(b)Arca lui goE

b-Log anonim, amator si ventrilog al celor fara de blog. Despre NIMIC

Graţiela

Posted by Arca lui Goe pe februarie 19, 2019

Cand vorbesti (in scris) despre (mai) nimic, apoi atunci trebuie sa o faci cat de cat frumos si ingrijit, captivant (daca se poate, ah de-as putea). Iluziile se vând bine numai si numai in ambalaje sofisticate, atractive, inselatoare, asa incat curiozitatea, efortul si placerea despachetarii (a micii calatorii de la ceva-ul imaginar asteptat, pana la nimicul oferit) sa fie o placere in sine, o minciuna incitanta si distractiva, care sa-l zapaceasca intr-atat pe „spectaor” incat sa-l faca sa uite si sa ierte ca de fapt n-a primit nimic, dupa cum dealtfel fusese anuntat ex-plicit, a-prioric (chit ca i se livrase la pachet si speranta vaga a unei surprize in contra acestui anunt frust si categoric: ni-mic)… Drumul catre nimic trebuie sa fie emotionant… Iar emotia este ceva… nu-i asa? Ceva important, esential, indispensabil, nimicul si/sau alte ceva-uri (pi-pernicite) ramanand doar (simple) pretexte si prilejuri pentru starnirea emotiilor care sunt totul, totul, totul. Putem trai fara orice, fara mancare, fara apa, fara aer, fara haine, fara masina, fara telefon, fara internet, fara sex, fara bani, fara alcool, fara cascaval, fara apreciere, fara respect, fara incredere, fara dragoste, chiar si fara iubire si fara speranta, dar nu fara emotii. Fara emotii nu. Nu. Emotiile sunt totul. In viata. Sunt viaţa. Sunt insasi viaţa. Poate exagerez, dar (pentru cunoscatori) viata insasi este o exagerare. Imnensa. Si trebuie sa exagerezi in pas cu ea pentru a ramane viu, Si atunci probabil ca nimicul este cel mai bun, mai eficient, mai pur si mai lejer vehicul al emotiilor autorului (de preferat autentice) catre sarmanul spectator. De aceea noi unul (dl. Goe) promovam cu atata obstinatie povestirile de nimic in proza scurta… chiar cu riscul de a-l inhiba pe spectaor (prea-cinstitul cititor citit si unic la Arcei universale a lui Goe)… ingrozindu-l, speriindu-l in fata teribilului adevar (intuit sau revelat pana la urma) ca frumusetea (nu) se bazeaza pe nimic, reducandu-l astfel pe acel sarman la tacere, in plina si deplina libertate gratuita de exprimare. Ofera totul pentru a fi convertit la nimic. Ia de aici, neamule (semen al meu, nu intru ratiune, ci intru emotio-n-are)… Stiu, stiu, pana acuma n-am zis nimica, ti-am irosit timpul aiurea (timpul pierdut cu lectutra de pana in acest punct), cu palavre. Abia de aici incolo incepe povestea de nimic in proza scurta a zilei. Te-am fiert un pic in oala seaca dar iata in sfrasit si proza:

In scoala generala era o gagica din calsa a-IV-a A (apoi a-V-a A si tot asa pana intr-a-VIII-a A), pe care toata lumea, in mod unanim, o considera cea mai tare, cea mai frumoasa, cea mai plina de sexapel, cea mai râvnita, cea mai dorita, cea mai intangibila… Sa te apropii de ea si sa-i captezi prietenia, atentia sau (macar) bunavointa, fie si pentru o clipa doar, era o provocare, o incercare riscanta si pentru baieti si pentru fete. Partea ciudata era ca, in realitate, creatura nu era chiar asa de frumoasa si seducatoare, ci dimpotriva era chiar un pic sleampata. O fetita rosacata si pistruiata (cam ca Becky din Tom Sawyer), cu un oarecare chic dar nu cine stie ce, un pic bondoaca si grasuta, chiar urâticå in comparatie cu alte cateva reale frumuseti de prin scoala. Si atunci de unde pana unde acea aura magica, persistenta si generalizata? De unde aceasta orbire? Ei bine n-o sa-ti vina sa crezi dar toata aceasta popularitate i se datora numelui unic pe care-l purta. Pe creatura o chema Graţiela. Un nume unic in scoala. Auzi tu, Graţiela. Graţiela. Aveam o multime de daniele, mariane, marinele, mirele, gabriele, adriane, sabine, mihaiele, simone, sidonii, otilii, violete, cristine, camelii, ane, ance, biance, chiar si cecilii si venere aveam mai multe, dar Gratziela era una si numai una si era suficient sa-i pronunti numele pentru a-ti starni imagiantia… pe-a ta si pe a altora. Ah, Graţiela, Graţiela…

In mod normal povestea de nimic in proza scurta a zilei ar fi putut sa se termine aici, dar na acuma, unde s-a dus mia, duca-se si suta. Supliment:

Gratziela era singura la parinti si locuia intr-un bloc vecin cu cel in care locuiam eu, doar ca spre deosebire de noi toti ceilalti copii care ne faceam veacul pe afara, Gratziela era scumpa la vedere. Iesea foarte rar la joaca si atunci cand venea era intotdeauna insotita de tatal ei care o supraveghea indeaproape. De jucat se juca numai cu o fata vecina de palier, una Aura care era din acest motiv destul de populara ca fiind singura care putea povesti ce-a mai zis sau ce-a mai facut Gratziela. Eram prieten bun cu Aura, care credea ca sunt indragostit de ea. Nu-mi dau seama, nu-mi mai amintesc, dar poate oi fi si fost un pic indragostit de acea Aura, caci daca stau sa ma gandesc, chiar era frumusica, agreabila si binevoitoare… Dar deh, mintea mea, ca a tuturora (mentalul colectiv) statea la Gratziela, Gratziela… si numai Gratziela. Cateodata Gratiziela iesea afara cu bicicleta (celebrul Pegas cu roti mici si sa lunga), facea cateva ture in jurul blocului, urmarita de pe balconul din fata blocului de mamica sau de taticul ei, si apoi intra urgent in casa. In spatele blocului era o banca. Daca apucai loc pe acea banca puteai s-o vezi pe Gratziela de foarte aproape in timp ce-si facea turele pe bicicleta. Eu nu aveam bicicleta, dar altii aveau asa ca erau in stare i se alture, de fapt s-o urmeze cu cativa metri in urma, formand un cârd in care participantii se intreceau in a fi pe locul doi, imediat in spatele Gratizelei . Nimeni nu indraznea sa o intreaca pe Gratziela, pana intr-o zi in care unul Cristi, disperat ca nu poate sa intre pe locul doi, a depasit-o pe Gratziela. Surpriza a fost totala. Gratzielei nu i-a venit sa creada. A inceput sa pedaleze disperata ca s-si recupereze pozitia in fruntea grupului. Speriat de intamplare Cristi a gonit si mai tare… Gratziela la fel… A inceput o cursa… pentru care Gratziela nu era pregatita in niciun fel. A derapat pe nisipul de pe alee si a cazut la cativa pasi de banca de pe care urmaream intrecerea. A dat mai intai un tipa scurt, ascutit, apoi a inceput sa urle de durere. Avea coatele, palmele si fruntea julite… Ceilalti biciclisti s-au speriat si au fugit care incotro ca potarnichile. M-am dus si am ajut-o sa se ridice si sa se aseze pe banca. I-am sters palmele insangerate cu batista mea (aveam batista in buzunar)… M-a privit printre lacrimi a multumire. Apoi a venit taica-sau si a luat-o in casa. Am ramas siderat pe banca. Nu mai fusesem niciodata atat de aproape de Gratziela.

Am intalnit-o odata dupa multi ani. Arata ca un căpcăun care o inghitise pe Gratziela.

***

Acum si aici o dedicatie speciala facauta (din senin) celor doi comentatori-contributori ai Arcei lui Goe, care momentan traverseaza o perioada silentzioasa, ambii cunoscatori si iubitori ai limbii franceze (in con-text), Stely si Neamtzu Tziganu, doamnelor si domnilor:

 

 

Si o recomndare de lectura, tot proza scurta in genul povestirilor de nimic Aici – Herr Muller

Si apropo de nimic, iata inca o recomandare de lectura: Scandalul gândirii. Perspective filosofice asupra nimicului, ca mica dovada a faptului ca nu suntem singurii care-si bat capul cu nimic. Nimicul este facut astfel sa para a fi mare lucru. Din nimic.

33 răspunsuri to “Graţiela”

  1. ver-si-une cu vers-uri la vedere:

  2. Si o recomndare de lectura, tot proza scurta in genul povestirilor de nimic Aici – Herr Muller

  3. Stely said

    D’accord … cu toate „nimicurile” emoţionante şi încântaoare. 🙂 Sper sa nu se supere Neamtu Tziganu ca am reactionat prima.

    „…chiar cu riscul de a-l inhiba pe spectaor (prea-cinstitul cititor citit si unic la Arcei universale a lui Goe)… ingrozindu-l, speriindu-l in fata teribilului adevar (intuit sau revelat pana la urma ) ca frumusetea (nu) se bazeaza pe nimic, reducandu-l astfel pe acel sarman la tacere, in plina si deplina libertate gratuita de exprimare. ”

    Asa e , dar eu sper mie sa-mi treaca odata si-o data. Dar ce -o fi cu domnul D’Artagnan ? Tocmai el care producea candva „nimicuri” pe banda rulanta este acum cel mai inhibat?! Mi-e si teama, ca m-am molopsit de la el. Trebuie sa fac ceva cat de curand…

    Ia sa incerc …daca e ceva de capul ei, bine daca nu, poate maine sau poimaine.
    Ah, nu inca nu merge … 😦

    • RALG said

      Prerea mea este ca ii respingeti nimicului dreptul de a va traversa incercand sa-i impuneti sa aiba ceva in bagaj… Dar, cum spuneam, nu-i nimic… faptul ca ceva merge sau nu merge, ca e ceva de capul lui sau ca nu e, este numai si numai o problema de perspectiva…. dar cum totul curge si se invarte cred ca veti ajunge din nou la perspective mai potrivite in legatura cu povestile pe care vi le reprimati azi…

      Dl.D’Artagnan s-a epuizat, s-a consumat, s-a ars, s-a autodevorat, Trece printr-o criza de „luciditate” care-l face sa considere nimicurile ridicole, hilare, lipsite de sens si de valoare, Ceea ce-l inhiba… Totusi cred ca intr-un fel abscons este de fapt pus la incarcat…. cred ca daca nu-i fura nimeni (altcineva sau altceva) energia din acumulator, isi va reconsidera nimicurile si le va exprima iarasi in cuvinte… daca s-o mai gasi locul potrivit pentru d-lui…

    • Stely said

      Dan

      Primul meu biletel ,de la un baiat, a venit prin intermediul unei colege de liceu (clasa VIII) care, la randul ei, era colega de clasa cu cel care imi dorea(propunea) prietenia . Pe vremea aceea cuvintele „m-am indragostit ” sau „imi placi” etc erau mult prea indraznete ,fiind deci inlocuite cu o cerere scurta de „prietenie”. Dan , asa il chema , era un baiat vesel si destul de dragut ca aspect fizic . Nu trecuse mult de la inceputul primului an de liceu si, la randul meu, atrageam atentia cu firea mea vesela . Colegii lui de clasa vazusera asemanarea si, prin urmare, au hotarat ca suntem potriviti si e musai sa ne imprietenim. Au inceput ,deci ,sa-l aduca in prim -plan, adica sa-l scoata la geam, cand, din intamplare , in pauza mare treceam in fuga pe sub fereastra clasei lor care era la etaj .Ma duceam , chipurile, la sora mea care avea clasa la parter , sub clasa lor, clasa mea fiind in aripa din dreapta .Ei bine, cand treceam pe acolo, ieseau buluc la geam si stigau de zor „zambareata, zambareata” indicandu-l cu degetul pe el ,care, rosu ca racul la fata , zambea si el . 🙂 Desigur , nu era prea greu sa se vada ca si eu imi faceam drum inadins pe acolo si, ca drept urmare , la putin timp, Marga (colega lui de clasa) mi-a adus biletelul . Ea era si vecina mea , mai bine zis, a gazdei unde stateam cu sora, verisoara , varul meu (fratele ei) din clase mai mari (clasa a IX -a si a XI-a) impreuna cu alti trei baieti din alte localitati. Era un fel de pensiune . El, domnul Serafimescu, lucra la o macelarie (macelar sef) iar doamna se ocupa cu mare pricepere de noi, in sensul ca ne facea o mancare buna , buna de tot . Marga , deja avea un prieten . Acesta era un fel de Casanova al liceului. Avea experienta , prietenia lor fiind mult mai avansata , in sensul ca o conducea seara acasa si din ce am inteles de la ea se si sarutau. Eu ,insa ,nu eram pregatita de prietenia cu Dan , ceea ce i-am si transmis prin Marga . Despre povestea cu biletelul n-am spus nimenui . Atata imi trebuia , sa afle sora mea care se purta cu mime ca un adevarat cerber . Insa , Marga a insistat, totusi,sa ne intalnim .Ea locuia intr-o localitate ceva mai departe de liceu, dar se putea ajunge fara mijloc de transport, iar in drum spre localitatea ei treceam prin cea a lui Dan. Prin urmare , la sfarsitul saptaminii , m-a invitat sa merg in vizita la ea , spunandu-mi, desigur, ca vine si el .Si da , ne-am intalnit, dar nici macar nu ne-am privit . Stateam la o departare de un metru , insirati unul dupa altul pe un trotuar ingust . Marga , discreta, ramasese mai in urma ca sa vorbim nestingheriti. La fel de timizi insa nu am reusit sa inchegam vreo discutie in afara preocuparilor scolare. Era destul de clar ca nu simteam nicinul dintre noi primul fior al dragostei. La scurt timp a venit vacanta de vara si totul a fost dat uitarii. Insa, ce s-a intamplat imediat ce a inceput noul anul scolar a fost o intamplare inedtita pentru mine. Am primit tocmai de la prietenul Margai, Petrica,un biletel adevarat de dragoste. Era o poezie frumoasa(scrisa de el) ce imi era dedicata . Acolo erau invocate zambetul, stelele , luna , dragostea etc.Da , am fost atat de impresionata incat m-am indragostit subit de el .Insa , nu a stiut niciodata, intrucat i-am refuzat ‘prietenia”pe motiv de loialitatate fata de prietena mea Marga. Imi spusese ca Petrica s-a schimbat fata de ea , motiv pentru care suferea foarte mult. Nu am indraznit sa-i spun ca tocmai eu sunt motivul schimbarii lui , dar a aflat ulterior si ,de atunci, nu a mai vorbit cu mine. Petrica a mai insistat un timp cu biletelele dar eu i-am raspuns ca nu este posibil. Intre timp a aflat mama lui , care era profesora de limba romana la liceu nostru , si la urmatoarea sedinta cu parintii , diriginta mea a avertizat-o pe maica-mea ca imi cam „fug ochii” dupa baieti. Ei bine, asta a fost pentru maica-mea un motiv sa stea cu ochii pe mine tot timpul liceului. Atat de exigenta era incat nu puteam merge nici macar la cinematrogaf fara ea si sora mea. Pana si ei (sorei mele)incepuse sa-i fie rusine de prezenta maica-mii. Colegele ei si ale mele mergeau neinsotite oriunde de parinti. La un moment dat ne cam solidarizasem impotriva ei si facem misto de situatia in care ne punea . La sfarsitul liceului , dupa ce am fost admisa la facultate, am mers la balci neinsotita . Eram numai eu cu verisoara mea . Acolo , la intoarcere acasa ,mi s-au intersectat privirile cu ale unui tanar consatean . Nu-l cunosteam prea bine intrucat era cu 5 ani mai mare decat mine . Facuse liceul in Bucuresti si abia terminase facultatea de matematica . Inainte de plecarea la facultate , ma opreste in drum un profesor de biologie de la scoala din localitate, prieten cu tanarul acela pe care il chema Mihai , fiul profesorului meu de matematica, din scoala generala. Domnul Raducanu a fost unul dintre cei mai buni profesori de matematica din judet. A fost declarat profesor emerit. Mare mi-a fost uimirea cand am aflat de la profesorul acela ca Mihai ma place si ca ar vrea sa vina prin Bucuresti sa ne intalnim. Ma intreba daca as vrea si eu. Ei bine, nu am stat pe ganduri si i-am spus nu. De fapt eram speriata de varsta, statutul lui (fiul profesorlui meu si, la randul lui, profesor). Dintr-o data ma simteam ingradita . Pentru mine , plecarea la facultate , era adevarata libertate la care aspiram. Nu puteam sa ma angajez intr-o relatie atat de pretentioasa. Prin urmare , l-am refuzat. Cu el am avut ocazia sa ma intalnesc abia dupa transferul meu din invatamant in Dambovita , taman la scoala din localitatea unde fusesem si eu transferata ,prin interventiile mamei mele, cu ajutorul directorului de scoala, prieten cu Mihai. El nu se casatorise si toata lumea se astepta la o noua incercare . Numai ca nici Mihai nu a mai indraznit, odata ce il refuzasem candva , si nici eu nu m-am aratat dornica, deoarece inca mai sufeream din dragoste pentru „celalalt”. 🙂 A, si chiar daca as fi trecut peste situatia respectiva, iar Mihai ar fi avut curajul sa-mi faca propunerea , era o asemanare atat de izbitoare intre cei doi , incat mi-am zis ca nu-mi mai trebuie alt mutac. 🙂 Doar ce spusesem ca e mai bine ca s-a intamplat despartirea, pentru ca nu ne potriveam de loc. Ai mei erau ingrijorati ca nu dam nici un semn ca l-as putea accepta pe Mihai , doar acesta a fost si motivul insistentei lor de a veni la scoala aceea din localtate. Tineau cu tot dinadinsul sa raman langa ei. Cand a sosit vestea neasteptata ca ma casatoresc cu cel de care aflasera intre timp ca inca imi statea gandul la el , au fost foarte surprinsi . La cununia civila a fost prezent si Mihai. Banuiesc ca a fost curios sa-l cunoasca pe sotul meu . El nu s-a casatorit . Nu mai stiu nimic de el . La un moment se afla in Targoviste pe un post de specialitate(matematician) . Apoi am inteles ca a plecat in Canada.
      Cu Dan m-am intalnit la intalnirea de 25 de ani de la terminarea liceului . A stat in banca intre mine si o alta colega , intrucat ni l-am adjudecat amandoua. Mi-a spus ca a primit si ea biletel de la el. 🙂 . Ne-am mai intalnit si la 30 de ani. Ultima oara ne-am intalnit la Sinaia impreuna cu alte cateva colege de liceu la casa noastra de vacanta .Le facusem invitatia cu un an in urma, cand ne-am intalnit de 8 martie la un restaurant in Bucuresti . Acolo , o colega, Olguta , inginer agronom, mi-a atras atentia ca le ultima intalnire le promisesem ca le invit la Sinaia si nu m-am tinut de cuvant. Aveam niste scuze, dar am reinnoit invitatia pentru anul viitor , de 8 martie . Au venit dar fara Olguta . Ea intre timp a decedat. 😦 M-am tinut de cuvant si in memoria ei. S-a dus vestea ca suntem la Sinaia si au mai venit alte cateva colege si colegi de liceu , printre care si Dan cu sotia lui. Ei s-au cazat la un hotel . Seara am luat masa impreuna la restaurantul unde se cazasera . A doua zi au venit cu totii la mine, unde am intins o masa mare . Dan si ceilalti „baieti” s-au ocupat de gratar. Eu, nestiind ca vor veni si „baieti” ( hotarasem sa ne intalnim numai noi , fetele) l-am lasat pe sotul meu sa plece acasa . De fapt , venisera mai multe fete decat era programat , si nu era loc si pentru el. Acolo , am aflat de la alta colega ca Dan i-a inmanat si ei un biletel, si culmea, ea a fost prima!! Ce distractie mare a fost pe seama noastra . 🙂
      Zilele trecute am vorbit cu el la telefon . Am vorbit mult despre Sinaia . De fapt, lui ii datorez inceperea lucrarilor . Mi-a recomandat niste mesteri pentru acoperis , care s-au tinut de cuvant . Mi-a mai promis ajutor si pentru alte lucrari. Insa, dupa ce am vorbit cu el am aflat de la alta colega ca ar fi grav bolnav. Nici acum nu-mi iert ca l-am tinut de vorba fara sa-l intreb de sanatate . Vocea lui insa nu trada ca ar trece printr-o mare suferinta. I-am dat telefon din nou, l-am intrebat si mi-a confirmat… 😦 Ma rog continuu pentru sanatatea lui.

      • Am citit povestea pe nerasuflate. De fapt nu-i doar o singura poveste ci mai multe „inmelcuite” una in alta, topite, fuzionate si apoi re-solidificate peste timp, peste spatii… intr-una singura, cuprinzatoare si intesata cu „puncte de inflexiune”… sub-intelese aluziv… dar si cu liniile imaginare care le leaga… Felicitari deopotriva eroinei din poveste si autoarei care a consemnat aceasta proza scurta de-o viata… 🙂 Sunt sigur ca in anumite zone ale povestii densitatea de emotii si evenimente este mai mare decat se intre-vede din aceasta schita de poveste… din fiecare fragment de acest fel fiind posibil sa infloreasca oricand o alta mica poveste-de-sine-statatoare. Inspiratie va doresc. 🙂

        • Stely said

          Iată că m-am hotărât să-mi pun inima (sufletul ) şi mintea la bătaie pentru a depune aici , pe Arca lui Goe, o mărturie cu privire la sensul, scopul, cauza vieţii mele de pâna acum, aşa cum a fost ea trăita. Desigur, nimeni nu poate spune că si-a fixat o ţintă anume chiar de la început (din perioada scolara) dar am constatat, odată cu trecerea timpului ,că am avut în gena , firea mea , dorinţa (ambiţia) de a cunoaste (invata) de a performa , de emancipare; de a deveni ceva mai mult decât cei din jurul meu . Gena a fost preluată intactă de la mama mea . Ea a simţit ca visele ei , de mai mult si mai bine, se pot materializa prin mine. Era deosebit de încântată când ma vedea citind cărti de lectură, cărti ce reprezentau premiile de la sfârsit de an scoalar, din clasele primare si gimnaziale :Gulliver in ţara piticilor, Robinson Crusoe, Chemarea străbunilor etc . Nu era mulţumită doar să mă vadă citindu-le , ci mă punea să i le şi povestesc. Ce fericită eram cănd o vedeam cu ce interes mă asculta, semn ca ii plăcea pasiunea cu care ii povesteam . Faptul ca îi simteam bucuria , mă stimula să citesc mai departe . Şi am citit … Vacantele scolare erau printre altele ocupate cu cititul lecturii. Mă duceam în grădina (aveam o livadă cu pomi fructiferi) si îmi puneam păturica la soare sau la umbră unui pom şi.. citeam. Citeam tot ce găseam in biblioteca comunală .La vremea aceea se aflau in rafturi (aproape)numai cărti scrise de autori rusi. Aşa s-a făcut ca i-am citit pe Dostoievski , Lev Tolstoi , Alexei Tolstoi, şi ceva mai târziu pe Stendhal ,Balzac, Dickens, Jack London, Maupassant , Victor Hugo etc.

          Am plecat apoi la liceu tot la dorinta mamei. Tata săracu’ era speriat (ingrijorat) că avea o familie mare de întretinut , de lucrat (muncit) pământul agricol , pe care fără ajutoare suplimentare nu prididea să-l muncească singur. Primavara, la prăşit si săpat porumbul , vara la secerat si treierat de grâu , toamna la cules de porumb, era musai să angajeze oameni cu ziua . La cules de porumb veneau oameni de la munte, care erau cazati la noi in casa, timp de doua saptamani, primind plata în natură . Dar cand a sosit „ciuma rosie”, odata cu asta ,bunicul a intrând in rândul” exploataorilor”, fiind numit chiabur, nu a mai fost posibil. Se chema” exploatarea omului de către om”. Desi se auzea tot mai des ca se apropie cooperativizarea , parintii si bunicii mei erau tot mai presati de lipsa ajutoarelor la munca agricola. Asa s-a făcut ca au luat hotărârea să ne reţină de la scoala, mai întai pe sora mea , care era mai mare decât mine, cu aproape doi ani , dar si ceva mai voinică. Ea urma sa fie în clasa a şaptea primară . Pana atunci ii ajutam si eu cum puteam . Mă duceam pe izlaz cu vaca, sau mergeam in urma praşilei(rariţei) si străngeam firele de porumb tăiate ; vara, la secerat de grâu adunam (in manunchi)firele de de grâu lăsate de seceratori pe care, mai apoi ,oameni mari , le legau in snopi si căpite, pe care cînd atunci cand le venea rîndul la treierat, la duceau cu carutele la arie . Trebuie sa va spun ca, desi (copil fiind) imi era greu, nu mă văitam. Vedeam că nu existau alte solutii . Îi auzeam pe tata si mama ,seara, înainte de culcare, cât de suparati (îngrijorati) erau ca nu au gasit oameni să vină la muncă. Dacă nu se faceau lucrările la timpul lor , recolta era compromisă.

          Spre norocul nostru , dar off !! spre disperarea părinţilor şi bunicilor mei, a sosit colectivizarea . Cu toată împotrivirea bunicului meu (fiind titularul de drept) pamantul , caii , caruţele , utilajele agricole au luat drumul CAP-ului. Parcă văd si acum , lacrimile tatalui meu când a intrat în convoiul de carute , ajuns în dreptul curtii noastre, cu cele doua carute mari, pline cu utilajele agricole, conduse fiecare de cate o perche de cai fumoşi . Parca era un convoi de înmormantare, deoarece nu era om care să nu aiba lacrimi in ochi. 😢

          Acesta – cu toată durerea de atunci , mai tîrziu se va vedea – a fost unul dintre punctele de cotitura (inflexiune) ce s-a produs în viaţa mea ( a noastră ). Nemaiavand nici un motiv sa fim oprite de la scoala, ne-am continuat ( amandouă) drumul devenirii noastre … câtre liceu. La început ne-a fost greu la toti. Nu stiu prin ce minune au putut sa ne ţină pe amândoua la liceu, fratele meu fiind cu noua ,respectiv ,sapte ani mai mic decat noi. Tata s-a dus ,de dragul cailor, la muncă in „colectiva „, mama însa s-a repliat si s-a angajat muncitoare necalificată la… brutarie . Aceasta se afla la cateva case de noi, in curtea sorei si cumnatului ei, fiind cu ceva timp in urma in proprietatea lor, impreuna cu un cazan de tuica . Unchiul meu care la randul lui se înscrisese in CAP , amentiat fiind cu deportarea , a reuşit să convinga pe mai marii judeţului să reinfiinteze brutăria sub tutela statului, El urmând fie seful brutariei , avea dreptul sa angajeze asa zişii muncitori. Si, da, a angajat mai întâi neamurile, apoi vecinii etc..Cu timpul aceştia s-au calificat la locul de muncă, dar obligaţi să facă si ceva pregatire scolara de specialitate .Apoi brutăria a fost dotata cu aparatură noua (cuptor, malaxor etc) fapt pentru care părintil mei , întrucât dupa un an a plecat şi tata de la CAP , au uitat de grija si dorul pământului, ba au început să prospere (cu imprumuturi la CAR, insa). Cănd am terminat liceul eram , si ei si noi, pe drumul cel bun. Dar si locuitorii comunei s-au repliat . Văzand că brutaria a început sa functioneze si ca totul merge spre bine , s-au mai înfiintat încă vreo căteva brutarii, apoi s-a făcut o fabricuţă nouă. .Pe lănga paine si covrigii tradiţionali , au început să se facă cozonaci şi alte produse de panificaţie . Unchiul meu era seful acestor brutarii , avandu-l ca sef la judet, pe cine credeti ? Il chema Cristescu si era tatăl viitoarei soţii a lui N.C. Despre aceste alte ” puncte de inflexiune”,din viata mea şi încă a altor două persoane (acestea fiind vărul meu si a fiica şefului tatălui lui (P.C) voi povesti poate cu alta ocazie. Cert este ca familia unchiului meu ( chiar si a mea ) a fost, la un moment dat martora (dar si ajutoare de nadejde ) la tot ceea ce s-a petrecut mai târziu cu aceştia .Destine frânte , vieti de cosmar , chiar şi tragedii. 😦

          Revenind însă la subiect, trebuie să spun ca si unchiului meu ii datorez o bună parte din reuşitele mele . Dacă n-ar fi avut iniţiativa ,curajul si priceperea să facă o întreprindere (da) aşa de mare (si riscanta)nu ar fi fi fost banii necesari pentru întretinerea noastra la liceu, apoi la facultate şi încă altele … Toate acestea fiind făcute, cu grija şi dragostea părintilor mei si ajutorul unchiului meu (Dumnezeu să-i odihnească pe toţi! ) ceea ce a urmat a depins numai de mine , de noi (copiii). Cum s-ar spune, mi-am(ne-am) luat viaţa in maini . Am terminat liceul si pe urma am urmat facultatea .La admiterea în facultate a fost o concurenta mare, dar am reusit prin propriile puteri (fără meditaţii sau alte proptele) . Îmi amintesc ce bucurie a fost in familie ,cand au primit telefon de la sora mea , ea fiind deja in Bucureşti, că am luat nota 10 la proba orală , fiind deci aproape ca si admisă în facultate , si nu oricum ci cu bursă.

          Anii de facultate au fost fără doar si poate cei mai frumosi anidin viata mea. Eram liberă, tânără si dornica de iubire , de distracţie , de aventură , de cultura(film, teatru , opera, operete , excursii, tabere , dans si muzica etc. 🙂
          Prin urmare , drumul spre emancipare era pe calea cea bună , sensul (scopul ) propus si dorit fiind pana atunci realizat. Despre iubire (prietenie , dragoste)fără de care daca nu e nimic nu e, va urma …partea cea mai grea. 🙂

          • RALG said

            Frumos cadou ati facut de Ziua Arcei lui Goe care, astazi 21 Martie 2019, implineste 9 ani…

            Despre povestea d-voastra (cititita pe nerasuflate) mai vorbim. Multumesc.

  4. Dl.Goe said

    De ce s-a despărțit Neil Amstrong de nevastă-sa?
    Pentru că avea nevoie de spațiu.

  5. Iosif said

    „Gratziela” este haosul universal, într-o perpetua, atemporala miscare de transformare, metamorfoza a spectrului Luminii absolute, spirituale…

    Fiti binecuvântati si luminati !

    • orice ordine este un haos

    • Dl.Goe said

      @Iosif – pseudonimul d-voastra cu sonoritati biblice pare a fi parte integranta a mesajului persistent pe care doriti sa-l comunicati. Ce parere aveti despe faptul ca: „Sortis Humanae ad Intelligendum Lux”?

      • Iosif said

        1) Iosif nu este un „pseudonim” ci, ESTE numele ce mi-a fost atribuit de catre parintii mei biologici, nume care-mi certifica identitatea de om rational-sentimental, „trimis” de catre Tatal meu ceresc, în aceasta dimensiune joasa 3D, în care, pe tot parcursul existentei am cautat sa aflu cine sunt, de ce exist si care-mi este rolul si scopul existentei mele, în aceasta dimensiune,
        Existenta mea de pâna acum, a fost marcata de teste extreme prin care, Cel Ce Este Lumina lumii m-a trecut, pentru a-mi oferi raspunsurile la nenumaratele întrebari, care izvorau în creier, pe parcursul evolutiei mele ca fiinta rational-sentimentala vie, spatio-temporal relativa, nascuta, modelata si maturizata în sistemul relativ-obiectiv umanist materialist, luptându-ma si zbatându-ma continuu între legile acestui sistem relativ si cu legile scrise în GEN OMUL miliardelor de celule vii, din care este construita aceasta paradoxala si minunata „cladire” numita corp elementar rational-sentimental, facut din elemente ce se gasesc în atmosfera, în apa si în pamânt si care, au fost, sunt si vor dainui atemporal, indiferent de modificarile suferite în timp si spatiu de catre aceasta „cladire”;
        2) SURSA Luminii lumii este Dumnezeu, iar aceasta este incolora, inodora, insipida si imperceptibila de catre cele cinci simturi primare cu care se naste fiinta umana rational-sentimentala vie, din femeie. În fiecare însa, exista ascunsa tainic ‘scânteia’ acestei Lumini stralucitoare, însa cautarea si aflarea Ei, poate dura generatii la rând si o vor gasi si transmite mai departe doar cei ce o cauta cu toata implicarea fiintei lor relative, adeseori, pentru a o descoperi fiind necesara chiar renuntarea integrala la aceasta existenta relativa, efemera, trecatoare si imprevizibila, însa cei ce o descopera cu adevarat, vor avea si puterea si dorinta de a parasi aceasta „cladire” materiala, pamânteasca, artificiala, învechita, pentru cea nou descoperita, facuta din Lumina Naturala, spirituala, alb-stralucitoare, asemeni razelor de Soare…

        • @Iosif – Multumesc pentru bunavointa de a redacta si partaja acest mesaj.cu prea-cinstitul cititor citit si unic al Arcei lui Goe. Ma bucur pentru d-voastra in legatura cu ajungerea la un liman atat de incarcat de convingeri, certitudini, de concluzii clare si autoritate. Poate prea multa autoritate. Probail ca o proza scurte si simpla, pur descriptiva, despre vreuna dintre testele extreme prin care ati trecut, l-ar ajuta pe destinatarul mesajelor d-voastre sa inteleaga mai bine si sa accepte mai usor mesajul pe care doriti sa-l transmiteti.

        • Intamplator acesta este mesajul cu numarul 13 pe acest fir.

          @Iosif – Intrucat mesajul d-voastra a fost redactat cu ajutorul mecanismelor gandirii cu care sunteti dotat, desi, prin continut incearca sa transceanda aceste mecanisme, mi-as ingadui sa va sugerez lectura unui punct de vedere interesant (cred) despre aceasta „materie” Scandalul gândirii. Perspective filosofice asupra nimicului. Ce parere aveti?

          • Iosif said

            Parerea mea este ca, atunci când discutia dintre doua persoane rational-sentimentale „inteligente” este axata pe o dezbatere a „nimicului”, acele persoane devin una cu subiectul dezbaterii, adica „nimic” sau, ca sa fiu mai explicit în exprimare, utilizând o mai obiectiva formulare, stiind ca totul este evolutie, miscare, transformare atemporala, „nimicul” este o blocare a evolutiei spirituale, care însala ratiunea, ducând-o spre neantizare absoluta, ireversibila, tinând cont de expansiunea universala spatio-temporala.

          • As zice ca:

            a) Nu cred ca exista vreo garantie in legatura cu „inteligenta” interlocutorilor (ba dimpotriva)… Oricum „inteligenta” si sora ei mai mare „prostia” sunt in genere extrem de relative… Depinde cine ne evalueaza. Aici, Nimeni. Prin urmare nivelul „intelegentei” n-ar trebui sa fie un impediment in startarea „conversatiilor” despre orice”, inclusv despre „nimic”.

            b) Teama de a fi identificati (confundati?) cu subiectul dezbaterii iarasi nu pare a fi intemeiata. Mereu ne identificam cate putin si provizoriu cu lucrurile despre care vorbim… „Universul este Totul. Totul este Nimic. Restul este Dumnezeu.” Suntem pe rand, Dumnezeu, Universul, Totul si Nimic. Nu-i mare branza. Nu?

            c) In alta ordine de idei nu stiu daca se cuvine sa ignoram nimicul intrucat (zice-se) totul a fost creat din nimic… Nu putem ignora creatia…

            d) Sunt un pic derut de felul d-voastra de a vorbi care denota pe alocuri misticism, iar pe alte alocuri materialism-dialectic… Ma rog e doar o impresie care poate fi gresita…

          • Iosif said

            Din punctul meu de vedere, „nimicul” niciodata n-am sa-l asociez cu Creatorul particulei elementare imfime, nedescoperite si necunoscute de catre mintile filozofilor si stiintei de „nimic”, lipsite de Întelepciunea elevata, care întotdeauna vine de sus în jos, iar omul muritor, este mult prea jos (de)cazut, pentru a întelege, analiza si judeca lucrurile elevate spirituale, de sus…

          • Din raspunsul d-voatra s-ar putea deduce ca nu va considerati om. 🙂 De vreme ce intelegeti ceea ce acesta nu poate intelege… In subsidiar continuati sa ma lasati nedumerit in raport cu pozitionarea d-voastra intre misticism si materialism-dialectic. Daca la baza Creatiei se afla o particula elementara infima pre-existenta apoi ce creatie mai poate fi aceea? Si, vorba lui Stephan Hawking, ce nevoie mai era de Dumnezeu in aceasta ecuatie? Caci vorba d-voastra „stiind ca totul este evolutie, miscare, transformare…” apoi este firesc ca ceva sa se fi intamplat (de la sine) cu acea particula elementara infima, bunoara chiar ceea ce s-a intamplat si se vede (cat de cat) a fi lumea de „acum”. Ca doar nu putea evita „evolutia, miscarea, transformarea”. Nu? Sau vreti sa sutineti ca „particula elementara imfima” nu era primordiala, ci a fost creata de un Creator? Dar nu (chiar) din nimic, ci din Ceva. Altceva? Si tot asa… vesnica evolutie, miscare, transformare… Asta inseamna non-creatie, a unui univers (atemporal) care a existat dintotdeauna aratand foarte diferit de la un moment la altul… Asadar nu Creare ci Transformare. Aceasta mi se pare singura alternativa posibila in cazul ignorarii si repudierii „nimicului”. Remarc in discursul d-voastra un soi de teama specifica fata de… „nimic”… 🙂

          • Iosif said

            Revelatia (Apocalipsa) nu tine de filozofii, religii, stiinta, starea sociala si/sau nivelui IQ-ului, ci este oferita în dar (prin har) tuturor celor ce cred în Fiul omului Hristos si traiesc în ascultare neconditionata de Cuvântul lui Dumnezeu.

          • Stely said

            „Punct de inflexiune(si dilema)”… ? 🙂

          • @Iosif – Absolut de acord cu d-voastra, in aceasta varianta simpla si concisa…

            In acord cu umila mea intelegere, una din ideile primordiale ale acestei revelatii (Geneza), oferita in dar (prin har) celor care au credinta, este tocmai aceea ca Dumnezeu a creat Lumea din Nimiic. Intrucat Dumnezeu este atotputernic si atotcunoscator crearea Lumii de catre El din Nimic, Nimicul Absolut (iar nu altminteri) este un fapt cat se poate de firesc, de „natural”, de plin, lin, si de evident (pentru credinciosi), in asa masura incat este imposibil sa fie altfel decat asa. Teama de nimic, de neant, respingerea acestuia, este un specific al materialistilor vulgari. Exista si materialisti atipici, sofisticati, care „cocheteaza” cu ideea unui „nimic” ipotetic, abstract, care exista doar ca idee simbolica, un cuvant care nu desemneaza nimic… anume, o iluze teoretica, Cata vreme ceva exista (orice), acceptam ca exista, bunaoara noi cei care ne punem problema nimicului, inseamna ca nimicul nu-si mai are locul, nu poate fiinta caci iata exista deja ceva pe lume, nu nimic. Dar, de acuma… Putem fi noi absolut siguri ca ceva exista, pe lume, lumea, noi, cosmosul? Cum? Cum am putea fi asa de siguri? Ma rog asta nu-i o problema pentru credinciosii care cred ca Dumnezeu exista (misticii), ci penru credinciosii care cred ca Dumnezeu nu exista (materialistii). Inca nu stiu unde anume sunteti d-voastra d-le Iosif.

          • Iosif said

            EU AM FOST, SUNT SI VOI FI PÂNA LA SFÂRSIT, ÎN CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU.

          • Dl.Goe said

            Nu m-am indoit nicio clipa ca asta este convingerea d-voastra.

  6. Si apropo de nimic, iata inca o recomandare de lectura: Scandalul gândirii. Perspective filosofice asupra nimicului, ca mica dovada a faptului ca nu suntem singurii care-si bat capul cu nimic. Nimicul este facut astfel sa para a fi mare lucru. Din nimic.

  7. Stely said

    Dacă nu cer prea mult,
    de Marin Sorescu

    – Ce-ai lua cu tine,
    Dacă s-ar pune problema
    Să faci zilnic naveta între rai și iad,
    Ca să ții niște cursuri?
    – O carte, o sticlă cu vin și-o femeie, Doamne,
    Dacă nu-ți cer prea mult.
    – Ceri prea mult, îți tăiem femeia,
    Te-ar ține de vorbă,
    Ți-ar împuia capul cu fleacuri
    Și n-ai avea timp să-ti pregătești cursul.
    – Te implor, taie-mi cartea,
    O scriu eu, Doamne, dacă am lângă mine
    O sticlă de vin și-o femeie.
    Asta aș dori, dacă nu cer prea mult.
    – Ceri prea mult.
    Ce-ai dori să iei cu tine,
    Dacă s-ar pune problema
    Să faci zilnic naveta între rai si iad,
    Ca să ții niște cursuri?
    – O sticlă de vin și-o femeie,
    Dacă nu cer prea mult.
    – Ai mai cerut asta o dată, de ce te încăpățânezi,
    E prea mult, ți-am spus, îți tăiem femeia.
    – Ce tot ai cu ea, ce atâta prigoană?
    Mai bine tăiați-mi vinul,
    Mă moleseste și n-aș mai putea să-mi pregătesc cursul,
    Inspirându-mă din ochii iubitei.
    Tăcere, minute lungi,
    Poate chiar veșnicii,
    Lăsându-mi-se timp pentru uitare.
    – Ce-ai dori să iei cu tine,
    Dacă s-ar pune problema
    Să faci zilnic naveta între rai si iad,
    Ca să tii niște cursuri?
    – O femeie, Doamne, dacă nu cer prea mult.
    – Ceri prea mult, îți tăiem femeia.
    – Atunci taie-mi mai bine cursurile,
    Taie-mi iadul și raiul,
    Ori totul, ori nimic.
    Aș face drumul dintre rai și iad degeaba.
    Cum să-i sperii și să-i înfricoșez pe păcătoșii din iad,
    Dacă n-am femeia, material didactic, să le-o arat?
    Cum să-i înalț pe drepții din rai,
    Dacș n-am cartea să le-o tălmăcesc?
    Cum să suport eu drumul și diferențele
    De temperatura, luminozitate și presiune
    Dintre rai și iad,
    Dacă n-am vinul să-mi dea curaj ?

    • Dl.Goe said

      Super tare, si „per se”, si asa ca potriveala in context, si local, dar, n-o sa va vina sa credeti, si in context mai larg, mult mai larg… Va multumesc… Aveti o mare arta de a potrivi (intuitiv) lucrurile, ceva de speriat, inter-mediind conexiuni intre ele mai abitir decat puteti realiza constient. 🙂

    • Cum stati cu lectura memoriilor celibatarului Antal?

      • Stely said

        Lectura decurge foarte bine . De curand (ieri) am primit-o si pe cealalta(„Un celibatar in lumea larga”). N-am putut sa ma abtin si am citit azi cateva capitole desi n-am terminat memoriile… Am facut o mica/mare descoperire, dar o voi „divulga” dupa ce le voi citi pe amandoua. In orice caz ,stilul ambelor carti este cuceritor. Imi plac frumusetea , eleganta , umorul, franchetea , mai ales bogatia ideilor , trairilor . Ah, da, inteligenta si eruditia autorului sunt la cele mai inalte cote. Multe idei interesante , incitante … Despre femei numai de bine . 🙂 Ma astept sa intalnesca ( si )una ceva mai „coapta” (peste 30) de care sa fie atras ,mai intai de calitatile ei intelectuale(spirituale) . Ma gandesc ca alta ar fi fost daca s-ar fi indragostit de genul acesta de femeie (melancolica, meditativa si tandra ) Sa stea la taclale despre” cate’n luna si’ stele … ” Parca n-am intalnit pana acum .Puteti sa-mi spuneti daca a existat vreo femeie ( dintre cele multe la numar) care l-ar fi putut atrage in mod deosebit incat sa -si doreasca sa traiasca alaturi de ea pana la adanci batraneti ? 🙂

        • Poate fara sa vreti ati adresat o intrebare capcana… pentru ca, in varianta ei clasica si naturala, dragostea este un fenomen in care implica un barbat si o femeie, nu doar un barbat… Dorinta de a trai pana la adanci batraneti alaturi de cineva nu depinde doar de o persoana (oricat de egoista sau de generoasa ar fi, oricat de posesiva sau ingaduitoare ar fi) ci de doua. Nimeni nu-si poate dori cu inima deschisa sa traiasca pana la adanci batranete alaturi de o persoana… care nu-si doreste si ea in mod reciproc sa traiasca alaturi de cealata persoana tot asa pana la adanci batraneti… daca mai adaugam factorul timp (care schimba oamenii si dorintele acestora) si factorul vremuri (care altereaza perceptia oamenilor despre propriile lor sentimente si valori) lucrurile devin foarte complicate… O persoana cu inteligenta si luciditate peste medie poate intui felul in care vor deveni maine cei de azi, si dorintele lor… iar acea persoana poate simti cu destula exactitate ca o alta persoana care te vrea azi alaturi pana la adnci batraneti (in contextual de azi) nu va mai dori acelasi lucru in contextual de maine… si de aici crisparea care te impedica sa planuiesti altceva decat clipa prezenta, cea eterna… Erau vremuri care ii faceu pe cei care ajungeau sa fie parteneri sa fie predispusi la relatii de lunga durata, pana la adanci batraneti… Azi vremurile predispun la viceversa, iar omul este sub vremuri, partenerii ne mai depinzand intr-atat unul de altul pentru confort, protectite, dragoste etc pe termen atat de lung – adânca batranete… Vi se pare d-voastra ca vreuna dintre femeile cu care a fost Antal visa cu prioritate traiul pana la adanci batraneti alaturi de bietul nostru celibatar? Antal este si el un soi de Emil Brumaru, un future fragil si frivol care a visat in mare secret la rezolvaea problemei iubirii reciproce fara sfarsit…stiind ca este o problema fara solutie…

          • Stely said

            Nu a fost o capcana dar ma bucur ca ati raspuns intrebarii mele nevinovate. Am lansat intrebarea cu scopul de afla de la dvs , ceva mai mai devreme, daca cumva celibatarul nostru(Antal ) a intalnit o femeie care l-ar fi facut s-o iubeasca atat de mult incat sa simta ca viata fara ea ar fi mai saraca ( fara sens) incat sa nu se mai desparta de ea , adica sa-i ceara sa ramana impreuna . In fond sunt destule cupluri care ajung sa fie alaturi pana la „adanci batraneti”. Acuma, daca merge sau nu totul „ca pe roate” este altceva …
            E adevarat , Antal nu face decat sa-si scrie memoriile motivandu-si cu convingere ideea ca in casatorie dispare iubirea adevarata, ba ca ambele isi pierd demnitatea . Atunci cand scopul final al unei casatorii (spune el)este acela de evita singurateata si ca acesta este un compromis , iubirea a fost „vaduvita de demnitate”. Explicatiile(motivatiile) sunt mult mai profunde , mergand pana la ideea ca chiar societatea si lumea in general sunt” vaduvite de demnitate”. Prejudecatile, normele birocratice ale vremii, imping individul, societatea etc la constangeri si compromisuri.

            Insa eu cred ca si la ora actuala casataoria este in continuare un mod de viata oricat ar fi ea de invechita . Intra aici ideea de oarece ordine si protectie, in special pentru copiii care se nasc. De fapt , Antal nu-si propune ,ca scop in sine ,sa aduca solutii . El doar se expune” cititorului inteligent” asa cum este (gandeste) liber , fara prejudecati.

            Inca nu am terminat cartea dar pe masura ce inaintez devine tot mai interesanta si placuta. Eu sunt acolo si, odata cu Antal, imi „sondez ” la randul meu sufletul(constiinta) sa( ma )inteleg daca ceea ce am facut pana acum (cu compromisuri cu tot) nu a fost decat sa contribui si eu la „vaduvirea iubirii, a castoriei, , societatii si lumii de demnitate .” Daca este asa nu pot decat sa ma impac cu gandul ca ceea ce a fost(am facut) rau nu se mai poate indrepta si ,vrand nevrand ,sa merg merg mai departe cu stoicism, alaturi de „celalalt” , pana cand numai” aia cu coasa” ne va desparti. 😦
            A, şi da , sa inteleg motivul pentu care mi-a fost recomandata cartea de Dl Goe. 🙂

            P.S. De la o vreme nu stiu ce se intampla ca nu mai raman logata la rubrica pentru comentarii, fiind obligata sa ma autentific de fiecare data cand vreau sa public un comentariu. Pana acum cateva zile nu aveam asemenea probleme.

          • @Stely – Ma bucur sa constat ca sunteti conectata in profunzime la lectura memoriilor celibatarului… Volumul cu pricina ofera foarte usor si alternativa unei lecture superficiale, putand trece drept o carte usurica de vacanta, lasand la latitudinea (si longitudinea) cititorului varianta de abordare. Nu uitati insa ca intreaga constructite (auto-justificativ) oferita de Antal este o filozofie (de/despre viata)… Orice filozofie bine alcatuita, coerenta, consistenta, armonioasa si plina de farmec literar nu poate fi decat convingatoare, dandu-i cititorului senzatia ca da domnule, asa este, si altminteri nu poate fi. Ceea ce este intocmai… Dar… Pentru (absolut) orice filosofie exista intotdeauna o anti-filosofie la fel de bine alcatuita, de coerenta, consistenta, armonioasa si plina de farmec literar care nu poate fi decat convingatoare. Si asta pentru ca in adanc filozofia nu inseamna si nu valoreaza absolut nimic. Orice filozofie nu este decat un imens sofism, valoarea fiecarei filozofii constand exclusiv in frumusetea si eleganta drumului pe care filozoful il propune pentru a se ajunge, pe ocolite, din punctul A in punctul A. Filozofiea este un simplu joc intelectual… care spune intr-o maniera sofisticata ca daca enuntul A este adevarat atunci enuntul A este adevarat… Daca nu, nu… Punctul sensibil al fiecarei filozofii este setul de premise (adesea subintelese) de la care pleaca… Filozofia lui Antal este superba, seducatoare, si daca-i accepti premisele nu ai cum sa refuzi concluziile si punctele de consolidare pe care le propune pe traseu… Dar na, acuma, oricand se pot lua in considerare si alte premise (disponibile in infinitul univers) ceea ce ofera sansa unor (anti)filozofii alternative la fel de spectaculoase. Probabil ca exista deja, pe undeva prin lumea cuvintelor scrise de oameni… Poate unele la fel de clar si de convingator exprimate precum o face autorul memoriilor unui celibatar… Poate mai vag, poate mai subtil ori mai sofisticat. Cine stie!? Talentul literar, geniul artistic, are reprezentanti in toate ariile de acoperire ale filozofiei emotiilor umane… Abilitatile noastre de cititori de a identifica si accesa literaturile cu care am putea rezone sunt vai atat de limitate…

            Anticipand un pic, va voi spune ca, in Memoriile unui Celibatar, dincolo de relativitatea valabilitatii teoriilor seducatoare oferite de catre Antal lumii largi, exista si cateva repere absolute, care tin de umila conditie umana, si care s-ar regasi la fel, identice in orice filozofie alternative sau anti-filozofie. Chiar si in filozofia alternative oferita de o varianta feminina a lui Antal (lumea actuala, vaduvita de demnitate intr-un fel anume, specific erei, predispune la existenta multor „antale”, ceea ce in mod bizar, paradoxal, conduce la diminuarea numarului de Antali, la evadarea acestora intr-o tranzitie confuza catre o alta stare stabila a masculinitatii si a lumii, la un nivel nou de insingurare si inter-actionare intre insingurari)… Tot raul este spre bine, iar mai-binele este dusmanul binelui… Nu-i asa? Ceea ce nu ne poate impiedica sa mergem inainte. Tot inainte! (Ca tot inainte era mai bine 🙂 )

            No Man Is an Island:

            Tema de casa: A se gasi anti-cantecul echivalent „Fiecare om este o insula)…

          • Stely said

            Cu multumiri …

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: