron in gara Baneasa ca sa petreaca impreuna, in avanpremiera, o jumatate de ora de amor. Furat de perspectiva de a-si putea imbratisa si saruta iubita cu trei zile mai devreme dectat planuise, omul, ne avand habar de distante si trasee prin Bucuresti (ca orice provincial nemantuit), nu s-a gandit niciun moment la dificultatile logistice ale unui asemenea randez-vous pe un peron vechi de gara si a ramas profund dezamagit cand a constatat, la telefon, ca iubita lui nu-i impartasea entuziasmul. Trenul sau urma sa ajunga in gara Baneasa la 6:00 dimineata pentru a o porni apoi spre Constanta la 6:30. Iubita i-a spus ca o asemenea intalnire este total nepractica intrucat ea ar trebui sa se trezeasca cel tarziu la 4 daca nu chiar la 3 si jumatate pentru a putea ajunge la Baneasa la 6. Prin urmare ea i-a spus ca ar fi mai bine sa-si conserve dorul care-l macina pentru cand s-o intoarce de la Constanta, sa nu fie suparat pentru asta, pentru ca uite, nici ea nu se supara pe el pentru ca se duce la mare fara ea. Ce sa poti sa mai zici? Omul a aceptat resemnat solutia „de copromis” propusa de iubita lui, dar tonul vocii i-a scazut cu vreo trei octave, semn de adanca nemultumire pentru naruirea instantanee a planurilor pe care si le facuse spontan, fara sa cugete prea adanc. Se si vazuse in preajma ei, privindu-i ochii adanci si minunati, simtindu-i prin toti porii trupul si fiinta, iar acuma, na, nu era destul aceasta pierdere dureroasa (n.b. da frate da, dureroasa, ce te miri, iti spun eu ca autor de fictiuni), dar il mai intepa si gandul amar ca iubitei lui, trezirea din somn la o ora nebuna din noapte si o calatorie pana la Baneasa i se pareau un sacrificiu prea mare pentru un simplu randez-vous de o jumatate de ora pe un peron de gara. Eh, c’est la vie.

In tren, omul s-a prins in jocuri de carti cu colegii, straduindu-se sa uite de planurile sale evaporate in neant. Totusi pe masura ce se apropia de Bucuresti se simtea cuprins de o neliniste crescatoare la gandul ca va privi la Baneasa un peron pustiu de gara, ca semn al ratarii unei atingeri cosmice, presupusa, hăt demult, a se intampala aevea, fix acolo, in acel nod de cale ferata al Universului, in acea bizara zi de mai, dimineata la ora 6. Si-a propus sa refuze discret acea priveliste dezolanta, ramanand concetrat la jocul de wist. Trenul a ajuns in timp la Baneasa. Afara incepuse sa ploua (n.b. pe bune, chiar ploaua, nu spun asta pentru sporirea efectului dramatic – autorul). Jocul de wist s-a sfarsit taman cand trenul se pusese in miscare spre Constanta. Omul s-a ridicat in picioare sa se dezmorteasca si, atras parca de o forta magnetica, s-a intors spre geam. Acolo pe peron, dichisita ca de bal, sub o umbrela cu dantela, se afla chiar ea, iubita lui, vie, in marime naturala, imobila, nemiscata. Doar ochii ii zvacneau sacadat de la vagon la altul. Un zâmbet amar si o speranta descrescatoare i se scurgeau pe fata, pe masura ce trenul isi sporea viteza, etalandu-se astfel o intreaga istorie de emotii si expresii, condensate intens in acea clipa imobila. Mai spera poate ca macar sa fie vazuta, sau ca cineva sa-i strige din tren un „te iubeeeesc” alungit de goana trenului si de efectul Dopler-Fizeau. Blocat in intesiatea momentului omul n-a apucat sa deschida fereasta decat foarte tarziu. Si-a fluturat bratul si i-a strigat numele, spre nedumerirea colegilor. Dezamagire si furie, ultima halta. Le-a explicat apoi intamplarea colegilor si profesorilor care l-au ascultat amuzati. O profesoara batrana, trecuta prin multe la viata ei, l-a privit zambind si i-a zis: „Fata asta nu trebuie ratata. Ea e aceea. The one!”

Si totusi, n-a fost ea aceea, si atunci inseamna ca acesasta intamplare nu-i un punct de inflexiune ci doar o simpla si banala intamplare. Sau poate ca totusi este, prin ceea ce nu s-a intamplat, prin ceea ce a fost ratat infinitezimal. Daca omul ar fi coborat totusi pe peron, chiar stiind ca nu-l asteapta nimeni, asa… ca sa faca sigur cativa pasi prin ploaie (si ca sa verifice in secret o mica speranta) poate ca, cine stie, aceasta intamplare ar fi fost un alt fel de punct de inflexiune. Ma rog, n-avem de unde stii cu siguranta despre asta (n.b. nici macar eu Autorul, creator al acestei povesti imaginare de nimic in proza scurta).

Posted in Imperiul Cuvintelor, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 54 Comments »

Punctul, cel mai de Nimic semn (sau simbol?) dintre toate

Posted by Arca lui Goe pe ianuarie 22, 2019

Punct. Puncte. Doua puncte: Trei puncte… de suspensie. Puncte de inflexiune, puncte critice, puncte, puncte… Punct gramatical (tatal tuturor semnelor de punctuatie). Punct geometric (nimicul matematic, zero dimensional). Punct de topire. Punct de fierbere. Punct singular. Punct si de la capat. Viata noastra este formanta din puncte. Cateva puncte, adimenisonale, unite prin cateva linii imaginare. Esenta vietii fiecaruia dintre noi consista in aceste noduri prin care suntem fortati sa trecem cu viteza ametitoare, prabusindu-ne in ele ca-ntr-o gaura neagra, plonjand in adancul lor infinit (agonie si/sau extaz) revenind apoi in „no time” inapoi, la suprafata, la aer, si la viata superficiala care se consuma si ne consuma in asteptarea urmatorului nod, urmatorului punct de inflexiune. Alt punct, alt salt mortal.

In 1990, sonda spatiala Voyager 1 a trecut de orbita lui Saturn, ajungand la 6 miliarde de km distanta de punctul (emergent) de origine. De dincolo de Saturn sonda a facut o multime de fotografii celebrelor inele ale planetei, iar pe una dintre acestea se vede, in background, abia perceptibil, un mic si insignificat punct luminos: planeta Pamant. Atat, un simplu punct pe cer. In rest universul infinit si inutil. 99,(9)%, adica 99,999999999999999999… % din ceea ce conteaza pentru trupul, mintea si sufletul fiecaruia dintre noi se afla acolo, in acel punct si nicaieri altundeva. Durere, fericire, viata, succes, esecuri, prieteni, ratari, iubire, ura, disperare, familie, dusmani, trecut, prezent, viitor, frica, speranta, dragoste, resemnare, dorinta, atasament, tradare, agonie, extaz, totul (ni) se intampla acolo, intr-un punct, intr-o clipa.

Pale Blue Dot – A Great Speech By Carl Sagan

In viata fiecaruia dintre punctele care suntem, locuind intr-un punct, se remarca puncte de inflexiune, (caci intr-in punct incap o infinitate de puncte), intamplari banale, nesemnificative in aparenta, care au darul de ne schimba fundamental drumul, destinul, puncte cheie in care ceva esential este fortat sa se intample sau sa NU se intample, rasucindu-ne traiectoria si fiinta pe suprafata acelui palid punct albastru evocat de Carl Sagan. Fiecare astfel de punct de inflexiune poarta in sine såmânatza din care poate incoltii oricand o mica poveste de nimic (despre nimic) in proza scurta. Merita explorate… In viata fiecaruia. Multe dintre ele sunt luminoase, vizibile inca in constelatia cu amintiri. Altele insa sunt obscure, intunecate, ca niste gauri negre (in suflet). Acestea nu sunt vizibile cu ochiul liber. Nici cu telescopul, nici cu microscopul. Existenta lor poate fi probata numai indirect, prin efectele pe care le produc (si necesita inteligenta, rabdare si talent, geniu, poate, pentru cine o avea). Ne propunem pentru o clipa sa ne oprim atentia asupra unora dintre punctele de inflexiune vizibile, luminoase si sa stoarcem din ele mici proze scurte si povesti de nimic. Vor urma pe Arca lui Goe, cateva astfel de povesti cu si despre puncte de fuga, invitandu-i si pe altii sa si le observe si eventual sa le trans-puna in proze scurte, pe ale lor, reale sau imaginare. Punct si de la capat.

Niste exemple minunate de proza scurta-scurta (scurte ca o minijupa care te umple instantaneu de emotii) se gasesc pe la prietena noastra si rebela si adolescenta, de exemplu acestea: Noblesse oblige si aceasta Inspirație. Nu vizeza ele spre puntcte de inflexiune (precum cele pe care le avem noi, orbii, momentatn in vedere) dar deseneaza un balet de cuvinte placut vederii, pe suprafata de cristal (impenetrabil ?!) a cotidianului, rezultand niste proze scurte si niste admirabile povesti de nimic, de parca ar fi fost scrise pentru publicare pe Arca lui Goe in sectiunea cu pricina.

Posted in Imperiul Cuvintelor, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic | Etichetat: , | 20 Comments »

In sfarsit o veste „buna” pe 2019

Posted by Arca lui Goe pe ianuarie 16, 2019

Domnul Goe la putere, de Ziua Culturii Naţionale

Azi (15 ianuarie) marcăm Ziua Culturii Naţionale. Legiutorul a vrut să facă din Mihai Eminescu efigie culturală naţională, patron al spiritului românesc. Ce n-a luat acesta în calcul, el însuşi mai degrabă din lumea lui Nenea Iancu, este faptul că spiritul lui Eminescu face pereche – şi ce pereche! – cu spiritul lui Caragiale, că unul fără altul nu se poate! Spuneam mai acum un an că trăim tot mai mult într-o lume a lui Caragiale, nu a lui Eminescu. În lumea trăncănelii, nu a bibliotecii, a flecărelii mărunte de cafenea, nu a interesului naţional, a „lanţului slăbiciunilor“, nu a categoriilor kantiene. Dl. Goe, se vede treaba, s-a emancipat de mam’mare, mamiţa şi Tanti Miţa şi a ajuns el însuşi om mare. Conduce, face şi desface, controlează. Deşi tot fără bilet călătoreşte, în fond, căci studiile şi le-a făcut pe sponci sau pe la vreo „privată“ şi nu se pricepe cu adevărat la nimic. Pretenţiile, ifosele, tupeul, obrăznicia, îi ţin loc de competenţă, de ideologie, de reper moral. Dl. Goe este şi mai la putere acum, ştie asta, şi e decis să facă viaţa grea oricui, cu ferma convingere că ne face, în acest fel, un bine! Ştie că face rău şi îl face cu plăcere sadică, fără remuşcări sau crize de conştiinţă. Este omul epocii sale, o lume care nu mai are nimic din ingenuitatea unora dintre personajele lui Caragiale. Râsul pe care l-a stârnit, decenii de-a rândul, literatura lui Caragiale nu a reuşit să îi înalţe pe unii la demnitatea modelului eminescian. Ne vom emoţiona, mai mereu, la suprafaţă, citindu-i poezia, după care ne vom întoarce să trăim în comèdia umană a lumii lui Caragiale. Fatalitate? Mai degrabă premeditare, pentru că dl. Goe nu este un accident, este un produs al (in)culturii care domină societatea. Şi nu cu momente „festive“, lipsite de substanţa culturii, vom vindeca societatea de impostură şi oportunism, de promovarea non-valorilor. Poate că leacul vine tot de la Eminescu, şi e dintr-un articol al poetului publicat în 1880: „Oricât de deosebiţi ar fi oamenii după clime şi rase, demagogia îi face să semene ca două picături de apă întreolaltă. Îndealtminterea lesne de înţeles. Numai popoarele care au o organizaţie naturală pot să se deosebească unul de altul. Organizaţia bazată pe legăturile fireşti dintre deosebitele clase, pe muncă, pe compensare şi, asupra tuturora, pe iubire şi respect reciproc, favorizează înaintarea lină, dar sigură a meritului. Meritul fiind însă întotdeauna ceva individual, cu atât mai deosebit cu cât caracterul şi mintea omului sunt mai deosebite, rezultă de aici că spiritul naţional însuşi se va impregna de bogăţia distinselor spirite individuale ce se ivesc… Unde domneşte demagogia orice carne cu ochi poate deveni om mare, pentru că nu se cere nimic de la el. O mărire cam trecătoare, nu-i vorbă, căci, lipsind orice măsurătoare, fiecine se crede a avea destulă talie şi destulă barbă ca să ocupe locul celuilalt, însă, oricât s-ar duşmăni nulităţile şi cumularzii între sine, în contra unui pericol sunt totdeauna uniţi în contra învingerii meritului(…)“. Poate că acum meritocraţia nu mai e la modă. Doar că meritele personale sunt întotdeauna un criteriu de judecată. Pentru că ele nu vin de la sine: au în spate muncă şi cultură, spirit de sacrificiu, slujirea celorlalţi şi a binelui public. Şi atunci când meritul contează, dl. Goe pleacă de la putere. Dar chiar ne pasă de merite, sau dl. Goe ne domină pe toţi?

* * *

Noi am mai spus-o, n-ati vrut sa ne credeti: 13 Februarie – Ziua Nationala a Culturii Romane

Posted in Aliorum Textuum | Etichetat: , , | 31 Comments »

Efectul placebo spiritual

Posted by Arca lui Goe pe ianuarie 12, 2019

Dupa cum poate se stie (si putem presupune ca, de ex, d-na CMM, un savant, „stie” foarte bine, in calitatea sa de participant ilustru de mare adancime la toate fazele „experimentului” – mai ales ca ilustrare a efectelor respective) si pe Arca lui Goe a fost promovat un experiment asemanator, la o scara mult mai mica desigur, dar nu de o anvergura mai mica in adancime si intensitate). Celor care sunt la current cu istoria experimentului similar, improvizat pe cateva dintre straturile care compun structura perena a Arcei lui Goe, le propunem articolul de mai jos (preluat din Dilema Veche) spre a le da sansa de a intocmi, eventual, in minte, un studiu comparativ intre una si alta, intre Arca lui Goe si Arca lui Vikram, prin care sa fie sesizate asemanarile si deosebirile. Celorlalti, celor „picati din luna”, popositi din intmplare aici (se-ntampla) li se ofera sansa de a medita asupra experimentului propus de Vikram si de a face studii comparative intre acela si alte experimente similare care sunt in plina desfasurare de multa vreme (sute sau mii de ani, intinse peste generatii de participanti practicanti) avand milione sau zeci de milioane, poate sute de milioane de adepti. Toti cei care vor avea disponibilitatea si abilitatea de a intreprinde acest efort mental vor constata ca „face sens”. Dar chiar si lectorul superficial (care nu va intelege mai nimic din ex-punere) va putea avea totusi anumite satisfacii intelectuale, izvorate din muzicalitatea poetica inclusa in naratiunea de mai jos. Premise favorabile pentru toti vizitatorii nostri unici de la mama lor. Asadar:

Efectul placebo spiritual

Este oare posibil ca o falsă religie să aibă un efect de proporții asupra oamenilor? Dacă o anumită narațiune e inventată de la cap la coadă, înseamnă aceasta neapărat că experiența credincioșilor care se învestesc în ea e mai puțin reală? Ideea poate părea jignitoare pentru oamenii religioși, însă istoria recentă ne sugerează că întrebarea inițială nu e tocmai lipsită de temei.
Un provocator experiment social, transformat într-un documentar intitulat The True Story of a False Prophet (2011), urmărește metamorfozarea cineastului newyorkez Vikram Ghandi în Kumaré, un înțelept guru indian, în ideea de a demonstra absurditatea credinței oarbe. Experimentul capătă însă o turnură neașteptată atunci cînd Kumaré realizează impactul imens pe care îl are în viața adepților săi.

Ceea ce a reușit el să demonstreze, pînă la urmă, este că purtăm cu toții în noi puterea de a ne schimba radical viața, dar că avem nevoie de un simbol exterior pentru a putea mobiliza această putere. Proaspăt absolvent al facultății, Vikram începe să lucreze la un documentar despre yoga. Călătorește mult în acest scop, ia legătura cu numeroși guru din Statele Unite, dar după fiecare întîlnire pleacă cu o idee sîcîitoare în minte: „Omul acesta e un impostor“, își spune el fără încetare. Decide apoi să călătorească în India, în speranța că acolo va găsi liderii spirituali pe care îi căutase în van în America, dar se loveşte de aceeași problemă: aceiaşi falși guru care inventează doctrine și iluminări și care se sabotează unul pe altul.
Acesta e momentul în care Vikram decide să devină el însuși un „lider spiritual“, pentru a dovedi semenilor săi că e suficient să arăți și să vorbești ca un guru pentru a și deveni unul și pentru a cîștiga adepți.

În acest scop, a început să-și orchestreze cu grijă metamorfoza. Lucru cît se poate de simplu. Avînd o bogată experiență în publicitate, știa exact ce anume îi trebuie pentru a-și construi un brand. Și pentru că orice religie are nevoie de o formă de incantație, a ales pentru aceasta formula „UAE“. Apoi, pentru că avea nevoie de un simbol, a ales litera U așa cum se scrie ea în sanscrită și a combinat-o cu imaginea stilizată a unui falus, care simbolizează fertilitatea și, în egală măsură, opinia lui Vikram despre virtuțile religiilor. Și-a făcut un trident din acest simbol. Au urmat la rînd sutrele. A ales, printre altele, „Sarvan Bhaav“, traducerea în sanscrită a mesajului de recrutare al armatei americane care înseamnă „Fii tot ceea ce poți să fii“ și „Karam yaivak dikaarastha“, „just do it“ – știu că nu mai e nevoie să specific cărui brand îi aparține acest motto.

Apoi a inventat cîteva mișcări false de yoga și a enunțat principiul din spatele noii religii: metafora oglinzii, și anume enunțarea ideii că ceea ce vedem în celălalt e, de fapt, propria noastră proiecție.
A urmat crearea unei pagini pe Internet, pe care sînt postate ideile de bază, o scurtă biografie fictivă a liderului Kumaré și imagini cu el în compania a nenumărați alți „lideri spirituali“. Printre poze se află și una cu un cunoscut și apreciat guru. Vikram povestește cum a fost făcută poza: acesta din urmă participa la o anume festivitate, iar Kumaré s-a strecurat în apropierea lui, stînd exact atît cît i-a fost necesar fotografului să-l imortalizeze. Și, în sfîrșit, deghizarea finală: și-a lăsat barbă și plete, a îmbrăcat un costum tradițional indian și a împrumutat accentul și greșelile de exprimare ale bunicii.

Și-a stabilit sediul în Phoenix, Arizona, și a început imediat să recruteze adepți. Lucrurile au mers cît se poate de bine, oamenii au începul să vină, iar liderul le-a turnat cu o voce convingătoare acele truisme mistice cu iz de New Age de care sînt suprasaturate rețelele sociale. Mai mult, încercînd limitele naivității adepților, a mers pînă într-acolo încît și-a ornat studioul cu portretele lui Obama și Osama Bin Laden, susținînd că toți oamenii sînt identici, fiind despărțiți doar de un anumit set de circumstanțe. În ciuda tuturor acestor camuflaje, adepții lui afișează o credință de nezdruncinat în înțelepciunea și calitățile lui. Începînd din acest punct lucrurile se complică, documentarul devenind o explorare a identității și a puterii autosugestiei. Meditația, sutrele și mișcările yoga, oricît de false ar fi ele, încep să transforme viețile adepților. Oamenii își recapătă motivația, liniștea sufletească, își redescoperă călăuza interioară și cîștigă un sentiment de control asupra propriilor lor vieți. Unul dintre adepți, o femeie obeză, suferind de depresie, mărturisește printre lacrimi, în fața camerei de filmat: „Acest om a intrat în viața mea și mi-a schimbat o pentru totdeauna“.

Ceea ce este cel mai interesant însă este faptul că falsul nostru erou, Kumaré, nu face nimic deosebit. Subliniază ori de cîte ori i se ivește ocazia că discipolii săi sînt cei care își schimbă viața, el nefiind decît o oglindă. Cînd e întrebat cîte ceva, replica lui e mereu aceeași: „Răspunsul se află în tine“.
În sfîrșit, sosește și momentul adevărului: Kumaré se prezintă în fața adepților săi așa cum este el în realitate: tînărul newyorkez de origine indiană, care vorbește o engleză perfectă și se îmbracă cu un impecabil bun gust.

Patru dintre adepți părăsesc în acel moment supărați încăperea și refuză să mai comunice cu el, însă ceilalți zece rămîn și îi fac o primire călduroasă. Căci, în ciuda farsei ai cărei subiecți au fost, viețile lor luaseră o turnură pozitivă. Tînăra obeză pierde cîteva zeci de kilograme și își schimbă complet viața, avocatul bîntuit al cărui rol era să apere condamnații la moarte își regăsește liniștea sufletească, dependentul de droguri realizează că există și un alt fel de viață, care merită trăită, și așa mai departe. Sînt schimbări concrete, măsurabile, iar faptul că ele se datorează unei farse pare a nu schimba cu nimic lucrurile.Pentru Vikram, toate acestea au constituit o experiență paradoxală: și anume, faptul că cel mai important adevăr pe care l-a realizat în viață a avut la bază cea mai impetuoasă minciună. Iar această concluzie ne conduce, inevitabil, la revizuirea gradului de validitate al propriilor noastre convertiri spirituale, la ideea neliniștitoare că eficacitatea nu e neapărat garanția autenticității. Nu există așadar lider spiritual care să îți poată schimba viața. Există însă o mare dorință de coerență, de care poate oricînd profita un fals profet.

Adrian Benea este sociolog.

Posted in Aliorum Textuum | 33 Comments »

The show must go on

Posted by Arca lui Goe pe ianuarie 10, 2019

Un surd cânta oda bucuriei (la mandolina)
Un orb o picteaza pe Gioconda (in ulei)
Un sociopat vorbeste despre iubire (la televizor)
Un mut recita o poezie de dragoste (unei autiste)

Spectacolul este fascinant.
Spectatorii sunt in delir.
Sau se prefac. Nu conteaza.
The show must go on.

Posted in Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | 14 Comments »

Angajamentul civilizației noastre de a se sinucide

Posted by Arca lui Goe pe ianuarie 8, 2019

Din cauza unor furtuni persistente (…life is life…), epopeea povestilor (noastre) de nimic in proza (ultra)scurta nu-si gaseste ritmul, ragazul, potriveala… refugiindu-se in oaza distanta a amânarilor, la cale de drum lung prin desert… Cand (daca) vom recupera ritmul, ragazul, potriveala, vom relua de indata epopeea acestor povesti de nimic, ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat, livrandu-le oricui si nimanui deopotriva, aici pe Arca lui Goe (o definitie a naufragiului). Pana atunci insa ne ispiteste ideea e a face o recomandare imposibila vizitatorilor nostri (majoritatea sidefii, invizibili precum materia intunecata): lectura unui eseu (cam plictisitor si deprimant, cutremurator chiar), musai pe un fond muzical anume (Furtuna, in acest desert). Sansele ca aceasta recomandare (duala, simultana) literar-muzicala sa i se potriveasca intr-atat vreunuia dintre vizitatori incat s-o accepte sunt, momental, extrem de mici, aproape nule, dar acesta nu este un motiv serios sa refuzam aceasta ispita. Si cum nici alt motiv nu reusim sa intrevedem iata ca o facem. Draga vizitatorule, porneste sunetul furtunii (in desert, adica in zadar) si apoi, in timp ce asculti, citeste eseul de mai jos:

Cum și-a pierdut o generație cultura comună

Patrick J. Deenen este un profesor de științe politice care a predat la diverse universități americane de prim rang. Eseul care urmează a fost publicat în 2016 și sintetizează drama umană și civilizațională observată de acest dascăl la elevii săi. Cea mai afluentă generație tânără din istorie, cea care va forma elitele și conducerea Americii viitoare, este și cea mai oarbă generație. Această orbire tragică nu este o scăpare sau o alegere conștientă, provine din amnezia inculcată intenționat de sistemul educațional pe parcursul deceniilor recente. Cum se spune în cercurile programatorilor de software: it’s not a bug, it’s a feature.

Cum și-a pierdut o generație cultura comună

Patrick J. Deneen

Studenții mei nu știu nimic. Ei sunt extrem de drăguți, agreabili, demni de încredere, în general onești, bine intenționați și cât se poate de cuviincioși. Dar creierul lor este în mare parte gol, lipsit de cunoștințe substanțiale care ar putea fi rodul unei educații moștenite sau un dar al generației anterioare. Ei sunt culminarea civilizației occidentale, o civilizație care a uitat aproape totul despre sine și care, în consecință, a ajuns la o indiferență aproape perfectă față de propria sa cultură.

Este greu să fii admis la universitățile unde am predat – Princeton, Georgetown și acum Notre Dame. Studenții de la aceste instituții au făcut ceea ce li s-a cerut: se pricep foarte bine să treacă un examen, știu exact ce este necesar pentru a obține nota maximă la fiecare materie (ceea ce înseamnă că rar devin pasionați de un subiect anume) și își construiesc CV-uri superbe. Ei sunt respectuoși și cordiali față de cei mai în vârstă, deși ușor indolenți și uneori chiar bădărani față de colegii lor. Ei respectă diversitatea (fără a avea nici cea mai mică idee despre ce este diversitatea) și sunt experți în arta de a nu judeca pe nimeni (cel puțin în public). Ei sunt crema generației lor, stăpânii universului, generația în așteptare care va conduce America și lumea.

Dar puneți-le câteva întrebări elementare despre civilizația pe care o vor moșteni și fiți pregătiți pentru priviri evazive sau chiar cuprinse de panică. Cine a luptat în războiul peloponesiac? Cine l-a învățat pe Platon și pe cine l-a școlit Platon? Cum a murit Socrate? Ridicați mâna dacă ați citit atât Iliada, cât și Odiseea. Povestirile din Canterbury? Paradisul pierdut? Infernul?

Cine a fost Saul din Tarsus? Care au fost cele 95 de teze, cine le-a scris și care a fost efectul lor? De ce contează Magna Carta? Cum și unde a murit Thomas Becket? Cine a fost Guy Fawkes și de ce este o zi numită după el? Ce a spus Lincoln în al doilea discurs inaugural? În primul? Dar în al treilea discurs inaugural? Care sunt documentele federaliste?

Unii studenți, cel mai des datorită unei alegeri norocoase a materiilor pe care le-au studiat sau datorită unui profesor excentric de modă veche, ar putea cunoaște câteva dintre răspunsuri. Dar majoritatea studenților nu au fost educați să le cunoască. În cel mai bun caz au cunoștințe accidentale, dar în rest sunt stăpâni pe o ignoranță sistematică. Nu este „vina” lor faptul că posedă o ignoranță generalizată a istoriei, civilizației, politicii, artei și literaturii occidentale și americane. Ei au învățat exact ceea ce le-am cerut noi – să fie ca niște musculițe efemere, vii din întâmplare într-un prezent trecător.

Ignoranța studenților noștri nu este un eșec al sistemului educațional – este încununarea sa. Eforturile mai multor generații de filozofi, reformatori și experți în politici publice – despre care studenții noștri (și cei mai mulți dintre noi) nu știu nimic – s-au combinat pentru a produce o generație de ignoranți. Ignoranța generalizată a studenților noștri nu este un simplu accident sau un rezultat nefericit, dar remediabil dacă angajăm profesori mai buni sau ameliorăm listele de lectură din liceu. Este consecința unui angajament al civilizației noastre de a se sinucide. Sfârșitul istoriei pentru studenții noștri semnalează sfârșitul istoriei pentru Occident.

Lamentații cauzate de ignoranța studenților au fost pronunțate pe parcursul vieții mele, printre mulți alții, de oameni ca E. D. Hirsch, Allan Bloom, Mark Bauerlein și Jay Leno. Dar aceste lamentații au fost împletite cu speranța că un apel la partea noastră angelică (și a lor) ar putea întoarce din drum această tendință (apropos, aceasta este o aluzie la primul discurs inaugural al lui Lincoln). E. D. Hirsch chiar a elaborat un curriculum de autoajutorare, un ghid despre cum să devii educat din punct de vedere cultural insuflat, în tradiția spiritului american pragmatic, cu convingerea conform căreia pierderea facultăților culturale poate fi împiedicată de o listă bună de lectură menționată într-o anexă la materiile de studiu. Ceea ce lipsește în general este recunoașterea faptului că această ignoranță este consecința intenționată a sistemului nostru educațional, un semn al succesului și sănătății sale robuste.

Am căzut în obiceiul nociv și necontestat de a gândi că sistemul nostru educațional este defect, dar de fapt el funcționează perfect. Sistemul nostru educațional urmărește să producă amnezie culturală, lipsă de curiozitate generalizată, agenți liberi situați în afara realităților concret-istorice și obiective educaționale compuse din procese fără conținut și expresii preluate pe nemestecate, cum ar fi „gândirea critică”, „diversitatea”, „modalități de cunoaștere”, „dreptate socială „și „competență culturală”.

Studenții noștri sunt întruparea unui angajament sistemic de a produce indivizi fără trecut pentru care viitorul este o țară străină, nulități lipsite de cultură care pot trăi oriunde și pot efectua orice fel de muncă fără a se interesa despre scopurile sale, instrumente perfecționate pentru un sistem economic care pune preț pe „flexibilitate” (geografică, interpersonală, etică).

A poseda o cultură într-o astfel de lume, o istorie, o moștenire, un angajament față de un anumit loc și anumite persoane, forme specifice de recunoștință și îndatorare (în loc de un angajament generalizat și dezrădăcinat față de „justiția socială”) și un set solid de norme etice și morale care stabilesc limite clare la ceea ce ar trebui și nu ar trebui să facem (în afară de a fi „excesiv de critic”) reprezintă un obstacol și un handicap.

Indiferent de specialitate sau cursurile generale de studiu, obiectivul principal al educației moderne este de a șterge resturile oricărei specificități și identități culturale sau istorice care ar putea să se lipească de studenții noștri, de a-i transforma în angajați perfecți pentru economia și organizarea statală modernă, care penalizează atașamentele profunde. Eforturile de promovare a prețuirii „multiculturalismului” au semnalat devotamentul față de eviscerarea oricărei moșteniri culturale, în timp ce actuala poveste a „diversității” semnalează angajamentul ferm pentru omogenizare prin des-culturalizare.

Trebuie să cunoaștem… Ce?

Mai presus de toate lecția principală primită de studenți reprezintă scopul adevărat al educației: singura cunoaștere esențială este aceea că ne știm a fi radical autonomi în cadrul unui sistem global atotcuprinzător, legați de un angajament comun de indiferență reciprocă. Angajamentul nostru față de indiferența reciprocă este ceea ce ne leagă împreună ca popor global. Orice rămășiță a unei culturi comune ar interfera cu această primă directivă: o cultură comună ar implica faptul că împărtășim ceva mai dens, o moștenire pe care nu am creat-o noi și un set de angajamente care implică limite și un anumit devotament.

Filozofia și practica antică au lăudat, ca o formă excelentă de guvernare, acea res publica – devotamentul față de lucrurile publice, față de lucrurile pe care le împărtășim împreună. Noi în schimb am creat prima Res Idiotica din lume – din cuvântul grecesc idiotes, adică „individ privat”. Sistemul nostru educațional produce unități solipsiste, autonome, al căror unic angajament public este lipsa de angajament față de public, lipsa unei culturi sau istorii comune. Acestea sunt creaturi perfect vidate, receptive și ascultătoare, fără obligații reale sau devotament.

Ei nu vor lupta împotriva nimănui, pentru că așa ceva nu se face, dar ei nu vor lupta în general pentru ceva sau cineva. Ei trăiesc într-un Truman Show permanent, o lume construită ieri care nu este altceva decât un decor pentru solipsismul lor, fără vreo istorie sau traiectorie anume.

Îmi iubesc studenții – fiecare dintre ei, ca orice ființă umană, are un potențial enorm și daruri minunate de oferit lumii. Însă îi deplâng pentru ceea ce le aparține de drept, dar nu le-a fost oferit. În zilele faste le disting setea de cunoaștere și suferința și știu că dorința lor naturală de a afla cine sunt, de unde au venit, încotro ar trebui să meargă și cum ar trebui să trăiască se vor afirma mereu. Dar chiar și în acele zile mai bune nutresc speranța că lumea pe care ei au moștenit-o – o lume fără patrimoniu dobândit prin succesiune, fără trecut, viitor sau afecțiuni profunde – se va nărui și că acest colaps ar putea fi adevăratul început al unei educații reale.

* * *

Sursa originala se gaseste AICI -How a Generation Lost Its Common Culture,
iar traducerea in limba romana provine de AICI – Cum și-a pierdut o generație cultura comună

Posted in Aliorum Textuum | Etichetat: | 16 Comments »

Compania TR sub clar de lună

Posted by Arca lui Goe pe ianuarie 2, 2019


Speranţele că vom pleca acasă în permisie s-au spulberat definitiv atunci când comandantul companiei ne-a anunţat că ne vom deplasa la şcoala de miliţie din localitate pentru a asigura paza obiectivului pentru 3 zile, întrucat elevii scolii, viitorii miliţieni, vor fi acasă în permisie de 1 Mai. Ne-am întristat (nevoie mare) dar apoi ne-am consolat (un pic) gândindu-ne că măcar mai schimbam decorul cazonei noastre unitaţi cu alt peisaj şi mai ales pentru că auzisem că la şcoala de miliţie se mănâncă mai bine decât în unitatea noastră. De ex. la micul dejun aveam să primim cafea (cicoare) cu lapte in loc de ceai de zahar ars… Ceai de fentă cu unt pe mâine, sau ce-ai de acasă şi gemi pe pâine. In sfârşit ne-am deplasat în incinta obiectivului cu pricina pentru a presta gardă în perimetru. Nu că ar fi fost necesara, că cine dracu să sară gardul în curtea şcolii de miliţie şi de ce, dar, în fine, ni se găsise o ocupaţie. In afara timpului de gardă (4 plus 4 ore) şi al celui de somn (8 ore) în rest era program de voie. Jucam volei şi fotbal pe terenurile miliţienilor sau stăteam la palavre. La intrarea în unitate era un telefon public care mergea interurban cu monede de un leu şi de trei lei, aşa că fericiţii posesori ai unor astfel de bani puteau suna acasă sau unde aveau chef, ceea ce (poate nu vă daţi seama) era o treabă foarte mare. Avem  şi eu câteva fise aşa că am putut  să vorbesc,  fix un minut şi jumătate, printre paraziţi si distorsiuni, timp în care am reuşit performanţa de a crea panică şi confuzie acasă, cu un astfel apel neaşteptat în care îi anunţam pe ai mei ca sunt la… miliţie… Ultimele cuvinte auzite în receptor, printre păcănituri, erau de la mama care mă întreba cu o voce disperata:  „La miliţie? Dar de ce?… „ M-am apucat apoi să cer în stânga şi-n drepata alte fise, că sa pot suna pentru a drege situaţia, dar în zadar, căci era mare penurie de monede de un leu şi trei lei prin buzunarele camarazilor mei de arme. Am ramas în zonă sperând să-i rămană cuiva vreo fisa pe care să mi-o dea mie din mila, şi astfel am ascultat conversaţiile tuturor celor care stăteau la coadă pentru minutul lor de vorbit acasă. Dar, colac peste pupază, o fisa a unuia s-a blocat în aparat şi aşa distracţia s-a încheiat, telefonul devenind inutilizabil, cu toate încercarile făcute de ghinioniştii care nu apucaseră rând la vorbit. Bravos naţiune, halal să-ţi fie. La un moment dat a aparut şi Ciprian, un tip de vreo doi pe doi, care zice „Bă ce pizda mă-si  se întampla aici? Ca io n-am apucat să vorbesc  acasă”. „Păi iete că s-a blocat o fisă în telefon şi nu mai merge”. „Ai, ai, ai, futu-te-n cur mamare în ce gaşcă m-ai băgat. Bă, ia daţi-vă la o parte să încerc şi io”. A încercat ce a încercat, tot in zadar, aşa că de nervi Ciprian al nostru i-a tras un picior (nu prea uşor şi o botină nici ea prea fină, bocanci numarul  44), de i-au sunat telefonului fisele-n cap…  Si, minune, fraţilor, minune, telefonul a început să meargă… fără fise. Fără fise. Ce s-o mai lungesc, două zile s-a vorbit în continuu la acel telefon. Gratis. Moca. Toată compania stătea la rând, sub clar de lună, fiecare vorbind câte 15-20 de minute, şi apoi se reaşeza la coadă, iaraşi şi iaraşi… Ce garadă? Nu mai era nimeni în post. Toată lumea stătea la coadă la telefonul fără fise…  purtând, până târziu în noapte conversaţii aproape publice… despre cele mai fabuloase nimicuri sau despre cele mai savante farafastâcuri, conversatii purtate de ostaşii companiei noastre cu fel de fel de civili şi de civile de la capătul firului. Unii au avut timp să se certe cu gagicile şi să se despartă, unii să se şi împace, alţii şi-au sunat neamuri sau cunoştinte cu care în mod normal nu vorbeau, iar alţii au format chiar numere la întamplare din oraşele şi municipiile patriei sperând să lege conversaţii cu dame necunoscute, dornice de taclale cu nişte băieţi de băieţi… aflati momentan în armată. In noaptea aceea am aflat că ai mei primiseră în sfârşit aprobabre pentru un apartament mai mare, în alt cartier şi că la întoarcerea din armată urma să vin în casă nouă, ceea ce mă şi bucura dar mă şi făcea să mi se sfâşie inima, gândindu-mă că părăseam cartierul în care-mi petrecusem copilaria şi adolescenţa…

Am încheiat cele trei zile de gardă şi ne-am întors înapoi la unitate. După vreo câteva zile ne-am trezit cu miliţia pe cap şi cu investigaţii. Incercau să afle cine folosise telefonul în mod fraudulos, ca să recupereze cei peste 4000 de lei pe care-i raportase poşta română ca pagubă. N-au aflat nimic. Până la urmă a plătit miliţia. Au vrut să-i păzească armata, acuma de, era musai să achite nota de plată.

UPDATE: Si o re-comandare de lectura a unei proze inguste dar foarte adanca Aici – Noul an să vă aducă…

Posted in Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 83 Comments »

1 Ianuarie – Sf. Vasile

Posted by Arca lui Goe pe ianuarie 1, 2019


Posted in Arcaluigoeologie | 7 Comments »

 
%d blogeri au apreciat asta: