(b)Arca lui goE

b-Log anonim, amator si ventrilog al celor fara de blog. Despre NIMIC

Archive for iulie 2019

Scurtă-tură…

Posted by Arca lui Goe pe iulie 17, 2019

Scurtă-tură-unde-am-fost-în-trecut…în fugă…

Da, da, stiu, ai dreptate măi dragă prea-cinstite cititor atât de citit si de unic al Arcei lui Goe, promisesem că te scot din ceata poftei de vorbe, rămasă suspendată in aerul ne/clar la diminetii din episotul trecut (din frumoasa zi de 9 iulie, ziua muzicii usoare, zice-se, interesati-va)… dar tocmai cand ma pregateam sa te scap pe portita dinspre maidan, sa vezi pocinog: am dat far-de-voie, far-de-nevoie si fara sa stiu cum intr-o gaură de vierme (wormhole) care m-a scos dicolo de pâzele albe, unde am facut (ne-rezistând ispitei) o scurtă-tură în-trecut. Ei, intre timp am gasit de-acolo-ncoace o scurtă-tură spre prezent, însa daca tot am fost în-trecut de-cu seara de viteza combiata a întunericului si luminii diafane, atunci fie ce-o fi, zic, n-o fi foc (fara fum) daca va mai las pret de un bob zabava in ceata verbala de pe 9 iulie, ca sa va povestesc mai întai prin ce trecui. Azi dis-de-dimineata (sa fi fost vreo doua-trei zile de atunci, ca era intr-o sambata) am lasat in urma casa mea draga si adormita si m-am strecurat afara, in lume. M-am deplasat neobservat (ca nu era nimeni pe strazi), mergand cu vieza pasului (c) pana la marginea orasului, si acolo am intrat in padure, cu gandul sa ma afund, pe traseul rosu, in amonte pe firul apei pana spre dimineata orasului vecin, urmand ca pe urma sa ma inturnez la domiciliu pe strazile puse la dispozitia pietonilor de catre primaria oraselor. Dar pas de a-mi reusi figura. Am intrat in padure pe cararea cunoscuta, doar ca, in loc sa ma afund ma trezeam in mai putin de un minut, dupa doar cativa pasi (facuti dincolo de puntea de peste pârâu) inapoi de unde plecasem… Spatiul padurii se curbase ametitor de mult incat pana si caprioara lui Nicolae Labis ajunsese dintr-un salt (spatio-temporal) tot acolo, in chiar clipa de dinaintea fatidicii impuscaturi… Caprioara (o erbivora de o ingenua naivitate), continua sa soarba cu nesat apa din pârau (de parca ar fi fost acelasi apa si aceeasi vreme), intuind ea cumva ca pe mine nu ma cheama Nicolae (ci dl.Goe), ca nu-l am pe tata cu mine si ca pusca-i doar un cuvant (in vânt). Eu insa, in fata unei asemenea intamplari bizare ( enigma in-explicabila), am cazut pe ganduri… Aflat in imposibilitatea de a strabate timpul si spatiul pana inspre dimineata orasului invecinat, (in cuda dorintei mele) m-am asezat pe bancå (banca de la marginea padurii), incercand sa refac planurile astfel incat sa ajung totusi înapoi la dulcea mea casutzå adormita, la momentul oportun, pre-stabilit, al unui mic dejun (bucolic) in familie, in curte, la masa de sub umbrar, cu omleta, cafea, tarte si taclale. Timp as fi avut. Din cauza cåprioarei care facea nestingherita cercuri pe ape, si uitand-mi o clipa de esenta mea literara, mi-a venit asa deodata, dorul de tata, de parca m-as fi aflat in de-plina tinerete fara batranete si viata fara de moarte, si anume in valea Plangerii si a aducerii aminte. Dar deh, ia-l pe tata de unde nu-i. O fi la vreo tzuica cu tatal lui Nicolae Labis. Si cum stateam eu asa pe banca, incordandu-ma sa ma extrag din acea concavitate spatio-temprala, s-a creat brusc (abrupt) o gaura de vierme in punctul cel mai sudic al continuumului local, trezindu-ma pe ne-pusa masa, håt-departe si devreme, intr-o epoca de aur, intr-un oras de provincie, unde un regizor, talentat si popular la acea vreme, turna un film intr-unul dintre castelele din oras. Era acolo un intreg popor de figuranti care dansau ametitor, caci era bal, in film. Eu eram in preajma regizorului, documentandu-ma chipurile (ca ziarist) pentru un articol despre eveniment, de publicat in gazeta studenteasca a orasului de provincie, asteptand totodata un mopment de respiro in filmari, in care regizorul sa-mi poata oferi un interviu. Eram foarte emotionat caci era abia al doilea interviu pe care trebuia sa-l iau si maestrul (extrem de rece si distant) ma intimida teribil. Primul interviu il luasem cu ceva vreme in urma lui Caligula aka Ovidiu-Iuliu Moldovan (Dumnezeu sa-l ierte si sa-l odihneasca), si atat de novice si de lipsit de inspiratie in alegerea intrebarilor am fost incat, in final, mai mult de jumatate dintre intrebari au fost sugerte de Ovidiu insusi (el a centrat, el a dat cu capul). Insa momentul asteptat se incapatana sa nu apara, caci regizorul avea de furca cu un tanar actor al teatrului din orasul de provincie, care nu reusea sa duca la bun sfarsit o scena simpla, banal de simpla. Trebuia sa iasa afara pe tereasa castelului, si sa puna o pelerina pe umerii goi ai unei contese si apoi sa se apropie discret de urechea acesteia si, zambid, sa-i sopteasca ceva… Regizorul i-a explicat de nenumarate ori mototolului cum sa faca (in loc sa-i arate pur si simplu cum så facå, asa cum ar fi procedat mai mult ca sigur Lucian Pintilie sau Charlie Chaplin), dar Fanica al nostru se crispase de tot si in loc sa fie atent la contesa, se tot uita, intorcandu-si privirea, total aiurea in contex, spre maestru, ca sa vada din expeseia acestuia daca reusesteste sau nu sa-i faca pe plac in felul in care joaca banala scena. Ceea ce nu se intampla deloc, deloc, deloc… „Nu e bine Mirea, nu e bine. Ti-am spus de o mie de ori. Uita-te la contesa nu la mine”. Mai ca-mi venea sa zic, då må maestre ca o joc eu. Intre timp se cam inserase si operatorul a trebuit sa aprinda niste lumini si faca nu stiu ce ajustari la camera… Dupa indelungi chinuieli, in sfarsit, scena s-a jucat dupa pofta inimii maestrului, iar eu asteptam cu speranta ca se va ordona pauza in care voi reusi in sfarsit sa iau regizorului interviul pentru gazeta. Ti-ai gasit. Regizorul secund (o dama scunda si extrem de volubila) s-a apropiat si a zis: „Nu e bine. S-au aprins luminile in blocul de vizavi (bloc cu sase etaje) si luminile alea au intrat in cadru.”. Am crezut ca maestrul o sa explodeze. Noroc cu dama scundå care juca rolul regizorului secund, care a zis ca stie ea pe cineva la primarie si o sa-l roage sa intervina si sa taie curentul pentru o jumatate de ora in blocul cu pricina, ceea ce s-a si facut cat ai bate din palme. Scena s-a re-filmat, a iesit cum a iesit si asta a fost totul, pentru ca apoi a venit cineva important (habar nu am cine era) si l-a luat pe regizor pe sus cu masina. Omul mi-a aruncat peste umar: „Nu te supara te rog. Vino maine.”. A doua zi am venit eu dar in zadar, ca nu s-a filmat in acea zi. Am plecat direct la gara si de acolo am luat trenul care m-a adus, prin (efect) tunel, inapoi pana aici, la marginea padurii pe banca. Intre timp caprioara lui Labis disparuse in neant. M-am ridicat agale si am pornit-o spre casa. Si pentru ca mi-a poposit in minte (chiar ca habar n-am cum, total anapoda) imaginea lui nenea Iancu (taticul meu literar de duioasa amintire), care de obicei isi avea izvorul inspiratiiei literare prin berarii si braserii, m-am oprit si eu in patiseria florentina (un soi de tramvai 16 retras la depou), chipurile in acelasi scop, documentar. Am comadat un capucino, si invaluit in muzica frantzuzeasca ce se prelingea din plafon, i-am studiat discret pe consumatori… incercand sa mi-i imaginez ca eroi de momente si schite. Cativa chiar ar merita sa fie astfel imortalizati in galeria prozelor scurte pe arca lui Goe. Cum le-o fi norocul. Cum or vrea muzele. Deocamdata insa, daca tot am antamat inca un front, doua, de lucru in proza scurta ce va sa vie (ei as, ce esti copil), sa revenim la pofta de vorbe si la drama extragerii din ceata acesteia, pe portita dinspre maidan. „Madam binevoiti a-mi da drumul de aici de urgenta”. „Ei bravos, da stii ca-mi placi.. Dar ce te tiu eu?”.

Posted in Arcaluigoeologie, Imperiul Cuvintelor, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 101 Comments »

Pofta de vorbe (I)

Posted by Arca lui Goe pe iulie 9, 2019

Pofta vine… vorbind, indiferent despre ce poftă o fi vorba, inclusiv despre pofta de mâncare (poftå bunå)… ori despre orice altceva (vorba ‘ceea, „Si cum s-a întâmplat Gherghină de-ai ramas gravidă? – Uite asa, din vorba-n vorba”). E adevarat ca pofta vine mâncând, văzand, mirosind, pipăind, făcând (numai gerunzii), dar mai ales vine vorbind. Câteodată o descriere din vorbe bine ticluite, a unei ciorbe de burtă ori a unor poale-n brâu ori a nurilor unei coniţe (ori a unor poale-n brâu) poate aduce pofta mai abitir decât ciorba goală ori coniţa goală per se. Până si ideea vine vorbind (vorba lui Henry Wald). Presupun ca dupa ce in ultima vreme am exersat cu succes (impreuna cu aproape nimeni) exclusiv cateva vorbe („tacere”, „liniste”, „pace”, si mai ales „nimic”, „nimic”, „nimic” – un soi de „partir un peu”) ar fi poate potrivit sa mai schimbam nitel reperoriul si sa mai popularizam si alte vorbe (din dic-ţio-n-are) pe care vad ca le adulmecă în vânt câte un vizitator stingher (pasager) råtåcit pe Arca lui Goe. Dar… despre ce sa vorbim? Tu ce zici? Ai vreo pre-ferintza? Despre vorbe? Despre pofte? De te indeamna, de te cheama? Eu stiu ?! Am cateva idei de vorba în prototip dar mi-e sa nu fie prea grele, prea aspre, prea in råspar, si sa-l facem astfel pe prea cinstitul cititor citit si unic al Arcei lui Goe sa regrete amarnic perioadele de acalmie (ca sa zicem asa, calomniind astfel tåcerea aka nimicul de pe partea orală a lumii, sau verbală – ca sa nu ne iasa vorbe). Sa nu ziceti ca nu v-am spus. Vântul si cuvântul bat bine in pânze, în direcţia cea bună si, daca då Dumnezu cel bun un Potop mare si bagå åstia apå cât să salte Arca, cât de cât, de pe duna de nisip, pe care este parcatå, ca musca la Ararat, am pus-o, si pasagerii accidentali si clandestini aflati l-a bord s-au scos, caci am de gând sa botez arca „goeletå”, si sa fac un „drum”, pe apă, până la Veneţia, intr-o vizita inopinată (incognito) la amicul si confratele nostru „Anonimul”. O să navigăm prin canale, eclipsând gondolele, dar si pe gondolieri pentu că o să cântăm din toti bosogii „O sole mio”, si o sa „servim” bere (Bucegi) la botul calului si mici cu mustar de Bohotin pe tipsii de argint. Cei care sunt interesati de o astfel de ofertă de croazieră (via Måcin, Niculitzel, Babadag, Tulcea, Sulina, Bosfor, Dardanele, Itaca si ce-o mai fi) sunt rugati sa depuna cererile de inscriere neintarziat. Dar, incheind introducerea, caci vorba lunga e saracia omului (oameni nu avem, avem numai caractere, unul si unul, si una) ar cam trebui sa intram in subiect (ca pana sa vina Potopul mai este, înainte din po-veste)  si în continut. Sa stiţi ca este vorba în primul si-n primul rând despre ne-materie, iar in celelelalte rânduri si in „Celelalte cuvinte (daca vrei), despre inadecvare (in terminologia fizicii), si despre cum se aplica principiile incertitudinii, mecanica cuantică, dilatarea spatiului, „anti-materia”,  materia si energia intunecate în relatiile de zi cu zi (si de noapte) intre oameni (de exemplu intre soti si sotie si nu numai). Hai ca v-am bagat in ceata, dar nu va fie teama. Eu v-am bagat, eu va scot. Daca s-o ridica ceata, va scap, fireste, ca va scap… daca oi putea. Va fac scapati pe poarta dinspre maidan. Mai ales daca-mi dati bacsis. Iar daca nu, nu, sa va fie de bine. Dracu v-a pus sa misunati pe aici! Va urma.

 

Posted in Arcaluigoeologie | 108 Comments »

 
%d blogeri au apreciat asta: