(b)Arca lui goE

b-Log anonim, amator si ventrilog al celor fara de blog. Despre NIMIC

Archive for aprilie 2020

Mascarade

Posted by Arca lui Goe pe aprilie 29, 2020

Masca râde… E timpul pentru o noua mare schismă.




Feseniști versus anti-feseniști… Băsiști versus anti-băsiști…  Pe urmă nimic de soi care să hrănească nevoia noastră de polarizare și distanțare socială. Dar iată că a sosit Corona Time. Vor exista iarăși motive serioase de ceartă, de dispute, de răfuiala, de dihonie, de gâlceavă, între prieteni, între rude, vecini,  intre oameni, așa in general, si in virtual in particular. E pandemie sau nu e pandemie? E conspirație sau nu e conspirație? E timpul să se formeze taberele, să se ridice baricadele, să se ia poziții și să se mențină până în pânzele albe. Toate pânzele sus. Tu de ce parte ești agnosticule? Tu cu cine votezi? E pandemie sau nu e pandemie? E conspirație sau nu e conspirație? Haide, pronunță-te. Nu e vreme de beție. Nu e timpul să fii evaziv. Nu (mai) e vremea să fii imparțial ca tot românul, că acuma problema e planetară. Trebuie să ai si tu o părere, o opinie, o poziție, o opoziție, ceva acolo, care va să zică mă înțelegi. Ori la bal ori la spital. D-voastră cum con-siderați?

Faptele: Cred ca ar fi buna o re-Capitulare in fata faptelor implinite. Ce facea omenirea inainte de pandemie? Cu ce se ocupa d-ei? Ce hobby-uri majore avea? Cu ce-si umplea timpul si cu ce-si omora plictiseala? Mai stie cineva? Isi mai aminteste cineva? In ordinea analfabetica si necronologica a importantei, am putea zice ca se indeletnicea cu Brexit, cu #metoo, cu incalizirea globala (Greta), cu refugiatii din Siria, cu razboiul din Siria, cu corectitudinea politica (si pronumele personale care sa desemneze la persoana  a treia, sexul al treilea, al patrulea si transsexualii si/sau gender fluizii), cu pretentiile Turciei, ale Chinei si ale tuturor, cu America first, Rusia first, America great again, URSS great again, si cu amestecul trolilor Rusiei in alegerile si referendumurile altora, ma rog, cu tot felul de astfel  prostii (si cu altele pe care le-am omis in mod ne/intentinat; mai spune si tu), pe care acum nu mai da nimeni nici doi bani si de care nu se mai vorbeste. Acum subiectul unic pe ordinea de zi la scara planetara este pandemia de Corona virus.  Dar ce este aceasta pandemie? Cum reuseste sa capteze intreaga atentie, a mass-mediei, a guvernelor, a opiniei publice si chiar si a individului, a bietului ins, fortat mereu sa caste gura la o ordine de zi care nu-i a lui si nu-i de-a buna. Bun. A venit pandemia. Dar totusi, ce este aceasta pandemie? si in ce consta fenomenul omonim, nu, nu in realitate, ci asa dupa cum este explicata de toata lumea. N-ar strica o re-Capitulare in fata listei de variante a semnificatiilor directe si colaterale pe care le-ar avea pandemia  si a explicatiilor oferite (eventual prin deconspirare) de catre diverse grupuri de omuleti (prexistente pandemiei), care  au gasit in sfarsit un mijloc proaspat de a-si exprima conceptiile. Cu putina rabdare vom face aceasta re-Capitulare. Daca are cineva idei pentru introducere in problema si dorinta de participare, il invitam cu toata caldura sa o faca si sa-si exprime „opinia”, cat mai degraba, inainte de a i-o exprima altii pe a lor.

Variante interpretative – re-Capitulare:

  1. Pandemia cu Corona Virus este o pandemie ordinara, in contextul global al biosferei, dintre cele care se intampla inevitabil din cand in cand, in urma mutatiilor genetice accidentale ale unor virusuri care migreaza de la o specie (obisnuita cu virusul) la alta (neobisnuita inca cu virusul). Aparitia ei nu are legatura directa cu societatea umana dar generalizarea ei la scara planetara este, evident, determinata de nivelul de interconectare la care au ajuns comunitatile umane pe planeta.
  2. Pandemia cu Corona Virus este o pandemie speciala, cauzata de specificul functionarii societatii umane, care eludeaza selectia naturala, conservand o perioada mai mare de timp, in interiorul comunitatilor, indivizi care in cadrul altor specii ar fi fost eliminate mai rapid pe cale naturala, batrani, bolnavi, dependenti de medicatie (in special medicatie care nu vindeca ci intretine boala si pacientul impreuna), inadaptati, etc. pandemia fiind practic un soi de feedback inevitabil prin care natura face corectii in acest sens. Necesarul suplimentar pentru a acoperi asistenta sociala (mereu sporita), impinge omenirea sa caute in afara limitelor sale normale (la lilieci, de exemplu), resurse suplimentare, mereu si mereu mai variate, care in mod inevitabil produc si efecte imprevizible (eventual efecte de auto-reglare).
  3. Pandemia cu Corona Virus este o pedeapsa de la Dumnezeu impotriva celor care s-au pierdut de El. O lectie de morala in scopul aducerii omului aproape de (idea de) Dumnezeu si a intelegerii indispensabilitatii Sale.
  4. Pandemia cu Corona Virus este rezulatatul sacaprii accidentale de sub control a unui virus creat sau modificat in laborator de catre oameni.
  5. Pandemia cu Corona Virus este rezulatatul infectarii intentionate cu un virus creat sau manipulat in laboratoare, de indivizi care incearca sa-l foloseasca pentru atingerae unor scopuri personale (controlul umanitatii, instaurarea unei noi ordini mondiale, etc)
  6. Pandemia cu Corona Virus este rezultatul actiunii lui Anthicrist si a uneltelor sale oculte in scopul propagarii raului in lume.
  7. Pandemia cu Corona Virus nu exista, este pur si simplu o iluzie, rezultatul unei psihoze colective, intretinuta (prosteste sau din interes) de mass-media.

Tu pentru care varianta votezi? Ai alta?

Constat(ăm) cu „regret” ca din lista „exhaustivă„, a „teoriilor” care „explică” pandemia cu Corona Virus, emise pana acum, au fost omise accidental unele dintre ipotezele care au circulat in spatiul public.  Departe de noi intentia de a dezavantaja vreuna dintre „ipoteze” in favoarea altora. Asadar revenim cu adăugari, mentionand ca lista ramane deschisa.

8. Pandemia cu Corona Virus este rezultatul direct (accidental sau intentionat) al actiunii câmpurilor electromagnetice associate cu tehnologia 5G. Practic prezenta virusului in corp nu este cauzata de contaminare cu virus din exterior, virusul fiind produs (ca reziduu genetic) de catre celulele umane afectate de radiatia electro-magnetica. (sub-varinta – radiatii solare, galactice, cosmice)

9. Pandemia cu Corona Virus este provocată de extraterestri. Aceasta este o ipoteza nouă, pe care abia am introdus-o pe piată, asa ca detalii vom adauga ulterior, in cazul in care vom constata ca este apta sa atraga adepti. (N-am mai auzit-o încå pe nicaieri, dar ne-am gandit ca nu strica sa anticipam putin si sa nu fim luati pe nepregatite atunci când va fi lansată oficial in circuit).

Impresiile: (vor urma)

Taberele și reprezentanții de bază: (vor urma… care scapă turma)

(va continua… ) NU, nu, epopeea nu v-a mai continua aici, se „suspandă”, intrucat s-a depåsit cu prea mult bugetul pe partea de comentarii. La cererea publicului ascultator continuarea se va muta pe un topic nou. Candva. Altcandva. Pana atunci insa: Update cu pitici gratis Anatomia unui fake news

P.S. Suficient de on topic am dori sa semnalam aici semnalarea pregatirii unei noi aparitii editoriale: Jurnal de Corona XXXXXXX sub semnatura simpaticului autor Mihail Calomfirescu. Nu va lasati pacaliti de multimea xxx-urilor, ca n-are nicio legatura, fiind pur si simplu vorba de numere romane sau la-tine.

Posted in Arcaluigoeologie | 286 Comments »

Care ou te reprezinta?

Posted by Arca lui Goe pe aprilie 18, 2020

Posted in Arcaluigoeologie | 104 Comments »

Ce fel de arcă este țara noastră?

Posted by Arca lui Goe pe aprilie 13, 2020

Ce fel de arca este tara noastra? – articol preluat de pe:

Arca lui Moise

Pe 16 martie 2020 la Aeroportul Otopeni s-a prezentat un cetățean care tocmai se dăduse jos din cursa Madrid – București și care a informat autoritățile că el are coronavirus. A prezentat și un certificat în acest sens, deși semnele de boală erau evidente. Opinia publică din România l-a înjurat, l-a făcut în toate felurile, iar un antrenor român al unei echipe de fotbal din Turcia a declarat la televizor că el l-ar fi călcat în picioare. În avionul de Madrid mai călătoriseră, într-adevăr, peste 60 de cetățeni, care acum riscau să fie și ei bolnavi de COVID-19, din cauza… iresponsabilului emigrant repatriat. Cei mai atenți la detalii și-au pus totuși întrebarea – de ce a mai declarat că e bolnav, după ce reușise să ajungă în țară? De ce nu s-a dus acasă, la ai lui, cum au făcut sute de mii de români repatriați în ultima lună? Un singur lucru s-a comunicat – că deși fusese confirmat cu coronavirus, românul nu fusese internat într-un spital spaniol. La data respectivă Spania avea deja peste 10 mii de cazuri și aproape 500 de morți. Intrase adică în ceea ce autoritățile noastre au numit Scenariul IV, cel în care doar cazurile grave sunt tratate. La noi, primul deces avea să fie raportat abia o săptămână mai târziu, pe 22 martie. Atunci aveam doar vreo sută de cazuri, fiecare pacient era tratat cu atenție și de către media și de către autorități. Și cu ciorbă. Dar și cu atenție. Medicală.

Nu știu ce s-a întâmplat cu românul întors pe 16 martie din Spania, sper să fie bine și sănătos. Mi-a fost clar din prima că omul a recurs la un gest iresponsabil și condamnabil (i s-a întocmit și dosar penal) din cauza spaimei de moarte. Încă o dată, nu spun că gestul său este scuzabil în vreun fel. Dar explicabil este. În Spania nu îl băga nimeni în seamă, nu era un asimptomatic (în comunicatul oficial se spune că avea simptome evidente de boală, probabil avea febră și tușea), așa că omul și-a dat seama că va muri. A căutat o scăpare și, probabil pentru prima dată în viața lui, un român a considerat că ACASĂ înseamnă supraviețuirea.

Reacția opiniei publice din România a fost însă crâncenă. Și n-a fost doar la adresa acelui român din Spania. Sute de mii de români luaseră deja cu asalt granițele țării, fiecare considerând brusc că vor să fie ACASĂ. În ciuda recomandărilor autorităților, în ciuda stării de urgență și a impunerii carantinei, pandemia a produs un fenomen incredibil, greu de imaginat până acum – întoarcerea masivă a românilor în țară.
Sigur, nu s-au întors cei deja stabiliți în occident (câteva milioane) s-au întors cei pe care statistica îi denumește migrație temporară, oameni plecați la munci agricole, în construcții, în menaj și asistență socială (ceea ce italienii numesc badante, persoane care au grijă de bătrâni în special). Sunt oameni puțin calificați, dar sunt muncitori și, cel mai important, încă sunt legați de România prin familia, pe care o și întrețin în multe cazuri, și la care s-au grăbit să se întoarcă, să se refugieze din calea unui soi de sfârșit al lumii.
Cum am reacțonat noi, cei rămași aici? Păi mai întâi cu tot felul de bancuri despre întoarcerea lotului național de alba-neagra, apoi prin mediatizarea excesivă a cazului Țăndărei (după un soi de protest al romilor de la Filiași, mai puțin mediatizat), apoi prin tot felul de glume rasiste în care am extrapolat nepermis anatema de infracționalitate de la probabil câteva sute de cazuri de infractori (întorși și aceia desigur) la câteva mii de români muncitori, poate amărâți, dar muncitori, a căror spaimă de moarte era fie luată la mișto, fie condamnată pur și simplu cu dispreț.

De la cazul românului aterizat de la Madrid a trecut o lună.
Iar acum au apărut două mii de români înghesuiți pe aeroportul din Cluj, hotărâți să plece în Germania “la sparanghel”. Dă-i cu amenzi, comentarii, interpretări… Observați, sparanghel! Nu ceva important, de bază, e sparanghel, un soi de trufă-răsfăț pentru bogații occidentului… Sparanghel-disprețuitor, da! La fel de disprețuitor cum, în urmă cu 20 de ani, au plecat la căpșuni în Spania. Nu roșii, nu cartofi, nimic de bază nici atunci, doar căpșuni!

De ce sunt priviți acești români cu superioritate aristocratică de către opinia publică din România? De ce sunt luați la mișto, priviți cu condescendență, în cel mai bun caz, după ce, acum o lună, au fost primiți cu o lipsă completă de empatie, dacă nu chiar cu ostilitate? Răspunsul scurt, este pentru că suntem proști. Răspunsul lung – pentru că suntem atât de proști, încât putem repeta fără să respirăm aceleași greșeli, la intervale regulate de timp, fără să înțelegem nimic din dramele pe care le trăim grație propriei noastre stupidități. Pur și simplu societatea noastră nu are memorie!

La finalul anilor 90, atunci când s-a deschis Drumul Căpșunilor spre Spania, șomajul urcase spre 15% în România. Mulți oficiali din vremea respectivă au considerat că emigrația e un fenomen pozitiv, pentru că mai reducea din presiunea socială cauzată atunci de prăbușirea fostelor fabrici comuniste. În realitate, un șomaj mare îți arată o dorință mare de muncă, iar acum, după 20 de ani în care țara a pierdut milioane de români cu chef de muncă, noi tot n-am înțeles cât rău ne facem singuri tratându-i cu superioritate sau ostilitate pe cei 500 de mii, poate un milion de români, la care mai putem spera să se întoarcă.

Câți s-au îmbarcat de la Cluj sau de la Iași pentru Germania? Două mii? Cinci mii? Dar încă sunt sute de mii în țară, aici, ACASĂ, în sate mai ales, într-o perioadă în care activitatea agricolă ar trebui să fie în vârf, munca la câmp nu s-a interzis, iar cererea de alimente este în creștere, din cauza restricțiilor transfrontaliere. Hai să ținem de ei! Nu e târziu! Sunt practic toate condițiile îndeplinite pentru ca ei, ai noștri, să rămână, să-și găsească de lucru pe lângă casă, iar nu să-și înfrunte spaima de moarte pentru a lua din nou drumul Occidentului. Eliminarea (temporară sau permanentă) a tuturor impozitelor pe munca agricolă poate fi o soluție, facilități fiscale pentru organizarea logistică a aprovizionării pe lanț scurt, alta, chiar și centrele de colectare a legumelor de care vorbește Băsescu poate fi o soluție în lipsă de altceva. Am scris în trecut numeroase articole în care vorbeam de necesitatea unei perioade-tampon în care statul tebuie să stimuleze sectoarele integratoare de muncă slab calificată (agricultură, asistență socială, construcții, chiar turism), pentru a activa o forță de muncă latentă, aflată aici, pentru a opri emigrarea tinerilor. Acum această forță de muncă de aici, de ACASĂ, s-a dublat probabil. Hai să ne mișcăm!

Când am auzit de cazul românului venit din Spania de frica morții, mi-a trecut prin minte o replică din piesa Arca lui Noe, a lui Lucian Blaga. Am găsit această variantă adaptată pentru tv pe youtube, în care personajul biblic e un țăran care dă faliment construind o corabie al cărui sens nu-l înțelegea nimeni. Arca este și distrusă, în final, de… opinia publică, era să zic. E distrusă de societate, da. Oricum, Noe se salvează în familie, în fața potopului de râsete al concetățenilor săi el proclamând “casa îmi e arcă, iar arca îmi e casă”. Am văzut piesa acum foarte, foarte mult timp (nici nu mai știu când) iar eu îmi aminteam replica de final ceva de genul… „Casa mea, Arca mea!” La momentul în care pandemia izbucnise violent în țările din vest, România era un fel de arcă pentru cei plecați. De aceea au venit ACASĂ. Oare nu suntem acum, fiecare dintre noi, izolați pe arca lui, în casa lui? Cum va arăta lumea după acest potop, depinde mult de fiecare dintre noi. Va fi un nou început? Nu știu. Probabil. Vom putea să dăm un alt curs acestei țări? Dacă vom repeta greșelile trecutului, sigur nu! Hai să facem altfel, de data asta!”

 

Posted in Arcaluigoeologie | 36 Comments »

Proto-Potop Antediluvian. Repetitie generala!

Posted by Arca lui Goe pe aprilie 7, 2020

Se pare că fiecare Dumnezeu trebuie să treacă (inevitabil) printr-o perioadă în care devine (Doamne Dumnezeule, Dumnezeu-Devine), foarte nemulțumit de creația sa, foarte (auto)critic, frustrat chiar, alimentându-și ideea că existenta acelei creații este o greșeală care-i strică reputația și prestigiul, și că prin urmare (logic nu?) acea creație trebuie distrusă, radiată, făcută să dispară, că și când n-ar fi existat niciodată, decât cel mult ca umbra unui vis sau nici atât. Faptul de a trimite acea creație în rândul celor ce n-au fost niciodată este un proiect în sine (o alta creație). De obicei însă fiecare astfel de Dumnezeu, după ce inițiază Potopul care sa facă tabula rasa, are un moment de recul, de incertitudine cuantica, de reținere, și nu rămâne consistent cu actul distrugerii totale, preferând (din 1000 de motive și din lene) să lase și distrugerea și creația aceea de izbeliște, în des-compunere, de capul lor, sub asediul neantului (mereu flămând de lucruri), pentru a se putea dedica de îndată unei alte creații, mult mai frumoase și mult mai bengoase. Ce se întâmplă cu acele universuri abandonate nu se știe niciodată, deși se poate presupune că exista undeva un Dumnezeu al dumnezeilor, și un Dumnezeu al dumnezeilor, dumnezeilor, și așa mai departe pana spre infinit, care se ocupa de toate, inclusiv de șirul infinit al creațiilor abandonate (una-n alta, precum Iona în interiorul balenelor concentrice), care de fapt (se va dovedi, cumva, cândva, ca) nu sunt abandonate, făcând parte integranta din planul său, unic (in varianta infinită a unicității), sau că nu sunt deloc… Depinde numai și numai de ce, cine și daca se găsește la „capătul” infinitului, ceea ce sub aspect matematic ar însemnă că aveam de-a face cu un sir infinit convergent. Sub acest aspect… (al convergenței șirului lumii) crede fiecare ce vrea, cum vrea, ce i se potrivește, în context… Era unul odată care zicea: „Nu mă feresc sa spun că sunt mai sigur de existenta lui Dumnezeu, decât de prezenta noastră acum, în aceasta cameră” (??!!;..). Sau poate că ori fi fost mai mulți care sa fi zis așa ceva cvasi-independent unul de altul. Poate sf. Romuald născut în Ravenna prin anul 956 o fi zis, sau poate Ernesto „Che” Guevara, ori și Mohandas Karamchand Gandhi, daca nu cumva și Fyodor Mikhailovich Dostoevsky, Papa Francisc de la Roma ori chiar Isus din Nazaret el însuși în persoana sau dacă nu chiar Ion Luca Caragiale, bogasierul, sa fi rostit plin de sine un asemenea enunț insolit, insolent si auto-devorator. Cine știe cine a spus, când a spus, cui a spus, de ce a spus sau ce o fi spus… în orice caz textul respectiv, împreuna cu persoana care l-a emis, cu contextul rostirii și și cu martorii aferenți, devine un pachet extrem de interesant ce poate fi cu ușurința asimilat sâmburelui primordial al unui nou și drăguț univers… de gânduri, și poate chiar de vorbe, căci, vorba ‘ceea, la început a fost cuvântul. Ce cuvânt? Ei asta-i acum! Ce cuvânt? Ce cuvânt? Oameni în toată firea și nu ne dam seama ce cuvânt. Iată ce cuvânt: ou. Mai întâi a fost cuvântul ou. Că tot vine Paștele. Ceea ce va dorim desigur și d-voastră dragă prea-cinstit cititor citit și unic al Arcei lui Goe…

P.S. Daca ai timp te rog sa te gândești cum anume s-ar putea explica primordialitatea cuvântului ou. Cum ar fi posibil să fi existat cuvântul ou înaintea cuvântului cuvânt?… în acest sens părerea sf. Iosif ar fi neprețuită și neprecupețită, dar, din păcate, l-am (iz)gonit, a plecat și și-a luat și părerea cu dânsul…

 

Posted in Arcaluigoeologie | 53 Comments »

Filiera legala

Posted by Arca lui Goe pe aprilie 4, 2020

andreanum & co

Sarcina de-a tine un blog imi parea, cu ani in urma cand am inceput, una fastidioasa. Prins in propriile mele angoase si indeosebi cea legata de actul vorbirii cu, despre, pentru si in fata altor persoane, imi imaginam diverse in timp ce scriam si putine erau bune. Scriind ajungeam uneori la cele mai intortocheate formule, marca unei minti speriate de simplitatea lucrurilor. A fi perfect, ce driver stupid, si ce important e totusi sa fie perfecte lucrurile. Eugen spunea bine, zambind ca driver-ul lui e „try hard to be perfect”, o trimitere evidenta la modelul lui Kahler. Poate ca al meu, in revansa, era ca era perfect sa incerc din greu, dar evident asta nu suna la fel de bine in engleza.

Am scris despre cate in luna si in stele, uneori vomica mea inspirationala s-a concretizat in texte quasi-dadaiste, scrise de dragul scrisului la fel cum astazi fiul…

Vezi articolul original 1.164 de cuvinte mai mult

Posted in Arcaluigoeologie | 24 Comments »

1 Aprilie planetar

Posted by Arca lui Goe pe aprilie 1, 2020

De obicei 1 Aprile era sarbatorit cu un oarecare fast pe Arca lui Goe, intrucat era (este) ziua onomastica de nastere a d-lui Goe, totodata si aniversarea inaugurarii hanului unor amici, dar si asa in general, ca era 1 Aprilie. Asa de mare sarbatoare era, ca se serba toata luna, pana pe 31 Aprile, prima zi de 1 Aprilie, a doua zi de 1 Aprilie si tot asa. Cantec, joc si voie buna. Facem glume serioase nu gluma, care mai de care si oricui, dar mai ales prietenilor nostri dusmanosi si ei noua. Amintiri de neuitat. Se pare ca anul acesta am fost prinsi pe picior gresit, pentru ca, fara stirea noastra, serbarile de 1 Aprilie au fost decalate si au debutat mult mai devreme, in compensatie cu decalarea spre mai tarziu a jocurilor olimpice si a altor jocuri si slam-uri. Se pare ca intreaga planeta va petrece de 1 Aprile tot anul, o fiesta cum nu s-a vazut nici la Rio, si cum n-a vazut Parisul, asa incat a pomeni noi acum, in plina chermeza globala de deschiderea festiva a zilei pacalelior pe Arca lui Goe, ar parea cel mult o gluma proasta. Planeta lui Goe petrece deja, asa incat aproape toti mascaricii, clovnii, comediantii, umoristii, farsorii, glumetii, sunt deja angrenati pe cont propriu in activitati specifice altundeva, aiurea, in toata mass-media. Dati si d-voastra drumul la televizor. E cumva trist ca anul acesta 1 Aprilie ne-a luat pe nepregatite, gasindu-ne descoperiti (sub cerul liber), cu masa nepusa, si fata cu vizitatori care s-au spart deja de râs pe la alte petreceri, in asa hal incat, epuizandu-si re-sursele de râs, n-ar mai putea facuti nici macar sa zambeasca, fara un gadilat serios, ori cu un umor usor dumnezeiesc sau cu glume grele de anvergura cosmica (cica big-bang, ha-ha). Singura mica nadejde ne ramane de la drôle-troll-ul nostrum de serviciu auto-propus, despre care sperm ca va continua sa opereze, macar cu jumatate de norma si pe Arca, fara sa emita pretentii salariale exagerate. Pana atunci insa, ca sa nu ramana masa dezolant de goala, va propun ca aperitive, hrana rece, livrata noua la domiciliu, lasata pe chei. Ma duc sa o aduc pe punte, prin aburcare. Petrecerea continua. Se admit bautura adusa de acasa si delicatese traditionale de sezon (no Chinese food please).

1900

Ca să nu mai rămâie repetent și anul acesta, mam’ mare, mamițica și tanti Mița au promis tânărului Goe să-l ducă-n București de 10 mai.

Puțin ne importă dacă aceste trei dame se hotărăsc a părăsi locul lor spre a veni în Capitală numai de hatârul fiului și nepoțelului lor. Destul că foarte de dimineață, dumnealor, frumos gătite, împreună cu tânărul Goe, așteaptă cu multă nerăbdare, pe peronul din urbea X, trenul accelerat care trebuie să le ducă la București. Adevărul e că, dacă se hotărăște cineva să asiste la o sărbătoare națională așa de importantă, trebuie s-o ia de dimineața. Trenul în care se vor sui ajunge în Gara de Nord la opt fără zece a.m. D. Goe este foarte impacient și, cu un ton de comandă, zice încruntat:

– Mam’ mare! de ce nu mai vine?… Eu vreau să vie!

– Vine, vine acuma, puișorul mamii! răspunde cucoana.

Și sărută pe nepoțel; apoi îi potrivește pălăria.

Tânărul Goe poartă un frumos costum de marinar, pălărie de paie, cu inscripția pe pamblică: le Formidable, și sub pamblică biletul de călătorie înfipt de tanti Mița, că „așa țin bărbații biletul”.

– Vezi ce bine-i șade lui – zice mam’ mare – cu costumul de marinel?

– Mamițo, nu ți-am spus că nu se zice marinel?

– Da’ cum?

– Marinal…

– Ei! ziceți voi cum știți; eu zic cum am apucat. Așa se zicea pe vremea mea, când a ieșit întâi moda asta la copii – marinel.

– Vezi, că sunteți proaste amândouă? întrerupe tânărul Goe. Nu se zice nici marinal, nici marinel.

– Da’ cum, procopsitule? întreabă tanti Mița cu un zâmbet simpatic.

– Mariner…

– Apoi de! n-a învățat toata lumea carte ca d-ta! zice mam’ mare, și iar sărută pe nepoțel și iar îi potrivește pălăria de mariner.

Dar nu e vreme de discuții filologice: sosește trenul – și nu stă mult.

Trenul este plin… Dar cu multă bunăvoință din partea unor tineri politicoși, cari merg până la o stație apropiată, se fac locuri pentru dame. Trenul a plecat… Mam’ mare își face cruce, apoi aprinde o țigară… Goe nu vrea să intre în cupeu; vrea să șadă în coridorul vagonului cu bărbații.

– Nu!… nu e voie să scoți capul pe fereastră, mititelule! zice unul dintre tineri lui d-l Goe, și-l trage puțin înapoi.

– Ce treabă ai tu, urâtule? zice mititelul smucindu-se.

Și după ce se strâmbă la urâtul, se spânzură iar cu amândouă mânile de vergeaua de alamă și scoate iar capul. Dar n-apucă să răspunză ceva urâtul, și mititelul își retrage îngrozit capul gol înăuntru și-ncepe să zbiere.

– Mamițoo! mam’ maree! tantii!

– Ce e? Ce e? sar cocoanele.

– Să oprească! zbiară și mai tare Goe, bătând din picioare. Mi-a zburat pălăria! să opreascăăă!!!

Tot într-un timp, iacătă conductorul intră să vază cine s-a suit de la stația din urmă.

– Biletele, domnilor!

Cocoanele arată biletele dumnealor, explicând d-lui conductor de ce nu poate și Goe să facă același lucru: fiindcă biletul era în pamblica pălăriei, și, dacă a zburat pălăria, firește c-a zburat cu pamblică și cu bilet cu tot. Dar avea bilet…

– Parol! chiar eu l-am cumpărat! zice tanti Mița.

Conductorul însă nu înțelege, pretinde bilet; daca nu, la stația apropiată, trebuie să-l dea jos pe d-l Goe. Așa scrie regulamentul: daca un pasager n-are bilet și nu declară ca n-are bilet, i se ia o amendă de 7 lei și 50 de bani, și-l dă jos din tren la orice stație.

– Dar noi n-am declaratără? strigă mamița.

– Ce e vinovat băiatul, dacă i-a zburat pălăria? zice mam’ mare.

– De ce-a scos capul pe fereastră? eu i-am spus să nu scoată capul pe fereastră! zice cu pică urâtul.

– Nu-i treaba dumitale! ce te-amesteci d-ta? zice tanti Mița urâtului…

– Uite ce e, cucoană, zice conductorul, trebuie să plătiți un bilet…

– Să mai plătim? n-am plătitără o dată?

– Și pe d’asupra un leu și 25 de bani.

– Și pe d’asupra?…

– Vezi, daca nu te-astâmperi? zice mamița, și-l zguduie pe Goe de mână.

– Ce faci, soro? ești nebună? nu știi ce simțitor e? zice mam’ mare.

Și, apucându-l de mâna cealaltă, îl smucește de la mamița lui, tocmai când trenul, clănțănind din roate, trece la un macaz. Din smucitura lu’ mam’ mare într-un sens, combinată cu clătinătura vagonului în alt sens, rezultă că Goe își pierde un moment centrul de gravitate și se reazimă în nas de clanța ușii de la cupeu. Goe începe să urle… în sfârșit, n-au ce să facă. Trebuie să se hotărască a plăti biletul, pe care are să-l taie conductorul din carnetul lui. Păcat însă de pălărie!… Ce-o să facă d. Goe la București cu capul gol? și toate prăvăliile închise!… s-ar întreba oricine, care nu știe câtă grije are mam’ mare și câtă prevedere. Cum era să plece băiatul numai cu pălăria de paie? Daca se întâmplă să plouă, ori răcoare? Și mam’ mare scoate din săculețul ei un beret tot din uniforma canonierii le Formidable.

– Te mai doare nasul, puișorule? întreabă mam’ mare.

– Nu… răspunde Goe.

– Să moară mam’ mare?

– Să moară!

– Ad’, să-l pupe mam’ mare, că trece!

Și-l pupă în vârful nasului; apoi, așezându-i frumos beretul:

– Parcă-i șade mai bine cu beretul!… zice mam’ mare scuipându-l să nu-l deoache, apoi îl sărută dulce.

– Cu ce nu-i șade lui bine? adaogă tanti Mița, și-l scuipă și dumneaei și-l sărută.

– Lasă-l încolo! că prea e nu știu cum!… Auzi d-ta! pălărie nouă și biletul! zice mamița, prefăcându-se foarte supărată.

– Să fie el sănătos, să poarte mai bună! zice mam’ mare.

Dar mamița adaogă:

– Da’ pe mamițica n-o pupi?

– Pe tine nu vreau! zice Goe cu humor.

– Așa? zice mamița. Lasă!… și-și acopere ochii cu mâinile și se face că plânge.

– Las’ că știu eu că te prefaci! zice Goe.

– Ți-ai găsit pe cine să-nșeli! zice mam’ mare.

Mamița începe să râză; scoate din săculeț ceva și zice:

– Cine mă pupă… uite!… ciucalată!

Mamița pupă pe Goe, Goe pe mamița și, luând bucata de ciucalată, iese iar în coridor.

– Puișorule, nu mai scoate capul pe fereastră!… E lucru mare, cât e de deștept! zice mam’ mare.

– E ceva de speriat, parol! adaogă tanti Mița.

Pe când Goe își mănâncă afară ciucalata, cocoanele se dau în vorbă de una, de alta… Trenul aleargă acuma de spre Crivina către Periș.

– Ia mai vezi ce face băiatul afară, mamițo! zice mamița către mam’ mare.

Mam’ mare se ridică bătrânește și se duce în coridor:

– Goe! puișorule! Goe! Goe!

Goe nicăieri.

– Vai de mine! țipă cucoana! Nu-i băiatul! Unde e băiatul!… s-a prăpădit băiatul!

Și toate cucoanele sar…

– A căzut din tren băiatul! Țațo, mor!

Dar deodată, cu tot zgomotul trenului, se aud bubuituri în ușa compartimentului unde nu intră decât o persoană.

– Goe! maică! acolo ești?

– Da.

– Aide! zice mam’ mare, ieși odată! ne-ai speriat.

– Nu pot! zbiară Goe dinăuntru.

– De ce?… te doare la inimă?

– Nu! nu pot…

– E încuiat! zice mam’ mare, vrând să deschidă pe dinafară.

– Nu pot deschide! zbiară Goe desperat.

– Vai de mine! îi vine rău băiatului înăuntru!

În sfârșit, iacătă conductorul cu biletul: primește paralele și liberează pe captiv, pe care toate trei cocoanele îl sărută dulce, ca și cum l-ar revedea după o îndelungată absență. Și mam’ mare se hotărăște să stea în coridor, pe un geamantan străin, să păzească pe Goe, să nu se mai întâmple ceva puișorului. Puișorul vede o linie de metal în colțul coridorului, care are la capătul de sus o mașină cu mâner. Se suie-n picioare pe geamantan, pune mâna pe mânerul mașinii și începe să-l tragă.

– Șezi binișor, puișorule! să nu strici ceva! zice mam’ mare…

Trenul își urmează drumul de la Periș cătră Buftea cu mare viteză. Dar pe la mijlocul kilometrului 24, deodată s-aude un șuier, apoi semnalul de alarmă, trei fluiere scurte, și trenul se oprește pe loc, producând o zguduitură puternică.

–Ce e? ce e?… Toți pasagerii sar înspăimântați la ferestre, la uși, pe scări…

– Goe! puișorule! Goe! strigă tanti Mița și se repede afară din compartiment.

Goe este în coridor… De ce s-a oprit trenul?

Cineva, nu se știe din ce vagon, a tras semnalul de alarmă. Din ce vagon?… Asta e ușor de constatat; manivela semnalului nu se poate trage decât rupându-se ața înnodată și cu nodul plumbuit. Personalul trenului umblă forfota, examinând roatele tamponate cu toată presiunea, așa de tamponate că-i trebuie vreo zece minute mecanicului să-și încarce iar pompa de aer comprimat și să poată urni trenul din loc. În toată vremea asta, conductorii și șeful trenului aleargă din vagon în vagon și cercetează aparatele semnalelor de alarmă.

Cine poate ghici în ce vagon era ruptă ața plumbuită și răsturnată manivela? Ciudat! tocmai în vagonul de unde zburase mai adineauri pălăria marinerului! Cine? cine a tras manivela? Mam’ mare doarme în fundul cupeului cu puișorul în brațe. Nu se poate ști cine a tras manivela.

Trenul se pornește în sfârșit, și ajunge în București cu o întârziere de câteva minute. Toată lumea coboară. Mam’ mare așază frumușel beretul lui Goe, îl scuipă pe puișor să nu-l deoache, îl întreabă dacă-l mai doare nasul și-l sărută dulce.

Apoi cocoanele se suie cu puișorul în trăsură și pornesc în oraș:

– La bulivar, birjar! la bulivar!…

Posted in Arcaluigoeologie | 20 Comments »

 
%d blogeri au apreciat: