(b)Arca lui goE

b-Log anonim, amator si ventrilog al celor fara de blog. Despre NIMIC

Archive for 28 noiembrie 2019

Eu, tu si… Ovidiu ?!

Posted by Arca lui Goe pe noiembrie 28, 2019

Lumea este o colectie de presupuneri. Presupun ca Luna este prezenta pe cer si atunci cand nu ma uit la ea. Presupun ca soarele va rasari si maine. Presupun ca maine dimineata voi gasi mancare in frigider. Fac in genere tot felul de presupuneri, miriade de presupuneri si predictii. Mintea mea se ocupa cu acest lucru: genereaza si organizeaza presupuneri, alcatuind(u-mi) o poveste consistenta si foarte complexa pe care o am in cap. Momentan nu am acces „direct” decat la extrem de putina informatie. Sunt (bine) ancorat punctual in timp si spatiu, mai precis in aici si acum. Nimic altceva nu-mi este accesibil. Iar acest mereu aici si acum imi ofera cu mare parcimonie nitica informatie, accesibila prin simturi. Vad un pic, aud nitel, miros putin, pipai olecuta, cateodata gust. Si asta este tot. Asta este tot. Presupun ca afara exista un univers intreg, eventual infinit (in timp si spatiu, poate, si poate in multe alte feluri). Si din TOT acest eventual univers, eventual infinit, tot ceea ce-mi este accesibil este rezultanta combinata, punctuala, a tuturor actiunilor din univers (de pretutindeni si dintotdeauna) asupra punctului in care ma aflu inchis: aici si acum, in clipa prezenta, un pic de lumina, un pic de sunet, un pic de arome, gusturi, atingeri. De obicei nimic nou, nimic relevant, nimic revolutionar. Dar totusi mintea mea n-ar putea functiona fara aceste nimicuri colectate avid. Mintea mea le cerceteaza fara ragaz si se foloseste de ele pentru a valida si consolida povestea pe care o am deja in cap, ansamblul acela imens de presupuneri, modelul meu de lume. Mintea mea isi face mereu de lucru verificand si re-verificand ca presupunerile facute deja sunt „corecte”, consistente, ca se potrivesc „armonic” unele cu altele. Mintea mea sta mereu la panda, flamanda de senzatii (pe care le converteste in informatie), special pentru a se asigura ca totul este organizat, predictibil, previzibil, cu sens, cu logica si poate cu scop. Lumea nu este altceva decat suma presupunerilor pe care le face si accepta mintea mea. Nimic altceva. Universul intreg este o lume interioara. Universul sunt eu imsumi. Ti se pare ca exagerez? Mie poti sa-mi spui. Nu suntem aici decat EU, TU si… … Ovidiu??! Pana aici toate bune si frumoase. Asa s-ar zice. Dar totusi… avem o problema… Una foarte mare. Grea. Complicata. Imposibila. Nu, nu aia cu „a fi sau a nu fi”, aia e banala, ci alta. O teama (mi-e teama de tradare), o banuiala, o… preupunere. Inca una? Inca una. Si partea cea mai neplacuta, incomoda, este ca nu am cu cine sa vorbesc despre ea, cu cine sa ma consult, cu cine sa ma contrazic. O sa vorbesc singur (nu cu mine insumi, ci singur, singur, singur) incercand sa o rezolv in unicul mod la indemana: prin reducere la absurd. Eu-tu si absurdul. Un bin-om. (va urma)

rafinare-reformulare: Se pare ca sunt capabil a fi in stare sa-mi joc rolul pe lume prin aceea ca, in inchipuirea mea, imi cunosc partitura, replicile si mai ales contextul in care trebuie sa le rostesc si sa ma manifest. Imi imaginez ca stiu cum este alcatuita scena, decorurile, sala, cred ca-L cunosc pe regizor, pe ceilalti actori si ca stiu ce asteptari au spectatorii si personajul de la mine. Dar… Ce stiu de fapt? Stiu ca sunt o fiinta vie, care traieste pe o planeta intr-un sistem solar, ca mai exista si alte planete, ca Jupiter este mare, iar Saturn are inele, ca galaxia are niste dimensiuni colosale. Stiu ca exista pe planeta continente, mari si oceane, tari si orase. Stiu ca sunt contemporan cu vreo alte 7 miliarde de fiinite asemanatoare mie (toate mamifere care nasc pui vii si-i hranesc cu lapte), si cu alte miliarde felurite finite, plante si animale, care au metabolism, si ADN, instintct  de conservare si perpetuare, care se ocupa cu fotosinteza, cu siteza aminoacizilor si cu lupta pentru supravietuire (unele in dauna altora).  Stiu ca exista fiinite multicelulalre si finite unicelulalre (a caror existenta este, vai, extrem de plata, de anodina si plictisitoare intrucat nu fac sex, aflandu-se existentialmente in afara acestei notiuni, devreme ce se re-produc prin (bleah) diviziune). Stiu ca exista feluriti atomi, care interactioneaza chimic, formand substante compuse care alcatuiesc corpuri in diverse stari de agregare. Stiu ca exista miscare si transformare, evolutie, progres, regres, schimbare, ireversibilitate. Stiu ca exisita legi care descriu relatiile dintre fragmentele ce compun lumea. Am idee de cum functioneaza societatea, biodiversitatea, economia, stiinta, religia. Stiu ca exista Dumnezeu (trebuie sa existe) si ca El a facut lumea in 7-8 zile si ca a creat omul dupa chipul si asemanarea sa din tzarânå, si apoi ca a facut femeia dintr-o coasta  a lui Adam. Stiu ca trebuie sa månânci ca sa traiesti , sa respiri, sa bei, sa dormi, sa expiri, sa faci caca si pipi, sa transpiri, sa muncesti, sa te distrezi, sa faci sex, si ca daca faci sex neprotejat poti sa te imbolnavesti sau sa te inmultesti. Stiu ce-i cu banii, cu istoria, cu moda, cu sportul, cu literaturea, cu arta… si multe altele, stiu despre protoni, neutroni, neutrini, gauri negre, spatiu si timp, despre moarte, despre durere, agonie, extaz, fericire, iubire si ura… despre flori, diamante, magma, plasma, despre traditii, obiceiuri, vicii… microbi si sentimente, despre trohei, despre iambii suitori si saltaretele dactile. Stiu ca am anumite sentimente pentru anumite entitati de prin univers, iubire, ura, mila, dispret, empatie, in diverse nuante si cantitati schimbatoare. Am idee despre bine si rau, despre relativitate, despre mecanica cuantica (pardon de expresie) despre Big-Bang, despre barbat si femeie, despre erotism, seductie, despre polenizare, despre efectul Bernoulli si miscarea browniana, despre oameni buni, oameni rai si soferi, despre ingeri si demoni,  despre draci si oglinzi. Despre haiku si gheise, despre samurai, onoare, rusine, perisabilitate, fata morgana, despre faptul ca moartea inseamna stricarea iremediabila a ordinii biologice interioare urmata de disolutie, descompunere, degradare, entropie scapata de sub control, ori, dupa caz, ca moartea este ori o mare rusine ori  o eliberare suprema, spectaculoasa, un salt intr-o stare superioara, in Nirvana, in Paradis, contopirea cu Univers-Dumnezeul nostru. Dupa cate vezi (TU) (EU) stiu cam TOTUL. De unde stiu? Pai stiu pentru ca am simturi si simt de observare, si pentru ca asa am observant si asa am intels, pentru ca sunt foooarte intelligent. Am verificat personal si direct toate aceste „presupuneri” sa vad daca se potrivesc (sau nu) ele intre ele, si culmea este ca se cam potrivesc si denota persistenta si cogniscibilitate. Am verificat personal ca E = m c patrat, ca Mona Lisa suferea de hipotiroidism si ca Big Bangul s-a produs intocmai si la timp in urma cu fix 13, 7 miliarde de ani, intr-o maniera prin care au fost practic premeditate inexorabil absolut toate evenimentele ulterioare, precum, de ex. Bătălia de la Hidaspes ce avu loc în vara anului 326 î.Hr, sau scrierea acestui articol de blog pe Arca lui Goe, ce are loc chiar acum, in aceasta iarna. Aiurea. De fapt aici exagerez. Mult. Enorm. Imens. Majoritatea lucrurilor pe care le stiu (99.99%) le „stiu” indirect, mi-au fost comunicate, prin simboluri, texte, imagini, sunete, cuvinte ale caror sensuri, semnificatii am invatat sa le inteleg si sa le accept, prin credinta. Eu personal habar nu am daca Saturn are sau nu are inele. Nu le-am vazut eu cu ochii mei. Nu stiu daca atomii chiar exista si ca sunt formati din prototoni si neutoni (compusi din quarkuri) si electroni orbitali. Habar nu am daca orasul Tokyo exista aevea sau este doar o plasmuire, o inventie, o minciuna plauzibila. Habar nu am daca Pamantul este rotund sau plat. Cred ca este rotund (mi s-a ioculat aceasta credinta) dar de stiut prin observare si verificare directa nu, nu stiu precis. Nu l-am inconjurat si nici nu l-am vazut din spatiu cu ochii mei. Nici macar nu i-am cunoscut personal pe cei care pretind ca l-ar fi vazut. Nu stiu ce se intampla cu mancarea in corpul meu dupa ce o inghit. Nu stiu deloc ce este moartea. N-am vazut in viata mea un om murind, iar oameni morti n-am vazut de aproape decat doi, pe bunica mea, in copilarie, si pe tatal meu, matur aflandu-ma, fara sa am certitudidea ca cele doua corpuri inerte pe care le vedeam ar proveni intr-adevar de la fiintele vii pe care le cunoscusem. Totusi asa mi s-a spus, asa am fost lasat sa cred si informatia mi s-a parut plauzibila, necontradictorie, o potriveala convenabila cu povestea pe care o aveam deja in cap. O poveste fabuloasa, pretioasa, de care depind total si pe care nu-mi pot permite s-o abandonez, sau s-o schimb fundamental, s-o inlocuiesc, de care sa ma indoiesc, intrucat n-am alternativa. Trebuie sa cred ca exista oameni asemenea mie si la Sidney. 99.99% dintre lucrurile pe care le „stiu”, sunt de fapt simple povesti, presupuneri validate prin CREDINTA. Mi se livreaza o sama de informatii care de care mai fanteziste, iar eu aleg pe care sa le cred si pe care nu. Si eu, ca tot omul, le cred numai pe unele, si nu neaparat pe cele mai convenabile, ci pe cele mai confortabile, care se potrivesc mai bine cu povestea (foarte lent curgatoare) pe care o am deja in cap, pe cele mai plauzibile, in accord cu mintea mea. Si aici incepe drama, caci aici ar mai fi de spus cate ceva depre cum se crede c-ar ajunge toate aceste informatii in mintea mea, in acord cu insasi povestea care se bazeza pe ele si care constituie perceptia mea despre lume, despre realitate, adica chiar lumea, chiar realitatea. Universul. Singurul? Oare singurul? Despre asta va urma… Eu-tu si absurdul. Un bin-om. (va urma)

urmare: Niciun lant nu este mai tare decat veriga lui cea mai slaba. Creierul meu, locul cel mai probabil in care se petrec procesele cognitive pe care se bazeaza mintea mea, este inchis intr-o cutie craniana opaca, etansa, fiind practic izolat. Nicio informatie si niciun semnal purtator de informatie nu ajunge direct la el, niciun strop de lumina, nicio atingere, nicio aroma, anumite unde sonore sau electro-magnetice il strabat fara sa-i influenteze semnificativ functionarea. Per se creierul meu habar nu are despre nimic, despre existenta universului ori a propriului meu corp, a starii acestuia, ori chiar despre propria lui existenta. Tot ceea ce stie sa faca creierul meu este sa proceseze niste substante chimice nutritive pentru a-si intretine metabolismul celulalar si deasemenea sa proceseze si sa interpreteze niste semnale electrice cei vin printr-o multime de nervi, transformandu-le in senzatii si ganduri pe care le preda mintii mele, adica mie, ca sa fac ce-oi sti cu ele. Practic mintea mea nu opereaza cu niciu univers, cu nicio realitate, cu nicio lume ci doar cu un set de semnale totalmente diferite (prin natura lor) de orice ar putea insemna lumea reala pe care pretind ca o simbolizeaza. Practic s-ar putea produce absolut acelasi efect si daca encefalul meu ar fi intr-un borcan si ar fi alimentat cu nutrienti si cu impulsuri nervoase potrivite, similare cu cele despre care se preupune ca ar rezulta prin conversia facauta de simturi a semnalelor provenind din realitate, ca-n matrix. Nu se poate imagina niciun experiment practic prin care sa se poata stabili cu certitudine care este realitate, care este sursa informatiilor pe care le produce si vehiculeaza mintea mea. Singura realitate despre care pot avea o oarecare certitudine ca exista este doar mintea mea. Ura, am descoprit solipsismul. Lumea externă și alte minți nu pot fi cunoscute și s-ar putea să nu existe în afara minții mele, această unica realitate accesibila. Sinele meu este singura realitate existentă și că toate celelalte realități, inclusiv lumea externă și alte persoane, sunt reprezentări ale acelui eu și nu au o existență independentă. Inclusiv TU. Absolut totul (tot ceea ce stiu) sunt (pot fi)  simple impresii auto-generate de mintea mea pe baza unor semnale primordiale venite de la o sursa misterioasa. O sursa care poate fi un Univers (similar sau total diferit de cel pe care mi-l inchipui eu), sau cine stie poate fi un alt soi de entitate (superioara ?! Dumnezeu?!) care experientiaza (ceva, nu se stie ce) trimitand semnale mintii mele, sau poate fi chiar mintea mea, ea insasi care se auto-intretine in acest joc fantastic de-a universul, special ca faca uitata singuratatea deplina in care se afla. Nimicul care se joaca de-a infinitul. Dar poate ca totusi exista ceva care sa puna la indoiala solipsismul si singurataea aferenta. Dupa cum am mentionat anterior, intr-un articol despre exagerari, practic trecut neobservat (auto-negat ?!) iubirea este singura care ne poate furniza speranta ca n-am fi fiind singuri pe lume, sau, si mai rau, singura lume. Ca daca dragoste nu e nimic nu e. Ceea ce ar fi in contradictie cu ipoteza facuta. Caci ceva, ceva tot e, de se vantura pe aici. Nu? Este si aceasta o demon-stratie facuta prin reducere la absurd. Q.E.D.  Tu ce crezi? Exagerez?  Pe Ovidiu nu-l intreb caci el este nemuritor si rece. de piatra.

The world is a collection of assumptions.

Posted in Arcaluigoeologie | 15 Comments »

 
%d blogeri au apreciat: