Căderea monarhiei

Căderea monarhiei (sau Măscăriciul) – Proză scurtă (sau basm)…

A fost odată (ca niciodată 😦 ) un măscărici la curtea unui rege. Un rege oarecare, banal, nu contează ce rege, căci în poveste măscăriciul era personajul principal. Regele era secundar și anost, dar măscăriciul își făcea toți banii, faima sa trecând cu mult de zidurile castelului regal. Măscăriciul nostru (adică al regelui), nu purta tichie cu clopoței și nici nu făcea tumbe, dar spunea vorbe de duh, puhoi, de i se dusese buhul în tot regatul și chiar și dincolo, în împărățiile vecine. În mare secret era admirat de mulți intelectuali chiar și în republici, unde era considerat un fel de dizident subtil al ideii de monarhie. Cert este că omul nostru găsea în orice împrejurare câte o vorba adâncă și cu tâlc, cu haz, și mai ales cu schepsis, încât oricine ai fi fost și orice probleme ai fi avut, nu se putea să rămâi încruntat, iar cei isteți, care prindeau cei dintâi, din zbor, poanta zicerilor sale, izbucneau primii în râs, dând tonul cavalcadei de hohote. Odată s-a întâmplat așa chiar și la o înmormântare, la care toată adunarea a izbucnit în râs, deși măscăriciul nu zisese nimic, ci doar făcuse niște grimase pline de unele subînțelesuri, în timp ce regele îi lăuda pe cel defunct. De atunci i s-a și interzis (formal) să participe la înmormântări, iar când venea, venea travestit cu mare grijă încât să treacă nebăgat de seama.  La nunti însă era, în general, bine primit. Acum ar fi de zis că un observator atent, obiectiv și imparțial, ar fi putut baga de seamă că, de la o vreme, măscăriciul nostru (adică al regelui) ajunsese la un soi de manierism, că poantele i se cam repetau, că uneori era foarte greu să găsești vreo urmă de schepsis în vreuna din zicerile pe care le rostea cam la normă, fără intenția de a fi subtil or spiritual… cu orice chip. Dar de, intrase în legendă, iar mentalul colectiv nu accepta ideea că vreuna din frazele sale ar fi putut fi o simplă proza, cu un singur și banal înțeles. Și dacă ar fi zis simplu „Sire nu știu unde naiba-mi sunt papucii”, tot s-ar fi găsit printre cei prezenți un curtean care să facă vreo legătură subtilă cu cine știe ce altceva nostim, si, de bucurie că este primul care se prinde, să izbucnească în râs. Și odată dat tonul la râs, nimeni nu putea rămâne de căruță și era musai că fiecare să intre în joc și să râdă, că să nu cadă de prost. Inclusiv regele. Nu însă și regina, căci regele era celibatar (dar asta este deja o alta proză scurtă pentru altă ocazie). Măscăriciul era însurat, dar nimeni nu știa cine știe ce despre căsnicia sa ori despre cum ii merge d-lui pe acasă.  Soția sa era mereu prezentă pe la balurile și reuniunile de gală de la curte, și chiar la reuniunile politice (când acestea se desfășurau în sesiune deschisă, cu public) d-ei având lojă rezervată de unde putea observa evenimentele, inclusiv prestația artistică a soțului ei, măscăriciul. Același observator atent, obiectiv și imparțial (dacă ar fi existând așa ceva) ar fi putut să constate însă și altceva, și anume că măscăriciul nostru (adică al regelui) era în general foarte trist, deprimat chiar, și că zâmbetul ce-i stătea veșnic lipit pe față era cam fals, la fel ca şi optimismul „tonic” ce-l înconjura că o aură. Dar, mă rog, la urma urmei nimeni nu este perfect, și înainte din poveste mult (nu) mai este. Într-o bună zi regele muri, habar nu am cât de bună o fi putut fi acea zi, mai ales știind că moartea regilor este bucuria ne-bunilor, dar cert este că regele a murit și curtea (după ce a murmurat „Regele a murit”) n-a putut striga „Trăiască regele”, întrucât acesta murise subit fără să lase urmași. Măscăriciul (înțelept fiind) nu s-a bucurat de moartea regelui dar nici de plâns nu l-a plâns (fiind de datoria sa să-i îmbărbăteze pe toți ce-i afectați în vreun fel de tragica dispariție a acelui cap încoronat), dar de îngrijorat s-a îngrijorat și d-lui, gândindu-se la ce-i va putea oferi viitorul ca măscărici regal la o curte fără rege. Pe lista de așteptare la încoronare nu se aflau decât vreo câțiva verișori de-al treilea sau de-al patrulea, care se codeau să accepte încoronarea și sa-si asume enorma responsabilitate monarhică. Unul făcea pe nebunul. Altul se plângea că are gută, ulcer și  hemoroizi, ceea ce-l împiedică să se așeze pe tron, iar altul era cam bețiv și curvar. Sărmana monarhie, bietul regat. Un arhivar de la curtea regelui susținea c-ar fi descoperit niște documente ce atestau fără tăgadă, existenta unui alt candidat eligibil pentru slujba de rege, despre care se știa doar c-ar fi emigrat în America cu ceva vreme în urma. Tânărul rege, mort la datorie, a fost îmbălsămat, mumificat și sanctificat, fiind apoi depus cu onoruri militare într-o bazilică dintr-un mausoleu de la periferia centrului orașului din curtea castelului. Consiliul de coroană, care preluase formal puterea, s-a angajat să-l caute pe misteriosul moștenitor al coroanei și să-l aducă pe tron. O sarcină nu tocmai ușoară, dacă stai să te gândești, prinde prințul, pune-i coroana. În fine, ce s-o mai lungim, Consiliul de Coroană nu s-a pierdut cu firea, iar căutarea respectivă a devenit un soi de covor persan al Penelopei (Cruz sau Lopez, din Peloponez), ori o monastire a meșterului Manole, pe care nimeni n-o voia dusă la bun sfârșit, preferabilă fiind perpetuarea sine die a acestui ambiguu status quo. S-a decis astfel ca toate pozițiile de pe schema de funcționare a curții regale și nomenclatorul de funcții și meserii să se păstreze intacte până la noi ordine, și astfel monarhia a mers mai departe, chiar și în absenta unui rege sau a unei regine. Bucătarii, paharnicii, spătarii, logofeții, sfetnici, slujitoarele, țiitoarele și toată liota de curteni au rămas pe poziții, continuând să facă (mai mult sau mai puțin) ceea ce făceau și până atunci, adică mai nimic. Măscăriciul a rămas măscărici, și fiindcă tot obișnuia odinioară să-l întrețină până târziu pe rege în apartamentele sale, până la urma, s-a și mutat în aceste apartamente, împreună cu soția sa, despre care se zvonea că ar fi fiind muza care-l inspira pe măscărici făcându-l să fie (așa de) plin de spirit.

Cu timpul umorul și savoarea zicerilor sale a căpătat o tenta nouă, diferită de stilul cu care se obișnuiseră curtenii pe vremea în care regele încă trăia. Poantele sale deveniseră parcă mai ermetice, mai sibilinice și mai abrazive, încărcându-se de cinism, sarcasm și ironie nu întotdeauna foarte fină, nedumerindu-i și punându-i în încurcătura pe curteni, care abia cu mare efort mai reușeau să dea tonul la râs. Acuma unii se cam saturaseră să se tot hlizească prostește la inepțiile fără sens ale măscăriciului, dar nu îndrăzneau să schimbe ceva. Intuiția le spunea ca orice schimbare poate fi dramatică. Dacă s-ar fi oprit din râs la poantele măscăriciului s-ar fi putut ca cineva să se întrebe care să mai fie rostul acestuia la curte și s-ar fi ajuns poate la destituirea sau mazilirea acestuia, ceea ce ar fi putut atrage atenția și asupra rosturilor altora, dintre toți cei care oricum nu făceau mare brânză la curte (marea majoritate)… așa că, au preferat să meargă pe burta. Măscăriciul si-a luat-o-n cap, dedându-se la tot felul de giumbușlucuri deșănțate și bancuri proaste pe seama oricui, devenind extrem de nesuferit și chichirincios, având pretenția la aplauze și râsete sincere pentru orice gogomănie. Unii îl priveau cu milă punând transformarea sa pe seama faptului că rămăsese cam singur, ziua fără prietenul său regele, dar în special noaptea, întrucât soția sa se hotărâse de ceva vreme să se mute în iatacul din turnul castelului, redistribuindu-se de una singură  pe post de frumoasa din pădurea adormită.  În fiecare dimineață măscăriciul urca scările până sus în turn și își săruta soția adormită, sperând că o va trezi și că va rupe astfel blestemul, dar pas de a reuși. Soția sa nu deschidea ochii și în genere nu reacționa în niciun fel, rămânând stană de piatra. Arareori zâmbea prin somn simțind-se sărutată, alteori făcea doar grimase sau între-deschidea câte un ochi, mormăind în barbă lucruri neinteligibile. După o vreme măscăriciul a renunțat să mai urce în turn în fiecare zi, mulțumind-se să se ducă o dată pe săptămână (sâmbăta sau duminica), apoi încă și mai rar. Tot în zadar. Frumoasa adormită hiberna și pace, transformându-se încet dar sigur în altcineva, și mai ales în altceva, în crisalida de piatra din turnul castelului.  Regele, adică măscăriciul o privea cu sinceră uimire, câteodată când ajungea accidental prin iatac, în special când  se întâmpla să-și poarte ochelarii de vedere, întrebându-se retoric și mirat, cine să fie oare femeia aceea din turn care semăna oarecum cu soția sa dar mai ales se deosebea de aceea, pentru a-si vedea mai apoi de treburi, și de activitatea sa de măscărici în Consiliul de coroană al regatului. Situația i se părea si lui cam bizara caci realiza stupefiat ca trăia într-o monarhie fără rege, într-o căsnicie fără soție, într-o lume fără sens, si într-o situație fără ieșire,  fiind el însuși un măscărici fără umor si fără cauza. Din aceasta cauza nu prea avea spor. Totuși plutea. Într-o duminica de 1 Aprilie (de ziua lui, caci Măscăriciul era născut pe 1 Aprilie, ca toți clovnii), s-a trezit dis-de-dimineața si s-a dus in cabinetul regelui pentru a-si pregăti in avans replicile spontane pe care avea sa le ofere peste zi Consiliului de coroana, curtenilor, ambasadorilor, diplomaților si celorlalți nefericiți care-si făceau veacul de singurătate in acea atipica reședință monarhică. Si cum stătea el așa si cugeta in gol s-a trezit deodată ca apare in pragul ușii soția sa, chiar ea însăși in persoana, trează, cu ochii deschiși, mari, de un albastru infinit, îl apucă de mână si îl trage după ea până în iatacul din turn, mai precis în pat. Aniversare cu suspans. Si, in timp ce măscăriciul fremăta a palpitare in atingere cu molatica sa soție, aceasta se zbate scurt si-i mormăie apăsat printre dinți: „Nu te mai tot înfige așa că n-am chef de sex”.  Palpitarea măscăriciului încetează spontan, iar soția sa contemplându-i perplexitatea adaugă: „Dar ce credeai? He-he, e 1 Aprilie”.  Măscăriciul (râzând in sinea lui cu gura până la urechi), așteaptă preț de un minut ca să se niveleze la fizic si la psihic, apoi iese din iatac si se duce direct in sala tronului, îmbrăcat așa cum era, in pijamale cu iepurași. Fiind foarte dis-de-dimineața acolo nu se aflau decât vreo câteva femei de serviciu care s-au prefăcut ca nu-l baga-n seama, continuând sa-si vadă de treaba lor si sa deretice, ștergând praful inexistent de pe mobile.  Măscăriciul își comanda un cappucino de la bucătărie apoi se așază confortabil pe tronul regal, așteptând cursul firesc al zilei.

Așa l-au găsit acolo membri Consiliului de Coroana, îmbarcat in pijamale, șezând turcește si moțăind  pe tronul regal. O postura cam îndrăzneața chiar si pentru Marele Măscărici al curții, dar, dat fiind faptul ca era 1 Aprilie, ziua glumelor, a păcălelilor si a Măscăriciului,  nu s-a scandalizat nimeni fata cu aceasta situație, ba chiar au zâmbit cu toții, anticipând cine știe ce șotie mai pune dumnealui la cale cu aceasta ocazie anume. Când sala tronului a ajuns sa fie ticsită de lume si de zumzet,  Măscăriciul trezit din somn, s-a întins, a căscat zgomotos, a zis „Buna dimineața”,  „Buna dimineața”,  „Buna dimineața”,  către cei care se holbau la el așteptând-i poanta. In mod miraculos s-a făcut liniște. Liniștea de dinaintea furtunii. Nu se mai auzeau decât niște muște. Măscăriciul a căscat si el ochii a mirare la toți ce-i care-l fixau cu privirea, parând ca nu înțelege ce se așteaptă de la el, s-a scărpinat alene in cap si a zis: „Haide sa va povestesc ce farsă mi-a făcut astăzi soția mea”. Pe data s-a iscat un murmur vesel. Si măscăriciul le-a povestit de-a-fir-a-păr, fără înflorituri, pățania sa de mai devreme,  iar când si-a terminat povestea cu replica „Si nu te mai tot înfige așa că n-am chef de sex”, se aștepta ca toata lumea sa izbucnească in râs. Dar, in mod surprinzător,  nu a râs nimeni, absolut nimeni. Toți așteptau încă să vină si poanta. Au tăcut chiar si muștele, așezându-se discret pe căciuli, berete si baticuri. Pentru a doua oara in aceeași dimineața Măscăriciul a rămas perplex. In liniștea stingheritoare care se lăsase, toți încercau sa deslușească gluma, sa afle ce voise sa zică Măscăriciul, sa înțeleagă in cine bate. Nimeni n-a dat tonul la râs. Nimeni n-a zâmbit. Dinspre grupul unor cucoane simandicoase s-a auzit cu destulă claritate un singur cuvânt șuierat: „impertinent”. Președintele Consiliului de Coroană s-a simțit dator sa intervină drept pentru care i s-a adresat Măscăriciului: „Chiar așa alteță, ce vreți sa spuneți?” „Pai… Nimic. Ce sa vreau?” a răspuns Măscăriciul… „Cum nimic?” a ricanat președintele? „Nimic ?!” (a murmurat adunarea). „Nimic, nimic, nimic” a răcnit Măscăriciul, „lăsați-mă-n pace!” si a dat sa plece de pe tron.

Fiind un autor milos din fire, nu vreau sa va pun la încercare răbdarea peste o anumita limita maximala, așa ca pentru restul basmului o sa va fac un scurt rezumat din care vor fi eliminate pasajele descriptive. Arhivarul a venit fuga cu o copie după contractul de angajare al Măscăriciului in care se stipula explicit ca in ziua in care nimeni nu va râde la glumele sale, Măscăriciul urma sa fie decapitat. Degeaba a zbierat acesta ca apucatul ca nu era nicio gluma la mijloc si ca glume urma sa spună abia după prânz, era prea târziu. Decizia a fost luata pe loc. Călăul a sărit in sus de bucurie (dar nu a râs ca sa nu strice contextul) caci de multa vreme nu mai avusese ocazia sa-si facă meseria si începuse sa-si facă griji in legătura cu cariera sa, fiind încă departe de vârsta legala de pensionare. Curtenii i-au plâns de mila Măscăriciului (nici vorba de râs) făcându-i momentul încă si mai penibil si viată mai amara. Ce mai tura-vura, Măscăriciul a fost decapitat si exilat in aceeași zi mai spre seara. Si-a luat căpățâna într-o traista din păr de capră si s-a mutat, cu cățel si cu purcel într-o alta poveste (Călărețul fără cap), unde a trăit fericit pana la adânci bătrâneți, si unde o mai trai si astăzi daca n-o fi murit. Deși a rămas jovial si glumeț, avea din când in când momente de melancolie, in special când privea căpățâna încoronata pe care o purta tot timpul cu sine in trista traistă. Da, da, era o căpățâna încoronata, caci de fapt, uitasem sa va spun, Regele si Măscăriciul erau una si aceeași persoana. Nu muriseră chiar simultan dar se născuseră concomitent si trăiseră împreuna, ca fiind una si aceeași persoana, precum tu însuti cu sinele tău. După plecarea Majestății sale Măscăriciul, monarhia a fost abrogata (din cauza unei chichițe legislative prevăzută in constituție care specula o clauza de seriozitate in absenta unui Măscărici profesionist la curte), iar arhivarul a fost ales președinte de Republica, prin votul universal, secret, egal si inconștient al marii majorități a poporului suveran., restul curtenilor pensionându-se pe capete pe caz de boală. Si am încălecat pe o șa… ca călăreț cu scaun la cap.

Turiștii care vizitează azi, la Sinaia, palatul regal al fostei monarhii, pot admira in bazilica aflată in mausoleul de la periferia centrului orașului, din curtea castelului, un cilindru transparent de cleștar in care se afla depus corpul neînsuflețit al Albei ca Zăpada, înconjurata de cei șapte pitici de gradină, toți împietriți (ad-litteram) de durere, cu câte o ceașcă de cafea in mână, care-i ajută să stea la priveghi în stare de veghe. Artistul plastic a fost neobișnuit de inspirat, reușind să surprindă în piatră până si aburul înălțându-se din cele șapte cafele. Ba chiar si aroma cafelei, ceea ce-i derutează teribil pe trecători, făcând-i sa intre fără voie, de-a valma, claie peste grămadă, în cafeneaua din vecinătatea mausoleului. Despre frumoasa adormită albă ca zăpada, depusa, la vedere, in cilindrul de cleștar, se spune ba că ar fi fost soția Măscăriciului si amanta Regelui, ba că invers, dar nimeni nu mai știe cu precizie ce si cum, pentru că faptele s-au petrecut tare demult si au fost prescrise între timp.

Este căderea monarhiei sa acorde ranguri si sa întrețină iluzii. Dar, apropo, tu ce rang ai prea-cinstite?

UPDATE: Si pentru că lucrurile nu sunt niciodata asa cum a-par, nici chiar atunci cand se dovedesc „a fi altceva” decat a-păreau, ar fi timpul sa precizez ca povestea regelui-măscărici, insirată extrem de fragmentar si selectiv in aceasta comedie, necesită unele amendamente. Regele n-a murit asa cum s-a narat in istoria oficiala, ci si-a inscenat moartea, substituindu-i-se măscariciului. Satul de monarhie si de corvezile canoanelor impuse de această postură, a aranjat pe sest un schimb de locuri cu măscariciul (fiind una si aceeasi persoană acest lucru nu a fost greu de făcut), iar  apoi, cu acordul prietenului sau (amamdoi avand un simit al umorului iesit din comun) au convenit sa-i administreze acestuia o licoare a somnului, exact precum cea folosita in Romeo si Julieta, prin care acesta sa fie adus intr-o stare de moarte aparenta. Măscariciul s-a îmbrăcat cu straiele regelui, a băut licoarea si „a murit subit”… fiind apoi „imbalsămat, mumificat, sanctificat si canonizat”, de formă, cu mare pompă. Regele (deghizat in măscarici) a asistat astfel la propriile sale servicii funerare (cam ca Ipu)… plângând in ho-ho-te de râs, în timp ce mumia Măscariciului adormit era depusă cu onoruri militare in basilica din mausoleul de la periferia centrului orasului din castelul monarchic. Dupa trei zile si trei nopti Măscăriciul s-a trezit din somnul de veci si a evadat din mausoleu, intr-o noapte, cu largul concurs la gărzilor care erau postate in vecinatate nu atat pentru a asigura paza, cât pentru a păstra protocolul intru gloria eterna a fostului rege si pentru a atrage turistii in zonă. Desigur ca disparitia mumiei regale a fost constatată la un moment dat, dar Consiliul de Coroana a avut grija sa ascunda evenimentul, sigiland cripta sub pretexte cusute cu atza galbena. Ulterior, cand lumea a mai uitat de fostul rege (lumea uita foarte usor) a fost adus un sicriu de sticla din alta poveste cu o frumoasa din padurea adormita, alba ca zapada (despre care n-ar fi de mirare sa aflam ca este de fapt o cenusareasă oarecare), mormântul fiind apoi re-inaugurat si redat circuitului turistic. Măscăriciul evadat s-a evaporat (sau s-a sublimat), disparand misterios din atentia publicului, angajandu-se ca clovn la un mare circ de stat al soarelui, unde a fost star, până cand s-a pensionat si s-a apucat de gradinarit, intr-o suburbie superbă a unui oras oarecare (asta fiind deja altă poveste), reunindu-se acolo si cu regale decapitat si exilat, care a revenit sa locuiască in acelasi trup cu vechiul sau prieten Măscăriciul, doua finite, un singur cap, si desigur împreuna cu sotia sa (si ea aceesi, chit că usor metamorfozată de întâmplări si de trecerea anilor. Pana la urmatorul update care o sa releve că lucrurile nu sunt niciodata asa cum a-par, nici chiar atunci cand se dovedesc „a fi altceva” decat a-păreau, am re-încălecat pe o sa si-am plecat la o paradă asa.