(b)Arca lui goE

b-Log anonim, amator si ventrilog al celor fara de blog. Despre NIMIC

Archive for 26 octombrie 2019

O exagerare (II)

Posted by Arca lui Goe pe octombrie 26, 2019

Fara sa fi oferit nicio demonstratie a faptului (altminteri evident) ca omul comite excese fabuloase in aproape toate manifestarile sale (dând astfel exagerarilor culoarea normalitatii), am mai amintit si de faptul ca una dintre explicatiile posibile (o fi, n-o fi?) ale acestui comportament deviant s-ar putea sa reside în însasi natura cosmică a vietii, universului si meta-universului (Dumnezeu y compris), care sunt, pare-se, manifestari extrem de exagerate in raport cu realitatea aparenta pe care o ofera spre observare, si din care omul (un imitator notoriu lipsit de orice originalitate) se inspira copios cu copy-paste. Bunoară universul acela grandios, urias, enorm, fabulous de mare (infinit chiar…) creat (de Dumnezeu) ca simplu ambalaj si sursa de resurse (sic) al planetei de Pământ ca gazdă a omului (robul lui Dumnezeu, creat (mama mia) după chipul si asemanarea acestuia) si desigur si a umanitatii (care este altceva, cu totul si cu totul altceva) este un exemplu de monstruoasa exagerare. Un ou urias (infinit? ba chiar infinit de infinit) care contine pe undeva un căcăţel infim de umanitate (un epsilon infinitesimal, in timp si spatiu, o țâră de aia pe o palma de loc, de ține o clipă)… E gogonata rau, nu? Dar de, cui îi pasă. N-avem noi timp de asa ceva, ocupati fiecare cu exagerarile lui personale (pe blog ca-n viata). Desigur ca despre fiecare gen de exces in parte, practicat cu disperare de insulicii terestrii, s-ar putea compune articole captivante pe bloguri (din perspectiva potrivită) si s-ar putea purta discutii spectaculoase (si exagerate, sau deloc) până dimineată… Dar provocarea lansată in episodul (pe)trecut în urmă, era alta. Să gasim printre faptele manifestate de omulete, un exemplu de exagerare la fel de gogonată, de exacerbată precum asta cu existenta Universului infinit (mare domnule, futu-i mama lui) ca ambalaj divin al grădiniței lui Dumnezeu (căci mare e gradina Domnului, nu-i asa d-le Iosife?). Singura propunere de exagerare umană comparabilă ca anvergură cu cea a existentei universului (aproape infinit si aproape inutil) a fost cea venită de la doamna Stely (nume cu rezonanta cosmica, pre-destinat) care ne sugereaza că fenomenul Isus Cristos ar fi fiind asa ceva, si noi unul credem că intr-adevar, că din perspectiva potrivită ar putea fi. S-or gasi unii talentati care sa rostească vorbele potrivite prin care sa fie redată îndraznet si credibil o paralelă intre exesul Univers-Dumnezeu si excesul Om-Isus-Cristos, ca exagerari comparabile. Noi insa am vrea sa propunem acum pe post de monumentala exagerare a omului un sentiment si anume iubirea. Nu iubirea asa in general, nu iubirea aproapelui, sau iubirea parintilor pentru copii sau a copiilor pentru parinti, sau alte iubiri din acestea inevitabile si convenabile reciproc avantajoase, ci singura IUBIRE care poate fi luata in con-siderare ca atare si anume iubirea dintre un barbat si o femeie. Un sentiment atat de grandios, o exagerare monstruoasa, cu un scop atat de mărut, altminteri realizabil foarte usor prin mijloace mult mai banale, mai ieftine, si mai la indemana. Omul e om din cauza ca este cumva capabil, daca nu sa iubeasca de-adevaratelea, macar sa accepte si sa sustina ideea de iubire, un container infinit (urias in tot cazul) in care pastreze niste maruntisuri de suflet. Tu ce zici? Exagerez?

(exagerarea va continua)

O exagerare? (vezi mai jos)

Oamenilor le e frică de dragoste, trebuie să fii curajos astăzi ca să trăiești o poveste de dragoste. Astăzi bărbaților le e frică de femei. Femeile nu mai au încredere în bărbați și iată că punem în pericol cel mai frumos lucru din lume. Sîntem capabili să ucidem comoara vieții care e dragostea.

De ce credeți că bărbaților le e frică de femei?

Pentru că își doresc perfecțiunea, iar noi nu sîntem perfecți. Femeile au memorie bună, nu uită nimic, nu însă și bărbații. Dacă într-o zi bărbații fac o greșeală, femeile nu o vor uita niciodată. Dragostea e un fel de diamant care trebuie șlefuit. Imediat ce apare un mic defect, se sparge. Nu există toleranță odată ce intri într-o poveste de dragoste, fiecare devine judecătorul celuilalt, deşi ar fi nevoie de un munte de îngăduință. Admirăm pe cineva pentru anumite calități, dar îl iubim pentru defectele sale. – extras dintr-un interviu cu Claude Lelouch a venit la Bucureşti cu ocazia proiecţiei filmului Les plus belles années d’une vie” (continuarea de dupa 50 de ani a altui film celebru: „Un barbat si o femeie”).

alta exagerare:

Posted in Arcaluigoeologie, Intrebari la care Goe nu primi raspuns! | 33 Comments »

 
%d blogeri au apreciat: