(b)Arca lui goE

b-Log anonim, amator si ventrilog al celor fara de blog. Despre NIMIC

Archive for decembrie 2019

2020 – La multi ani !

Posted by Arca lui Goe pe decembrie 31, 2019

Posted in Arcaluigoeologie | 9 Comments »

Quetzalcoatl

Posted by Arca lui Goe pe decembrie 30, 2019

“Sunt asa de destept incat uneori spun lucruri din care nu reusesc sa inteleg nimic.” Oscar Wilde, The Happy Prince and Other Stories

“I’m selfish, impatient and a little insecure. I make mistakes, I am out of control and at times hard to handle. But if you can’t handle me at my worst, then you sure as hell don’t deserve me at my best.” Marilyn Monroe

„Sunt egoista, lipsita de rabdare, nesigura pe mine. Fac tâmpenii, imi pierd controlul si sunt foarte dificila ca persoana. Dar daca nu esti in satre sa ma accepti in momentele mele proaste, e al dracului de clar ca nu ma meriti in momentele cand sunt in cea mai buna varianta a mea.” – Romica Puceanu

„Vom accepta iubirea pe care credem că o merităm.”– Stephen Chbosky, The Perks of Being a Wallflower.


Quetzalcoatl – sarpele cu pene, zeul aztec al vântului, aerului și învățării, poartă în jurul gâtului „pieptarul de vânt” ehecailacocozcatl, „bijuteria vântului rasucit în spirală” realizată dintr-o cochilie.

Posted in Arcaluigoeologie | 4 Comments »

Crăciun Fericit

Posted by Arca lui Goe pe decembrie 24, 2019

Ekeresimesi oma – Merry Christmas – Joyeux noël – Buon natale – Frohe weihnachten – Feliz navidad – メリークリスマス –

Feliz natal – Boldog karácsonyt – Счастливого Рождества – 聖誕快樂 – Сретан Божић – З Різдвом Христовим –

Весела Коледа – Gaja KristnaskoVrolijk kerstfeestक्रिसमस की शुभकामनाएँΚαλά ΧριστούγενναՍուրբ Ծնունդ

Sretan BožićMutlu Noeller  חג שמח – عيد ميلاد سعيدکریسمس مبارک

Posted in Arcaluigoeologie | 10 Comments »

22 Decembrie – Salutari de pe Arca lui Goe

Posted by Arca lui Goe pe decembrie 22, 2019


Orice Dumnezeu privit din afara si nu dinauntru nu este un Dumnezeu.” (Sorin Cerin, Dumnezeu si Destin)

Posted in Arcaluigoeologie | 8 Comments »

O brazi frumoși…II, III, IV, etc

Posted by Arca lui Goe pe decembrie 20, 2019

II, III, IV, etc. Intr-un an m-am apucat sa impdobesc bradul ajutat de cineva. Treaba migăloasă si consumatoare de timp. Timp spre ce meleaguri grabit alergi?... S-a facut tarziu si cineva a plecat acasa, iar bradul a ramas impodobit doar pe jumatate, restul globuletelor pastrandu-se provocator, la vedere, in alveole, in cutie, pe masina de cusut din vecinantatea bradului. O postura artistica cu trend post-modernist care denota, ca sa zic asa, o neglijentă studiată („rational-sentimentalå” ca sa fiu si mai explicit in spiritul adevarului). Si asa a si ramas acel bradut, pana spre Paste, cand a fost expediat in neantul ghenei, aratând ca o ghera, (tacâm de pui) căci niciun ac nu-si mai pastrase pe scheletul maroniu. Macar a fost usor de despodobit. Alta data era sa patesc si mai rau si sa rămân (care va sa zica, ma intelegi, eu si familia mea) fara brad de tot. Cazuse pe mine responsabilitatea sa caut si sa cumpar moliftul de Craciun. Dupa cateva incursiuni facute in zile diferite, prin piete si aprozare in care n-am vazut chiar nimic demn de pretentiile mele absurde… am intrat intr-un soi de letargie si uitare, fiind pe atunci, ca si pe acuma, si ca-ntotdeauna, un maestru al amânărilor până-n ultima clipa, si am neglijat sa actionez activ intru indeplinurea intocmai si la timp a sarcinii achizitionarii unui brad, pom, pin, molid, ceva acolo, conifer sa fie, asa că m-am trezit taman in penultima zi, intr-o joi spre seara, de dinaintea ajunului. Cand am realizat mi-a cazut cerul in cap. Am fugit de acasa (precum dorul lui Tudor Gheorghe), cam dezbracat, cu un fular la gat, direct in piata, sa iau brad, brad, brad. Dau un regat pentru un brad… Bine, eu n-aveam regat, dar nici ei nu mai aveau brazi in piata, ci doar niste vreascuri cu pretentii de brad… Si atunci… ei bine atunci…

Chestia este ca acum ma grabesc teribil presat de o alta sarcina amânată până in ultima clipa, si trebuie sa plec, dar promit să mă întorc si să vă supun ce s-a întamplat mai departe in povestea cu brazi… Tineti aproape… (care cum)… (Nu ma deranjeaza să postati sugestii despre cum ar trebui continuata proza scurtă)…

Gata… M-am intors. Asa, sa revenim, sau mai bine zis sa ne intoarcem, in trecut, la momentul aproape culminant al micii intamplari cu bradul (lipsa) de Craciun. Dupa ce am incercat in zadar, in piata, cateva aranjamente lucrative prin combinarea a cate doi-trei braduti rebutati intru obtinerea cat de cat a unui pom de Craciun, am renuntat la idee si la tramvai pornind prin noapte (se intunecase deja) inapoi spre casa pe jos, ca sa am timp de gandire pentru a inventa o poveste credibila prin care urma sa justific absenta bradului din peisajul Craciunului din acel an, de parca eu as fi fost vreun Emil Zola sau vreun Hemingway ca sa povestesc cum am pescuit marlinul urias si cum mi l-au mancat rechinii pana sa vin cu el la mal. Dar, intrucat pe vremea aia nu eram prozator ci poet (ca si tine si eu m-am nascut poet si abia ulterior am devenit prozator prin depreciere, prin degradare entropica, pierzandu-mi ritmul, rima, etc, dar hai sa nu dam in depresia sarbatorilor inainte de vreme), nu-mi venea in minte nicio idee de proza scurta pe tema data. Si atunci, sub licårul calm si ispititor al steleror am avut totusi (eu ca poet, ma stii) un moment de inspiratiune divina. Mi-am amintit ca in apropierea bazei sportive de la institut (unde obisnuiam sa jucam baschet) este un conifer urias si ca as putea macar sa iau o creanga din el, pe care s-o impodobesc cu globulete si s-o declar bradut. Zis si facut. M-am prezentat la locul cu pricina, unde era intuneric, liniste si pace. Ger. Vazandu-ma cu mainile goale (fara manusi, fara topoare) coniferul se uita sfidator la mine cu ochii inchisi, fosnind usor din cetina: du-te ma de-aici.  Nu, nu ma duc. Am ochit o creanga mai de la poale, marisoara, si m-am repezit la ea. Nu m-a bagat in seama. Nici eu n-am bagat de seama la prima vedere pe intuneric cam ce dimensiuni are. Am observat doar ca nici macar nu se clintea in timp ce eu ma uzmeam din toate puterile s-o smulg din trupul mama (sau tata, cine stie). Dupa lupte seculare care au durat minute bune, mainile imi inghetasera si mi se umpusera de rasina (ah, da sa curga sange de brad), iar coniferul facea miso de mine bombardandu-ma cu conuri (in cap) si cu zapada (din provizia lui de iarna), pe sub gulerul camasutei cu care eram imbracat pe sub fular… Se contura la orizont o infrangere rusinoasa. Urma sa ma prezint acasa mizerabil, rebegit, ranit in orgoliul meu de gladiator, murdar de rasina, mirosind a brad dar fara brad, adica nedemn de a obtine macar mila semenilor mei ci dimpotriva dispretul si desconsiderarea cuvenite celui care se face vinovat de stricarea protocolului si a traditiei. Craciun fara brad. Cu porc dar fara brad. (Povestea porcului despre care este vorba aici, fiinteazå de pe o falie alternativa a realitatii, pe care o s-o redau altora, alta data, poate). Din disperare mi-am amintit de Arhimede, ala care a zis „Dati-mi un punct de sprijin si voi rasturna Pamantul”. Dati-mi un brad voi muntilor, marilor. M-am retras mai spre varful crengii de conifer, mårind pârghia si am inceput mai cu spor sa fortez creanga incolo si incoace pana cand, minune, am auzit trosc si m-am trezit cu ea in brate. Miracolul de Craciun. Moralul mi s-a refacut ca prin farmec, am luat captura la spinare si am pornit-o glorios spre casa, lasandu-l pe conifer scâncind si suierandu-mi printre dinti: „ei lasa ca te mai prind eu alta data”. Nu, nu m-a mai prins (caci intre timp m-am facut baiat cuminte). Creanga pe care reusisem s-o råjghin (sau s-o rup, daca „råjghin” vi se pare cumva prea brutal sau prea obscen) s-a dovedit a fi mai voinica de cat oricare din brazii vanduti in piata, asa ca toti trecatorii stingheri cu care m-am mai intalnit pana acasa ma intrebau cu vadita invidie: De unde ati cumparat bradul? De la piata, raspundeam eu zambind… spre deruta generala.  Acasa, pe lumina am bagat de seama ca bradul meu, desi bogat si cu o forma foarte frumoasa, era cam 2D nu 3D, dar ce mai conta. L-am montat in suport, l-am pus intr-un plan paralel cu peretele asa incat privit din fata arata ca un brad adevarat, desi avea „gene” mult mai lungi decat molizii ordinari de prin casele vecinilor si l-am mai si ajustat nitel din foarfeca. Era deosebit de tot, ce så mai, de o originalitate aparte. L-am impodobit, cu globulete, cu beteala si stelute o mie, l-am admirat, l-am scuipat ca sa nu-l deochi si l-am botezat Pinochio, sperand ca o sa treaca in ochii privitorilor drept brad adevarat. Craciunul putea sa inceapa. A doua zi au venit si ai mei cu porcul de la tara (gata transat) si asa a fost sa fie si in acel an ajunul Craciunului in casa romanului. Toti care ne calcau pragul se minunau de uluitorul si neobisnuitul nostru brad de Craciun, cazand in extaz cand le spuneam ca l-am luat de la fondul plastic, comanda speciala. Celor care indrazneau sa ma intrebe cat a costat, le spuneam ca a fost atat de scump, ca mi-e si rusine sa spun cum am cazut de pacalit, dand pe el cat nu face. Lasa mai ziceau ei, ca merita, e deosebit. E ca-n occident. Pentru mine anul ala a ramas in amintire ca anul Craciunului cu creanga in loc de brad, dar pentru prieteni si cunostinte a ramas de pomina ca fiind anul in care dl.Goe si-a tras brad de la fondul plastic. Pacat ca n-am nicio poza cu el. Cu dl. Brad Pinochio… O dedicatie in amintirea lui:

 

 

Anexe: Cu exceptia unor mici, neglijabile si ignorabile alte exceptii, fara potential literar (si/sau a altora pierdute prin amintiri si prin urmare momentan inaccesibile), in rest, majoritatea celorlalte  intamplari ale mele cu Bradul de Craciun sunt simple povesti pentru copii cuninti si teferi, teribil de asemanatoare cu ale tuturor altora si din care nu vad cum as putea obtine vreo proza oricat m-as stradui. Mi-ar trebui mult prea mult talent pentru a reusi asa ceva. Geniu, pentru a crea ceva din nimic, dar n-am. Totusi as mai mentiona vreo cateva detalii doar asa de coloratura. In primul bradut de care-mi amintesc nu erau decat 8 globulete mari si 8 globulete mici, toate simple, subtiri, fragile, rotunde, sclipitoare, colorate, rosii, galbene, verzi si albastre. De fiecare data cand, inevitabil, se mai spargea cate unul dintre aceste globulete ancestrale era jale mare, chit ca erau inlocuite pe loc cu alte doua-trei din cele moderne si bengoase. Se parea cumva ca insasi copilaria se va sfarsi atunci cand toate globuletele din colectia originala se vor fi terminat de spart. Ceea ce inca nu s-a intamplat. Mai sunt vreo doua care rezista, rezista. Poate ca tocmai de aceea dl. Goe nici nu reuseste inca sa se maturizeze total, incapatanandu-se sa mai fie un pic, un pic, copil. In fine o alta intamplare cu bradul ar fi dinspre bunica mea care nu-si punea brad (ca n-apucase, la ei la tara ne pomenindu-se sa aiba lumea brazi cu globulete), dar, odata cu moda brazilor, bunica apela la un artificiu. Avea un leandru plantat intr-o caldare mare si care statea toata vara pe prispa, iar iarna intra in casa, la fereastra. D-lui devenea brad de Craciun pe care bunica il impodobea si ea cum stia. Tot era ceva. Cealalta bunica n-avea pom de Craciun dar era experta in trandafiri. Serios. Facea de Craciun cei mai gustosi si mai aromati trandafiri din lume pe care-i afuma si-i pastra apoi peste vara in galeata cu untura, intrucat nu avea nici frigider. Nici macar Fram. Si acum imi ploua in gura cand imi amintesc de trandafirii de la bunica.

Posted in Arcaluigoeologie, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | 6 Comments »

O brazi frumoși…

Posted by Arca lui Goe pe decembrie 16, 2019

Brăduleț, brăduț drăguț,/ Ninge peste tine / Haide, hai în casa mea / Unde-i cald și bine. / Pom de Anul Nou te fac / O, ce bucurie / Cu beteală-am să te-îmbrac /Și steluțe o mie. – Autor anonim.

A inceput numaratoarea inversa. Pazea. Vine Craciunul, vine Anul Nou, vine sf. Stefan, sf. Vasile, sf. Ion… Vin sarbatorile. Mos Nicolae a trecut deja, sf. Andrei s-a dus si el. Vin Caprele, vin Colindele, vin Stelele, Vicleiul, Plugusorul, Sorcovele… Vin magii de la rasarit. Suntem in plina Luna a Cadourilor, contamianti pana in maduva oaselor de spiritul Craciunului si al Sarbatorilor (de iarna). Vin sarmalele, caltabosii, cozonacii, soriciul. Hai sa mai sara si o ţuică fiartă. Vin cadourile, vin rudele, vin brazii. O brazi frumosi cu cetina tot verde. De Craciun se sarbatoreste nasterea Domnului, taierea porcului si taierea bradului. Cata pace, liniste si caldura sufleteasca, bucurie, armonie si poate chiar fericire in preajba bradului de Craciun frumos impodobit cu luminite, globulete, beteala si bomboane de pom. Cata gingasie si ingenuitate in clinchetul clopoteilor si al cuvintelor in voci de copil… Brăduleț, brăduț drăguț,/ Ninge peste tine / Haide, hai în casa mea / Unde-i cald și bine. / Pom de Anul Nou te fac / O, ce bucurie / Cu beteală-am să te-îmbrac /Și steluțe o mie. Ca sa ne putem bucura cu adevarat cineva mai trebuie sa si moara, din cand in cand. Poate sa si invie dupa aceea dar mai intai sa moara. Pe brad nu l-a intrebat nimeni daca vrea sa serbeze Craciunul la noi acasa unde-i cald si bine. Cata barbarie si cat cinism in aceste nevinovate traditii care glorifica bucuria oamenilor mari si mici in timp ce o fiinta vie – bradul – se stinge, se usuca si moare. Sunt si oameni (destui) care evita sa cumpere si sa-si puna brazi in casa. Nu din mila crestineasca fata de brad. Unii pentru ca-si imagineaza ca prin acest gest si-ar declara implicit atasamentul la crestinism (desi la origine nu exista nicio legatura intre una si alta), mofturi, de fapt salveaza niste banuti. Altii pentru ca vor sa salveze planeta, sa-i pastreze padurile de conifere intacte, ma rog, tundra, taigaua, dimpreuna cu oxigenul si ozonul aferente, prefera sa cumpere brazi de plastic. Ce-i drept e drept, unii astfel de „brazi” arata azi foarte bine, autentic, igenic, simplu si fara batai de cap, si unde mai pui ca pot fi refolositi de la an la an (daca ai spatiu de depozitare). Sunt nemuritori (ne fiind bio degradabili). Nasterea Domnului merge mai bine cu nemurirea. Chit ca acest gen de nemurire polueza si produce mult bioxid de carbon. In sfarsit, alegerea va apartine, gratie liberului arbitru oferit in dar de bunul Dumnezeu. Tu ce ai ales anul acesta? Nimic? Brad natural? Brad artificial? Inteligenta alegere, oricum. Vorba ceea anul acesta ce alegi: bradul sau pinul? Pinul dar sa-mi dai si cardul. Nu as vrea sa ma intelegeti gresit. Nu vreau sa stric nimanui sau cuiva anume cheful de a-si impodobi casa cu un brad de Craciun. Eu insumi, de cand ma stiu, n-am ratat in niciun an bradul de Craciun, chiar daca mai mereu au fost si peripetii, mai mari sau mai mici, precum povestea bradului din anul 1989 cand, de Craciun, s-au suprapus mai multe evenimente. De fapt aici voiam sa te aduc cu vorba, si te introduc fara veste in poveste, in proza scurta a catorva intamplari cu brazi de Craciun. Ca poate ai si tu asa ceva… Si te rog eu frumos sa nu-mi spui ca nu ai. Trebuie sa ai. La cabana Trei brazi si saua-i verde. (va urma, pe bune…) 

Ha-ha-ha (hi) – Au si aparut alte proze pe tema data, bunoara aici: Spiritul Crăciunului. Concluzii sau premise? Aceasta-i intrebarea? Raspunsul iti apartine. 🙂

Povesti cu brazi in proze scurte in dez-ordine cronologica.

I. Primul Crăciun la Paris. Pe atunci în Franța la putere era francul (leul, lira, liru) și, alături de bradul de Crăciun, erau la modă preocupările ecologiste avant la lettre, căci Acordul de la Paris nu se semnase încă. În piață se găseau pentru Crăciun și brazi cu rădăcini, în vase de plastic, despre care se presupunea că ar putea supraviețui festinului de sărbători, urmând ca apoi umanii miloși care se folosiseră de prezenta lor ambientală să-i replanteze. Undeva. Cândva. Unde or știi. Unde or vrea. Erau cam cu 25% mai scumpi decât brazii ceilalți (cei condamnați) dar merita să te menții în spiritul Crăciunului și să faci o faptă bună pentru fratele tău bradul. Oferta era atractivă și ca tacâmul să fie complet acești brazi aveau și nume personale tipărite la vedere pe etichetele agățate de ei. Am ales și noi unul pe care-l chema Pepe și l-am dus în casa noastră unde, ce-i drept, era cald și bine. Cum am petrecut noi în anul acela Sărbătorile de iarna, împreuna cu Pepe al nostru cel drăguț, este deja alta poveste (pe care poate că o s-o torn în cuvinte, cu o altă ocazie mai potrivită). Cert este că a venit și vremea despărțirii. L-am despodobit pe Pepe lăsându-l iarăși în pielea goală, pregătindu-ne (moral) să-l dăm afară din casă, la vreme de bobotează, înapoi în frig și rău. Mă rog n-aveam teama c-o să ningă peste el căci la Paris ninsorile se produc cu o probabilitate mai mică decât șansele de a câștiga la loterie. Altele erau temerile noastre. Unde să-l plantăm? Oare aveam voie să-l răsădim așa oriunde ni s-o năzări nouă prin Paris?  în Tuileries, sau în Place Concorde? Ori în Jardin du Luxembourg? La Versailles? în Defances… în Motmartre? Chiar așa? Probabil că nu. Riscam să mai luam și vreo amendă, sau chiar să pățim și mai rău din postura de „rude” ale mâncătorilor de lebede de la Viena. Ei vezi, pe vremea când fuseserăm cuprinși de spiritul Crăciunului nu ne gândisem la asemenea detalii. În fine, am ochit noi (eu și frățiorul meu) un loc mai dosit, într-un colt dintr-un părculeț din arondismentul în care locuiam, am împrumutat o cazma (si apropo de cazma, am aflat  de curând, cu surprindere, că unii îi zic cazmalei „hârleț„, despre care eu avea impresia că ar fi fiind mai degrabă ceva ca un târnăcop, în fine omul cât trăiește învață, inclusiv ce este și la ce se folosește „hârlețul”) și ne-am dus, la ceas de seară, la loc cu verdeață, pentru a-i oferi lui Pepe o viață nouă. Când l-am scos din vază în care se afla am cam băgat de seamă că ceea ce se presupunea a fi fiind niște rădăcini abia dacă erau niște cioturi, dar, plini de optimism și speranță, am săpat o groapă potrivită și l-am plantat acolo pe Pepe cu verele-n sus. N-am avut vreme de protocol și ceremonie preferând să ne luam rămas bun de la Pepe într-un mod simplu și discret și să părăsim locul în grabă, pentru a nu atrage atenția cuiva (oricui) asupra faptului că un brăduț drăguț își luase locul în spațiu fără a avea buletin de Paris, mizând pe faptul că Pepe este isteț și se va prinde. Nu, nu s-a prins. De fapt nici nu ar fi avut cum, nicio șansă, în condițiile date. Preocupările ecologiste avant la lettre de la Paris nu erau decât o mică escrocherie prin care „niște țărani” își rotunjeau încasările de pe seama unor naivi nativi și nu numai. Pepe s-a stins încet de dorul globulețelor și a betelei, cuprins probabil de nostalgia vremurilor în care trăia ca un belfer la căldurică, în apartamentul nostru parizian. Poate ca n-ar strica să montam acolo, în Jardin Hector Malot, o placă comemorativă în amintirea lui Pepe, bradul primului nostru Crăciun la Paris. Și singurul de până acum. 

 

Posted in Arcaluigoeologie | 27 Comments »

Vivaldi

Posted by Arca lui Goe pe decembrie 14, 2019

N-am ureche muzicala… Dimpotriva. Sunt aproape afon. Si nici cu cultura muzicala nu stau prea bine. Cel mult ciupeli. Dar, precum orbii carora li se ascut auzul si mirosul, ma folosesc de alte simturi si de intuitie pentru a-mi intregi simtul muzical, intru deplina emotionare fata cu binefacerile muzicii. Miros muzica. Imi place sa ascult piesele care ma captiveaza de nenumarate ori, cu volulmul la maxim, sa ma scufund in muzica, departe de tot restul lumii, in incercarea de a patrunde cumva sensul armoniilor care ma atrag cel mai adesea intr-un mod enigmatic, inefabil, nelamurit. Nici macar sa-i invidiez nu sunt in stare pe cei care, castigatori fiind la loteria cosmosului, sunt capabili a fi in stare sa compuna muzica, s-o creeze, s-o inventeze. In arta, m-as putea imagina cu relativa usurinta orice, scriitor, poet, pictor, sculptor, actor, regizor, orice dar nu compositor, nu muzician. Este dincolo pana se de imaginatie. Si, cu toate astea, as indrazni sa fac publica o judecata muzicala dimpreuna cu mirarea aferenta: Anotimpurile lui Vivaldi, mi se par de o inexplicabila actualitate si atemporalitate. In genere muzica se invecheste, capata patina timpului, si ramane inexorabil prizoniera a vremurilor si moravurilor epocii in care a fost compusa. Chiar si capodoperele… sau mai ales acelea. Ca sa ne mai putem emotiona ascultand muzica veche trebuie sa fim cumva in stare sa ne transportam la localitate, atunci si acolo, cu Mozart, Beethoven, Bach, Ceaikovsky, sau dupa caz, cu ABBA, Beatles, Elvis, Edith Piaf, Jacques Brel, whatever… in lumea lor, in timpul lor… Trebuie sa calatorim in timp… Altminteri ratam total muzica cu pricina. Ei bine mi se pare ca nu acelasi lucru se intampla cu anotimpurile lui Vivaldi. Sunt totusi compozitii vechi de aproape 300 de ani dar sunetul lor denota o inexplicabila modernitate, o actualitate unica mereu vie si inalterabila. Ma mir ca aceasta constatare a mea (…) nu este de notorietate publica… Anotimpurile lui Vivaldi par o compuse acum, in zilele noastre, cel mult ieri, alaltaieri, in niciun caz in evul mediu. TU? Ce parere ai?

Posted in Arcaluigoeologie | 25 Comments »

Efectul razelor gama asupra anemonelor

Posted by Arca lui Goe pe decembrie 2, 2019

Doua povesti di-verse, aparent fara nicio legatura intre ele, si un titlu (unul singur) care se potriveste (destul de bine) ambelor:

1. Am fost si am ramas adeptul bronzarii uniforme. Azi sunt mai mult teoretician, dar intr-o vreme (solara) am fost si cate un pic practicant. Nimic mai caraghios decat un trup, niste picioare, niste brate si o față bine bronzate asezonate cu un fund decolorat si/sau cu niste tâtze albe. In plus ca placerea de a te scalda in apa marii nu este deplină daca nu esti complet dezbracat, in timp ce înoți. Serios acuma. Oare cum s-ar simti un delfin cu chiloti sau o foca cu sutien? Cedarea in fata acestor impulsuri hedoniste, pentru cineva care nu imbratisează (nici pe departe) exhibitionismul, nu se poate materializa prea usor… iar la nudisti sau la solar farmecul bronzarii uniforme si al inotatului in pielea goala nu sunt deloc depline, din mai multe motive (câteva) pe care nu stau sa le explic acum (se pot sub-intelege intuitiv)… Asa ca solutia acestei probleme (in afara de cea partiala a scaldatul nud, in mare, noaptea, la lumina lunii, sub protectia intunericului oferita de plaja de la Costinesti, practicata cu un grup de prieteni de ambele sexe, destul de nebuni, cu care imparteam nu doar bucuria inotului ci si savoarea unei sticle de sampanie trecuta de la unul la altul) era una simpla: sculatul dis de dimineata. Ne trezeam in zori de zi pentru a prinde si rasaritul si ultra-violetele, si ne duceam pe plaja (la Eforie Sud, fosta Vasile Roaita) unde nu se afla inca (mai) nimeni. Ne dezbracam frumusel lasandu-ne toate hainele pe cearsaf si intram in mare profitand integral de cate o ora si mai bine de inot si soare, pana sa inceapa sa mai apara si alte primate prin zona. Partea proasta era ca, furati e placerea inotului, uitam de noi si ne trezeam ca suntem încå in apa, in varianta paradisiaca a existentei, in vreme ce plaja nu mai era chiar pustie si ca avem deja vecini de cearsaf. Cate odata se sacrifica unul dintre noi si-si lua slipul pe el din vreme, iar noi ceilalti inotam voiosi sub protectia valurilor, iar cand era la o adica, cel sacrificat se ducea pe plaja si ne aducea tuturor „costumele de baie” pe care le imbracam pe sub apa, intrand cuminte, la loc, in randul persoanelor decente care consimt la respectarea normelor sociale in vigoare. Ei bine, intr-o astfel de dimineata, dupa ce ne-am grabit sa intram in apa am observat (cu o oarecare uimire si nedumerire) ca nu eram singurii care fenteaza civilizatia. Cei care cunosc statiunea Eforie Sud stiu ca plaja nu este prea lata si ca se mai afla acolo si o faleza destul de inalta si abrupta, accesul la paja facandu-se pe niste scari plasate din loc in loc pe faleza. Ei bine undeva pe la mijlocul falezei, pe o iesitura de pamant, destul de greu accesibila se afla o doamna (a carei varsta se putea ghici a fi undeva in jur de 40 de ani) care statea in patru labe cu fundul in sus orientat catre soare, imaginandu-si probabil ca la ora aceea nu are cine sa-i contemple nuditatea. Nu stiu daca si dansa ne-a vazut pe noi, intrucat se uita la noi cu fundul, dar cert este ca dupa ce ne-am noi intors din larg d-ei nu mai era acolo, disparuse ca si cand nici n-ar fi fost. Seara la terasa, atunci cand unul dintre noi a intrebat-o pe una dintre mediciniste daca stie cumva ce efect au ultravioletele asupra hemoroizilor, noi cei din grupul matinal am inteles imediat care-i schepsisul intrebarii. Ceilalti nu. Dimpotriva. Medicinista a zis ca habar nu are despre treaba asta dar ne-am amintit cu totii ca era pe vremuri o piesa de teatru intitulata „Efectul razelor gama asupra anemonelor”.

2.

 

Posted in Arcaluigoeologie | 24 Comments »

 
%d blogeri au apreciat: