Contrapunct de inflexiune (in lucru)

N-avea telefon instalat acasa, asa ca atunci cand voia sa-si sune iubita trebuia sa gaseasca un telefon public interurban, dintre cele care se gaseau la gara, la posta si la universitate. Norocul lui ca era student, iar astazi de-abia astepta sa-i telefoneze iubitei sale pentru a aranja detaliile intalnirii lor iminente. Maine, dis de dimineata, avea sa plece la Constanta, la santierul naval, unde, impreuna cu cativa colegi si profesori, avea sa ramana pentru trei zile (si trei nopti) la o sesiune de studiu si colectare de date pentru lucrarea de diploma, iar la intoarcere urma sa se opreasca in Bucuresti si sa petreaca alte trei zile (si trei nopti) cu iubita lui. Abia aflase ca trenul la care aveau rezervate bilete trecea prin gara Baneasa, unde stationa 30 de minute, o jumatate de ora intreaga, asa ca voia sa-si sune iubita si sa-i spuna ca nu poate avea rabdare trei zile incheiate inainte sa o vada si ca o asteapta pe peron in gara Baneasa ca sa petreaca impreuna, in avanpremiera, o jumatate de ora de amor. Furat de perspectiva de a-si putea imbratisa si saruta iubita cu trei zile mai devreme dectat planuise, omul, ne avand habar de distante si trasee prin Bucuresti (ca orice provincial nemantuit), nu s-a gandit niciun moment la dificultatile logistice ale unui asemenea randez-vous pe un peron vechi de gara si a ramas profund dezamagit cand a constatat, la telefon, ca iubita lui nu-i impartasea entuziasmul. Trenul sau urma sa ajunga in gara Baneasa la 6:00 dimineata pentru a o porni apoi spre Constanta la 6:30. Iubita i-a spus ca o asemenea intalnire este total nepractica intrucat ea ar trebui sa se trezeasca cel tarziu la 4 daca nu chiar la 3 si jumatate pentru a putea ajunge la Baneasa la 6. Prin urmare ea i-a spus ca ar fi mai bine sa-si conserve dorul care-l macina pentru cand s-o intoarce de la Constanta, sa nu fie suparat pentru asta, pentru ca uite, nici ea nu se supara pe el pentru ca se duce la mare fara ea. Ce sa poti sa mai zici? Omul a aceptat resemnat solutia „de copromis” propusa de iubita lui, dar tonul vocii i-a scazut cu vreo trei octave, semn de adanca nemultumire pentru naruirea instantanee a planurilor pe care si le facuse spontan, fara sa cugete prea adanc. Se si vazuse in preajma ei, privindu-i ochii adanci si minunati, simtindu-i prin toti porii trupul si fiinta, iar acuma, na, nu era destul aceasta pierdere dureroasa (n.b. da frate da, dureroasa, ce te miri, iti spun eu ca autor de fictiuni), dar il mai intepa si gandul amar ca iubitei lui, trezirea din somn la o ora nebuna din noapte si o calatorie pana la Baneasa i se pareau un sacrificiu prea mare pentru un simplu randez-vous de o jumatate de ora pe un peron de gara. Eh, c’est la vie.

In tren, omul s-a prins in jocuri de carti cu colegii, straduindu-se sa uite de planurile sale evaporate in neant. Totusi pe masura ce se apropia de Bucuresti se simtea cuprins de o neliniste crescatoare la gandul ca va privi la Baneasa un peron pustiu de gara, ca semn al ratarii unei atingeri cosmice, presupusa, hăt demult, a se intampala aevea, fix acolo, in acel nod de cale ferata al Universului, in acea bizara zi de mai, dimineata la ora 6. Si-a propus sa refuze discret acea priveliste dezolanta, ramanand concetrat la jocul de wist. Trenul a ajuns in timp la Baneasa. Afara incepuse sa ploua (n.b. pe bune, chiar ploaua, nu spun asta pentru sporirea efectului dramatic – autorul). Jocul de wist s-a sfarsit taman cand trenul se pusese in miscare spre Constanta. Omul s-a ridicat in picioare sa se dezmorteasca si, atras parca de o forta magnetica, s-a intors spre geam. Acolo pe peron, dichisita ca de bal, sub o umbrela cu dantela, se afla chiar ea, iubita lui, vie, in marime naturala, imobila, nemiscata. Doar ochii ii zvacneau sacadat de la vagon la altul. Un zâmbet amar si o speranta descrescatoare i se scurgeau pe fata, pe masura ce trenul isi sporea viteza, etalandu-se astfel o intreaga istorie de emotii si expresii, condensate intens in acea clipa imobila. Mai spera poate ca macar sa fie vazuta, sau ca cineva sa-i strige din tren un „te iubeeeesc” alungit de goana trenului si de efectul Dopler-Fizeau. Blocat in intesiatea momentului omul n-a apucat sa deschida fereasta decat foarte tarziu. Si-a fluturat bratul si i-a strigat numele, spre nedumerirea colegilor. Dezamagire si furie, ultima halta. Le-a explicat apoi intamplarea colegilor si profesorilor care l-au ascultat amuzati. O profesoara batrana, trecuta prin multe la viata ei, l-a privit zambind si i-a zis: „Fata asta nu trebuie ratata. Ea e aceea. The one!”

Si totusi, n-a fost ea aceea, si atunci inseamna ca acesasta intamplare nu-i un punct de inflexiune ci doar o simpla si banala intamplare. Sau poate ca totusi este, prin ceea ce nu s-a intamplat, prin ceea ce a fost ratat infinitezimal. Daca omul ar fi coborat totusi pe peron, chiar stiind ca nu-l asteapta nimeni, asa… ca sa faca sigur cativa pasi prin ploaie (si ca sa verifice in secret o mica speranta) poate ca, cine stie, aceasta intamplare ar fi fost un alt fel de punct de inflexiune. Ma rog, n-avem de unde stii cu siguranta despre asta (n.b. nici macar eu Autorul, creator al acestei povesti imaginare de nimic in proza scurta).