Mica re-Capitulare (publicitate)

RK. Pitulare din numere trecute. Cele mai recente nouă proze publicate pe Arca lui Goe, si cu aceasta zece, au rămas sub aspect formal, într-o ceață epistemologica de nepătruns, nereușind nici pe departe să servească intențiile obscure cu care au fost investite ab initio (de către „creator”), epuizându-și substanța exclusiv in producerea unor efectelor secundare (colaterale), de altfel anticipate, in siajul cărora s-au adunat, ca de obicei, (unele) comentarii, replici, opinii, vorbe, discuții, dispute, palavre, miorlăituri, si multe, multe zgomote amorfe, pe alocuri pestrițe. Departe de noi unul gândul de a sugera in asta vreo stare greșită, sau vreo avarie, vreo ratare nenaturală, nemeritată sau nedreaptă, imputabilă cuiva anume, sau tuturor de-a valma, si deci cu atât mai puțin prea-cinstitului cititor citit si unic al Arcei lui Goe, in tripla sa calitate de vizitator, observator, comentator. In condițiile date, martorii din dotare, nu aveau cum să facă mai mult la recepție, si nici la reacție, in raport cu ceea ce putea transpare la vedere din textele celor noua proze si cu aceasta zece. Cu riscul de a exagera cu pedanteriile si grija pentru detalii, aș preciza explicit, ca nici ideea (ce-ar putea răsari in mintea vreunui cititor neavizat), că de fapt in aceasta maniera aluzivă am reproșa providenței calitatea martorilor prezenți, si/sau absenta altora mai de soi, mai potriviți la vorbă, la port si la anvergură cu cea a prozelor, având abilitați la alt nivel (superior) in privința receptivității si/sau reactivității in raport cu mărețele intenții care au fost investite ab initio de către „creator” in cele mai recente noua proze scurte pro-puse pe Arca lui Goe. Nici vorba de așa ceva. Si dacă Umberto Eco ar fi fost printre comentatorii anonimi de pe Arca lui Goe, si tot n-ar fi reușit să contribuie decisiv la evitarea naufragiului epistemologic al celor noua proze si cu aceasta zece, care le si întrece, si/sau să contracareze cronica unui eșec anunțat (…). Mă rog ar fi reușit poate o deturnare a atenției către un alt show (cel al său) care ar fi făcut uitată si ar fi scos din discuție (prin banalizare) ratarea pseudo-obiectivelor cvasi-propuse in cele nouă proze. Mă rog ceva asemănător au reușit fără probleme si alți comentatori cu o notorietatea incomparabil mai mica decât Umberto Eco. Ceea ce se cheamă eficiență si economie de resurse. Noi unul (spre deosebire de mulți alții) știm foarte bine ca fiecare blog, fiecare text, fiecare comentariu, in proza scurtă sau in proza cu rime, își are întotdeauna martorii potriviți (meritați), nimic in plus, nimic in minus. Valoarea oricărui blog este egală cu valoarea comentatorilor pe care reușește să-i atragă si să-i mențină, determinându-i să contribuie cu „impresii si zgomote”. Unii apropritari de bloguri își imaginează că eliminându-i cu forța (prin cenzurare, banare, interzicere) pe cei care ilustrează „inadecvat” (in opinia lor) aceasta relație de congruență dintre blog si martori, ar reuși prin aceasta abjectă operațiune totalitară să cosmetizeze realitatea si să ofere lumii o imagine mai bună, să-i păstreze astfel pe comentatorii agreați si să atragă in zona alți martori încă si mai grozavi. Deșartă iluzie. Cei căzuți in aceasta patimă a banării, cenzurării, interzicerii, sunt eminamente pierduți, fără speranță. Vom trece cândva in revistă câteva astfel de eșecuri răsunătoare (a gol).

Revenind la ideea ratării intențiilor in prozele menționate, s-ar putea zice (tardiv) că într-un fel, eșecul acestor proze, pe axa logică principală a fost planificat sau măcar acceptat aprioric, sperându-se pe un conținut bogat de efecte secundare (colaterale), utile totuși aceleași cauze: pledoaria in favoarea libertății de exprimare. `(Iata un succes de proporții, mai ales pe latura ilustrativă 🙂 )

Un blog se aseamănă cumva cu o carte (tot texte, tot cuvinte…) dar mai ales se deosebește de cele in varianta clasică, in multe privințe printre care si aceea că, spre deosebire de (orice) carte normală, un blog se citește invers, de la sfârșit către început, iar de scris ar trebui sa fie scris (ceea ce nu prea se întâmplă) contând pe faptul că, de fapt, odată ce cititorul a citit sfârșitul, numai arareori acesta va mai continua să citească înainte spre înapoi, către începutul blogului. Carpe diem nu s-a născut la blog dar la blog si-a găsit consacrarea. Prin urmare cu ce drept vin eu acum să invoc cele noua texte petrecute in trecut, constatându-le relativul in/succes, incompletitudinea, eșecul, si ratarea (toate aceste „atribute”, fiind de altminteri foarte in ton cu esența, specificul, titulatura si intențiile structurale imbricate, prin concepție, Arcei lui Goe, ca manifestare in HUVACA)? In ce scop așadar? O sa va răspund imediat: habar nu am ce urmăresc prin aceasta re-capitulare, așa încât, dacă prin absurd vreunul dintre cititori sesizează vreo posibilă explicație sau vreun sens in acest… de-mers, îl voi ruga să nu ezite si să le divulge, dându-și de gol perspicacitatea. Așadar re-capitulare pe puncte:

Punctul 1. (doua puncte): Există spațiul instituțiilor. In acest spațiu nu este practicabilă democrația comunicării. Acolo sunt îndreptățiți să vorbească doar cei abilitați si remunerați, cei aleși, cei cu autoritatea recunoscută (instituțional), specialiștii, profesioniștii, experții. Nu si ceilalți. Nu amatorii. Nu anonimii. Nu chibiții. Nu. Eventuala contestare a unor imperfecțiuni instituționalizate nu se va face in niciun caz prin interferenta anonimilor in discuțiile instituționalizate (ci prin alte modalități care nu fac obiectul prezentei proze). In afara spațiului instituțiilor există HUVACA – Hiperspațiul Universului Virtual al Anonimatului Clandestin si Amator, social media, o zona dezinstituționalizată, si  in același timp un spațiu al ratării, in care oricine este îndreptățit să se exprime liber si in care se poate exersa (pana la exasperare) si practica (pana la perfecțiune) democrația comunicării. Discuțiile volatile purtate in acest spațiu virtual nu presupun ajungerea la vreo concluzie, obținerea imediata a unor rezultate palpabile in planul realității, luarea unor decizii care sa afecteze in mod direct instituții, persoane, societatea. Aceste discuții si/sau monologurile purtate in HUVACA sunt si trebuie sa rămână o joacă, o distracție, un divertisment, un hobby, un fel prin care se manifesta Homo Ludens in lume. Un loc in care ratații se prefac a-si rata ratarea, jucându-se in compania altora așijderea, de-a literatura, de-a arta, de-a filozofia, de-a critica, de-a retorica si oratorica si de-a orice altceva s-ar putea simula in aceste spatii. Nu-i loc de sobrietate excesiva, si nici spațiul pe care dictatorii ratați, si alți certați cu gluma, să-l confunde abuziv cu un soi de spațiu al consacrării lor, pe care sa-l considere după plac când public, când privat. Chiar si autorii (cândva) consacrați, notorii, ori profesioniști in alte spatii, odată veniți aici cu pretenția de a se manifesta, trebuie sa accepte statutul de cvasi-anonimitate, in care pot conta pe ceea ce vorbesc, acum, aici, in alternanță cu oricare dintre ceilalți candidați la exprimare liberă (si sa nu revendice privilegii in contul realizărilor lor din viața „civilă”) . Întreținerea unor confuzii in legătură cu derogări de la democrația comunicării ori cu privilegiile care li s-ar cuveni unora in hârjoanele ludice cu alții, pe coclaurile spațiului virtual, este nu doar stânjenitoare si contraproductivă, ci abuziva si generatoare de conflicte inutile.

Punctul 2. (doua puncte) – Luarea la modul personal a faptelor si vorbelor din spațiu virtual – o aberație a minților sărace, in lumea condiționată deja să se ofenseze la comandă si să purceadă la abuzuri care excedează virtualitatea si spațiul vorbelor către fapte reprobabile precum reprimarea dreptului la replică (cenzurare, banare). (va urma)

Punctul 3. (doua puncte): Exista deja constrângeri de neevitat, de natură semantică, terminologică, logică, de vorbire, limite constrângătoare in limbaj, in matematica, in știința, in viața, limite inerente ale abilitaților intelectuale si sau ale abilitaților de exprimare. Care sa fie rostul impunerii suplimentare a altor limitări artificiale, false, in interacțiunile verbale, in spațiul anonimatului clandestin si amator? Si mai ales, cine ar fi îndreptățit sa judece justificarea, să stabilească si sa aplice constrângerile? Cine sa fie Dumnezeii spațiului virtual al anonimatului? Dumnezeul acestui spațiu trebuie sa fie unul singur, rezultatul interacțiunii libere dintre participanți, rezultanta vectorială a eforturilor tuturor de a participa, de a se exprima, de a avea opinie, replică si chiar de a produce zgomot, zumzet, zâzanie.         

Punctul 4. (doua puncte): Care este miza (sau care sunt mizele)? (va urma)

Punctul 5. (doua puncte): Calea furnicilor in materie de democrația comunicării (va urma)

Update: In afara de ratarea de firul logic principal (ce se va consacra mai mult ca sigur cu ocazia celei de-a zecea proze), au rămas si pe părțile secundare niște restante. Mai întâi ca in afara de Hyperion, Adriana, Mihai, Marin si un pic Iosif, nimeni altcineva nu a cerut nimic de Doamne ajuta peștișorului de aur, duhului din lampa sau Demiurgului. Se va lua ca tema pentru acasă la semiotică. La româna, tot ca tema pentru acasă, la secțiunea re-lectura obligatorie „Momente si schițe” de Ion Luca Caragiale, precum si Revizorul de Gogol, in original, iar la aritmetică de rezolvat o problema simplă: „Să se demon-streze că orice număr par, mai mare decât 3, se poate scrie ca suma a două numere prime”. Imi pare rău că amicul D’Artagnan nu mai frecventează cursurile de primăvară-vară pe arca lui Goe. D-lui sigur ar fi găsit o soluție simplă si elegantă acestei mici probleme. Acum, întrucât majoritatea actuală a audientei este formată din personaje din spectrul „umanist”, singura speranță rămâne la dl. ing. Neamțu Tiganu (cu politehnica la baza) intru rezolvarea acestei banale probleme de aritmetica. Eventual ar putea fi contactat Bârsescu, carele este tare la matematici, întrucât dl. Neamtu Țiganu pare un pic absent, blazat, sau cu mintea la post-pandemie. In fine, vivat.