(b)Arca lui goE

b-Log anonim, amator si ventrilog al celor fara de blog. Despre NIMIC

Punct de inflexiune (si dilema)

Posted by Arca lui Goe pe februarie 12, 2019

Pe vremea aceea nu existau telefoane mobile asa ca atunci cand aveai randes-vous trebuia sa fii la locul si la timpul dinainte stabilite, pe care nu le mai puteai ajustata din mers. Singura marjă de tolerantă era „sfertul academic”, de lungime variabilă, in functie de temperamentul fiecăruia. De obicei el ajungea cu 5-10 minute mai devreme, nu neapărat din exces de punctualitate si/sau de nerăbdare, ci asa ca să-si dea timp să se acomodeze cu locul (răgazul pentru a fi de-al locului) încat să-si poată dedica mai apoi integral atentia asupra persoanei pe care o întalnea. In schimb considera că „sfertul academic” durează cinci minute, asa că dacă persoana în chestie întarzia mai mult de atât (cinci minute) întalnirea era compromisă, căci mai mult de atâta nu astepta. O dată o prietenă a insistat să afle de ce nu durează si la el sfertul academic măcar 15 minute ca la toata lumea. I-a raspuns simplu spunandu-i că in 5 minute el se gândeste cât se gândesc altii în 15 asa că, prin urmare, si la el sfertul acela tot atâta durează. Cunoscându-l bine (bine, bine), prietena a înteles că nu bagă în carti si că întocmai asa stau lucrurile asa că de atunci n-a mai întarziat niciodată mai mult de cinci minute la întalnirile cu el.

După ceva vreme fără puncte de inflexiune care să-i (mai) fi marcat legenda personală, iată-l sosit într-o frumoasă zi de azi. A ajuns ca de obicei cu câteva minute mai devreme, în fata cinematografului unde urma să o întalnească pe ea. Se înnorase si părea că o să înceapă să plouă asa că s-a adapostit după coloane, la zece secunde distantă de locul stabilit, de unde putea vedea foarte bine si intrarea în cinematograf, dar si piatzeta din fată. La fix ora stabilită a aparut si ea pe alee, pusă la punct, dichisita, îmbracată cu o rochie albă scurtă, simplă dar de mare efect, de neuitat. Pe fată i se putea sesiza deopotriva un soi de nerabdare dar si aer preocupat al cuiva care se ia foarte in serios în legatura cu ceea ce face, iar aceasta era o expresie liberă, necenzurată, o reflectare neprelucrată a starii interioare, lăsată la voia întâmplarii, pe care si-o îngaduie oricine atunci când nu stie că este observat. De după coloane si-a permis luxul de a mai fi pentru cateva secunde bune un observator atent si discret al acestui spectacol, apoi i-a iesit în întampinare. Privirile li s-au întalnit, iar expresiile fetelor s-au ajustat în mod adecvat pentru comunicare si contact. Si-au zâmbit, s-au îmbratisat, s-au sărutat… I-au rămas în minte (si în suflet) si aerul ei preocupat cu care venea la întalnire, nestudiat si necontrolat, de dinainte de a sti că el o vede, dar si trecerea spontană de la acea stare la o alta, radiantă si zâmbitoare. Când au iesit de la film se înnoptase, si începuse să plouă. Au pornit in grabă spre statia de taxiuri, dar când au ajuns în piata Prefecturii norii s-au rupt aruncând asupra orasului o ploaie torentială. Abia au apucat sa se adăpostească în fata librariei, sub terasa care-i proteja pe toti trecatorii prinsi acolo de aceasta întamplare. Piata era luminata al giorno de reflectoare si în aceasta lumina ploaia torentială de vara oferea un spectacol grandios martorilor inocenti. Nimeni nu îndraznea să iasă de la adapost, nici măcar posesorii de umbrele, căci ploaia aceea chiar era teribilă si nu dădea semne că s-ar opri prea curând. „Ce-ar fi sa alergam prin ploaie pana la statia de taxiuri”, i-a soptit el, fără să se astepte să primească un raspuns favorabil. Plimbatul prin ploaie, alergatul prin ploaie, mersul pe bicicletă prin ploaie erau specialitatea sa, o bucurie pe care nu si-o refuza niciodata cand avea ocazia (bucurie pe care avea sa o mosteneasca deplin si fiica sa)… Acum mai era si lumina reflectoarelor si spectatorii a caror atentie ar fi cazut integral asupra unor astfel de curajosi, iar ea, in general, era o fire mai discreta care evita sa fie in centrul atentiei unui public necunoscut… asa incat el a fost luat total prin surprindere cand a auzit-o raspunzandu-i: „Ok, hai sa alergam”. Au pornit-o in fuga prin ploiae si prin apa care mustea pe asfalt , traversand in goana piata pustie, improscand cu apa ce le tasnea de sub pasi, asa ca in zece – cinsprezece secunde erau deja uzi pana la piele, ceea ce facea alergarea inutila. S-au oprit rasufland din greu in mijlocul pietei, in lumina reflectoarelor, sub asediul nemilos al apei ce cadea din cer. S-au imbratisat si s-au sarutat. Martorii i-au aplaudat si i-au aclamat dand stralucire acelui punct de inflexiune, acelei clipe de pastrat in suflet pentru totdeauna. Au pornit-o apoi la pas, tianandu-se de mana, impacati cu ploaia si poate si cu destinul. Cand au urcat in taxi ea tremura ca frunza, buzele i se invinetisera, dar inca mai avea puterea sa zambeasca, iar el a inteles ca ea trebuie sa fie aceea, the one.

O seară calmă în familie, o cina tacută, apatică, după rutina obositoare a zilei, aceeasi, aceeasi, aceeasi… Ploua. Stopii lovesc fereastra verandei, iar pisica face acrobatii pe geam incercand sa-i prinda… Iti amintesti, zice el, de ploaia aceea care ne-a prins în centru când am iesit de la cinematograf când aveam noi rande-vous-uri? Imi amintesc că am făcut tâmpenia să alergăm prin ploaie si că aproape am facut o criză de spasmofilie si că am si răcit dupa aceea, asta-mi amintesc, zice ea. Surdină, tăcere, contrapuncte de inflexiune…

Foarte on topic se dovedeste a fi un citat postat de Tony: „Life is what happens to you while you’re busy making other plans.”
Ca o continuare fireasca un indem preluat de la CRONICA [R]: If you’re walking through hell, keep walking.

CRONICI. ȘARJE. SATIRE. AUSTRALIAN OPEN, FAZA PE REVER. AȘII LUI CRĂCIUN: VICTORIA LUI FEDERER
 

18 răspunsuri to “Punct de inflexiune (si dilema)”

  1. Foarte on topic se dovedeste a fi un citat postat de Tony: „Life is what happens to you while you’re busy making other plans.”
    Ca o continuare fireasca un indem preluat de la CRONICA [R]: If you’re walking through hell, keep walking.

  2. neamtu tiganu said

    Imi amintesc ca am fåcut tâmpenia sa alergam prin ploaie ca asa s-a intimplat intotdeauna cind m-am luat dupa tine, ca nu stiu ce mi-a venit, ca mi-a luat Dumnezeu mintile, chiar zilele trecute, ti-am spus sa nu luam ardei de zacusca de la hoata aia, da tu, nu si nu, ca sunt proaspeti si au fost cu totii stricati. Ca ai vrut sa ma omori, ca ploaia asta ma omoara, stii ca nu-mi place ploaia, da o faci inadins, Jenica a venit bronzata din Maldive, da tu nu… se ridica de la masa, se duce in sufragerie, are ea acolo un coltisor, in care se retrage si plinge

    :::::::::::

    El isi pune un pahar mare de tuica, se duce imbracat sub dus, pina se face ciuciulete, cauta https://www.youtube.com/watch?v=_UmaFTEIZ84 pe mobil si intra in sufragerie ud leoarca si cu o umbrela.

    • Super tare prietene, super tare. Merci! Varianta ta de continuare denota optimism, umor, speranta… chit ca pleaca in dans din vreme, cu doi pasi mai in urma… cand inca totul era posibil… Textul in sine (continul din proza), faptul ca l-ai gandit si l-ai scris (lasand sa se vada cum ai perceput tu proza mea scurta) si felul in care se releva astfel un univers alternativ (vai, atat de similar), cel care te contine pe tine, prietene, toate ofera impreuna o mica incantare. Multumesc. Si mai poftiti. 🙂

      • neamtu tiganu said

        PRIETENE, de doua ori PRIETENE, wow!!!?

        • RALG said

          Ei si tu acuma… era o formula… Cum era sa-ti zic? Båtrâne? Amice? Acuma na, nu ca n-om fi (si) prieteni (virtuali) ca dupa atatea harjone, insirate pe ani si ani de zile, ce naiba alta sa fim decat niste prieteni vechi (care se tin la o oarecare distanta de siguranta), dar in mesajul de mai sus, ideea era mai degraba de „camarazi de suferinta”, care „compatimim impreuna”, cam acelasi gen de „ne-cazuri”, din cauza ca Universul n-are domne’ niciun pic de imaginatie si nici de respect pentru unicitatea fiintelor care-l po-puleaza, ofeindu-le doar aceleasi cateva sabloane (de cåcat) in care ii vârå cu de-a sila cam pe toti… mizand pe faptul ca „oamenii e prosti si nu stie ei unul de altul”, ca ce stie ei? Doar ca atunci cand incep sa devina prozatori, scriitori (sau asa in general artisti) si sa se etaleze spectatorilor, surpriza, nimic nou sub soare… ca te si ingrozesti de cat la fel sunt vietile, fericirile si nefericirile oamenilor, de parca n-am trai si noi intr-un Univers infinit, cu o infinitatea de posibilitati… Din tot infinitul ne-am ales cu cateva sabloane in care ne scremem sa ne incadram sau sa nu ne incadram (ca-n patul lui Procust), in functie de cat ambitz avem sau n-avem… Eu tot ma uit dupa infinitul ala chiar si asa vârât ca soarecele in labirint… Tu prietene cum stai? Te-ai re-semnat sau nu inca? Si asta e valabil pentru tot prea-cinstitul cititor citit si unic de pe Arca lui Goe, nu doar pentru Neamtzu Tziganu… indiferent pro-vincia, Bavaria, tara Vrancei, a Ialomitei, Bucovina, a Hatzegului, a Oasului, Oltenia Eterna Terra Nova, si si Banatul care-i fruncea… Plus teritoriile de peste måri… Mi-ar placea sa cunosc pe cineva din Babadag… de ex.

  3. Unul scria o scrisoare. Un tip il intreaba :
    -Cui ii scrii?
    -Mie insumi.
    -Si ce scrie in scrisoare?
    -Nu stiu, ca inca n-am primit-o.

  4. Prietenii imi spun zilnic ca sunt intepat…dar eu nu-i bag in seama si continui sa-mi vad de stupi.

  5. Iosif said

    „Pe vremea aceea…” nu exista nici cenzura ! 🙂

    • Nu exista cenzura??? Pe atunci?
      si acuma exista?

      sincer sa fiu comentariul d-voastra ma ia pe nepregatite si nu stiu ce sa zic… Bate in vreo directie? Este vreo aluzie la ceva (ce-mi scapa)? Nu stiu cum anume sa-l interpretez. V-as ramane indatorat daca ati fi mai explicit in legatura cu cenzura invocata.

      P.S. In tot cazul multumesc pentru vizita si pentru comentariu. 🙂

  6. Dl.Goe said

    Si pentru ca o zi fara (un su)râs e o zi pierduta iata o intrebare:

    Dragi vegetarieni, daca doriti sa salvati animalele de ce le mancati mancarea?

  7. Dl.Goe said

    In dragoste, intotdeauna inima unui barbat fie depaseste viteza legala, fie este parcata unde nu trebuie.

  8. Iosif said

    Daca sunteti sincer/a, mea culpa. La articolul precedent, un comentariu nu mi-a aparut, însa, tinând cont de problemele din ultima perioada ivite pe WP si celelalte sisteme de comunicare, nu e de mirare.
    O seara linistita !

    • Dl.Goe said

      Mesajul acela al d-voastra a fost o vreme in moderare. L-am vazut cu o oarecare intarziere si l-am aprobat in aceeasi zi. Va si raspunsesm. 🙂 Pe Arca lui Goe nu se practica niciun fel de cenzura. Toate mesajele, indiferent de continut, apar la vedere, pe raspunderea autorului.

      Multumesc pentru lamurire.

  9. RALG said

    Prietena mea trece printr-o criză existențială. Ba există, ba nu există.

  10. Despre tenis si tenismani se vorbeste abitir, iarasi abitir pe blogul Lui Mircea Mester, de data asta prin mediumul Andrei Crăciun. Niciunul dintre cititorii profesionisti ai Arcei lui Goe n-ar trebui pentru nimic in lume sa rateze lectura acestui articol admirabil: AUSTRALIAN OPEN, FAZA PE REVER. AȘII LUI CRĂCIUN: VICTORIA LUI FEDERER

    Fiindcă e ceva cu Nole, e ceva cu acest copil crescut în plin război, la Belgrad, în timpul când bombardamentele (nu fulguiala) închideau școlile, iar copiii trebuiau să-și umple timpul cu ceva. S-a întâmplat că Nole și l-a umplut cu tenis. Și că tenisul acela a învins războiul.

    Djokovici de astăzi, un atlet desăvârșit, este, în definitiv, un copil care nu a murit în ultimul mare război din Europa de la sfârșitul secolului XX, un copil care și-a învins copilăria și a crescut cu o foame de evadare și de glorie care nu se va sfârși niciodată.

    Iar pacea la care poate ajunge uneori un copil crescut în război e dincolo de adjectivele cunoscute ale oamenilor. Dacă veți privi mai atent, veți vedea la Nole curajul vechilor eroi.

    El nu joacă tenis doar pentru a nu fi înfrânt niciodată, el joacă pentru a trăi.

    Tenisul său este o respirație.

    Djokovici, deci, are și cea mai tragică, și cea mai frumoasă poveste dintre granzii timpului nostru.

    Dincolo de trofee și de bani, Djokovici a reușit să rămână un om bun la suflet și să nu-și piardă umorul.

    Mai târziu, cândva, când va avea cele mai multe titluri din istoria de până la noi, toate acestea vor conta și mai mult.

    Tenisul său are ceva de supraviețuitor, el luptă să rămână în joc cu orice preț și va rămâne.

    Veți trăi și veți vedea.

  11. La-nceput, pe cand fiinta nu era, nici nefiinta,
    Pe cand totul era lipsa de viata si vointa

    Micul Severin, fie liber in savane fie captiv in saivane mânca numai savarine… fiind aceasata alegerea sa libera de orice constarngeri, in baza fundamentului de la baza temeliei liberului arbitru acordat (ne)conditionat de catre Dumnezeu muritorilor… Asa zisilor muritori, Caci na acuma, cei care au apucat (cumva) sa nu mai fie din randul celor ce n-au fost niciodata, odata ajunsi in existenta, nu mai au cum sa fie eliminati… ne nimeni si de nimic, inclusiv se marele Donator Universal… Sau cum?

  12. Stely said

    Incerc pe fiecare zi sa adaug ceva deosebit la topicul prezent dar din pacate nu reusesc . 😦
    Imi pare rau ca m-am poticnit (da)tocmai la aceasta minunata proza scurta pe care am apreciat-o din primul moment de la citirea ei. Poate chiar acesta a fost motivul amutirii mele. Orice as fi scris ar fi fost banal, ba chiar ridicol . Desigur , mai sunt si alte motive care m-au tinut departe de Arca . Cum ar fi lectura „memoriilor unui celibatar ” , tenisul feminin (fed cup, Doha ) vizionari de filme si alte mici preocupari cotidiene, unele placute, altele incluse la categoria corvezi . A, am uitat „feisbuccitul” pe care nu stiu la ce categorie sa-l intoduc. Daca altadata participarea la discutii (comentarii) imi provoca oarece satisfactii, acum, mai bine as fi stat locului… Un domn m-a scos din lista, doar pentru o opinie (argumentata) ce nu i-a convenit ,iar altul mi-a sters niste comentarii chiar inofensive . 😦
    Recunosc ca imi este din ce in ce mai greu sa reînnod sirul povestirilor (comentariilor) pe Arca lui Goe. Imi este greu dar, iata , mi-a fost si dor… 🙂

    • Ma bucur ca ati reusit sa re-veniti din pauza de comentarii pe Arca si ca sunteti bine. N-o sa va vina sa credeti dar am (pre)simtit (cumva) ca ceva din acest gen de motive (si nu altele) v-au facut sa ramaneti tacuta. Vorba aceea, vine o vreme cand tacerea este singura alternativa… Nu intotdeauna insa tacerea este apasatoare… Uneori poate fi odihnitoare… Sper ca v-a priit si v-a remontat tacerea cu care ati invaluit Arca (adica pe d-voastra inseva) in ultima vreme, asa incat energia obtinuta astfel sa fie folosita cu spor in continuare, fie pe Arca, fie oriunde altundeva unde vorbele se vor fi ptrivind cu energia locului. As vrea doar sa va reamintesc despre faptul ca pe Arca lui Goe nu este musai sa facem comentarii on topic sau in prelungirea prozelor postate… Tacerile si/sau comentariile despre orice alte subiecte, extrase in mod firesc, natural, din actualitatea vizitatorilor (in special a acelor din categoria prea-cinstitului cititor citit si unic al Arcei lui Goe) sunt la fel de bine venite… Nu trebuie insa sa cautati un „dinadins” in aceasta privinta si sa fortati reînodarea sirului povestilor (d-voastra) pe Arca lui Goe. Daca vreo poveste (reala sau imaginara) scufundata in adancuri este adusa spre suprafata de vreo intamplare de pe Arca atunci da, pac la Razboiu, fara retineri, fara angoase, fara mustrari de constiinta pentru indelungate taceri…, iara daca nu, nu, si iarasi nu va faceti complexe. Oricum ati proceda in mod natural tot bine va fi.

      Sper ca reusiti sa identificati si reconstituiti in „Memoriile unui celibatar” ce anume vizam in comentariile in care am adus vorba despre aceasta „proza scurta”, sau (daca nu) ca macar va place asa, independent de orice altceva. Stiu ca nu aveti cum sa aderati total si armonic la toate concluziile, sugestiile, ideile sau atitudinile lui Antal, dar sper ca un soi de armonie sa existe chiar si in relatia cu lucrurile cu care nu sunteti de accord sau pe care le gasiti (cumva) inconfortabile in timp ce cititi… „Memoriile celibatarului”. Daca simtiti ca este vreun pasaj de pomenit sau de comentat, ori de adus in atentia spectatorilor virtuali, nu va intimidati… va puteti posta mesajul pe Arca lui Goe (fara griji si fara asteptari)… 🙂

      Facebook-ul mi se pare un mediu toxic care ingradeste libertatea vorbitorului (inclusiv libertatea de gandire) intr-un mod perfid si periculos… oferind in schimb mici satisfactii artificiale (multe si marunte) care creaza „a-dictie” si ingradire.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: