A se fi

N-am reusit să ne dumirim ce, cât, cum, când sau unde ar trebui să luăm sau să nu luăm in nume personal (zicerile si gesturile altora, infernul fiind ceilalti noi, risipiti in lumea largă), si nici măcar ce, cât, cum, când sau unde ar trebui să ne prefacem că luăm sau să nu luăm in nume personal (aceleasi ziceri sau gesturi ale infernului din ceilalti, nu din noi, raiul), si uite că s-a facut deja 31 Martie (…), in alergare alergând, aproape 1 Aprilie… ce să mai. Propun un gest in amintirea Rebeliunii Minerale: a se fi

Mie mi se poate da numai
ceea ce pot uita.

Sunt chinuit de zei
pentru că ei nu-mi încredinţează
propria-mi suferinţă, – ci
lipsa ei, cunoscând că am avut-o,
adică.

Uitarea ei, neaducerea chiriaşă
de aminte
a locurilor
şi a timpurilor frumoase
din mine şi de pe mine…
Sunt apăsat de amintirea
faptului că am uitat!

Mâine mi se va spune:
ieri ai omorât un zeu!
Voi fi, da, ghilotinat
pentru o crimă de care
nu-mi aduc aminte.

Ah, moarte, eşti gluma cinică
a zeilor
care dau să mănânce ambrozie
de-aldelor mine
care sunt de la inimă în jos
chiar ambrozie.

… Sare din mine, liniştindu-mă,
lipsa mea de martori de rău şi de bine,
înţelegerea scurtă,
a razei, a piramidei, a ierbii
sau a crimei
pe care am desigur făcut-o
şi am uitat-o.

-Eşti?
-Mă sunt!

A se fi, sufletul,
îmi apare se fiind.
A fi e fără de suflet.