(b)Arca lui goE

b-Log anonim, amator si ventrilog al celor fara de blog. Despre NIMIC

Vivaldi

Posted by Arca lui Goe pe decembrie 14, 2019

N-am ureche muzicala… Dimpotriva. Sunt aproape afon. Si nici cu cultura muzicala nu stau prea bine. Cel mult ciupeli. Dar, precum orbii carora li se ascut auzul si mirosul, ma folosesc de alte simturi si de intuitie pentru a-mi intregi simtul muzical, intru deplina emotionare fata cu binefacerile muzicii. Miros muzica. Imi place sa ascult piesele care ma captiveaza de nenumarate ori, cu volulmul la maxim, sa ma scufund in muzica, departe de tot restul lumii, in incercarea de a patrunde cumva sensul armoniilor care ma atrag cel mai adesea intr-un mod enigmatic, inefabil, nelamurit. Nici macar sa-i invidiez nu sunt in stare pe cei care, castigatori fiind la loteria cosmosului, sunt capabili a fi in stare sa compuna muzica, s-o creeze, s-o inventeze. In arta, m-as putea imagina cu relativa usurinta orice, scriitor, poet, pictor, sculptor, actor, regizor, orice dar nu compositor, nu muzician. Este dincolo pana se de imaginatie. Si, cu toate astea, as indrazni sa fac publica o judecata muzicala dimpreuna cu mirarea aferenta: Anotimpurile lui Vivaldi, mi se par de o inexplicabila actualitate si atemporalitate. In genere muzica se invecheste, capata patina timpului, si ramane inexorabil prizoniera a vremurilor si moravurilor epocii in care a fost compusa. Chiar si capodoperele… sau mai ales acelea. Ca sa ne mai putem emotiona ascultand muzica veche trebuie sa fim cumva in stare sa ne transportam la localitate, atunci si acolo, cu Mozart, Beethoven, Bach, Ceaikovsky, sau dupa caz, cu ABBA, Beatles, Elvis, Edith Piaf, Jacques Brel, whatever… in lumea lor, in timpul lor… Trebuie sa calatorim in timp… Altminteri ratam total muzica cu pricina. Ei bine mi se pare ca nu acelasi lucru se intampla cu anotimpurile lui Vivaldi. Sunt totusi compozitii vechi de aproape 300 de ani dar sunetul lor denota o inexplicabila modernitate, o actualitate unica mereu vie si inalterabila. Ma mir ca aceasta constatare a mea (…) nu este de notorietate publica… Anotimpurile lui Vivaldi par o compuse acum, in zilele noastre, cel mult ieri, alaltaieri, in niciun caz in evul mediu. TU? Ce parere ai?

25 răspunsuri to “Vivaldi”

  1. De aceea se si preteaza la mici re-inventarii in deplina contemporanitate…

  2. Ca și tine, m-am gândit că muzica are ceva în plus față de alte arte: te posedă. Cu Vivaldi m-am împrietenit când a intrat în playlistul meu cotidian „de sarcină”. Am stat , însărcinată fiind, lată în pat vreo patru luni. Citisem că muzica poate fi auzită intrauterin de făt și încercam s-o liniștesc pe micuță cu Bethoven și Vivaldi. Playlistul mai cuprindea, de-a valma și foarte plăcut, Dansul săbiilor al lui Haciaturian, Ravel, Carmina Burana, Cesaria Evora și Kalyi Jag. Acum, că ți le înșir aici, îmi dau seama ce au în comun: pofta de viață, presărată pe alocuri cu mici melancolii. Imaginează-ți perfecțiunea: eu așteptănd să fac un copil, birmaneza bătrână întinsă pe burta mea și Vivaldi.

    • Bine, mai mult ca perfectul e să mergi la concert, unde să te faci de râs pentru că îți curg lacrimile pe obraji, așa cum li se întâmplă unora.

      • RALG said

        La concert? Hm… Ajung cateodata la concert… dar doar pentru concert. Nu pentru muzica… Placerea socializarii in preajma muzicii, splendori marunte de décor, spectacol, lumini, zgomot, satisfacerea sublimului, subtilului si nobilului snobism… Placerea spectacolului oferit de emotiile si reactiile prilejuite altora de muzica. Alt univers al unor alte emotii, veritabile, autentice, desigur, dar nu prea conectate cu muzica. Pentru mine (un aproape afon) svurarea muzicii este un act care necesita o anumita intimidate, o izolare in raport cu perturbatiile parazite ale restului lumii. Un gest egoist. Doar eu si muzica mea. Fara martori, fara spectatori. Cu cel mult cateva exceptii notabile. 🙂 Daca intelegi ce vreau sa spun.

    • RALG said

      Momentan imaginatia nu-mi mai poate fi de niciun folos pentru a intra in atingere cu perfecțiunea sugerata intrucat atunci cand ai spus „eu așteptănd să fac un copil, birmaneza bătrână întinsă pe burta mea și Vivaldi”, ai redat tu intreaga realitate de contemplat. Ce altceva ar mai putea inchipuirea sa adauge acestui tablou? Bine… Imi imaginez ca este vorba de primul copil. 🙂

      Cand fiica mea, abia nascuta de cateva luni, se trezea diminetile ne facusem un ritual. Eu si ea. O lasam pe mama ei sa mai doarma o ora-doua si noi dansam in fiecare zi pe muzica lui Chris Spheeris, aceleasi 4 melodii dintre care una era Electra:

      Astazi muzica lui Chris Spheeris ma incarca cu o anumita melancolie dar si cu o usoara dezamagire vazand ca fiica mea nu doar ca (in mod firesc) nu-si aminteste deloc despre dansul diminetilor noastre, dar piesele respective nu-i spun absolut nimic, just old fashion music.

  3. fosile said

    Aici, acum nu aud şi n-am prea mult timp de explicaţii, dar poţi să-ţi dai seama cam cum percep eu muzica de aici: https://fosile.wordpress.com/2011/11/25/concertul-de-simbata/

  4. fosile said

    A fi afon presupune că nu poţi reproduce sunetele, muzica.Asta nu înseamnă că nu-ţi este gîdilată sensibilitatea.

    • Da, desigur, perfect adevarat, dar banuiala mea este ca, desi celor afoni le este si lor gîdilată sensibilitatea prin stimulare muzicala, este posibil ca acestia sa nu intelaga cu o mare acuratete sau in adanca profunzime mesajele si emotiile continute in comozitiile muzicale la care au expunere… Desi multe opere de arta pot produce anumite emotii primare aproape oricarui muritor care observa capodopera, totusi in majoritatea cazurilor orice opera de arta, pentru a fi inteleasa si apreciata corespunzator, necesita un public educat corespunzator sub aspect estetic. Nu poti avea acces la emotionare deplina si aliniata armonic cu intentiile sau trairile artistului daca nu esti in posesia unor chei de decriptare a mesajului incorporat in capodopera, daca nu ai o minima educatie estetica in materie. Este posibil sa citesti o carte si chiar sa-ti placa (un pic, intr-un mare fel, cumva) fara s-o intelegi pe deplin, ba chiar ratatndu-i complet mesajul, sensul, intentia… Am un prieten caruia i-a placut imediat si foarte tare romanul Ciuma a lui Albert Camus, dar i-au trebuit ani pana sa se dumireasca, ajutat de alcineva, ca intentia autorului a fost sa faca o trimitere metaforica la Parisul ocupat de nazisti. Asa si cu afonii… se pot emotiona dar nu-i sigur ca se pot emotiona din prima intr-un acord multumitor cu muzica ascultata… sau ca pot aprecia indeajuns sublimul piesei care-i emotioneaza si pe ei… cred.

      • fosile said

        Cred eu, că acela este un bun compozitor, pictor etc., care poate sensibiliza mai mulți, indiferent că au sau nu educație specializată pe domeniu.
        Poate să ne placă sau nu.Sau ne poate lăsa indiferenți.
        Un exemplu ar fi ” liniștea pădurii „.Mă refer la pădurea de departe.Cea în apropierea căreia nu sînt localități și unde poți auzi păsări,jivine,iarba,frunzele,cîntecul vîntului printre crengi.Acolo poți auzi liniștea așa cu e ea.Acolo nu trebuie educație, specializare ci doar dispoziția de a asculta.

        • Interesante viziuni, as zice…

          (a) Presupun ca „un artist care poate sensibiliza mai mulți, indiferent că au sau nu educație specializată pe domeniu” s-ar putea numi „adrian paunescu”. Fiecare artist se adreseaza (daca este sincer, onest si autentic) unui public asemenea lui insusi. Se adreseaza semenilor.

          (b) „liniștea pădurii” ca opera de arta? Autor anonim (Dumnezeu ?!)… Este normal sa fie inteleasa de toti cei alcatuiti dupa chipul si asemanarea artistului, eminamente educati estetic prin nastere intru aprecierea unui colt de natura (o gura de rai)….

  5. RALG said

    Mai multi soareci de laborator, tinuti in bezna timp de mai multe zile, au dezvoltat abilitati nebanuite ce tin de auz, au anuntat oamenii de stiinta americani.

    Si pana acum se stia ca, atunci cand nu poate fi folosit un simt, un altul se va dezvolta mai mult, inclusiv in cazul oamenilor, dar nu se cunostea amploarea acestui fenomen si ce anume se intampla in creier, arata Science Alert.

    In cadrul experimentului realizat pe 15 soareci, din care 6 au fost tinuti in intuneric total, timp de 7 zile, s-a observat ca cei privati de lumina si-au dezvoltat in timp record abilitatea de a auzi la diferite frecvente. O astfel de capacitate este intalnita doar in cazul subiectilor foarte tineri, cu un creier aflat in dezvoltare, ceea ce nu era cazul soarecilor din studiu.

    Practic, pana acum se credea ca exista o „fereastra” in care aceasta capacitate se poate dezvolta. Studiul arata insa ca aceasta abilitate poate aparea si mai tarziu, in anumite conditii, neuronii raspunzand la acestea si dovedindu-se mai flexibili decat se credea, dupa cum a explicat biologul Patrick Kanold, de la Universitatea din Maryland.

    Concret, mai multi neuroni au fost specializati in timp record sa mareasca soarecilor capacitatea de a auzi sunete de frecventa inalta si joasa, in timp ce mai putini au primit sarcina de a se ocupa de frecventele de mijloc, se arata intr-un raport publica

    • Probabil că e vorba despre dezvoltarea compensatorie a simțurilor, în condițiile lipsei unui simț. E evident la handicapurile senzoriale: orbul care-și dezvoltă auzul și simțul tactil (pâna la a citi cu degetele) etc.

      • Am vazut candva un film despre niste oameni surzi din nastere care ajunsesera sa aiba copii surzi din nastere. In cazul celor foarte tineri (bebelusilor) li se putea monta un aparat auditiv prin care li se putea reda simtul auzului (creierul tanar fiind capabil sa ia in considerare senzatiile acustice intermediate de aparat si sa dezvolte in timp stiinta auzului)… Ei bine se gaseau printre parintii surzi din nastere unii care sa refuze vehement un asemenea tratament pentru copii lor, pe motiv ca astfel acestia ar pierde abilitatea de a percepe lumea in felul surzilor si nu ar mai dezvolta in exces alte simturi si metode de a percepe lumea devenind altceva… Ei considerau sincer ca asemenea pierderi ar fi fiind inacceptabile, o saracire teribila… (or fi fiind) si ca sa sar ca lacusta de la una la cu totul alta, as aminti despre terifianta „Darea de seama despre orbi” a lui Ernesto Sabato, inclusa in faimosul sau roman „Despre eroi si morminte”. Mi-ar placea sa se ecranizeze, dar cine? Cine s-o faca? Nu prea are cine. La fel si cu Veacul de singuratate si altele asemenea depre care nu se va putea spune in veci ca e bun filmul dar si mai buna a fost cartea. Ca de exemplu despre Numele Trandafirului, a lui Umberto Eco, ce muri fara Nobel in literatura din cauza surzilor de la Oslo sau Stockholm care, afoni fiind in materie, l-au acordat te-ai mira cui altcuiva, inclusiv unui textier, unul Bob Dylan, cu ureche muzicala.

  6. Mi-ar placea sa fac o paralela (naiva) intre Yuval Noah Harari si Eckhart Tolle, sau mai bine zis intre revolutiile cognitive pe care le propun cei doi „vizionari”, dar n-am destula determinare pentru a purcede la o astfel de intreprindere. Daca are cineva ceva deja in minte taman pe tema asta sau acces facil la asa ceva, si dorinta de exprimare in materie, il / o invit sa descarce marfa pe punte… la vedere… poate s-or lasa si altii stimulati pentru a participa la o asemene dezbatere… in calitate de contributori-consumatori… daca nu ramane pe alta dat. 🙂

  7. fosile said

    https://fosile.wordpress.com/2019/12/17/un-raspuns-pentru-https-arcaluigoe-wordpress-com/

    • Dl.Goe said

      Vine vara, trece vara
      Ce-a fost verde s-a uscat
      Plâng prigoriile seara
      După ziua ce-a plecat

      Şi m-ajunge un dor de verde
      Verde crud bacovian
      Ce se şterge şi se pierde
      Vara în fiecare an
      ~
      Parcă dorurile lumii
      S-au strâns ghem şi stau aşa
      Atârnate-n cornul lunii
      Jinduind la câte-o stea

      Numai dorul meu aleargă
      Peste câmpuri aurii
      Şi se-ntreabă ziua-ntreagă
      Unde eşti, când ai să vii ?

    • Dl.Goe said

      …caci ocolite sunt caile creatiilor artistice… precum ale Domnului cu care suntem con-fratii in ale creatiei si recreatiei… Nu pot fi decat de acord cu d-voastra in privinta faptului ca, referitor la motivatia, mijloacele si intentia (scopul sau sensul atasat gestului), actul artistic este unul individual si egoist in esenta sa… (chiar si atunci cand poezia este inspirata de, si dedicata persoanei iubite)… Dar, caci exista un mare dar, artistul nu poate scapa in niciun fel de public, nu-si poate desavarsi creatia si nu-i poate da consistenta si o identitatea oraecare (de natura artistica) fara a avea aprioric in minte publicul tinta. Oricat de mari i-ar fi emotiile, si oricat de intempestiva i-ar fi dorinta de a le exterioriza prin exprimare libera si traducere in cuvinte, imagini, forme, si sau sunete, artistul ar ramane neputincios (lipsit de vointa) daca n-ar avea cui sa-i faca cunoscute lucrurile pe care el oricum le cunoaste in forul sau interior. Pentru a i se valida creatia artistica si pentru a se putea identifica pe sine insusi ca artist, creatorul de gesturi artistice nu poate ignora publicul, si nici nu-l ignora… ab initzio… Chiar daca nu este pe deplin constient de acest lucru, in timp ce-si exprima emotiile (transpunandu-le artistic), autorul nu incearca nimic altceva decat a le face cunoscute altora, a le comunica publicului, spectatorilor, martorilor (printre care desigur ca se poate numara chiar si el insusi)… pe intelesul acestora. Totul exclusiv pentru sine. Din perspectiva autorului capodopera consta din toate la un loc intr-un singur tot: identificarea propriilor emotii, transpunerea lor simbolica, artistica, intr-un fel inteligibil altora (catorva dintre semeni, unui altuia macar, daca nu chiar tuturor), gasirea publicului si obtinerea recunoasterii acestuia prin regasire. Publicul trebuie sa fie in stare sa decodifice gestul artistic pentru a identifica niste emotii similare cu ale sale (in asa fel incat sa zica „da, domne, asa este, exact asa, asta e”). Fara asta opera si artistul nu-si capata validarea, si devin simple intamplari, banale, comune, ori bizare, dar fara incarcatura si semnificatii artistice. Precum o banana lipita cu banda adeziva pe un panou de melamina.

      M-ar interesa opinia domniei voastre in legatura cu un alt aspect refertor de gesturile artistice. Credeti ca acestea denota/contin/semnifica preponderent (daca nu exclusiv) frumusete SAU adevar? Care sa fie relatia dintre ARTA si ADEVAR? Asta presupunand (si eventual gresind astfel) ca relatia dintre ARTA si FRUMUSETE ar fi fiind una evidenta.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat: