(b)Arca lui goE

b-Log anonim, amator si ventrilog al celor fara de blog. Despre NIMIC

Archive for aprilie 2019

Frumuseţile nevăzute ale lumii

Posted by Arca lui Goe pe aprilie 24, 2019

Seninul cerului, o ramură in floare, o dimineată insorită, zambetul inocent al unei persoane necunoscute, o stare de bine inexplicabilă, o omletă gustoasă si melodioasă, un cântec, un gest, o carte, o pajiste cu narcise, păsarile, un cer înstelat, o ploaie, un bondar, o atingere, un vis, o sperantă, si alte miriade de asemenea frumuseti nevăzute ale lumii, ratate din neatentie, pierdute in imensitatea oceanului de întamplari anoste, neutre, surogate, înlocuitori, pe fundalul vâscos al cotidianului, al rutinei, al necesarului constrangator…  Din aceasta stare de absentă nu ne mai scot decat uraţeniile lumii, hidoseniile, doar ele ne mai pot capta atentia, reusind să ne extragă din apatie, să ne irite, să ne enerveze, să ne strezeze… să ne tina înca si mai ocupati, mai închisi, mai suspiciosi, mai ignoranti, mai antipatici. Si vai, hidoseniile lumii au prostul obicei de a nu tine seama de spatiul nostru intim si personal, de frontierele noastra de sigurantă cu lumea, consacrandu-si impertinet existenta pretutindeni, inclusiv in jalnica noastra proximitate. Inteleptii ne spun că pentru a ne regăsi linistea, bucuria, abilitatea de a ne bucura de frumusetile nevazute ale lumii, de abundenta acestora, ar trebui să meditătm, sa ne detasam, sa intram intr-o stare de zen prin care sa putem ignora hidoseniile, urateniile lumii (si pe purtatorii si promotorii lor), anesteziindu-ne simturile prin care le observam, sa le facem uitate, nevazute… Ce să spun? Mi se pare o solutie ridicolă. Lasate la voia lor urateniile se vor aplifica, perpetua, diversifica, vor inflori obscen si ne vor sufoca, in timp ce noi ne chinuim sa le ignoram. Ne trebuie altceva.

 

Posted in Arcaluigoeologie | 21 Comments »

Soarele negru al nopţii

Posted by Arca lui Goe pe aprilie 19, 2019

„Zilele vietii mele”, o formula intâlnitå, romane, nuvele, poeme, cantece… caci zilele includ si noptile… (nu-i asa?) in cercul celor 24 de ceasuri buimace. Dar totusi ar merita sa existe aevea niste proze (scurte, lungi, nu conteaza) intitulate asa „Noptile vietii mele”… Oooo , tu, prea-cinstite cititor citit si (atat de) unic al Arcei lui Goe cum stai cu noptile? Ce intamplari de noapte din viata ta ar merita sa ramana in jurnalul imaginar al vietii tale? Cum arata in medie noptile vietii tale? Ce mai stii despre ele? Ce-ti mai amintesti din noptile copilariei? Ale adolescentei? Ale tineretii si maturitatii? Noptile coplesitoarelor intimitati si ale abisalelor singuratati? Daca ar fi sa alegi trei noptii (numai trei) din viata ta, pentru a fi expuse la muzeul universal al noptilor, pe care le-ai alege?

Posted in Arcaluigoeologie | 9 Comments »

Se în-tâmplă iarăşi… focule

Posted by Arca lui Goe pe aprilie 15, 2019


Dupa cum bine stie ipoteticul prea-cinstit cititor citit si unic al Arcei lui Goe, există, pe falia povestirilor de nimic (in proza scurta), o dimensiune ezoterica accesibilă partial respectvului cititor. Chiar dacă (d)in penumbra respectivă nu se poate distinge cu claritate deplină semnificatia cererii adresată focului de a merge impreuna cu noi (Focule, vino cu mine -III) si nici nu poate fi intuit continutul povestii lipsa la inventar (promisa cu ocazia respectiva), totusi ipoteticul prea-cinstit cititor citit si unic al Arcei lui Goe (ai putea fi si tu, dar deocamdata nu esti), poate avea o imagine oarecare „blur”, despre esenta starii de fapt… Acelasi ipotetic cititor (si asa mai departe) isi aminteste poate si de niste puncte de inflexiune muzicale, cu semnificatie adanca in destin (a caror interpretare profana este ramasa indefinit in asteptare, despre ce-or fi insemnand, sau o fi vrut sa insemne), aici – Slipknot si aici – O întâmplare care a durat 20 de ani şi mai bine şi care durează încă. In mod surprinzator, impotriva oricaror asteptari, apa si focul se intalnesc iarasi, iata, intr-un punct de inflexiune recursiv (o uniune de puncte)…

De dimineata tarziu, am avut o semi-atingere cu o gaura neagra aflta in plina implozie, un spectacol oribil, cu o gura enorma cascandu-se in univers (cu „u” mic) in care (mi) se prabusea totul din jur – mai putin eu insumi, martor, observator co-creator de realitate si spectator oripilat al spectacolului de mahala oferit de d-ei)… Din orificiul buco-anal al gaurii negre (in cerul gurii) ieseau niste sunete disgratioase si miasme greu de suportat… Am reusit (cumva) sa ma smulg (fizic si meta-fizic) din vecinatatea orizontului evenimentelor si sa incropesc o plimbare pe malul raului, pe carari de munte… Mergeam la pas, in tacere, alaturi de fiul meu de 10 ani (o figura de omulet, intelept cum n-am mai vazut pe altcineva, acum si ingragostit sarmanul), savurand in tacere soaptele padurii, amestecandu-ne cu ele… Apropiindu-ne de o cascada ce-si sporea decibelic prezenta, am sesizat si perturbatiile produse de vocile unor oameni aflati prin preajma. I-am gasit acolo, un grup de vreo zece persoane, bucurandu-se zgomotos de spectacolul cascadei. Unii se descaltasera si-si suflecasera pantalonii, urcand in amonte si bagandus-si voios picioarele in ea de cascada, tipand strident la contactul cu apa rece, altii radeau pe seama lor, faceau poze si comentarii desucheate… Aproape ca nu se vedea si nu se auzea cascada din cauza lor… Am trecut mai departe… am mers pret de vreo ora apoi ne-am intors. Se lasase iarasi linistea in padure. Apropindu-ne de cascada i-am auzit de departe vuietul (in vaduri ape repezi curg si vuiet dau in cale, nu?), dar usor, usor, am sesizat ca armonia sonora a apelor era insotita de un sunet muzical abia perceptibil… dar atat de nimerit in completare… Ajunsi acolo am bagat de seama un personaj realmente ciudat, un tanar cu o barba enorma, costumat cam fistichiu, care statea intors spre cascada si canta la un soi de fluier-flaut-caval, un instrunent de lemn care aducea la forma cu o cobra… O muzica suava, delicata, intr-o armonie deplina, neverosimila, cu vuietul cascadei. Am pasit pe langa el, usor, pe varfuri, incercand sa nu-i tulburam apele, momentul de intimitate cu cascada curgândå, in care cu cateva ceasuri in urma, unii isi bågaserå picioarele si zgomotul… Am simtit iarasi ca si in trecut ca aceasta intalnire neplauzibila dar totusi intâmplata aevea, este un soi de semn, un simbol exterior care marcheaza spre afara, la vedere, noul meu punct de inflexiune. Punct si de la capat.

„Through the darkness of future’s past,
The magician longs to see.
One chants out between two worlds…
„Fire… walk with me.”
We lived among the people.
I think you say, convenience store.
We lived above it.
I mean it like it is… like it sounds.
I too have been touched by the devilish one.
Tattoo on the left shoulder…
Oh, but when I saw the face of God, I was changed.
I took the entire arm off.
My name is MIKE.
His name is BOB.”

Posted in Arcaluigoeologie | 27 Comments »

O minciună

Posted by Arca lui Goe pe aprilie 8, 2019


Terminasem clasa a-VIII-a si fusesem admis la un liceu de mare prestigiu, dupa un examen cu peripetii si concurenta acerba. Am intrat (vai mie) la limita caci, cu o frivola inconstienta, m-am prezentat la examen fara nicio pregatire, bazandu-ma exclusiv pe „talent”. Nu numai ca nu facusem „meditatii” (pe care parintii mei oricum nu si le-ar fi permis) dar n-am facut nicio pregatire speciala pentru examen, in afara de ce învatasem la scoala in timpul anului, ceea ce mie mi se parea ca trebuie sa fie absolut suficient. Câtă vreme ceilalti stateau in casa si toceau la mate si la romana eu profitam de vremea buna si jucam toata ziua fotbal afara. In clasa a-VIII-a eram deja independent cu lectiile si cu examenele asa ca parintii mei nu interferau aici. Mama ma mai intreba din cand in cand daca n-am nevoie sa revad materia, sa memorez comentarii, iar eu ii raspundeam ca nu, ca am invatat in timpul anului si stiu, iar mama imi spunea, „Bine, am incredere in tine”. In prima zi am avut examenul la mate si ne-au anuntat (asa hodoronc-tronc) ca cine are chef poate opta sa dea al doilea exemen la fizica in loc de romana, caci doară era vorba de un mare-liceu-mare de mate-fizica, nu de filologie. Fara sa clipesc am hotarat sa dau la fizica. Din cei aproape 1000 de candidadti pe cele 180 de locuri, am fost 6 (sase) care am acceptat spontan propunerea de a evita examenul la limba romana. Pentru mine nu conta caci oricum nu facusem, nici pentru română, nici pentru fizică, vreo pregatire speciala, era asadar tot una din acest punct de vedere. Probabil ca daca n-as fi avut posibilitatea sa fac aceasta alegere ad-hoc (de care pe moment toata lumea s-a ingrozit cand a auzit ce-am fost in stare sa fac, familie, rude, prieteni, cunostinte, profesori) n-as (mai) fi intrat la acel liceu atat de prestigios. Eram asadar in vacanta de vara, inainte de a merge la liceu. Eram cu mama prin centru si ne-am oprit la un stand cu carti, caci deh, încă de pe atunci eram mare „cărturar”, iar acolo am vazut un volum cartonat care se intitula „Astrofizica generala”. M-am uitat prin el si am ramas cu gura căscată. Eu, mare pasionat de astonomie, stiam câte ceva despre cum functioneaza uinversul din niste povesti spuse de tata si (mai ales) dintr-un manual de Astronomie pentru liceu, scris prin anii 50-60 (da, da, pe vremea aia se facea astronomie in liceele cu profil real), asa ca ceea ce vedeam in cartea cea noua m-a lasat siderat. Astrofizica facuse progrese remarcabile de care eu habar nu aveam si care se insirau, capitol dupa capitol, in cartea aceea. Am inceput sa ma milogesc de mama sa mi-o cumpere. Costa 13 lei. Enorm. Eram oameni saraci, intr-o tara saraca, intr-o eră săracă. 13 lei pe o carte (inutilă) de Astrofizică era mult. Si la modul absolut (căci era pretul pâinii pe doua zile), si la modul relativ (căci putea părea o cheltuială absolut inutilă in ochii oricui altcuiva in afara de ai mei). I-am spus mamei că e carte care o să-mi trebuiască, întrucat eu asta vreau să mă fac, astonom, iar librarul mi-a cântat în strună, „Da doamna, stiinta e viitorul. E o carte care o sa-i trebuiasca la liceu”. Mama „s-a lasat pacalită” si zicand (iarasi) că are încredere în mine mi-a cumparat cartea. Deh, eram baiatul mamei si doar ce intrasem la cel mai prestigios liceu… Am citit cartea din scorta in scoarta, si am invatat lucruri uimitoare de acolo. De cateva ori am avut ocazia sa impresionez pe cate cineva (unul, alta) cu cunostintele mele de astonomie, dar astronom nu m-am facut (si slabe sperante sa mai ajung vreodata) si altminteri cartea nu mi-a trebuit (intrucat n-am făcut niciun ban cu astofizica, nici cât să recuperez cei 13 lei platiti de mama). Acuma când am câte odata ocazia să constat că iarasi am rămas în urmă cu progresele astofizicii, mă incearca asa o senzatie de disconfort pentru că am mintit-o pe mama, după cum se va fi dovedit pana la urma.

Posted in Arcaluigoeologie, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | 15 Comments »

re-Proza folclorica

Posted by Arca lui Goe pe aprilie 3, 2019


Haide să vă spun şi eu o snoavă, da’ rămâne între noi. Promiteţi? Am auzit-o în Tramvaiul 16. Cică trei preoţi din trei parohii diferite (eventual de confesiuni diferite, dacă vreţi) fiind amici şi locuind în sate limitrofe se gândesc să petreacă o duminică împreună, la râu. Acolo le vine ideea de a face o baie în pielea goală. In timp ce tocmai ieseau din apă (apă receeee), se opreşte în apropiere un autobuz şi lumea se înghesuie buluc la ferestre să se holbeze la cei trei nefericiti nudişti. Doi dintre cei trei (Luca şi Matei) işi acopera instinctiv, cu mâna, lucuşoarele ruşinoase dintre picioare, în timp ce al treilea dintre ei (Marcu) işi acoperă, cu amandouă mâinile faţa. După ce autobuzul pleacă, cei trei, vădit marcaţi de întamplare, se îmbracă în tăcere. Apoi, Luca îl întreabă (în asentimentul lui Matei) pe Marcu: Auzi mă, dar tu de ce ţi-ai acoperit faţa în loc să-ţi acoperi, vorba ‘ceea, odoarele ruşinoase? Iar Marcu le raspunde: Nu ştiu cum este la voi în parohii dar vă pot spune cu certitudine că în Parohia mea oamenii sunt recunoscuţi dupa faţă, nu după odoare.

  • P.S. Oare povestea asta cu tâlc vă învaţă ceva?
  • P.P.S. Gurile rele afirmă că, de fapt, Luca şi Matei şi-ar fi ascuns odoarele (şi nu faţa) pentru că nu erau aşa de dotaţi în materie de odoare ruşinase precum Marcu, şi prin urmare, ruşinâdu-se au preferat să se prefacă… ruşinaţi şi să-şi arate faţa (spre public). Ceea ce de altfel i-a şi împiedicat să-l desconspire ulterior pe Marcu, preferand să pozeze în postura de buni creştini discreţi, care nu-şi toarnă aproapele din nimica, pentu a-l arunca în gura lupului şi pentru a lăsa toată gloata să afle Who’s Who. Căci uitasem să vă zic, numele de familie al lui Marcu era Lupulescu căci era din familia Lupulescu, aşa după cum bunaoara d-voastra, dragă cititor întamplator şi statistic, sunteţi din familia lu Popescu.

 

Posted in Arcaluigoeologie, Tramvaiul 16 | 8 Comments »

 
%d blogeri au apreciat: