(b)Arca lui goE

b-Log anonim, amator si ventrilog al celor fara de blog. Despre NIMIC

Archive for 2 ianuarie 2019

Compania TR sub clar de lună

Posted by Arca lui Goe pe ianuarie 2, 2019


Speranţele că vom pleca acasă în permisie s-au spulberat definitiv atunci când comandantul companiei ne-a anunţat că ne vom deplasa la şcoala de miliţie din localitate pentru a asigura paza obiectivului pentru 3 zile, întrucat elevii scolii, viitorii miliţieni, vor fi acasă în permisie de 1 Mai. Ne-am întristat (nevoie mare) dar apoi ne-am consolat (un pic) gândindu-ne că măcar mai schimbam decorul cazonei noastre unitaţi cu alt peisaj şi mai ales pentru că auzisem că la şcoala de miliţie se mănâncă mai bine decât în unitatea noastră. De ex. la micul dejun aveam să primim cafea (cicoare) cu lapte in loc de ceai de zahar ars… Ceai de fentă cu unt pe mâine, sau ce-ai de acasă şi gemi pe pâine. In sfârşit ne-am deplasat în incinta obiectivului cu pricina pentru a presta gardă în perimetru. Nu că ar fi fost necesara, că cine dracu să sară gardul în curtea şcolii de miliţie şi de ce, dar, în fine, ni se găsise o ocupaţie. In afara timpului de gardă (4 plus 4 ore) şi al celui de somn (8 ore) în rest era program de voie. Jucam volei şi fotbal pe terenurile miliţienilor sau stăteam la palavre. La intrarea în unitate era un telefon public care mergea interurban cu monede de un leu şi de trei lei, aşa că fericiţii posesori ai unor astfel de bani puteau suna acasă sau unde aveau chef, ceea ce (poate nu vă daţi seama) era o treabă foarte mare. Avem  şi eu câteva fise aşa că am putut  să vorbesc,  fix un minut şi jumătate, printre paraziţi si distorsiuni, timp în care am reuşit performanţa de a crea panică şi confuzie acasă, cu un astfel apel neaşteptat în care îi anunţam pe ai mei ca sunt la… miliţie… Ultimele cuvinte auzite în receptor, printre păcănituri, erau de la mama care mă întreba cu o voce disperata:  „La miliţie? Dar de ce?… „ M-am apucat apoi să cer în stânga şi-n drepata alte fise, că sa pot suna pentru a drege situaţia, dar în zadar, căci era mare penurie de monede de un leu şi trei lei prin buzunarele camarazilor mei de arme. Am ramas în zonă sperând să-i rămană cuiva vreo fisa pe care să mi-o dea mie din mila, şi astfel am ascultat conversaţiile tuturor celor care stăteau la coadă pentru minutul lor de vorbit acasă. Dar, colac peste pupază, o fisa a unuia s-a blocat în aparat şi aşa distracţia s-a încheiat, telefonul devenind inutilizabil, cu toate încercarile făcute de ghinioniştii care nu apucaseră rând la vorbit. Bravos naţiune, halal să-ţi fie. La un moment dat a aparut şi Ciprian, un tip de vreo doi pe doi, care zice „Bă ce pizda mă-si  se întampla aici? Ca io n-am apucat să vorbesc  acasă”. „Păi iete că s-a blocat o fisă în telefon şi nu mai merge”. „Ai, ai, ai, futu-te-n cur mamare în ce gaşcă m-ai băgat. Bă, ia daţi-vă la o parte să încerc şi io”. A încercat ce a încercat, tot in zadar, aşa că de nervi Ciprian al nostru i-a tras un picior (nu prea uşor şi o botină nici ea prea fină, bocanci numarul  44), de i-au sunat telefonului fisele-n cap…  Si, minune, fraţilor, minune, telefonul a început să meargă… fără fise. Fără fise. Ce s-o mai lungesc, două zile s-a vorbit în continuu la acel telefon. Gratis. Moca. Toată compania stătea la rând, sub clar de lună, fiecare vorbind câte 15-20 de minute, şi apoi se reaşeza la coadă, iaraşi şi iaraşi… Ce garadă? Nu mai era nimeni în post. Toată lumea stătea la coadă la telefonul fără fise…  purtând, până târziu în noapte conversaţii aproape publice… despre cele mai fabuloase nimicuri sau despre cele mai savante farafastâcuri, conversatii purtate de ostaşii companiei noastre cu fel de fel de civili şi de civile de la capătul firului. Unii au avut timp să se certe cu gagicile şi să se despartă, unii să se şi împace, alţii şi-au sunat neamuri sau cunoştinte cu care în mod normal nu vorbeau, iar alţii au format chiar numere la întamplare din oraşele şi municipiile patriei sperând să lege conversaţii cu dame necunoscute, dornice de taclale cu nişte băieţi de băieţi… aflati momentan în armată. In noaptea aceea am aflat că ai mei primiseră în sfârşit aprobabre pentru un apartament mai mare, în alt cartier şi că la întoarcerea din armată urma să vin în casă nouă, ceea ce mă şi bucura dar mă şi făcea să mi se sfâşie inima, gândindu-mă că părăseam cartierul în care-mi petrecusem copilaria şi adolescenţa…

Am încheiat cele trei zile de gardă şi ne-am întors înapoi la unitate. După vreo câteva zile ne-am trezit cu miliţia pe cap şi cu investigaţii. Incercau să afle cine folosise telefonul în mod fraudulos, ca să recupereze cei peste 4000 de lei pe care-i raportase poşta română ca pagubă. N-au aflat nimic. Până la urmă a plătit miliţia. Au vrut să-i păzească armata, acuma de, era musai să achite nota de plată.

UPDATE: Si o re-comandare de lectura a unei proze inguste dar foarte adanca Aici – Noul an să vă aducă…

Posted in Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 83 Comments »

 
%d blogeri au apreciat asta: