(b)Arca lui goE

b-Log anonim, amator si ventrilog al celor fara de blog. Despre NIMIC

Archive for octombrie 2019

O exagerare (II)

Posted by Arca lui Goe pe octombrie 26, 2019

Fara sa fi oferit nicio demonstratie a faptului (altminteri evident) ca omul comite excese fabuloase in aproape toate manifestarile sale (dând astfel exagerarilor culoarea normalitatii), am mai amintit si de faptul ca una dintre explicatiile posibile (o fi, n-o fi?) ale acestui comportament deviant s-ar putea sa reside în însasi natura cosmică a vietii, universului si meta-universului (Dumnezeu y compris), care sunt, pare-se, manifestari extrem de exagerate in raport cu realitatea aparenta pe care o ofera spre observare, si din care omul (un imitator notoriu lipsit de orice originalitate) se inspira copios cu copy-paste. Bunoară universul acela grandios, urias, enorm, fabulous de mare (infinit chiar…) creat (de Dumnezeu) ca simplu ambalaj si sursa de resurse (sic) al planetei de Pământ ca gazdă a omului (robul lui Dumnezeu, creat (mama mia) după chipul si asemanarea acestuia) si desigur si a umanitatii (care este altceva, cu totul si cu totul altceva) este un exemplu de monstruoasa exagerare. Un ou urias (infinit? ba chiar infinit de infinit) care contine pe undeva un căcăţel infim de umanitate (un epsilon infinitesimal, in timp si spatiu, o țâră de aia pe o palma de loc, de ține o clipă)… E gogonata rau, nu? Dar de, cui îi pasă. N-avem noi timp de asa ceva, ocupati fiecare cu exagerarile lui personale (pe blog ca-n viata). Desigur ca despre fiecare gen de exces in parte, practicat cu disperare de insulicii terestrii, s-ar putea compune articole captivante pe bloguri (din perspectiva potrivită) si s-ar putea purta discutii spectaculoase (si exagerate, sau deloc) până dimineată… Dar provocarea lansată in episodul (pe)trecut în urmă, era alta. Să gasim printre faptele manifestate de omulete, un exemplu de exagerare la fel de gogonată, de exacerbată precum asta cu existenta Universului infinit (mare domnule, futu-i mama lui) ca ambalaj divin al grădiniței lui Dumnezeu (căci mare e gradina Domnului, nu-i asa d-le Iosife?). Singura propunere de exagerare umană comparabilă ca anvergură cu cea a existentei universului (aproape infinit si aproape inutil) a fost cea venită de la doamna Stely (nume cu rezonanta cosmica, pre-destinat) care ne sugereaza că fenomenul Isus Cristos ar fi fiind asa ceva, si noi unul credem că intr-adevar, că din perspectiva potrivită ar putea fi. S-or gasi unii talentati care sa rostească vorbele potrivite prin care sa fie redată îndraznet si credibil o paralelă intre exesul Univers-Dumnezeu si excesul Om-Isus-Cristos, ca exagerari comparabile. Noi insa am vrea sa propunem acum pe post de monumentala exagerare a omului un sentiment si anume iubirea. Nu iubirea asa in general, nu iubirea aproapelui, sau iubirea parintilor pentru copii sau a copiilor pentru parinti, sau alte iubiri din acestea inevitabile si convenabile reciproc avantajoase, ci singura IUBIRE care poate fi luata in con-siderare ca atare si anume iubirea dintre un barbat si o femeie. Un sentiment atat de grandios, o exagerare monstruoasa, cu un scop atat de mărut, altminteri realizabil foarte usor prin mijloace mult mai banale, mai ieftine, si mai la indemana. Omul e om din cauza ca este cumva capabil, daca nu sa iubeasca de-adevaratelea, macar sa accepte si sa sustina ideea de iubire, un container infinit (urias in tot cazul) in care pastreze niste maruntisuri de suflet. Tu ce zici? Exagerez?

(exagerarea va continua)

O exagerare? (vezi mai jos)

Oamenilor le e frică de dragoste, trebuie să fii curajos astăzi ca să trăiești o poveste de dragoste. Astăzi bărbaților le e frică de femei. Femeile nu mai au încredere în bărbați și iată că punem în pericol cel mai frumos lucru din lume. Sîntem capabili să ucidem comoara vieții care e dragostea.

De ce credeți că bărbaților le e frică de femei?

Pentru că își doresc perfecțiunea, iar noi nu sîntem perfecți. Femeile au memorie bună, nu uită nimic, nu însă și bărbații. Dacă într-o zi bărbații fac o greșeală, femeile nu o vor uita niciodată. Dragostea e un fel de diamant care trebuie șlefuit. Imediat ce apare un mic defect, se sparge. Nu există toleranță odată ce intri într-o poveste de dragoste, fiecare devine judecătorul celuilalt, deşi ar fi nevoie de un munte de îngăduință. Admirăm pe cineva pentru anumite calități, dar îl iubim pentru defectele sale. – extras dintr-un interviu cu Claude Lelouch a venit la Bucureşti cu ocazia proiecţiei filmului Les plus belles années d’une vie” (continuarea de dupa 50 de ani a altui film celebru: „Un barbat si o femeie”).

alta exagerare:

Posted in Arcaluigoeologie, Intrebari la care Goe nu primi raspuns! | 33 Comments »

A ce miroase Dumnezeu?

Posted by Arca lui Goe pe octombrie 24, 2019

Universul (NU) miroase a NIMIC (se cheama inodor), dar cred ca Dumnezeu miroase a pâine caldå.

…aceasta este o continuare in exces a exagerarii din numarul trecut… pentru ca exagerarea va continua pana cand se va dovedi ca atare (din gama cum sa devii inexistent… prin con-sacrare, ca sa zic asa vorbind abitir si altminteri nu).

Totusi, inainte de a continua sa exageram cu trecutele excese, as extarge, ca din greseala, un exemplu viu de anti-exagerare intamplata chiar (acolo 😦 ) pe Arca lui Goe (adica daca nu a tuturor in tot cazul a oricui, bunaoara a ta må milogule), cu ocazia raspunsurilor acordate in van fara paravan unei intrebari retorice si anume: De ce bloguim Doamne?

Eee, era frumos pe atunci, era vara, lunga vara fierbinte, de Sf. Ilie, vara si fum. Vara s-a dus, a ramas fumul (cetzurile toamnei, Doamne). Iaca:

SOLITAR said – 

ZARUL

tot ce fac pe aici
e o tatonare

o epură
a exorcizării
vitale

linii subţiri
are piatra mea
unii văd Chipul
alţii adorm
lângă ea

Dl.Goe said – 

Bun re/venit Solitare, Solitare… 🙂 cu perspectiva ta vesnic e-Go-e centristå. Toti ceilalti (doi) Dumnezei au interpretat intrebarea „De ce bloguim Doamne?” in mod egoic incercand sa raspunda (in primul rand) de ce bloguesc ei insisi, numai tu, Dumnezeule, te-ai apucat sa raspunzi (babeste) de ce blogueste dl.Goe. De-aia! Indirect insa ai raspuns si tu intrebarii, ca toti ceilalti, in mod egoic explicand (inca o data) de ce bloguesti tu insati: ca sa-l intelegi pe Goe, ca sa-l intelegi pe Ego… si asa mai departe, si asa… mai aproape, de la particular la general si de la Goe la Ego. Solitate, Solitare… Deci cine (pe cine) tatoneaza? Si de ce?

tot ce fac pe aici e o tatonare” – Ha, ha, ha, ii zise Dumnezeu (din Ceruri) Omului (de pe Pamamt), omenindu-se… izmenindu-se… Dar, Dumnezeule, aceasta e chiar conditia umana: tatonarea… Tot tatonand (pe Pamant), Omul l-a creat pe Dumnezeu, ca sa aiba cine sa-l Re-Creeze pe el, dupa chip si asemanare, ca pe orice Fiinta… si asa mai departe, si asa mai aproape, Solitare, Solitare… Sa ne recreăm asadar, tatonand in Recreatia mare… pe sau cu colegii de scoala… scoala la care se studiaza viata (teoretic si practic, pe viata si pe moarte). La absolvire se vor acorda certificate (de deces, de buna/rea purtare etc) pe baza carora doritorii vor putea sa se angajeze (intr-o alta realitate) pentru a-si face o cariera… Te pomenesti ca de aceea bloguim Doamne. Doamne ajuta!

SOLITAR said – 

lepădăm e-go-uri
armuri
între două recreeri
pielea se reface
go-e-sc râdem iar
lumea z(t)ace
la ce bună izvenirea în coasta boacii?

Dl.Goe said –

Interesanta traducerea (si re-interpretarea) prin reformulare anti-entropica a intrebarii „A quoi bon avoir quitté Coasta Boacii?”. Ca si intrebarea sursa, varianta („inversa” in vers) „la ce bună izvenirea în coasta boacii?” nu inseamna nimic altceva decat acelasi lucru (daca stai sa te gandesti) „La ce naiba s-a mai facut Universul?”. Intrebare careia neavand (fireste) cum sa-i raspundem (A avea si a nu avea…A fi sau a nu fi) ii dam pseudo-raspunsuri, continuand (in mod terapeutic) sa calomniem Universul. Asa… ca sa ne alungam plictiseala si sa ne omorâm timpul. Universul nu se supara. (?)… Sau mai stii? Te pomenesti ca s-o supara si asta… Cica s-ar fi aratat semne pe cer de sf. Ilie.
***
La fel de (in)valida/(in)utila s-ar putea dovedi si intrebarea: De ce nu (mai) bloguim Doamne? Doar ca n-are cine sa o a-dreseze, adecvatilor interlocutori (ca de exemplu d-nilor Tudoran, Athos, Portos si Aramis, ori d-lui D’Artanan, sau, mai ales, d-lui Nimeni)… Ori Marginaliei… ori altora asij-de-rea…

P.S. Vad ca dl. AVP de la Corabia s-a intors la bloguit pe blogul sau dunarean, doar ca a a blocat la blog comentariile anonime, voind sa fie in b(âr)logul såu un Dumnezeu a toate cunoscator in legatura cu cei care ar indrazni sa comenteze prozaicele-i productii. Pfui.

Posted in Arcaluigoeologie | 25 Comments »

O exagerare

Posted by Arca lui Goe pe octombrie 21, 2019

In general oamenii exagereaza. Enorm. Majoritatea lucrurilor pe care le fac, le fac in exces. Vorbesc prea mult, scriu prea mult, mananca prea mult, beau prea mult, muncesc prea mult, chiulesc prea mult, se distreaza prea mult, fac sex in exces, se inmultesc prea mult, se streseaza prea mult, se cearta prea mult, se iau in seama prea mult, se prefac prea mult, mint prea mult, barfesc prea mult, calomniaza, se iluzioneaza prea mult, spera prea mult si in genere au asteptari si credinte exagerate. Nu exista aproape nimic in care sa se manifeste cu masura. In orice imprejurare in care au ocazia sa se manifeste, se manifesta in exces, exagereaza. Tot ce fac oamenii degenereaza inevitabil in exces, in chiolhan, in supra-doza. Cand sunt in pericol de a nu-si mai permite luxul exceselor intra in panica si fac pe dracul in patru ca sa poata continua cu exagerariele. Mint, fura, se agita, se drogheaza, se dopeaza, iau pastile, stimulente, steroizi, aperitive, cafele, viagra, anticonceptionale, psihoterapie, chirurgie estetica, yoga, meditatie, hipnoză, fac orice. Absolut orice pentru a-si permite excesele care-i men-tin in viata. Daca n-am exagera am muri. Viata insasi e o exagerare. Omenirea, Universul, Dumnezeu, toate sunt niste exagerari enorme, niste excese. Ti se pare ca exagerez?

(excesul va continua)

Adaugare in exces 1. Stau-si-ma-intreb cati dintre voi prea-cinstite cititor citit si unic al Arcei Lui Goe ati fi gata-pregatiti sa fiti in posesiea unei planete intregi de marimea pamantului si a unui intstrumentar tehnologic prin care s-o amenajati in no time dupa pofta inimii, avand la dispozitie un milion de ani in care sa va bucurati de ea, ca membru al unei comunitati de miliarde de indivizi asemenea, fiecare avand in posesie proprietati similare si intre care sa se poata efectua vizite instantanee prin teleportare (in baza de acord bilateral).

Spatiu, timp si resurse pentru asa ceva se gasesc cu prisosinta in Univers, nu va faceti griji in aceasta privinta, numai voi sa fiti pregatiti psihologic, mental, emotional si sufleteste pentru a rezista pana la capat intr-o o astfel de viata de un milion de ani. Ganditi-va bine. Cine nu va rezista si va vrea sa abandoneze, sa se retraga, sa se sinucida, nu va avea voie si nu v-a putea sa o faca ci va fi silit sa-si petreaca restul anilor din milion in libertate, solitudine si abandon pe planeta sa, ca un mic printz oarecare… pe steaua sa, singur SAU (ca alternativa la alegere) sa i se stearga din minte toate amintirile despre viata sa multi-milenara, ca proprietar de planeta, fiind silit sa se intoarca brusc si brutal la viata asta de acuma (ceea pe care o ai si o stii, doar ca mai batran cu 10 ani). Se ofera cineava? incearca cineva? Astept (cu nerabdare) cereri de inscriere din partea curajosilor optimisti.

Pot eu sa stiu (sau voi) ca nu suntem cu totii decat niste unii care am acceptat acum 10 ani aceasta oferta si am ratat-o? Nu, n-avem cum sa stim… Oricat am cauta cu mintea prin memoria (falsa?) a celor mai recenti 10 ani din viata noastra de pamanteni nu vom putea sti cu certitudine care este adevarul, care este realitatea. Irealitatea cu atat mai putin. Zi tu daca n-am dreptate?

(excesul va continua)

Adaugare in exces 2. Pentru noi, ca simpli muritori, viata-i lucrul cel mai important„. Asa o fi. Pentru noi Pamantul este in centrul Universului indiferent din ce perspectiva am privi lucrurile, ca de acuma, cate perspective sa ne permitem si noi saracii? Restul universului este imens, enorm…, foarte mare, exagerat de mare… infinit, dupa cum sustin unii autori (printre care cu oroare ne numaram, 1, 2, 3… hopa, infinit). „Unii” (fel de fel, atei si/sau drept credincioasi intr-unul Dumnezeu deopotriva) considera ca Pamantul este unic, gradina lui Dumnezeu, singurul loc pe care exista viata si ca restul universului este aproape inutil, aproape gol (de continut), aproape fara rost, tot ceea ce este esential intamplandu-se aici, acum, pe Pamant, ca altminteri unde… altundeva? Aici si numai aici exista Halep (de exemplu) si celelate intamplari de baza. „Altii” (fel de fel, tot asa atei si/sau drept credincioasi intr-unul Dumnezeu deopotriva) au credinta ca ar mai exista viata si prin alte parti de pân Univers (ca prea e mare), ba chiar au credinta c-ar exista fiinte extraterestre intelingente mai pricopsite decat omul (cel facut dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu). Ma rog o credinta ca oricare alta. Neimportanta. Chiar presupunand ca or mai exista, ici si colo, o infinitate de planete locuite, pierdute in imensitatea infinitului univers, asta nu schimba cu aproape nimic excesul de zel, exagerarea enorma, care a facut posibila existenta acestui univers infinit (pe care, vai, nu-l putem umple cu sufletele noastre nemuritoare). Caci trebuie sa fie infinit pentru ca altminteri n-ar avea cum. Fa si tu calcul si demonstratia prin reducere la absurd, sa vezi ce-ti iese: infinit. In fine. infinit, neinfinit, nu conteaza, cert (!?) e ca e mare, mare domnule, foarte mare. Chestia este ca fara el Pamanul si viata de pe Pamant n-ar exista, n-ar putea sa fiinteze, in niciun fel, de nicio culoare. Pamantul cu fizica, geofizica, biofizica, biochimia si toate celelalte isi trage seva existentiala, combustibilul, din restul universului (infinit, nu?, mare in tot cazul). Pamantul este conectat la Sursa, la rezerva de infinit, de la care ne vin necontenit semnale, energii, radiatii, gravitatii, ma-sa-n cur, tot felul de chestii, influente, perturbatii, totul. Dupa cum sugereaza si diavolescul Lars von Trier in marea sa Melancholie, prin interpusi desigur (aka personjul faustian Justine), viata exista doar pe Pamant si nu pentru multa vreme. Adica ca un intreg Univers infinit si etern are ca rol principal sa fie container si intretinator al unui mic nimic temporar in care rezida esenta Universului si a Creatiei divine. Nu este asta o exagerare? Enorma, am putea zice. Colosala. Fabuloasa. Sideranta si si asa mai departe. Oricat de departe. Loc ar fi. Timp am avea. Bine acuma, avand asemenea exemple de exhibitionism la indemana, omul (un imitator lipsit inexorabil de orice originalitate) nu are ce face si exagereaza si el prefacandu-se a fi fiind si vrand sa fie creator sau macar co-creator al abundentei de manifestari de pân univers. Face, cum ziceam mai sus, fel de fel de excese si exageratiuni, doar, doar, s-o ridica in rang ca sa-i tina hangul Unversului (infinit? Ai calculat? Cat ti-a dat? Asa e ca si tie ti-a iesit infinit?) sau chiar lui Dumnezeu el insusi in persoana (poate sa spuie chiar si dl. Iosif despre asta, daca o vrea sa depuie marturie, aci pe Arca lui Goe, cum ne-o fi ghinionul)… Din pacate insa, (dupa cum remarca si @Adore, animata de sentimente cam neclare), exageratiunile omului sunt mizilicuri, prostioare, nimicuri, in comparatie cu enormitatea ca exista un Univers Infinit si etern, Unu, si/sau un Dumnezeu asijderea (poate inca si mai mare, mult peste cat ne poate duce mintea), ca sunt necesare asemenea pre-conditii, asemenea resurse logistice, pentru a putea fi finantat ontologic (cu un buget infinit) un proiect (cam de cacat dar minunat in tot cazul) precum acela al vietii pe planeta de Pamant si al omului si umanitatii. Dar, vin si ma intreb (te intreb si pe tine, na, acuma, presupunand ca existi si te rog io frumos sa nu-mi spui ca nu existi ca te trimit la origini de nu te (mai) vezi), o exista cumva printre „faptele” omului vreuna intr-atat de gogonata, de exagerata, de excesiva, incat sa egaleze sau macar sa intre in concurenta cu gogomania existentei Universului infinit ca sursa de hrana pentru aceasta planetutza? Ia sa te vad! Ce zici?! Noi unul credem ca da domne, exista. Ca daca dragoste nu e, nimic nu e. Mai vorbim…

(excesul va continua)

Posted in Arcaluigoeologie | 32 Comments »

Depleșuiile divine

Posted by Arca lui Goe pe octombrie 10, 2019

Andrei Pleşu – „Depresiile“ divine

Ca toate întîlnirile proaste, întîlnirea cu depresia poate avea surprinzătoare beneficii. A înțelege asta e, deja, un început de „depresurizare“… În cazul meu, cîteva pasaje biblice au funcționat, în chip neașteptat, ca „agent“ detoxifiant, ca prilej de transfer al dezordinii proprii înspre o „dezordine“ transcendentă, semnificativă, edificatoare, liberă de limitele omenescului privat. Mi-am amintit de o vorbă a lui Leszek Kolakowski apropo de fericire. Cînd luăm cunoștință de drama interioară a lui Dumnezeu dinaintea „căderii“ creației Sale, de nevoia Lui de a-și sacrifica Fiul, pentru a „repara“ ce se mai poate repara, cînd înțelegem, așadar, că Dumnezeu însuși poate fi nefericit, cum mai putem avea pretenția ca noi, simple creaturi, să fim fericiți? Ei bine, gîndul acesta se poate aplica și în cazul depresiei. Există, cum o să arăt, la nivel suprem, o experiență de natură „cosmică“ a depresiei. Nu e de mirare, deci, că depresia se regăsește și în viața noastră. Dacă Dumnezeu poate cunoaște depresia, cum de putem pretinde ca, la nivelul nostru, să fim scutiți de o asemenea experiență? Comuniunea întru depresie e, în fond, un chip posibil al comuniunii. Un chip preferabil rupturii de comunicare, preferabil disimetriei dintre pămînt și cer, preferabil unei fracturi radicale între imediat și transcendență. Sînt depresiv, deci am o șansă neașteptată de a mă apropia (altfel) de Instanța Supremă…

Dar care sînt textele sacre la care mă refer cînd vorbesc de „depresia“ divină? Le știm cu toții, chiar dacă n-am reflectat, poate, îndeajuns asupra lor. Iată: creația lumii nu era de prea multă vreme încheiată, cînd Creatorul devine „melancolic“: Geneza, 6, 6: „I-a părut rău și s a căit Dumnezeu că a făcut pe om pe pămînt“; Idem, 6, 7: „Şi a zis Domnul: „Pierde-voi de pe faţa pămîntului pe omul pe care l-am făcut! De la om pînă la dobitoc şi de la tîrîtoare pînă la păsările cerului, tot voi pierde, căci Îmi pare rău că le-am făcut“. Sau 6, 12: „Şi a căutat Domnul Dumnezeu spre pămînt şi iată era stricat…“ Nu e uimitor? Dumnezeu Cel Atoateștiutor, Cel Atotputernic decide, în deplina Sa libertate, să facă lumea. După fiecare etapă a facerii, constată că totul „e bine“, e reușit. Dar, la sfîrșit, își contemplă isprava ca pe o nereușită! „Îi pare rău“ că a încercat! Ca un pictor care, contemplîndu-și pînza abia uscată, și ar spune: „Nu mi-a ieșit!“ Iar Dumnezeu Tatăl nu e nemulțumit doar de omul păcătos (alcătuit totuși „după chipul și asemănarea Sa“), ci și de restul („produs“ în zilele 5 și 6 ale Facerii): „toate făpturile“: păsările, animalele, fiarele, tîrîtoarele etc. (Cf. Geneza, 7, 4, 20-23). Rezultatul: după „facere“, urmează „desfacerea“: Potopul. Nu scapă decît Noe, familia sa și perechile de viețuitoare păstrate pentru prăsilă, în ideea unui eventual reînceput. Urmează un pasaj încă și mai tulburător: chiar și animalele supraviețuitoare au o soartă ciudată. Unele dintre ele, „cele curate“ (!), sînt jertfite prin foc Domnului întru îmblînzirea Lui (Geneza, 8, 20). Iar Domnul, simțind „mireasmă bună“ (Idem, 8, 21), decide să facă un legămînt al împăcării (Idem, 8, 21, 9, 11, 15). Nu va mai fi „blestem“ asupra pămîntului, nu va mai fi „pustiire“, nu va mai fi „pierzare a toată făptura“. Una peste alta, Dumnezeu pare să regrete radicalitatea pedepsei și se angajează, dinaintea supraviețuitorilor, să nu mai reacționeze distructiv față de relele (iertate) propriei Sale creații. În definitiv, pînă și omul – spune textul – s-a dovedit înclinat spre rău „din tinerețile“ lui, adică din cauza vîrstei lui necoapte! Așadar Creatorul a trecut, într-un interval scurt de timp, prin toate stările: satisfacție („toate erau bune“), dezamăgire, reacție devastatoare, regret, iertare. Cu acest model în față, avem poate și noi o anumită acoperire să facem experiența ofensivei încrezătoare, urmată de tristețea nereușitei, de furia destructurării (de sine și de lume), de amendarea furiei, de căință, de reconciliere și iertare. Acesta este, cred, scenariul „normal“ al crizei depresive. Nu putem arde etapele, nu putem evita alternanța euforiei cu întunecarea, a speranței cu disperarea. Dar finalul trebuie să fie unul al împăcării, al căderii la învoială cu pierderea și regăsirea de sine, cu relele și îndreptățirile lumii din jur.

Lucrurile se reiau însă, în mod straniu, în Noul Testament. Dumnezeu Tatăl și Fiul Său („Eli, Eli, Lama Sabactani!“) au din nou motive de exasperare. Pămîntul mustește de păcătoși. Neascultarea, preacurvia, sodomia, înșelătoria, uciderea și atîtea alte derapaje toxice cer măsuri extreme. „Legămîntul“ străvechi a fost călcat. Pedeapsa se impune din nou, ca o corecție legitimă, ca o „soluție“ purificatoare. Dar la utilizarea Potopului, a unei devastatoare revărsări de ape, s-a renunțat încă din capitolele Genezei. Prinde contur, prin urmare, o altă variantă: focul. Răzvrătiții, nevolnicii, cei incapabili de evlavie, de iubirea aproapelui, de mărinimie, de pocăință, vor arde veșnic pe rugul Iadului. „…Acolo va fi plîngerea și scrîșnirea dinților“ – ne asigură Sf. Apostol Pavel (8, 18). Dincolo de analiza „de specialitate“ a problemei, rămîne totuși de asumat dimensiunea „năpraznică“ a condamnării supreme. O ființă finită prin definiție (cu toate neputințele și derapajele ei) e „educată“ nemilos printr-o tortură infinită. Dar cine știe? Poate că, la Judecata din Urmă, Dumnezeu va regreta, ca și după Potop, asprimea actului Său de Justiție. Poate va urma un nou legămînt. Dar oricum, în tristețe și nemulțumire, în mî-nie și căință, în iertare și în perspectiva mereu vie a unui nou început, Dumnezeu ne însoțește, ne împărtășește mereu trăirile și tatonările, speranța și incertitudinea. Restul e birocrație teologică, apologetică funcționărească, instalare comodă în postura oficiantului care are în buzunar maldăre întregi de „locuri rezervate“ în Rai…

Posted in Aliorum Textuum | 20 Comments »

 
%d blogeri au apreciat: