(b)Arca lui goE

b-Log anonim, amator si ventrilog al celor fara de blog. Despre NIMIC

Archive for 16 decembrie 2019

O brazi frumoși…

Posted by Arca lui Goe pe decembrie 16, 2019

Brăduleț, brăduț drăguț,/ Ninge peste tine / Haide, hai în casa mea / Unde-i cald și bine. / Pom de Anul Nou te fac / O, ce bucurie / Cu beteală-am să te-îmbrac /Și steluțe o mie. – Autor anonim.

A inceput numaratoarea inversa. Pazea. Vine Craciunul, vine Anul Nou, vine sf. Stefan, sf. Vasile, sf. Ion… Vin sarbatorile. Mos Nicolae a trecut deja, sf. Andrei s-a dus si el. Vin Caprele, vin Colindele, vin Stelele, Vicleiul, Plugusorul, Sorcovele… Vin magii de la rasarit. Suntem in plina Luna a Cadourilor, contamianti pana in maduva oaselor de spiritul Craciunului si al Sarbatorilor (de iarna). Vin sarmalele, caltabosii, cozonacii, soriciul. Hai sa mai sara si o ţuică fiartă. Vin cadourile, vin rudele, vin brazii. O brazi frumosi cu cetina tot verde. De Craciun se sarbatoreste nasterea Domnului, taierea porcului si taierea bradului. Cata pace, liniste si caldura sufleteasca, bucurie, armonie si poate chiar fericire in preajba bradului de Craciun frumos impodobit cu luminite, globulete, beteala si bomboane de pom. Cata gingasie si ingenuitate in clinchetul clopoteilor si al cuvintelor in voci de copil… Brăduleț, brăduț drăguț,/ Ninge peste tine / Haide, hai în casa mea / Unde-i cald și bine. / Pom de Anul Nou te fac / O, ce bucurie / Cu beteală-am să te-îmbrac /Și steluțe o mie. Ca sa ne putem bucura cu adevarat cineva mai trebuie sa si moara, din cand in cand. Poate sa si invie dupa aceea dar mai intai sa moara. Pe brad nu l-a intrebat nimeni daca vrea sa serbeze Craciunul la noi acasa unde-i cald si bine. Cata barbarie si cat cinism in aceste nevinovate traditii care glorifica bucuria oamenilor mari si mici in timp ce o fiinta vie – bradul – se stinge, se usuca si moare. Sunt si oameni (destui) care evita sa cumpere si sa-si puna brazi in casa. Nu din mila crestineasca fata de brad. Unii pentru ca-si imagineaza ca prin acest gest si-ar declara implicit atasamentul la crestinism (desi la origine nu exista nicio legatura intre una si alta), mofturi, de fapt salveaza niste banuti. Altii pentru ca vor sa salveze planeta, sa-i pastreze padurile de conifere intacte, ma rog, tundra, taigaua, dimpreuna cu oxigenul si ozonul aferente, prefera sa cumpere brazi de plastic. Ce-i drept e drept, unii astfel de „brazi” arata azi foarte bine, autentic, igenic, simplu si fara batai de cap, si unde mai pui ca pot fi refolositi de la an la an (daca ai spatiu de depozitare). Sunt nemuritori (ne fiind bio degradabili). Nasterea Domnului merge mai bine cu nemurirea. Chit ca acest gen de nemurire polueza si produce mult bioxid de carbon. In sfarsit, alegerea va apartine, gratie liberului arbitru oferit in dar de bunul Dumnezeu. Tu ce ai ales anul acesta? Nimic? Brad natural? Brad artificial? Inteligenta alegere, oricum. Vorba ceea anul acesta ce alegi: bradul sau pinul? Pinul dar sa-mi dai si cardul. Nu as vrea sa ma intelegeti gresit. Nu vreau sa stric nimanui sau cuiva anume cheful de a-si impodobi casa cu un brad de Craciun. Eu insumi, de cand ma stiu, n-am ratat in niciun an bradul de Craciun, chiar daca mai mereu au fost si peripetii, mai mari sau mai mici, precum povestea bradului din anul 1989 cand, de Craciun, s-au suprapus mai multe evenimente. De fapt aici voiam sa te aduc cu vorba, si te introduc fara veste in poveste, in proza scurta a catorva intamplari cu brazi de Craciun. Ca poate ai si tu asa ceva… Si te rog eu frumos sa nu-mi spui ca nu ai. Trebuie sa ai. La cabana Trei brazi si saua-i verde. (va urma, pe bune…) 

Ha-ha-ha (hi) – Au si aparut alte proze pe tema data, bunoara aici: Spiritul Crăciunului. Concluzii sau premise? Aceasta-i intrebarea? Raspunsul iti apartine. 🙂

Povesti cu brazi in proze scurte in dez-ordine cronologica.

I. Primul Crăciun la Paris. Pe atunci în Franța la putere era francul (leul, lira, liru) și, alături de bradul de Crăciun, erau la modă preocupările ecologiste avant la lettre, căci Acordul de la Paris nu se semnase încă. În piață se găseau pentru Crăciun și brazi cu rădăcini, în vase de plastic, despre care se presupunea că ar putea supraviețui festinului de sărbători, urmând ca apoi umanii miloși care se folosiseră de prezenta lor ambientală să-i replanteze. Undeva. Cândva. Unde or știi. Unde or vrea. Erau cam cu 25% mai scumpi decât brazii ceilalți (cei condamnați) dar merita să te menții în spiritul Crăciunului și să faci o faptă bună pentru fratele tău bradul. Oferta era atractivă și ca tacâmul să fie complet acești brazi aveau și nume personale tipărite la vedere pe etichetele agățate de ei. Am ales și noi unul pe care-l chema Pepe și l-am dus în casa noastră unde, ce-i drept, era cald și bine. Cum am petrecut noi în anul acela Sărbătorile de iarna, împreuna cu Pepe al nostru cel drăguț, este deja alta poveste (pe care poate că o s-o torn în cuvinte, cu o altă ocazie mai potrivită). Cert este că a venit și vremea despărțirii. L-am despodobit pe Pepe lăsându-l iarăși în pielea goală, pregătindu-ne (moral) să-l dăm afară din casă, la vreme de bobotează, înapoi în frig și rău. Mă rog n-aveam teama c-o să ningă peste el căci la Paris ninsorile se produc cu o probabilitate mai mică decât șansele de a câștiga la loterie. Altele erau temerile noastre. Unde să-l plantăm? Oare aveam voie să-l răsădim așa oriunde ni s-o năzări nouă prin Paris?  în Tuileries, sau în Place Concorde? Ori în Jardin du Luxembourg? La Versailles? în Defances… în Motmartre? Chiar așa? Probabil că nu. Riscam să mai luam și vreo amendă, sau chiar să pățim și mai rău din postura de „rude” ale mâncătorilor de lebede de la Viena. Ei vezi, pe vremea când fuseserăm cuprinși de spiritul Crăciunului nu ne gândisem la asemenea detalii. În fine, am ochit noi (eu și frățiorul meu) un loc mai dosit, într-un colt dintr-un părculeț din arondismentul în care locuiam, am împrumutat o cazma (si apropo de cazma, am aflat  de curând, cu surprindere, că unii îi zic cazmalei „hârleț„, despre care eu avea impresia că ar fi fiind mai degrabă ceva ca un târnăcop, în fine omul cât trăiește învață, inclusiv ce este și la ce se folosește „hârlețul”) și ne-am dus, la ceas de seară, la loc cu verdeață, pentru a-i oferi lui Pepe o viață nouă. Când l-am scos din vază în care se afla am cam băgat de seamă că ceea ce se presupunea a fi fiind niște rădăcini abia dacă erau niște cioturi, dar, plini de optimism și speranță, am săpat o groapă potrivită și l-am plantat acolo pe Pepe cu verele-n sus. N-am avut vreme de protocol și ceremonie preferând să ne luam rămas bun de la Pepe într-un mod simplu și discret și să părăsim locul în grabă, pentru a nu atrage atenția cuiva (oricui) asupra faptului că un brăduț drăguț își luase locul în spațiu fără a avea buletin de Paris, mizând pe faptul că Pepe este isteț și se va prinde. Nu, nu s-a prins. De fapt nici nu ar fi avut cum, nicio șansă, în condițiile date. Preocupările ecologiste avant la lettre de la Paris nu erau decât o mică escrocherie prin care „niște țărani” își rotunjeau încasările de pe seama unor naivi nativi și nu numai. Pepe s-a stins încet de dorul globulețelor și a betelei, cuprins probabil de nostalgia vremurilor în care trăia ca un belfer la căldurică, în apartamentul nostru parizian. Poate ca n-ar strica să montam acolo, în Jardin Hector Malot, o placă comemorativă în amintirea lui Pepe, bradul primului nostru Crăciun la Paris. Și singurul de până acum. 

 

Posted in Arcaluigoeologie | 27 Comments »

 
%d blogeri au apreciat: