(b)Arca lui goE

b-Log anonim, amator si ventrilog al celor fara de blog. Despre NIMIC

Archive for aprilie 2021

Prozele lui Isus

Posted by Dl.Goe pe aprilie 26, 2021

Spre luare a-minte și întru aducere a-minte,

prilej de meditație cu înțeleptul statului

despre poveștile înțeleptului lumii.

Sper că se vor găsi enoriași, evangheliști sau alte soiuri de exegeți (măcar unul, un exe-get-beget), care vor avea răbdarea să asculte cele 49 de minute (câte 7 minute in fiecare din cele 7 zile ale acestei săptămâni), ale acestei foarte ilustre si ilustrative prelegeri, aflată in directă legătură cu perpetua liberă exprimare, manifestată mai întâi la Isus, iar apoi, după circa 1948 de ani, la pleiada de îngeri, Andrei, Gabriel si Pleșu, in conținuturile si formele sale, aparent diferite de la un practicant la altul, dar totuși manifestări ale aceleași esențe împărtășită si cu alții (precum Ilinca si Neamțu), dintre care as mai menționa in mod special pe unul anume, extras din evul mediu, oarecum echidistant in raport cu Pleșu si Isus, si anume, Giordano Bruno. Am pomenit (deocamdată) cinci vorbitori, care au avut de suportat consecințele asumării exprimării libere, plătind prețuri ușor diferite  pentru îndrăzneala de a da glas, unor conținuturi (anume), in niște forme (anume), adresându-se unui public (anume), într-un context (anume).  Căci niciodată instantaneea polimorfică a exprimării libere (bietul vorbitor) nu apare singur in peisaj, ci întotdeauna însoțit de ceilalți patru cavaleri ai apocalipsei conținut-formă-public-context, cvintetul de aur al liberei exprimări… (plus chibiții extrasi din public)

O săptămâna mare tuturor !

Posted in Arcaluigoeologie | 37 Comments »

Singur fără mine

Posted by Arca lui Goe pe aprilie 24, 2021

Virusul Corona m-a obligat să stau mai mult cu mine. Mi s-a întâmplat foarte rar să fiu însoțit de mine. Chiar și atunci când eram singur nu eram cu mine. În tinerețe mă gândeam la multe lucruri, la gagici, la petreceri, fotbal, mai târziu, când eram singur mă gândeam la munca, la soluții, la problemele casei. Nu mai spun că eram relativ rar singur, foarte des eram cu familia, cu prieteni, colegi, cunoștințe. Acum distanțarea socială mă obligă să fiu singur. Și când spun singur, păi atunci e clar că sunt singur, singur. Problema e că nu mai am preocupările vechi, pensionar, fără mari probleme personale, fără mari planuri de viitor, ajung să fiu singur cu mine. Ajung chiar să stau de vorbă cu mine.

Trebuie din start să spun că mă găsesc extrem de plictisitor. De abia acum îmi dau seama. Trăiam cu iluzia că aș fi un personaj interesant, plin de umor, spumos, da de unde!? Sunt absolut plictisitor. De exemplu, de când stau de vorbă cu mine, nu am reușit niciodată să mă surprind prin vreo idee strălucita, printr-o vorbă de duh, să zic, ia uite domne ce haios e băiatul ăsta. De unde, numai platitudini, sofisme, toate gândurile care-mi trec prin cap sunt absolut previzibile.

Nici caracterul nu e prea caracter. Sunt chiar gelos și invidios, îmi căzuseră în mână niște poze și niște filmulețe din perioada în care nu eram împreuna cu mine. Tare mă oftică șmecherul. Nu pot să-l sufăr când îl văd că râde, chipurile glumește, se vede de la o postă că se credea fericit. Că mai e și prostănac, își imaginează empatii, era să spun entropii, crede despre el că e bun. Da de unde? Un arogant!

Nici fizic nu mă plac, evit să mă uit în oglindă, dar atunci când o fac văd un tip acru, cu o privire rea, se uită la mine cu dispreț. Nu văd, zău, ce motive are personajul din oglinda să se poarte așa urât cu mine? Nu i-am greșit cu nimic, cum spuneam, rar m-a interesat persoana lui, în definitiv suntem niște străini, chiar daca am trăit amar de ani în apropiere. Chestia nasoală e că nici nu mai îmi pasă de părerea celui din oglinda, că imaginea oricum e răsturnată.
De abia acum îmi dau seama ce coșmar e să fii împreună, o viată întreagă, cu un asemenea specimen. Să-i suporți ticurile, mirosurile, obiceiurile, numeroasele defecte, să fii obligat să-l speli, să-l ștergi, să-l hrănești, să-l aperi, să-l îmbraci, să-l distrezi.

Măcar dacă l-as iubi! Dar parcă totuși nu m-as desparți de el, nu am altul și rău cu rău, dar mai rău, fără rău. Mai am și eu cu cine schimba o vorbă. Dacă m-aș desparți atunci aș fi cu adevărat extrem de singur. Singur fără mine.

Singur, singur, singur, într-un lan, departe! Un text de Neamtu Tiganu, repostare de aici: neamtu tiganu: Singur (la-neamtu-tiganu.blogspot.com)

 

Lan de grâu cu corbi – Vincent van Gogh

A trecut mai bine de un an. Un an de Corona. La inceput mi-a fost frica de virus, acum mi-e si mai frica deoarece incep sa nu ma mai tem. Caut cu disperare filme si articole cu bolnavi in stare grava, ca sa mi se faca din nou frica. Mi-ar place ca guvernul sa ne faca mai multa frica. Ca asa e omul, se obisnuieste cu frica si nu ii mai e frica. Eu de mic eram fricos si de fricos ce eram saream la trambuline, ma cataram in copaci cu consecintele de rigoare, miini si picioare rupte, zgirieturi etc. Prima fractura m-a speriat, dar mai apoi am vazut ca nu e chiar asa greu si nu mi-a mai fost frica. Dar e bine sa-ti fie frica. Inainte mi-e era un pic frica de moarte, mai apoi imi era frica doar de Corona, imi ziceam orice, dar nu Corona si uite ca nu-mi mai e frica de moarte, daca ma vaccinez chiar voi deveni nemuritor, cred.
Mi-e frica si de viata mea de dinainte, cit de inconstient eram si umblam ala-n dala printre virusi si microbi. Nici pe miini nu ma prea spalam si avem mizerie sub unghii. Acum ma spal f des, incep sa am pielea f fina, chiar stravezie.
Ma gindesc si cit de obositor era sa mergi cu avioane, peste mari si tari, sa faci bagaje, sa te chinui sa te intelegi cu tot felul de bastinasi. Ma ardea soarele, ma muscau tintarii, mi se infecta urechea. Sau cu masina, mii de km, in Spania, Italia, Romania. Sau la schi, in frig, in viscol. La ce bun? Nu-i mai bine acum cind stau linistit pe canapea si beau bere!
Sau, imi amintesc cind ma intilneam cu oameni, in aglomeratie, cine ar mai crede asa ceva, unii erau transpirati, vedeam chiar fete cumva despuiate, unele nu aveau nici sutien. Extrem de stressant, la ce bun? Nu-i mai bine acum, ma uit la cer, la stele, cind e senin.

Sau cind mergeam la Uzina de la Craiova cu autobuzul fabricii, dimineata ziceai ca te sui in fabrica de usturoi. Acum, in casa miroase numai a sapun si dezinfectat.

Vreau sa sterg trecutul, sa sterg amintirile, m-am hotarit sa-mi ard cele citeva carti ramase. Mi-e rusine de trecutul meu, ma intilneam cu multi oameni, chefuiam, dansam, ce rusine, cum puteam sa fac asa ceva? Nu stiu daca ma crede cineva, dar nici distanta nu o tineam, si nu aveam nici masca.

Daca vreti sa traiti fericiti stati in casa, cititi carti multe, dar nu carti de amintiri, cititi despre Fram ursul polar, cum transpira el. Sau cititi despre Dracula, sa vi se faca frica, sa va temeti de oameni, oamenii sunt rai, f rai. Sau cititi despre virusi si microbi, unii devin chiar simpatici. Nu se poate sa nu-l admiri pe Corona, cum se transforma el, ce schmeker e, ti se face si mila sa-l ucizi, e atit de perfect! In definitiv ar avea si el dreptul la existenta, e si el natura, chiar daca e natura moarta.

Incetati sa va mai uitati la albume de familie, copiii, nepotii, unchii, surorile, parintii toti urmaresc un singur lucru, sa va contamineze cu virus. Feriti-va de ei! Feriti-va de vecini, de postas.

Virusul se inmulteste prin oameni, daca oamenii ar dispare, ar dispare si virusul. Si ar fi salvata si planeta. Ar trebui interzis si contactul intre barbat si femeie, chiar daca sunt casatoriti, savantii ne invata ca cel mai mare pericol de contaminare e in familie. Deci familia trebuie desfintata.

Nu inteleg de ce nu se inchid toate magazinele, incl cele alimentare, mincarea e oricum contaminata, are oricum Euri. Mincarea ne ingrase, ne ridica tensiunea, ne ingreuneaza ficatul.

Trebuie o mare resetare, nu numai green deal, ci si viata insasi trebuie redefinita. How dare you!

Un an de Corona, un an de Heineken – Un text de Neamtu Tiganu preluat de aici: ORIGINILE PERVERSITĂȚII « (b)Arca lui goE (wordpress.com)

Pluteste in aer, asa… un abur subtire de depresie si anxietate planetara, de la Nistru pân la Tisa. Ia uitati-va si aici: Și-așa-mi vine câteodată, dorule – SUNT UN ADOLESCENT REBEL

Posted in Arcaluigoeologie | 44 Comments »

ORIGINILE PERVERSITĂȚII

Posted by Arca lui Goe pe aprilie 19, 2021

Am văzut un film documentar care m-a tulburat. O femeie din Afganistan, promisă de tată unui bărbat care îi era nesuferit, se aruncă la picioarele unui bărbat frumos dintr-un sat vecin, implorându-l să o defloreze pentru ca apoi să fie ucisă sau să o omoare chiar el. Dar el se îndrăgostește și o ia de nevastă. Consecința e că sunt aruncați amândoi în pușcărie pentru că în acest fel au împiedicat împlinirea promisiunii făcute de tatăl fetei.  Închisorile, în Afganistan, nu sunt chiar ca în lumea occidentală. Tatăl fetei îi deplânge soarta, dar o găsește vinovată. Se vede pe chipul lui că suferă sincer.

Există țări în care sinuciderea e singura soluție, în cazul în care nu ai nici o libertate să te sustragi unei relații intime impuse cu forța. Lipsa libertății în spațiul vital și a aceleia de a alege cu cine îți împarți trupul și sufletul e o tortură insuportabilă.

Argumentul lui Ravi Zacharias că homosexualitatea trebuie sancționată religios pentru că nu are fundamente sacre nu ține, pentru că nici heterosexualitatea fără dragoste, promiscuitatea și așa mai departe nu au fundamente sacre și 90% poate chiar mai bine dintre contemporani așa trăiesc. Este cel puțin patetic să ne apucăm să sancționăm discreționar un tip de practică sexuală pe motiv de perversitate și să fim orbi la perversitarea practicilor heterosexuale. Bine că iubirea homosexuală (și lesbiană) e nelegiuită, în schimb orgiile hetero sunt bune, hook-up-ul e bun, tratatea femeilor care aspiră la relații de suflet în regim de bordel e nevinovată, sexul-experimental practicat de profitori și hahalere e o minune de la Dumnezeu, sexul- social și de clubbing sunt binevenite.

Ce-or avea sacru, Doamne iartă-mă, orgiile occidentalilor? Și dacă nu sunt sacre, să le sancționăm moral și pe ele. Nu? Să interzicem căsătoria între perverși.  Practicile BDSM, dacă sunt heterosexuale – sunt sacre? Și cu ce sunt mai ”pe placul Domnului” decât cele homosexuale? Unde trasăm granița? Sexul anal pretins de mulți bărbați femeilor nu e tot perversitate?  Întreb și eu ca la Radio Erevan.

Mi-e silă de ipocrizie și de minciunile sub care-și tot ascund puritanii închipuiți.

Dacă erosul e sacru, domnilor predicatori, atunci să o terminăm zic și cu căsătoriile religioase aranjate, să lăsăm oamenii să se iubească, onest… să o terminăm și cu condamnarea fetelor la a-și petrece viața în brațele unor bătrâni fără milă cărora le sunt promise din fașă, să o lăsăm mai moale și cu interzicerea divorțurilor pe cale religioasă și cu condamnarea adulterului, căci de multe ori dragostea dintre amanți e mai pură și mai profundă decât cea conjugală.

Perversitatea nu începe cu brambureala genurilor, care e de dată recentă, nici cu susținerea drepturilor minorităților sexuale, cum pretind apologii ”normalității”, nici măcar cu încurajarea stilurilor de viață și amoroase alternative. Perversitatea începe cu căsătoriile obligatorii sau aranjate care sunt valabile din Antichitate, cu stigmatizarea celor care se îndrăgostesc și vor să divorțeze în comunitățile și  culturile tradiționale, cu ostracizarea și blamarea iubirii romantice în general, cu hulirea și demonizarea îndrăgostirii, cu  batjocura la adresa puritanilor adevărați care mai bine s-ar lăsa uciși cu pietre decât să fie atinși de un străin indezirabil în ceea ce au mai sensibil și mai profund, deci pângăriți.

Expansiunea perversității care duce până la efervescența cu care încep să își ceară drepturile pedofilii  își are originile la începuturile umanității, în turbarea cu care erau lapidați cei care se iubeau în afara normelor sociale.

O societate care pretinde ca văduva să devină automat nevasta fratelui decedatului (așa cum se întâmpla în antichitate și chiar și acum, în comunități izolate) sau ca doi copii să fie logodiți sau ca o fetiță să fie donată unui bărbat de vârsta a doua sau în care este practicată mutilarea genitală este una care tratează sexualitatea într-un mod inuman. În niciun caz ca pe ceva ”sacru”. O tratează ca și cum ar ea nu ar fi totuna cu sufletul omului, ci o simplă anexă psiho-somatică sau instinct barbar, compulsie fiziologică.

Dacă există ceva cert este că sexualitatea numai asta NU este.

Există o osmoză între particularitățile sensibilității erotice ale fiecăruia și elemente de ordin psihologic, fiecare erotizează alte senzații și situații, alte tipuri de atingere, alte zone are corpului. Caracterul pulsional și fantasmatic al dorinței asupra căruia ne-au avertizat psihanaliștii este o realitate incontestabilă. Partea cea mai sensibilă a existenței individuale, cea mai delicată și cea mai aducătoare de suferință sau de împlinire este sexualitatatea. Un viol se resimte mai dur decât o bătaie, iar împlinirea erotică e mai puternică și mai consistentă decât cea oferită de bucuria de a face fapte nobile sau decât orice omagiu social.

Întregul nostru univers psihic se leagă de felul în care trăim erotismul, tensiunile interioare, propensiunea spre dramatism sau lirism, spre exaltare sau melancolie, se regăsesc în stilul amoros al fiecăruia, fetișurile se leagă de elemente cheie de natură emoțională, aspirația spre control sau pierdere a lui, în actul sexual, de asemeni.  E un teren propice oricărui tip de catharsis. Omul își primenește sufletul în erotism, își încarcă aura, cum se zice, își găsește un echilibru de adâncime. Acel împreună arde toate acumulările nefaste, eliberează tensiunile, vindecă, transfigurează și purifică.

O cultură sau o societate care încearcă să impună norme morale actului erotic este o tiranie nemernică. Limitele libertății trebuiesc trasate în termenii obișnuiți: nu trebuie nimeni să fie rănit, abuzat, maltratat; de aceea pedofilia, necrofilia sau violențele extreme, precum și alte perversiuni, pe care nu le mai enumăr, trebuiesc prohibite.

Până la urmă se poate face orice, dar nu sex în silă. Un om cu o sensibilitate normală (neatrofiată) preferă să stea în pușcărie, să fie bătut, nemâncat, insultat, umilit, orice numai să nu se atingă de el sexual un partener nedorit.

De aceea, mi se rupe sufletul mai tare când aud de ființe oropsite nevoite să se înstrăineze față de propriul corp în acest fel decât de sărăcie extremă, boli și alte violențe. Nici nu îmi pot imagina tortură mai mare. Principalul obiectiv al oricărei torturi, în fond, este siluirea sufletului prin schingiuirea trupului și, inerent, provocarea unei rupturi dureroase între… Continuarea AICI: Originile perversității | Bel-Esprit (bel-esprit.ro)„> – Re-postare a unui articol by Ilinca Bernea 65 views Niciun comentariu (oct.31 2019).

Motivele pentru care am propus prea-cinstitului cititor citit și unic al Arcei lui Goe lectura acestui eseu scris de către Ilinca Bernea ar fi următoarele: (a) Autoarea scrie foarte bine. Are un stil elevat și elegant, care denota inteligenta, talent și o educație intelectuala de înalt nivel. Prinde bine oricui sa intre în atingere cu astfel de „proze”. (b) Abilitățile intelectuale ale autoarei, puse în slujba construirii unor edificii lexicale relativ sofisticate, nu sunt folosite pentru realizarea unor construcții rigide, ermetice, incontestabile, ci dimpotrivă, scrierile sale cu o mare încărcătura emoționala sunt marcate de o vădita subiectivitate, care lasă loc din belșug comentariilor și dezbaterilor. (c) Cu toate acestea în mod bizar (si inexplicabil), interesantele articole nu au comentarii deloc, acolo la origine. Re-postarea aici este și un experiment-test în încercarea de a afla ce le face (totuși)  atât de lipsite de comentarii. (d) Alegerea acestui articol anume (dintre multele eligibile, în acord cu criteriile a,b,c) se justifica prin aceea că oferă șansa unei paralele între două soiuri de libertăți problematice: (1) Libertatea de exprimare (verbală) și constrângerile artificiale impuse acesteia în spatiile virtuale ale anonimatului clandestin și amator (pe de o parte) și (2) Libertatea de exprimare (sexuală) și constrângerile morale impuse acesteia în societate. Ar fi interesant dacă s-ar putea descoperi, prin mijloacele maieuticii, asemănările și deosebirile între cele două „spatii ale libertății și constrângerilor aferente”. Nu?

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: | 132 Comments »

Mica re-Capitulare (publicitate)

Posted by Arca lui Goe pe aprilie 15, 2021

RK. Pitulare din numere trecute. Cele mai recente nouă proze publicate pe Arca lui Goe, si cu aceasta zece, au rămas sub aspect formal, într-o ceață epistemologica de nepătruns, nereușind nici pe departe să servească intențiile obscure cu care au fost investite ab initio (de către „creator”), epuizându-și substanța exclusiv in producerea unor efectelor secundare (colaterale), de altfel anticipate, in siajul cărora s-au adunat, ca de obicei, (unele) comentarii, replici, opinii, vorbe, discuții, dispute, palavre, miorlăituri, si multe, multe zgomote amorfe, pe alocuri pestrițe. Departe de noi unul gândul de a sugera in asta vreo stare greșită, sau vreo avarie, vreo ratare nenaturală, nemeritată sau nedreaptă, imputabilă cuiva anume, sau tuturor de-a valma, si deci cu atât mai puțin prea-cinstitului cititor citit si unic al Arcei lui Goe, in tripla sa calitate de vizitator, observator, comentator. In condițiile date, martorii din dotare, nu aveau cum să facă mai mult la recepție, si nici la reacție, in raport cu ceea ce putea transpare la vedere din textele celor noua proze si cu aceasta zece. Cu riscul de a exagera cu pedanteriile si grija pentru detalii, aș preciza explicit, ca nici ideea (ce-ar putea răsari in mintea vreunui cititor neavizat), că de fapt in aceasta maniera aluzivă am reproșa providenței calitatea martorilor prezenți, si/sau absenta altora mai de soi, mai potriviți la vorbă, la port si la anvergură cu cea a prozelor, având abilitați la alt nivel (superior) in privința receptivității si/sau reactivității in raport cu mărețele intenții care au fost investite ab initio de către „creator” in cele mai recente noua proze scurte pro-puse pe Arca lui Goe. Nici vorba de așa ceva. Si dacă Umberto Eco ar fi fost printre comentatorii anonimi de pe Arca lui Goe, si tot n-ar fi reușit să contribuie decisiv la evitarea naufragiului epistemologic al celor noua proze si cu aceasta zece, care le si întrece, si/sau să contracareze cronica unui eșec anunțat (…). Mă rog ar fi reușit poate o deturnare a atenției către un alt show (cel al său) care ar fi făcut uitată si ar fi scos din discuție (prin banalizare) ratarea pseudo-obiectivelor cvasi-propuse in cele nouă proze. Mă rog ceva asemănător au reușit fără probleme si alți comentatori cu o notorietatea incomparabil mai mica decât Umberto Eco. Ceea ce se cheamă eficiență si economie de resurse. Noi unul (spre deosebire de mulți alții) știm foarte bine ca fiecare blog, fiecare text, fiecare comentariu, in proza scurtă sau in proza cu rime, își are întotdeauna martorii potriviți (meritați), nimic in plus, nimic in minus. Valoarea oricărui blog este egală cu valoarea comentatorilor pe care reușește să-i atragă si să-i mențină, determinându-i să contribuie cu „impresii si zgomote”. Unii apropritari de bloguri își imaginează că eliminându-i cu forța (prin cenzurare, banare, interzicere) pe cei care ilustrează „inadecvat” (in opinia lor) aceasta relație de congruență dintre blog si martori, ar reuși prin aceasta abjectă operațiune totalitară să cosmetizeze realitatea si să ofere lumii o imagine mai bună, să-i păstreze astfel pe comentatorii agreați si să atragă in zona alți martori încă si mai grozavi. Deșartă iluzie. Cei căzuți in aceasta patimă a banării, cenzurării, interzicerii, sunt eminamente pierduți, fără speranță. Vom trece cândva in revistă câteva astfel de eșecuri răsunătoare (a gol).

Revenind la ideea ratării intențiilor in prozele menționate, s-ar putea zice (tardiv) că într-un fel, eșecul acestor proze, pe axa logică principală a fost planificat sau măcar acceptat aprioric, sperându-se pe un conținut bogat de efecte secundare (colaterale), utile totuși aceleași cauze: pledoaria in favoarea libertății de exprimare. `(Iata un succes de proporții, mai ales pe latura ilustrativă 🙂 )

Un blog se aseamănă cumva cu o carte (tot texte, tot cuvinte…) dar mai ales se deosebește de cele in varianta clasică, in multe privințe printre care si aceea că, spre deosebire de (orice) carte normală, un blog se citește invers, de la sfârșit către început, iar de scris ar trebui sa fie scris (ceea ce nu prea se întâmplă) contând pe faptul că, de fapt, odată ce cititorul a citit sfârșitul, numai arareori acesta va mai continua să citească înainte spre înapoi, către începutul blogului. Carpe diem nu s-a născut la blog dar la blog si-a găsit consacrarea. Prin urmare cu ce drept vin eu acum să invoc cele noua texte petrecute in trecut, constatându-le relativul in/succes, incompletitudinea, eșecul, si ratarea (toate aceste „atribute”, fiind de altminteri foarte in ton cu esența, specificul, titulatura si intențiile structurale imbricate, prin concepție, Arcei lui Goe, ca manifestare in HUVACA)? In ce scop așadar? O sa va răspund imediat: habar nu am ce urmăresc prin aceasta re-capitulare, așa încât, dacă prin absurd vreunul dintre cititori sesizează vreo posibilă explicație sau vreun sens in acest… de-mers, îl voi ruga să nu ezite si să le divulge, dându-și de gol perspicacitatea. Așadar re-capitulare pe puncte:

Punctul 1. (doua puncte): Există spațiul instituțiilor. In acest spațiu nu este practicabilă democrația comunicării. Acolo sunt îndreptățiți să vorbească doar cei abilitați si remunerați, cei aleși, cei cu autoritatea recunoscută (instituțional), specialiștii, profesioniștii, experții. Nu si ceilalți. Nu amatorii. Nu anonimii. Nu chibiții. Nu. Eventuala contestare a unor imperfecțiuni instituționalizate nu se va face in niciun caz prin interferenta anonimilor in discuțiile instituționalizate (ci prin alte modalități care nu fac obiectul prezentei proze). In afara spațiului instituțiilor există HUVACA – Hiperspațiul Universului Virtual al Anonimatului Clandestin si Amator, social media, o zona dezinstituționalizată, si  in același timp un spațiu al ratării, in care oricine este îndreptățit să se exprime liber si in care se poate exersa (pana la exasperare) si practica (pana la perfecțiune) democrația comunicării. Discuțiile volatile purtate in acest spațiu virtual nu presupun ajungerea la vreo concluzie, obținerea imediata a unor rezultate palpabile in planul realității, luarea unor decizii care sa afecteze in mod direct instituții, persoane, societatea. Aceste discuții si/sau monologurile purtate in HUVACA sunt si trebuie sa rămână o joacă, o distracție, un divertisment, un hobby, un fel prin care se manifesta Homo Ludens in lume. Un loc in care ratații se prefac a-si rata ratarea, jucându-se in compania altora așijderea, de-a literatura, de-a arta, de-a filozofia, de-a critica, de-a retorica si oratorica si de-a orice altceva s-ar putea simula in aceste spatii. Nu-i loc de sobrietate excesiva, si nici spațiul pe care dictatorii ratați, si alți certați cu gluma, să-l confunde abuziv cu un soi de spațiu al consacrării lor, pe care sa-l considere după plac când public, când privat. Chiar si autorii (cândva) consacrați, notorii, ori profesioniști in alte spatii, odată veniți aici cu pretenția de a se manifesta, trebuie sa accepte statutul de cvasi-anonimitate, in care pot conta pe ceea ce vorbesc, acum, aici, in alternanță cu oricare dintre ceilalți candidați la exprimare liberă (si sa nu revendice privilegii in contul realizărilor lor din viața „civilă”) . Întreținerea unor confuzii in legătură cu derogări de la democrația comunicării ori cu privilegiile care li s-ar cuveni unora in hârjoanele ludice cu alții, pe coclaurile spațiului virtual, este nu doar stânjenitoare si contraproductivă, ci abuziva si generatoare de conflicte inutile.

Punctul 2. (doua puncte) – Luarea la modul personal a faptelor si vorbelor din spațiu virtual – o aberație a minților sărace, in lumea condiționată deja să se ofenseze la comandă si să purceadă la abuzuri care excedează virtualitatea si spațiul vorbelor către fapte reprobabile precum reprimarea dreptului la replică (cenzurare, banare). (va urma)

Punctul 3. (doua puncte): Exista deja constrângeri de neevitat, de natură semantică, terminologică, logică, de vorbire, limite constrângătoare in limbaj, in matematica, in știința, in viața, limite inerente ale abilitaților intelectuale si sau ale abilitaților de exprimare. Care sa fie rostul impunerii suplimentare a altor limitări artificiale, false, in interacțiunile verbale, in spațiul anonimatului clandestin si amator? Si mai ales, cine ar fi îndreptățit sa judece justificarea, să stabilească si sa aplice constrângerile? Cine sa fie Dumnezeii spațiului virtual al anonimatului? Dumnezeul acestui spațiu trebuie sa fie unul singur, rezultatul interacțiunii libere dintre participanți, rezultanta vectorială a eforturilor tuturor de a participa, de a se exprima, de a avea opinie, replică si chiar de a produce zgomot, zumzet, zâzanie.         

Punctul 4. (doua puncte): Care este miza (sau care sunt mizele)? (va urma)

Punctul 5. (doua puncte): Calea furnicilor in materie de democrația comunicării (va urma)

Update: In afara de ratarea de firul logic principal (ce se va consacra mai mult ca sigur cu ocazia celei de-a zecea proze), au rămas si pe părțile secundare niște restante. Mai întâi ca in afara de Hyperion, Adriana, Mihai, Marin si un pic Iosif, nimeni altcineva nu a cerut nimic de Doamne ajuta peștișorului de aur, duhului din lampa sau Demiurgului. Se va lua ca tema pentru acasă la semiotică. La româna, tot ca tema pentru acasă, la secțiunea re-lectura obligatorie „Momente si schițe” de Ion Luca Caragiale, precum si Revizorul de Gogol, in original, iar la aritmetică de rezolvat o problema simplă: „Să se demon-streze că orice număr par, mai mare decât 3, se poate scrie ca suma a două numere prime”. Imi pare rău că amicul D’Artagnan nu mai frecventează cursurile de primăvară-vară pe arca lui Goe. D-lui sigur ar fi găsit o soluție simplă si elegantă acestei mici probleme. Acum, întrucât majoritatea actuală a audientei este formată din personaje din spectrul „umanist”, singura speranță rămâne la dl. ing. Neamțu Tiganu (cu politehnica la baza) intru rezolvarea acestei banale probleme de aritmetica. Eventual ar putea fi contactat Bârsescu, carele este tare la matematici, întrucât dl. Neamtu Țiganu pare un pic absent, blazat, sau cu mintea la post-pandemie. In fine, vivat.

Posted in Arcaluigoeologie | 18 Comments »

Cuvântul Gödel

Posted by Arca lui Goe pe aprilie 9, 2021

In nostris linguis multe verba sunt.

La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul. La început a făcut Dumnezeu cerul și pământul. Și pământul era ne tocmit și gol. Întuneric era deasupra adâncului și Duhul lui Dumnezeu se purta plutind pe deasupra apelor. Și a zis Dumnezeu: „Să fie lumină!” și a fost lumină. Și a văzut Dumnezeu că lumina este bună, și a despărțit Dumnezeu lumina de întuneric. Lumina a numit-o Dumnezeu ziuă, iar întunericul l-a numit noapte. Și tot așa a făcut Dumnezeu „cerul și pământul și toată oștirea Lui”. Prin cuvânt. La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul.

Ni se dă de înțeles primordialitatea cuvântului, și cum altminteri să ni se dea de înțeles acest înțeles, altfel decât (tot) prin cuvânt. Cum altfel? N-are cum. Cuvântul a fost la început, și prin urmare va și la sfârșit, vădindu-se așadar primordial și final, alfa și omega. Și de-ai vrea să susții altceva, tot cu cuvinte ai putea încerca, împotmolindu-te în încercarea de a le trăda în favoarea mai știu eu ce ti-ar putea trece prin minte, deși n-ar prea avea ce, întrucât și gândurile tot din cuvinte sunt făcute). Câtă vreme cunoașterea și comunicarea sunt făcute din cuvinte și din nimic altceva, nu avem cum scapă din acest cerc vicios, din care nici măcar bunul Dumnezeu n-a putut scăpa, trebuind să fie el însuși cuvântul și nimic altceva, și prin cuvânt să facă altele, una alta, la nimereală, cum i-or fi venit la gură (văzând și făcând) evaluându-le apoi, pentru a le păstra pe cele pe care le-a văzut a fi fiind bune (lumina, de exemplu), și distrugându-le (spontan) pe cele constatate a fi fiind rele (sau nu suficient de bune), trecându-le practic sub tăcere (motiv pentru care nici nu sunt pomenite în compunere, ne (mai) existând cuvinte potrivite pentru ele, ne ființele). Desigur că exprimarea în cuvinte este inconsistentă și denotă non-sens (dacă stai să te gândești, stai?), dicționarele fiind o întreprindere în van, care se învârte în cerc, încercând sa explice cuvintele prin cuvinte, și tot așa la nesfârșit, mizându-se pe răbdarea, pe prostia, pe toleranța și pe orbirea noastră, a celor săraci cu duhul. Niciun sistem nu se poate explica și nici conține pe sine însuși, absolutul însuși rămânând contradictoriu și inconsistent. Nu exista nicio mulțime concreta (colecție de elemente) care sa conțină toate mulțimile (toate colecțiile), dar totuși există o clasă abstractă a tuturor mulțimilor (derivate din această, prin instanțiere)

Gândirea nu se poate gândi pe sine fiindcă deja gânditul este livrat permanent conștientului, simplul spectator auto erijat în producător ex nihilo. Logica materialista impune aceasta concluzie fatalistă, deși se speculează pe seama salturilor cuantice„.

Prin urmare, lasciate ogni speranza, voi ch’entrate, în infernul cuvintelor. Veți merge mult dar nu veți ajunge nicăieri. Singura speranță ar fi să nu aveți nicio speranță în a ajunge undeva, prin cuvinte, aceasta fiind probabil singura cale de a transforma infernul în paradis, prin nepăsare și acceptare.

Presupunând că am de-a face, preponderent cu entități care, pe lângă arcă stând demult gustară jocul (les jeux sont faits, rien ne va plus), cred că putem ieși din aceasta dilemă, depășind cu ingenuă inconștientă momentul și blocajul fatalității de a nu putea ajunge nicăieri prin cuvinte și totodată de a nu avea nimic altceva la dispoziție, ca vehicul, decât cuvintele, pentru a continua deci joaca cu cuvinte, în interiorul lumii cuvintelor în care suntem (vai) captivi fără scăpare (dar, vom muri și vom fi liberi), pentru a intra (cu grație) în alte dileme care să ne facă s-o uitam pe aceasta. Cine vrea dileme? Avem dileme. Gratis. Bun. Cum procedam?

La început a fost cuvântul. Fie. Ce cuvânt? Cuvântul „cuvânt”? Cuvântul „început”? Cuvântul „DumnezEu”? Cuvântul „Ou”? Cuvântul „Nimic”? Care să fi fost primul cuvânt? Grifon, gozef, gödel… în fine, am mai avut dilema asta despre cine a fost mai întâi, oul sau găina, omul sau cuvântul… așa că „eU” cred că ar fi bine să lăsăm afacerea cu steagurile (curat s-o lăsăm coane Fănică) și să încercăm să gândim un pic out of the box. Oare pe lumea asta avem numai cuvintele? Numai infern, impur, incomplet, inconsistent…? N-ar trebui să existe și altceva (un paradis acolo, ceva pur, perfect, consistent, pe care să poată conta bampirul (omul) ca pe el însuși)? Ba da! Ba da! Când am intrat pe poarta cunoașterii (a binelui și a răului), în prima zi de școală, am găsit pe bancă, alături de o garoafă, două cărți. Două, nu una. Abecedarul și Aritmetica. Alături de frumusețe (unică), știința împărțită în doua: cuvintele și NUMERELE. Iată sfânta treime. Iată promisiunea paradisului și a perfecțiunii. Rigoarea, precizia, exactitatea, consistența, perfecțiunea, într-un cuvânt (ah), matematica, cea folosita de însuși Dumnezeu în facerea lumii (apud Dirac, un drac de fizician genial). Chiar și zarurile pe care le aruncă sau nu le aruncă Dumnezeu, sunt tot matematică (geometrie pură și aritmetică divină), teoria numerelor. Alea iacta est. Vivat academia! Vivant professores! Vita nostra brevis est. Gaudeamus igitur. Juvenes dum sumus. Matematica, iată o invenție genială a omului. Nu, o invenție a lui Dumnezeu. O descoperire genială a omului. Salvarea lui de la incertitudine, neant, abis, necunoaștere, mărginire, poarta către infinit, către divin. Matricea lui Dumnezeu în facerea lumii și (prin urmare) cheia cunoașterii acestei lumi. Oricât de infinit si necuprinzător ar fi universul, matematica ne garantează că nici cunoașterea umana nu are limite, și că utilizând matematica, oriunde om fi ajungând, acela nu este capătul și că oricând putem merge mai departe, mereu mai departe:

Iar colo bătrânul dascăl cu-a lui haina roasă-n coate,
Într-un calcul fără capăt tot socoate și socoate
Si de frig la piept si-ncheie tremurând halatul vechi,
Își înfunda gâtu-n guler și bumbacul în urechi;
Uscățiv așa cum este, gârbovit și de nimic,
Universul fără margini e în degetul lui mic,
Căci sub frunte-i viitorul și trecutul se încheagă,
Noapte-adânc-a veciniciei el în șiruri o dezleagă;
Precum Atlas în vechime sprijinea cerul pe umăr
Așa sprijină el lumea și vecia într-un număr.  
   

Aceasta-i matematica! O cheie. O cheie a Omului către infinit. Nu? Omul și materia sa, Omul și spiritul său. Plus matematica. Deosebită de toate celelalte. Regina. Spiritul omului „materializat”, în artă, știință, filozofie și religie, este încununat de matematică. Matematica este artă, poezie, știință, filozofie și religie, toate la un loc și încă ceva pe deasupra. Trupul și emblema perfecțiunii, în mâna omului, în mintea omului, în slujba omului. Ne-am scos. Ne-am luminat. Suntem, noi Omul, un neam luminat și puternic și mândru. Dar ce naiba înseamnă „gödel”? Acest cuvânt. Sună bizar. Sună rău. Ca o cobe, ca o con-damnare. Ca un „god” dar mai mic, schimonosit, iar când ceva nu sună bine, nu-i a bună, nu-i a bună, pentru că sonoritățile (cuvintelor) nu sunt niciodată întâmplătoare. La început toate cuvintele au fost interjecții. Ananghie nu poate însemna ceva de bine (de la Gogol citire), iar „gödel” prea aduce a „jigodie” ca să fie providențial. Se pare ca ne-am născut fără noroc, noi specia, niște pârliți, fără șanse în viață, o spiță în care dl. Gödel nu este decât mesagerul zeilor (sau al dracilor), anti-îngerul Gabriel, care ne aduce sentința și vestea con-damnării prin ale sale „Incompleteness theorems”, două teoreme mortale, într-una și aceeași a dracului fatalitate:

  1. Niciun sistem axiomatic consistent (precum aritmetica, teoria numerelor, și matematica în general) nu este complet. Adică întotdeauna va exista un enunț (si pe cale de consecință o infinitate de astfel de enunțuri) care va fi adevărat dar nu va putea fi demonstrat (pe baza setului de axiome, indiferent cum ar fi construit acel set de axiome). Un (posibil) exemplu al unui astfel de enunț ar fi acela că „Orice număr întreg par mai mare decât 3 poate fi scris ca sumă de două numere prime” – o conjectură cu un conținut elementar de simplu, nedemonstrată (matematica umană este nepregătită pentru demonstrarea acestui enunț banal, total neputincioasă), si care enunț nu numai ca este posibil sa nu poată fi demonstrat vreodată, dar nici măcar să-i demonstram imposibilitatea nu ne va fi la îndemână).    
     
  2. Consistența unui set de axiome pe care se bazează o teorie (un sistem, precum teoria numerelor, aritmetica și matematica în general) nu poate fi demonstrată în cadrul teoriei/sistemului respectiv. Nu putem demonstra ultimativ ca sistemele matematice pe care le construim sunt consistente, dar știm ca oricum ar fi, sunt incomplete.

Si? Ce-i cu asta?, vor zice cu neîncredere scepticii sau cu speranță sărăcii cu duhul. Cu ce ne atinge asta pe noi? Care-i drama? Tragedia cea mare este demitizarea infailibilității matematicii ca instrument al cunoașterii unui univers infinit. Cunoașterea accesabilă omului nu este nelimitată. Iar limitarea nu ține doar de limitele inteligenței umane (care, de bine de rău, ar putea fi extinsă cu ajutorul inteligentei artificiale), ci este limita matematicii ca instrument de modelare si cunoaștere. Teoremele d-lui Gödel sugerează că la un moment dat, previzibil si inevitabil, complexitatea matematicii va ajunge la o limita finită, finală, peste care aparatul respectiv nu se va mai putea dezvolta si extinde, oprindu-se si odată cu el si cunoașterea si cognoscibilitatea pe care o intermediază. Unii se vor bucura in fața acestei perspective, găsind în asta dovada incontestabilă a existentei lui Dumnezeu. Alții se vor îngrozi mirosind aici absenta lui Dumnezeu sau a accesibilității acestuia, ori chiar existenta malefică a unui zeu rău si dușmănos.  

P.S. Kurt Friedrich Gödel a fost un om de toata isprava, chinuit mai toată viața lui de demonii teoremelor sale, obsedat de ideea că va fi otrăvit, până într-atât încât la un moment dat a refuzat cu stoicism să mai înghită ceva, murind, în cele din urmă, de foame. Oare se poate considera că s-a sinucis? Unde o fi acum? In rai sau în iad? Tu prea-cinstite cititor, citit si unic al Arcei lui Goe, ce crezi? Dar dumnealor cum or considera?

Posted in Arcaluigoeologie | 107 Comments »

Cuvântul Dumnezeu

Posted by Arca lui Goe pe aprilie 4, 2021

Câte bordee, atâtea obicee. Astăzi în bordeiul sau din Vatican, Papa de la Roma celebrează învierea lui Isus Christos, și, împreună cu el o mare de creștini serbează Învierea întru slava lui Dumnezeu. Alții celebrează aceeași înviere, a aceluiași Isus Christos, întru slava aceluiași Dumnezeu, altădată. Nu azi. Să fie oare aceeași înviere? Același Isus? Același Dumnezeu? Dacă da, atunci ceva e greșit cu oamenii. Iara dacă nu… Cel mai probabil că fiecare om are învierea si înălțarea sa, Isusul său si, mai ales, fiecare om are Dumnezeul său pe care tot încearcă să-l imună tuturor celorlalți. Dumnezeu este un cuvânt. Ceea ce desigur nimeni n-ar putea nega. Dumnezeu este un cuvânt cu o infinitate de înțelesuri. Fiecare om care utilizează cuvântul Dumnezeu (cu vorba sau cu gândul) îi acordă propriile sale înțelesuri…  în mintea fiecăruia, cuvântul Dumnezeu are multe înțelesuri, duium, sensuri, rosturi, semnificații, în care omul poate rămâne pe veci nedumerit, rătăcit,  pierdut. Acuma însă, întrucât omul e doar un om, cel mai adesea lucrurile care par a fi, în limitata sa minte, înțelesuri, duium, sensuri, rosturi, semnificații sunt de fapt cvasi-înțelesuri, pseudo-rosturi, semi-semnificații și mai ales non-sensuri, iar uneori nici atât, doar cuvântul gol și fără noimă, un zgomot, nimic. Omul se mulțumește cu puțin. Daca are cuvântul nu-i mai trebuie și sensul. Un cuvânt care-si ajunge sie însuși, un chip cioplit, salvându-l pe om de la complexitatea infinită a lumii (lui Dumnezeu)… Credeți în Dumnezeu și credeți în mine, a zis Isus, oferind oamenilor abstractul și concretul, spiritul și materia, cuvântul și sensul. Omenirea nu este nimic altceva decât o colecție de povești fascinante create, asimilate și perpetuate de către om.  Fără ele omenirea nu ar exista. Fără ele omenirea ar fi o turmă de furnici, un roi de vaci, o haită de fluturi, un mușuroi de oi, o colonie de hiene. Nimic altceva. Suntem ce suntem, nu prin inteligentă, tehnologie,  bunătate ori altceva de acest gen, ci exclusiv prin abilitatea de a visa, de a face incursiuni în imaginar și de a-i smulge acestuia povești (in)credibile pe care le vindem cu succes unii altora, fascinante și nenumărate povesti, din care fiecare și le alege pe cele în care sa CREADĂ cu toata ființa sa sau mai puțin, cât de cât. Credința mișcă lumea și o menține. Suntem singurele ființe de pe planetă care avem idee despre neant, abis, nimicnicie, zeroitate și infinitate, și singurele care reușim sa ne opunem acestora cu povesti. Poveștile noastre care țin neantul departe, sub control. Și dintre toate poveștile, povestea lui Isus Christos este poate cea mai frumoasă, cea mai captivantă, cea mai cea, poveste poveștilor scrisă în cartea cărților. Poate doar povestea tinereții fără bătrânețe și a vieții fără de moarte, să fie mai frumoasă și mai captivantă. Ei bine, faptul că sărbătoarea Învierii Domnului este celebrată de către creștini la date diferite este o palmă nemiloasă dată poveștii și povestitorului.      

contra-punct.

Posted in Arcaluigoeologie | 127 Comments »

Revizie tehnică

Posted by Arca lui Goe pe aprilie 1, 2021

Blog închis pe termen nelimitat.

Timp de peste 11 ani am activat în social media sub emblema Arca lui Goe din care aproape am făcut un brand cu recunoaștere internațională, având vizitatori și comentatori din mai toate țările lumii. Și după atâta vreme, cu bune și cu rele, umăr la umăr, alături de cititori și prieteni (inclusiv alături de prietenii dușmănoși), ori fata-n fata cu ei (și adesea spate-n spate), am ajuns acum forțați de împrejurări să trebuiască să închidem acest for. Am primit înștiințare scrisă că un nou magazin online www.arcaluigoe.com a obținut de la Uniunea Europeana dreptul exclusiv pentru de a folosi sintagma Arca lui Goe, și că prin urmare avem la dispoziție 24 de ore pentru a închide blogul sau pentru a-l muta la altă adresă. De la Word Press am obținut încurajare și vorbe frumoase dar niciun suport sau sprijin real. În cele 24 de ore ramase la dispoziție mă voi strădui să salvez ce se mai poate salva și să meditez dacă mai există vreun sens să încerc un nou început, într-o noua întreprindere de tip Arca lui Goe. Celor cu magazinul virtual a cărui adresă on line am precizat-o mai sus, cu toate că și-au început activitatea cu un furt, totuși pentru moment nu vreau decât să le urez vânzare bună și succese financiare consistente, de care poate vor avea nevoie mai mult decât își imaginează acum. Acestea fiind zise, mulțumesc tuturor colaboratorilor, vizitatorilor, comentatorilor și trolilor care au activat aici pe Arca lui Goe cea Veche, urându-vă toate cele bune în lume, și în cea reală și în cea virtuală. S-auzim de bine. Cu drag, al d-voastră, Dl. Goe, 1 Aprilie 2021 !

***

Update provizoriu (4 aprilie):

Intrucat astazi (duminică) este Pastele la ne-ortodocsi, cred că am putea sa intrerupem pentru un bob zăbavă celebrarea sărbatorii de 1 Aprilie, ai să:

1) Salutăm meteorica prezentă in randurile noastre, ale celor vremelnic ancorati in actualitatea Arcei (era sa zic „in realitate”) , a unei vechi relicve a vremurilor ante-diluviene, doamnelor si domnilor, Niku Elektriku, inviat din morti (mortiii virtuali), taman azi in ziua de Paste Catolic (si nu numai), si iesit din adormire (precum frumoasa din padure) special pentru a oferi un like pe articolul de adio al Arcei lui Goe. Merci nene Nikule, laudat fie-ti pseudonumele, binecuvântată debaraua, si dulce somnul de veci in chilia in care astepti, tăcut, judecta de apoi a blogarilor, care au luat in desert numele domnilor. Salve si slavă tie, măreată umbră. (Sanatate si virtute autorului de personaj).

2) Precizam ca prezenta Arcă a lui Goe, b-Log anonim, amator si ventrilog al celor fara de blog (despre NIMIC), cea mai veche si cea aflată formal la originea tuturor insailarilor ulterioare care au împrumtat (pe gratis) formula respectiva, nu are nicio legatura cu niciuna dintre celelalte ipostaze, sau cu autorii acestora. Din cate stim mai exista niste tentative:

a) Arca lui Goe, pe blogspot (infiintata si desfiintata prin 2015), o arca cu un singur articol.
b) Arca lui Goe, Cotidianul.ro, propusa ca S.F. Politic de catre ziaristul Ovidiu Bufnila care intre timp a murit (Dumnezeu sa-l ierte si sa-l odihnească). Comentariile sunt închise
c) 44 Arca lui Goe – Un interesant video-clip pe Youtube (Oct 30, 2017), cu recitarea unui domn Goe destul de simpatic… (interesant ar fi de stiut cine e autorul poemului recitat si ce alte productii mai are la bază)
d) Arca lui Goe – Necesitati si rasfat pentru copii si bebelusi – aparut anul asta (2021) – un site (pseudo)comercial improvizat, in paragina sau in curs de dezvoltare, nu se stie (autori anonimi cu intentii ne/cunoscute).
e) Arca lui Goe – o emisiune de radio…
f) Pe ici pe colea articole sau proze scurte intitulate asa „Arca lui Goe”…
g) Or mai fi si altele de care nu stiu…

Prin 2009 cand mi-a incoltit in cap ideea ca asa nu mai merge si ca trebuie sa-mi fac blog (repede pana nu trece moda) m-am chinuit si perpelit multa vreme sa gasesc titulatura potrivita (Ah ! atuncea ti se pare / Ca pe cap iti cade cerul: Unde vei gasi cuvantul / Ce exprima adevarul ?), reusind dupa luni de incercari sa gasesc formula potrivita care sa redea intentiile (arca, salvare, goe, ego, ratare, libertate, anonimitate, exprimare, replică, clandestinitate, ludic si amatorism)… Cred ca de fapt tot gandindu-ma la titulatura, am visat-o pana la urma, in somn. In dimineata in care m-am trezit cu ea in minte m-am grabit sa verific cu ajutorul d-lui Google daca nu cumva e luata, si daca n-o fi gasit-o altul mai devreme. Nu, nu era. Google nu gasea la vremea aceea nicio Arca a lui Goe, si atunci am zis, Arca lui Goe sa fie si asa a fost. In prima zi. Si asa este si acum in a saptea zi, de Duminica, de la facerea arcei.

***

Si bineinteles că acestea fiind zise si paranteza inchisă, ne putem intoarce la sarbatorirea perpetuă, cu voiosie, a zilei de 1 Aprilie, de-a pururi ziua cea de azi. Muzica! 🙂

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , , | 65 Comments »

 
%d blogeri au apreciat: