O minciună

Terminasem clasa a-VIII-a si fusesem admis la un liceu de mare prestigiu, dupa un examen cu peripetii si concurenta acerba. Am intrat (vai mie) la limita caci, cu o frivola inconstienta, m-am prezentat la examen fara nicio pregatire, bazandu-ma exclusiv pe „talent”. Nu numai ca nu facusem „meditatii” (pe care parintii mei oricum nu si le-ar fi permis) dar n-am facut nicio pregatire speciala pentru examen, in afara de ce învatasem la scoala in timpul anului, ceea ce mie mi se parea ca trebuie sa fie absolut suficient. Câtă vreme ceilalti stateau in casa si toceau la mate si la romana eu profitam de vremea buna si jucam toata ziua fotbal afara. In clasa a-VIII-a eram deja independent cu lectiile si cu examenele asa ca parintii mei nu interferau aici. Mama ma mai intreba din cand in cand daca n-am nevoie sa revad materia, sa memorez comentarii, iar eu ii raspundeam ca nu, ca am invatat in timpul anului si stiu, iar mama imi spunea, „Bine, am incredere in tine”. In prima zi am avut examenul la mate si ne-au anuntat (asa hodoronc-tronc) ca cine are chef poate opta sa dea al doilea exemen la fizica in loc de romana, caci doară era vorba de un mare-liceu-mare de mate-fizica, nu de filologie. Fara sa clipesc am hotarat sa dau la fizica. Din cei aproape 1000 de candidadti pe cele 180 de locuri, am fost 6 (sase) care am acceptat spontan propunerea de a evita examenul la limba romana. Pentru mine nu conta caci oricum nu facusem, nici pentru română, nici pentru fizică, vreo pregatire speciala, era asadar tot una din acest punct de vedere. Probabil ca daca n-as fi avut posibilitatea sa fac aceasta alegere ad-hoc (de care pe moment toata lumea s-a ingrozit cand a auzit ce-am fost in stare sa fac, familie, rude, prieteni, cunostinte, profesori) n-as (mai) fi intrat la acel liceu atat de prestigios. Eram asadar in vacanta de vara, inainte de a merge la liceu. Eram cu mama prin centru si ne-am oprit la un stand cu carti, caci deh, încă de pe atunci eram mare „cărturar”, iar acolo am vazut un volum cartonat care se intitula „Astrofizica generala”. M-am uitat prin el si am ramas cu gura căscată. Eu, mare pasionat de astonomie, stiam câte ceva despre cum functioneaza uinversul din niste povesti spuse de tata si (mai ales) dintr-un manual de Astronomie pentru liceu, scris prin anii 50-60 (da, da, pe vremea aia se facea astronomie in liceele cu profil real), asa ca ceea ce vedeam in cartea cea noua m-a lasat siderat. Astrofizica facuse progrese remarcabile de care eu habar nu aveam si care se insirau, capitol dupa capitol, in cartea aceea. Am inceput sa ma milogesc de mama sa mi-o cumpere. Costa 13 lei. Enorm. Eram oameni saraci, intr-o tara saraca, intr-o eră săracă. 13 lei pe o carte (inutilă) de Astrofizică era mult. Si la modul absolut (căci era pretul pâinii pe doua zile), si la modul relativ (căci putea părea o cheltuială absolut inutilă in ochii oricui altcuiva in afara de ai mei). I-am spus mamei că e carte care o să-mi trebuiască, întrucat eu asta vreau să mă fac, astonom, iar librarul mi-a cântat în strună, „Da doamna, stiinta e viitorul. E o carte care o sa-i trebuiasca la liceu”. Mama „s-a lasat pacalită” si zicand (iarasi) că are încredere în mine mi-a cumparat cartea. Deh, eram baiatul mamei si doar ce intrasem la cel mai prestigios liceu… Am citit cartea din scorta in scoarta, si am invatat lucruri uimitoare de acolo. De cateva ori am avut ocazia sa impresionez pe cate cineva (unul, alta) cu cunostintele mele de astonomie, dar astronom nu m-am facut (si slabe sperante sa mai ajung vreodata) si altminteri cartea nu mi-a trebuit (intrucat n-am făcut niciun ban cu astofizica, nici cât să recuperez cei 13 lei platiti de mama). Acuma când am câte odata ocazia să constat că iarasi am rămas în urmă cu progresele astofizicii, mă incearca asa o senzatie de disconfort pentru că am mintit-o pe mama, după cum se va fi dovedit pana la urma.