(b)Arca lui goE

b-Log anonim, amator si ventrilog al celor fara de blog. Despre NIMIC

Archive for august 2021

Rușinea și păcatul (I)

Posted by Arca lui Goe pe august 28, 2021

Rușinea și păcatul muririi.

Îmi asum umilința de a vă spune ceea ce știți deja, din viată, din (alte) proze, din cultura genială, din Biblie, din filme, de undeva, de nicăieri… un adevar dureros, aproape fals.

Cea mai mare rușine care ti se poate întâmpla în viață este să mori. Poți păți în viată multe rușini copleșitoare, în confruntările tale cu restul lumii, cu ceilalți oameni, cu vietățile, cu lucrurile neînsuflețite, ba chiar și cu ideile metafizice… dar niciuna dintre multele rușini de pe panoplia cu rușini, nu este așa de teribilă, de umilitoare și de ireparabilă precum aceea de a muri, așa deodată, dizolvându-te în neant, evaporându-te din existentă (a ta și a altora)… Bineînțeles că rușinea, în general, nu este un sentiment individual, pe care să-l poți avea de unul singur, ci exclusiv în raport cu martori capabili să observe și să înțeleagă situația și natura jenantă, umilitoare, a acesteia. Mai mult decât în alte genuri de situații delicate, generate de condiția umană, în contextul inexorabil al imperfecțiunii universului (…), infernul rușinii sunt ceilalți.

Ne naștem imuni la rușine (că de, fiecare se naște singur), dar în scurtă vreme devenim (forțat-obligat) ființe sociale și ne îmbolnăvim incurabil de rușine, devenind vulnerabili de îndată ce realizam că există martori ai bâjbâielilor noastre existențiale (martori gata mereu să ne judece si/sau să ne umilească, oferindu-se să ajute, sprijinindu-ne, batjocorindu-ne sau ignorându-ne, creându-ne realitatea, așa după cu îi stă bine oricărui observator, creator de realitate).  La început sensibilitatea noastră și inabilitatea de a tolera, ignora si/sau de înfrunta rușinea sunt uriașe, și numai pe măsură ce experimentăm existenta, învățăm să ne imunizăm, devenind din ce în ce mai nesimțiți (si mai nerușinați)… în genere avem norocul că situațiile rușinoase cu care ne confruntam să fie mici la început, în copilărie, când le și amplificam, exagerându-le pentru a putea resimți cât de cât și rușinea aferentă. Abia pe urmă potențialul de a fi rușinoase, jenante, umilitoare, aferent situațiilor cu care ne confruntam, crește spre cote alarmante…

Rușinea de a fi forțat să te duci la școală, la serviciu, la armată, la spital, la pușcărie, întrecute doar de umilința de a te afla la școală, la serviciu, la armată, la spital, la pușcărie, sunt rușini grave, creând frustrări majore și sarcina de bază în viată, aceea de a te acomoda cu ele, de a te confrunta cu ele când nu poți și nu poți să le eviți (de-ti vine să te sinucizi). Și câte altele nu sunt situații rușinoase, jenante, penibile, umilitoare, să fi respins sau să fi acceptat de cineva, de ceva, de o altă persoană, de un grup, de o instituție, și mai ales postura de a fi forțat să  accepți aceste situații (aceste refuzuri sau acceptări), fără revolta, fără rușine, fără frică, ca pe ceva firesc, natural… Toate sunt nasoale, și totodată captivante (cu potențial literar-artistic ceva de speriat). Unii scriitori s-au consacrat, „devenind” genii, sau măcar mari scriitor prin simplul fapt de a scrie fără rușine, fără scrupule, despre umilințele pe care le-au avut de îndurat, de suportat, de trecut, umilindu-se și-n public larg, exorcizându-se și exonerându-se. Și încă unii la persoana întâi. Dar în fine, să nu divagam. Multe rușini pe lumea asta (iar pe cealaltă Dumnezeu. Cu mila) . Dar numai și numai când exista martori. Încolo deloc. Dacă tragi o baștină zgomotoasa când nu-i nimeni prin preajma nu-i nici o rușine (cu condiția să nu fie umedă).

Absolut nimic rău nu ni se poate întâmpla când suntem singuri, fără martori. Dar, despre paradisul singurătății altă dată, în prezenta altor martori, mai de soi. Acum să revenim la rușine fără rușine. Trebuie spus și trebuie insistat asupra faptului că aproape orice rușine este un păcat (o rușine = un păcat, detaliile si pledoaria în favoarea diavolului se vor releva, sunt sigur, în comentarii). Ei bine toate rușinile astea colosale sunt un nimic, o bagatelă, un mărunțiș, un fleac, comparativ cu rușinea cea mare, aceea de a muri, când nu ești singur pe lume. Dacă ai, dacă ai, dacă ai… pe cineva, prieteni, dușmani, familie, amante/amanți, colegi, copii mici, foste soții/soți, foste amante/amanți, părinți, frați, sau simpli muritori care te cunosc (cât de cât), cea mai teribilă, mai umilitoare și mai ireparabilă rușine este aceea de a muri, așa deodată, dizolvându-te în neant, evaporându-te din existentă (a ta și a altora). Si mai ales, mare păcat (a se aprofunda). Numai cei singuri pe lume au dreptul să moară fără rușine. Incolo nu. Prin urmare sfatul meu este unul singur: Să nu mori Darie, să nu mori! 🙂

Viața ca o pradă”,

mortea ca o rușine
(nu-ca-o-dramă…)

Posted in Arcaluigoeologie | 140 Comments »

Inapoi în prezent

Posted by Arca lui Goe pe august 23, 2021

Uneori, venindu-se parca in întâmpinarea dorințelor noastre secrete de a experimenta călătoria in timp, sau dimpotrivă, pentru a face in ciuda dorinței noastre declarate de a ne vedea de timpul prezent si de carpe diem-ul nostru de toate zilele, in viețile noastre, sau in lume, se întâmplă „lucruri ciudate” care ne fac sa credem ca suntem brusc invadați de vremuri străine, secvențele evenimentelor dând fie impresia unor reluări bizare ale unor întâmplări vechi, din trecut, fie senzația ca viitorul nu mai are răbdare si ne oferă cu anticipare un „preview” a ceea ce va să vină. Nimic para-normal aici, doar o simpla (?!) rezonanță emoțională, cu arome temporale (o tempora…), ce ne cuprinde când suntem prinși pe picior greșit, in contrepied (ca-n tenis) de ajustările, actualizările si sincronizările vremurilor cu lumea, operate in contra inerției acesteia, intru aducerea la zi a realității (care este). Bunăoară acum, in zilele din urmă, in lumea tenisului s-au desfășurat doua turnee master, Rogers Toronto/Montreal si WESTERN & SOUTHERN OPEN la Cincinnati, pogorând asupra noastră parcă direct din viitor, pentru a ne oferi un „glimpse”, lăsându-ne să întrezărim cum va arata lumea tenisului în era de după Djokovic-Federer-Nadal. In absenta celor trei corifei vechi, cei noi si-au dat măsura viitorului, lăsându-ne să înțelegem cam cum va arata acesta, avându-i in prim plan pe Daniil Medvedev, Alexander Zverev si Stephanos Tsitsipas ca nouă tripletă de aur, cu Andrey Rublev in postura de veșnic Andy Murray, cu valul italian condus de Matteo Berrettini acompaniat de Jannik Sinner si cei doi Lorenzo (Musetti si Sonego), plus nițel Karen Khachanov, un pic de Denis Shapovalov si Félix Auger-Aliassime, plus oleacă de Reilly Opelka pe hard si de Casper Ruud pe zgură si din când in când, ici si colo, cam peste tot de Hubert Hurkacz. Acesta este viitorul tenisului si nu arată rău după cum s-a văzut cu anticipare in preview-urile de la Toronto si Cincinatti. Cei din noul val al spectatorilor profesioniști de tenis vor avea la ce se uita si din ce să-si aleagă idolii, dar si cei vechi, învingându-si nostalgiile, vor avea la ce căsca gura, pentru a se bucura de tenis, de spectacol, de emoții si desigur pentru a avea ocazia să susțină că da domnule, sunt buni ăștia de acuma dar nu-s nici pe departe cum erau ale Nole-Rafa-Fedex… la vremea lor. Totuși mai e până atunci, mai e, pentru ca, urmează US Open, ultimul turneu de mare șlam al anului de gratie 2021, la care va lua startul liderul mondial al zilei si al tuturor timpurilor, doamnelor si domnilor Novak Djokovic, prezentul. Am zburdat un pic in viitor, dar prezentul se mai prăvale odată in vâltoare. Să ne bucuram asadar cum se cuvine. Începând din 30 August ne întoarcem in prezent, pentru a fi iarăși contemporani cu Novak Djokovic, si martori risipitori ai istoriei de lux a tenisului.

P.S. In mica incursiune pe care am făcut-o (prin vis?!) in viitor (dacă n-oi fi încurcat eu universurile in somn) am aflat cu anticipare, dintr-o poveste, că finala de anul acesta ii va avea ca protagoniști pe Nole si Sasha, cel vechi si cel nou… Mai multe nu vă spun ca să nu stric tot suspansul… Faceți si voi tot ce puteți in acest sens, ca observatori si creatori de realitate. Eu partea mea, mi-am făcut-o !  🙂 In imagine, Fratele Grimm, autorul povestii: A fost odată ca niciodată, un băiețel în Belgrad…

Unul dintre aspectele majore ale ideii de teleportatre temorala se refera la accesibilitatea si uzabilitatea informatiei din „timpul tinta”. Cu alte cuvinte un experiment se poate considera a fi fiind/fost „o calatorie in timp”, nu atat prin abilitatea de a „transporta” o „masa” dintr-un timp in altul si (eventual) inapoi, ci mai degraba prin abilitatea de a accesa informatii din timpul tinta si de a le face disponibile in timpul sursa (cel in care a fost initiata calatoria). Transportarea unei mase oarecare oricat de mica ar fi fiind, va crea perturbatii si va altera (poate dramatic), spatiu-timpul vizitat si pe cale de consecinta si pe cel original, oferind acestei mase sansa de a se implica activ in cursul evenimentelor, alterandu-le, scimband trecutul si pervertind viitorul. Calatoriile in timp, in interiorul unui aceluiasi univers, presupun o pasivitate totala pe durata calatoriei si o absenta desavarsita a oricarei interactiuni intre vizitator si locul-timpul vizitat. Vizitatorul trebuie sa fie o cvasi-prezenta insesizabila, capabila sa observe fara a produce niciun (d)efect in tzesatura continuumului spatio-temporal local, în masura in care acest lucru este posibil (in context clasic si/sau mai ales cuantic)… Vizitatatorul ar trebui sa fie doar un (soi de) ochi ce vede fara sa vada fizic, fara sa absoarba lumina, sunet, vibatii, materie, ci doar, direct, informatie. Nu pot calatori in trecut pentru a-l corecta, de ex. pentru a o omorî „accidental” pe mama lui Hitler in copilaria acesteia, inainte de a-l fi nascut pe Hitler, ci, cel mult, as putea „vedea” eventual mai in detaliu cum s-au petrecut lucrurile (pardon de perversiune). In mod oarecum analog, vizitand, in acest mod total discret viitorul, as putea eventual sa interactionez direct acolo, dar nu as putea culege informatie care sa poate perturba retroactiv viitorul prin transferul acestei informatii in trecutul emergent al calatoriei. As putea verifica daca voi fi castigat cumva la loterie, dar n-as putea obtine cu anticipare numerele castigatoare la loterie pentru a le juca la intoarcere fortandu-mi astfel norocul… in ciuda viitorului din care mi-am extras informatia Sau as putea? Pare prea coplicat. Nu? Probabil ca ar merita sa simplificam putin si sa ne focalizam pe un caz mai la indemana… revenind cu aceasta ocazie on topic. Bunaoara in tenis. De fapt aici voiam sa va aduc. Stiti cu totii foarte bine ca una dintre cele mai recente tehnologii introduse in tenis este Hawk-Eye (ochi de șoim), care inlocuieste cu succes arbitrii de line sporind semnificativ acuretetea arbitrajului, reusindu-se cu precizie milimetrica (de fapt mult mai precis), sa se stabileasca unde a cazut mingea (inauntru sau afara sau daca a atins linia)… Ceea ce poate nu toata lume stie este ca de fapt tehnologia ochi de șoim nu determina unde a cazut mingea (dupa ce aceasta a cazut, prin simpla inregistrare si vizualizare a momentului caderii mingii), ci, de fapt, determina cu anticipare unde va cadea minge, inainte un pic ca aceasta sa cada. Tehnologia Hawk-Eye nu are doar ochi ci si un creier imens capabil sa calculeze foarte repede traiectoria mingii si sa determine prin extrapolare si calcul, in avans unde va cadea mingea pornita din racheta jucatorului. Cu un interval de timp foarte mic ce-i drept , Hawk-Eye este capabila sa smulga informatie din viitor si s-o aiba disponibila. O micuta calatorie in viitor, bazata pe calcul si probilitati, calcule facute inaintea timpului, pe baza vitezei initile a mingii, a turatiei cu care se roteste in aer, stiindu-se vascozitatea aerului in functie de temperatura si umiditate, de vant si de gravitatie, masurate in timp real sau cunoscute in avans de catre sistem cu mare acuratete. Ne putem imagina ca perfectionarea tehnologiei va spori abilitatea de predictie, anticipandu-se inca si mai din vreme unde se va duce mingea, poate din analiza posturii corpului jucatorului, a vitezei cu care se misca, cunoscandu-i-se abilitatile fizice si satrea psihica… Si in multe alte feluri in care tinand cond de din ce in ce mai multa informatie disponibila (in prezent dinspre trecut), systemul poate calcula inca si mai din avans rezultatele de prevazut in viitor. La limita ar fi posibil ca la inceputul meciului algoritmul IA sa-i scaneze pe jucatori si sa furnizeze direct rezultatul final, ba chiar pentru chalange sa reconstituie pe calculator cum ar fi fiind artand jocul daca s-ar mai fi jucat de-adevaratele, cu o acuratete remarcabila, dincolo de orice indoiala. Vi se pare chiar imposibil? Ei as. Ati vazut meciurile de fotbal de pe youtube masluite pe calculator? Foarte inselatoare…Nu te prinzi chiar din prima ca nu sunt reale…Nu mai e mult pana departe. Problema este ca atunci cand cunosc din vreme viitorul oamenii cu greu se pot abtine sa nu-l influenteze. Pe un teren de tenis dotat cu Hawk-Eye si cu sisteme de aer conditionat, este posibil ca in urma calcului traiectoriei mingii sa se rezulte ca mingea va iesi afara cu o zecime de milimetru, iar calculatorul ar putea decide in timp util sa sufle un mic vant din fata, asa… pentru ca tine cu „Federer” si mingea sa prinda tusa. Nici asta n-ar fi chiar imposibil… Viitorul suna infiorator. De bine.

Desigur că US Open 2021 nu este doar despre Djokovic si despre ce va face sau nu va face d-lui in cel mai greu mare slam din viața sa. Sunt si alte centre de interes. De exemplu banii. Desi, din cauza capriciilor pandemice nu se vor înregistra recorduri de spectatori plătitori (doritori să asiste on place la scrierea in timp real a istoriei), totuși organizatorii (niște belferi) vor oferi cele mai mari premii din istoria turneului, in total 57.5 milioane de dolari. Am putea să ne minunam de dărnicie dar la fel de bine am putea zice ca Caragiale: inflație mare, domnule. Abia după miezul nopții mai poate omul respira. Sa respirăm așadar. Un alt punct major de interes este Naomi Osaka, in sensul că ne așteptam de la acest US Open la clarificări: Iși bagă sau nu mințile-n cap? Iși bagă sau nu picioarele-n el de tenis și de sistem (ticăloșit)? Care pe care? Pronosticuri? Cineva? Ceva? (… … …) 

… poate fi un semn prevestitor pentru cariera O-sakăi. Incă o tik-tik-man pe traseul ni-ponei ar putea-o face pe aceasta sa se dedice preponderent vânzărilor de păpuși Barbi-Naomi si parteneriatelor psihiatrice cu Greta Thunberg. Cuanticamente însă este, în egală masură, posibilă revenirea glorioasă în actualitatea prezentului pentru capri-ci-oasa prota-gonista: O’Saka. Revenind la centrele de interes ale US Open-ului din acest an, as menționa absența notabilă a campionului de anul trecut Dominic Thiem, intrat chiar de atunci într-un con de umbră foarte întunecat. Oficial d-lui lipsește de la apelul nominal din motiv că-l doare nu știu ce încheietură, aproape ca o încheiere de carieră. In realitate însă se pare că explicația dispariției sale din peisaj are la baza combustia internă fabuloasă prilejuită de efortul supra-omenesc de a câștiga primul turneu de mare slam din viața sa. Cam cum a pățit Nole dupa câștigarea primului Roland Garros, sau Andi Murray după ce-a ajuns numărul 1 mondial. Mi-as dori ca Dominic Phoenix Thiem să se poată reinventa, să reinvie din propria-i cenusă și să revină în arenă. Spectacolul Tenis ar merita să-l aibă macar pentu alti câtiva ani în colectia sa de magicieni si prestidigitatori. Ar mai fi si amănuntul Halep… Aviz amatoarelor. Plus ce-o mai scoate US Open-ul din mânecă. Sper că nu vreun gât fraged de arbitră. Mă rog, lac să fie că broaște se adună.

Dupa cum bine ați observat (iar cei care n-au observat nici nu contează in con-text, vădindu-se ireductibil ignoranți), la startul US Open de anul acesta există (in afara deja pomenitului Dominic) niște absente notabile, pe alocuri dureroase: Serena Williams, Rafael Nadal si, cu voia d-voastră ultimul pe lista, Roger Federer. Absenta Serenei nu mi se pare că ar pune vreo problema de estetică in logica secreta a fenomenului tenis si a observatorilor profesioniști ai acestuia, lipsa acesteia din inventar fiind resimțită cel mult de către „poporul american”, care face ce face si-n tenis, ca-n Afganistan, ramând pe dinafara, fără coledzi, care va să zică că ma inteledzi, in rest nu prea cred sa existe suspin in contumacie. Dar, doamnelor si domnilor, faptul ca Rafa si Fedex lipsesc la apelul nominal este o gravă si complexă problemă… de estetică, de… logică, logistica, de echilibru… Probabil că le-a fost într-adevat peste poate să vină, fără vină si fără să vină, pentru a face un simplu act de prezentă… pentru a-si susține (i)moral colegul de generație in lupta cu entropia si cu haita cea tânără. Pot găsi (că nu mă doare… mintea), semnificații duium in decizia lor de a absenta de la acest mare slam, la care vine până si Andi Murray… Ar fi fost frumos ca trecutul să mai facă încă o data aceasta călătorie in timp pentru a ne oferi iluzia prezentului continuu. Dar frumusețea (in pofida a ce se tot spune) n-a salvat niciodată lumea (după cum nici urâțenia n-a omorât-o). Probabil că cea mai importanta semnificație pe care o denotă gestul comis de Federer si Nadal (de a sabota US Openul) este optimismul. Optimiști, cei doi titani, speră că, dacă nu acum, atunci sigur altcândva… Dreptul fiecăruia la speranță este sfânt. Ei spera, dar spera cuantic, fără nicio certitudine, pentru ca daca ar fi avut vreo certitudine clară ori că da, ori că nu, că va exista sau nu, nu va mai exista in viitor vreun moment propice pentru glorie si apoteoza, atunci, in oricare varianta a certitudinii, ei (probabil) ar fi decis (cred) să vină (totuși) si să fie prezenți la fața locului, la slam, in actualitate, cuantificabil, numărabil si adăugabil in bilanțul carierelor lor, in care orice contează, se numără si se adună, inclusiv prezenta, si nu oriunde, ci la turnee de mare slam. O alta incertitudine care este posibil sa fi contribuit la decizia ne-prezentei este legată de ce va face rivalul si colegul lor (de generație si de suferință), la acest turneu final: va reuși să atingă extazul sau il va rata, va fi zeu sau va fi om, va face spectacol sa se va face de rușine? Ei vezi, cei doi nu știu (nici măcar ce sa spere in aceasta privință) care varianta a acestei super-poziții se va condensa cuantic in realitatea observabila la încheierea US Open de anul acesta, iar aceasta incertitudine ii macină si pe ei fiind un factor de stres, care favorizează indecizia, pasivitatea… Când ești vedeta vrei musai să știi cărui gen de eveniment i te oferi ca fundal. Dacă ar știi dinainte, ori că una, ori că alta, atunci da, altceva ar fi. De exemplu știind ca Djokovic va intra in secolul 21 al turneelor sale de mare slam, Federer ar fi putut profita, in pre-momentul acestei apoteoze, pentru a-si anunța, după ultimul meci al sau disputat la US Open ca se retrage din tenis, ceea ce ar fi devenit automat principalul eveniment si centrul atenției si al emoțiilor lumii. Poate ca Federer n-a vrut, pur si simplu să-i fure sau să-i umbrească astfel lui Djokovic euforia eventualei apoteoze. Presupun ca Roger este in stare de un astfel de gest. Presupun de asemenea că Roger n-ar putea să mai facă vreun mare turneu prost, neconvingător, fără a-si anunța (si) retragerea. Despre Nadal… altă dată

Oricum, una peste alta, dincolo de (in)estetica problemei, cred că absența celor doi este un dezavantaj important pentru Novak Djokovic, sub măcar câteva aspecte. Mai întâi ca Novak se mobilizează mai bine in prezenta „fraților” săi rivalii (ne reușind încă să-i ia totalmente in serios pe ceilalți). Apoi că, in absenta celorlalți doi, prea o sa stea toată lumea si fiecare tenismen, cu ochii pe el ca pe inamicul public numărul unu, acordându-i-se astfel…”toata atenția”… Ceea ce, pentru cineva care a ratat ternele pregătitoarea Toronto/Cincinatti, nu-i chair bine… In fine, ar mai fi si alte lucruri de punctat in legătură cu posibilele semnificații ale absentei lui Federer si Nadal de la startul competiției ce stă să înceapă, dar, pentru moment, prefer sa le trec sub tăcere…

Nu strică însă revederea in 10 minute a unui episod de acum 10 ani, o semifinala de mare slam, Melbourne 2011. Vă mai amintiți? Frumusetea tenisului…

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , | 85 Comments »

Inapoi la timp…

Posted by Arca lui Goe pe august 21, 2021

sau înainte

Un drum pe care-l stră-băți mult mai încet (sau mult mai repede) decât de obicei nu-i deloc același drum… și te duce mereu altundeva și altcândva decât ai plănuit…

Intelegerea sensului teleportării în timp poate trece prin lumea schimbărilor de ritmmmmm… in felul in care percepem „trecerea” timpului… Merită încercat.

UPDATE: Acest inceput de articol se presupunea a fi continuat cu relativă convergentă, într-o dierctie adecvată, în acord logic cu mersul discutiilor din zona comentariilor si cu ideile propuse de către participanti. Rămâne de reluat cu alta ocazie mai potrivită.

Posted in Arcaluigoeologie | 57 Comments »

Gazel

Posted by Arca lui Goe pe august 19, 2021

Motto: „Gazel cântam, harem aveam!

Pentru că, după mai multe naufragii irelevante (pe arhipelaguri și insule pustii), goeleta L’Esperance eșuase (pe o dună de nisip), adusă acolo pe un val uriaș de speranță (speranța că Potopului nu-i nălucire), echipajul fusese lăsat (pe șest) la vatră. Deși în mod oficial goeleta figura ca fiind în regim de conservare, în realitate era în părăginire în nemărginire, în timp ce Anton Lupan și Adnana trăiau o perpetuă poveste de dragoste cu năbădăi, la bordul unui vas de croazieră în jurul lumii. Ne priindu-le statul la vatră membrii echipajului, în frunte cu cârmaciul Gherasim, se auto-exilaseră la o cherhana (de pe celălalt mal al universului inobservabil, la Palicarul Vesel), făcându-si mai plăcut veacul de singurătate, în preajma unor carafe de vin, unde purtau niște nesfârșite discuții filozofice de beție, fără capăt și fără sens, dar pline de farmec, toți în păr, mai puțin Ismail, pe care-l izgoniseră (în cele din urmă) printr-un tertip pus la cale de Haralamb, și dus la îndeplinire cu ajutorul lui Mihu. Dezbărarea de Ismail s-a făcut din cauza nepotrivirilor de caracter și a deosebirilor culturale pentru că, turcul, fiind musulman, nu bea deloc, nici măcar bere, ceea ce, chiar dacă nu-l făcea să fie mai lucid sau mai treaz, îl făcea să fie beat altfel, într-un fel incompatibil, total diferit de al celorlalți, stându-le acestora ca o sulă în coaste:  „Bre, bre, bre, beam și chefuiam, și corabia putrezeam. Rușine obrazului nu estem? Poim când venim căpitan și întrebam „Gata estem? Puteam plecam?” ce răspundeam? Bre ghiauri pezevenchi...”. „Bă Ismaile, vezi mă că te așteaptă nevestele pe acasă. Nu ne mai fute la cap cu prostiile tale. Mai bine vezi pe la bucătărie să nu ardă ăia calcanul și lasă tu chemarea datoriei”. Când auzea de neveste Ismail se mai domolea. Dădea o tură pe la bucătărie, apoi revenea la vechile sale refrene, parcă întors la cheie: „Bre, bre, bre, beam și chefuiam, bairam făceam și corabia putrezeam”. Enervat la culme, într-o zi de 1 Aprilie, Haralamb a compus o telegramă ca din partea căpitanului: „Sosesc în curând. Stop. Păstrați goeleta gata de drum. Stop-otop” și l-a rugat pe Mihu să i-o arate lui Ismail ca să fie mai credibilă. Ismaile, mă băiatule, a zis Gherasim, până ne revenim noi din mahmureală, tu care ești singurul treaz, du-te înainte și deretică nițel pe punte că venim și noi acuși-acuși. Ismail n-a așteptat să-i zică de două ori și dus a fost. A măturat, a dereticat, a vopsit, a reparat, a pictat, a pus gaz în felinare, și s-a instalat frumușel pe goeleta eșuată. Ca să nu se mire proștii că ce corabie e aia pe uscat, departe de țărm, Ismail a botezat-o Arcă… și a inventat niște povești imanente despre sosirea iminentă a Potopului. Unii s-au prefăcut că-l cred, alții că nu. Ca să fie și mai credibil chiar a renunțat la șalvari și turban și s-a îmbrăcat cu un costum de-al căpitanului, fâțâindu-se ca un burjui pe punte toată ziua de colo-colo. Totul fain și frumos până când au prins de veste nevestele lui Ismail că acesta ar fi ajuns căpitan de corabie, și-au dat știre una alteia, și uite așa, una câte una și-au luat lumea-n cap pornind-o pe calea Damascului și s-a trezit sărmanul Ismail cu ele pe goeletă, câteșipatru: Mufide, Valide, Laleli și Ghiulsum (care cum, ghici!). Ismail n-a mai putut de bucurie când le-a văzut, primindu-le cu brațele deschise, luându-le în spațiu pe goeletă, pe barba sa. Mai departe nu e nimic de povestit totul fiind la vedere.     

Notă-Avertisment: Orice asemanare între faptele, personajele sau întâmplările din această proză pur imaginară și romanul „Toate pânzele sus” (al dizidentului Dorin Tudoran, poet la bază, ca si fratele sau Goe Bogza) sunt pur întamplatoare, orice asociere între una si alta fiind făcute de cititor pe propria-i răspundere. Să nu ziceti că nu v-am spus. 🙂                                   

Photo by Anand Dandekar on Pexels.com

Posted in Arcaluigoeologie | 60 Comments »

Anecdotele teleportarii temporale

Posted by Arca lui Goe pe august 16, 2021

Propunerea făcută publicului pe Arca lui Goe de a „teoretiza” si/sau fabula pe tema călătoriilor in timp, așa ca să vedem unde ajungem (fără să-i copiem integral pe alții care s-au jucat deja, altădată, altundeva, de-a teleportarea imaginară in timp), n-a decurs deloc liniar, cuminte si previzibil, neînregistrându-se în fapt vreun succes notabil în a-i aduce pe potențialii participanți într-o zonă mulțumitoare de confort emoțional si intelectual in care aceștia să găsească motivațiile potrivite pentru a primi o asemenea provocare ludică si de a accepta joaca, din cuvinte, de-a călătoria în timp. Se vede treaba că, în contextul dat (…) (da, da), nu-i deloc ușor de amorsat o astfel de dezbatere colocvială, dar cu oarecări pretenții maieutice, științifice, filozofice, mistice sau „măcar” literar-artistice, la nivel amatoricesc desigur, în joacă, fără urmă de pretenții academice. Ceva nu s-a potrivit în context, așa încât în afara unor rudimente de discuții, mare-epistemologie-mare nu s-a închegat (cel puțin comparativ cu ceea ce au reușit trolii să realizeze în subsidiar, ca volum si anvergură în siajul acestor ratate „de-zbateri”). Si câte lucruri interesante ar fi putut fi atinse (teoretic) cu vorba în serbările călătoriilor in timp pe Arca lui Goe, doar așa pentru a vedea si la alții ce sentimente, ce percepție, ce fantezii, ce limitări au, in legătură cu fascinanta temă a călătorilor în timp, ce cred ei despre asta sau (mai ales) ce ar crede dacă ar sta să se gândească. Se pare că, în condițiile date, anturajul Arcei lui Goe nu este pregătit „moral” pentru a-i plăcea să discute ce-i trece prin cap despre complicata, dacă nu chiar imposibila teleportare în timp (fie si numai măcar prin hipnoză, dacă altfel chiar nu s-o putea)… In fine ce s-o mai lungesc, cred că ar merita să încercăm o altfel de apropiere de subiectul cu pricina, un alt fel de abordare, prin intermediul unor anecdote care, cine știe, poate or avea darul de a mai atenua inhibiții si de a stimula imaginația, pofta de vorba si îndrăzneala necesară vorbitului (ha) „în public” în condițiile în care întotdeauna ideea vine vorbind. Așadar primele anecdote. Vă urăm vizionare plăcută si asteptam să aflam care variantă v-a placut mai mult, cea a calatoriilor in timp 10 minute sau un minut.

Posted in Arcaluigoeologie | 51 Comments »

Închis

Posted by Arca lui Goe pe august 12, 2021

iResponsabilul plecat după marfă.

(vin imediat)

update: Faptul că momental avem „închis”, la magazinul nostru universal non-stop, n-a trecut neobservat, stârnind satisfacții în rândul altor apropritari de magazine virtuale (si nu numai) care s-au grăbit să-si manifeste bucuria acordând like-uri întâmplării, semnalând totodată mușteriilor că la dumnealor este (încă) „deschis”. Profit de bunăvoința acestora pentru a menționa că pe durata infinitezimal mică în care iResponsabilul este plecat după marfă (prin teleportare în viitor), eventualii vizitatori întâmplători ai Arcei lui Goe nu trebuie să stea cu ochii în soare până după miezul nopții, ci mai bine să-i viziteze pe oricare dintre cei care au acordat like pe acest topic de inventar. Serios. Au bloguri foarte bune, plăcute, captivante, pe care se poate petrece timp de calitate. Recomand în special bârlogul d-lui Florin, fiind acesta un blog cu savoare aparte, ce poate fi citit pe nerăsuflate, inclusiv secțiunea de comentarii. Are si d-lui o babirusă monumentală (mai dihai decât a noastră, pesedistă si antenistă), cu care dl. Florin întreține o șuetă foarte drăguță (de exemplu aici: Re-fe-ren-dum).

Posted in Arcaluigoeologie | 51 Comments »

Timpul imperfect trecea…

Posted by Arca lui Goe pe august 2, 2021

Moto: „Trece timpul ca nebunul, si cu el mă trec si eu” (cântec popular)

După cum se spune despre limbajul de programare C++ că poate fi învățat doar dacă îl știi deja, tot așa de bine,  ba încă si mai abitir, putem spune că nu poți întreprinde o călătorie temporală în trecut, decât dacă ai efectuat-o deja. Iar dacă ai fost deja in acea călătorie nu mai ai cum să o eviți nici dacă ai (mai) vrea. Ai vrea?

Nu mă refer desigur la acele calatorii temporale făcute  împreună cu tot universul, când a da timpul înapoi echivalează cu întoarcerea întregului Univers într-o stare oarecare din „trecut”, acest gen de călătorie temporală foarte simplu si la îndemână oricui, fiind practicat de către fiecare din noi, oricând, oricum, si-n culcare si-n sculare după cum ni se „năzare” (când ni se  năzărește). Nu insist căci este banal si de natura evidentei. Bunăoară acum, când suntem cu toții iarăși in acest același punct din spațiu-timp, care denota o stare, cea de acum, din nou, iarăși, după cum a mai denotat-o de infinitate nenumărabilă de ori pana acum,  in acord cu dorințele infinite care au (tot) întors universul (pe dos) in acest punct (si pe noi odată cu el, nu)… prin care trecem iarăși, nepăsători, făcând pe niznaiul, ca si când nici usturoi n-am mâncat si nici gura nu ne miroase. Așadar să lăsăm pustiei acest gen de întoarcere in timp (înainte, înapoi si in orice alta direcție), pentru a ne referi cu un pic mai multa luare aminte la adevăratele calatorii temporale, si anume la cele făcute individual, in contra naturii si in ciuda universului (iar nu dimpreună cu acesta), de către o bucățică de materie din univers (tu de ex), extrasă din clipa si locul ei de  acum si aici pentru a fi transferată abrupt, prin salt, hăt, aiurea, departe, altcând si-n alta parte, in dis-continuumul spațio-temporal. De exemplu de azi pe ieri (ceea ce de altminteri ar fi minunat mai ales ca ieri a fost duminică, iar azi, e luni). Ziceam că nu te poți întoarce de azi pe ieri decât dacă te-ai întors deja. Altminteri nu si nu. Să zicem ca folosind mașina timpului, un aparat de teleportare, puterea gândului, sau orice altceva, si te extragi pe tine (te) din clipa prezentă, de pe scaunul tău de la serviciu, sau de unde naiba te-oi afla, într-un loc care oricum nu-ti priește sau nu te satisface total (in tot cazul nu destul incat sa zici „clipă opreste-ti zborul”), si te-ai trezi, bine merci, ieri dimineață, pe strada ta, in fata casei tale. Ai intra frumos pe ușă si ai merge la bucătărie. Acolo ai avea surpriza sa te vezi pe tine pregătind micul dejun duminical… Te-ai uita la tine (cu drag?) si nu ti-ar veni să crezi, iar el, celălalt tu (cel de ieri, de acum) s-ar holba la tine nevenindu-i să-si creadă ochilor, văzând o dublură a sa în carne si oase, in casa lui, in bucătăria lui… zgâindu-se la soția lui… Dar stai nițel… chiar ești tu acolo? Parcă nu așa-ti amintești. Ieri pe când pregăteai micul tău dejun nu te-a vizitat nicio dublură, pentru că dacă te-ar fi vizitat ai fi ținut minte, ne având cum uita așa ceva. Dacă nu ai o astfel de amintire înseamnă că de fapt nu ești in vizită in trecutul tău (acolo unde ai intenționat să mergi prin teleportare spațio-temporală), ci Dumnezeu știe unde, la dracu-n praznic, într-un Univers paralel… Iar dacă-ti aduci aminte… e si mai grav… e posibil să fi nimerit într-o buclă spațio-temporala, in care o sa te învârtești indefinit pana la sfârșitul timpului. Sau nu? Sau cum? Rămâne de discutat… Mâine ne întoarcem tot aici si o luam de la capăt cu maieutica.  Răzbim noi cumva. Si ne-om lămuri. Până una alta (câtă vreme Bau-Bau si Iosif stau izolați in viitor, unde au fost teleportați special pentru a reduce zgomotul de fond pe punte si în cală, până la limita liniștii  de peșteră vastă), am putea să ne imaginam (în cate o compunere) cum anume ar putea decurge dimineața unei familii, care primește vizita (in)opinată  a unuia dintre ei, din viitor, sau chiar a întregii familii. Ar trebui să mănânce înca de azi, (si) omleta de maine… Sau cum?…

Posted in Arcaluigoeologie | 250 Comments »

Nole. Medalia de plumb

Posted by Arca lui Goe pe august 1, 2021

Novak Djokovic, cel mai mare jucător de tenis din istorie (si din geografie), a semnat la începutul anului un contract foarte avantajos cu destinul, în urma căruia urma să se consemneze public, oficial si indubitabil, ceea ce unii spectatori profesioniști de tenis știau deja de ceva vreme, si anume că numitul Djoko este cel mai mare jucător de tenis al tuturor timpurilor. Din Univers. Totul a mers admirabil, ceas, după plan, în acord cu prevederile contractuale, si așa ar fi mers până la încheierea acordului de un an, atât, un an, un singur an, iubire bibelou de porțelan, dacă n-ar fi existat si niște misterioase clauze contractuale, scrise cu litere foarte mici, pe care, altminteri atent la detalii, dl. Djokovic nu le-a citit, furat (până si el) de splendoarea contractului in sine. Așa se face că în momentul cheie, în punctul culminat de dinaintea alunecării inexorabile pe versantul catastrofei succesului (cunoscătorii Teoriei Catastrofelor știu despre ce este vorba), a fost activată una (poate chiar două) dintre clauzele secrete ale contractului semnat în noaptea cumpenei dintre ani de către Nole cu destinul, si de care clauze d-lui ori habar nu avea, ori de care uitase cu desăvârșire… Nu zice hop înainte de a sări, nu-l considera învins pe cel care nu s-a predat deja, nu te culca pe laurii victoriei si nici pe o ureche, mizând exagerat pe aura invincibilității si pe faptul că toți adversarii de dinainte, ajunși în acest punct de inflexiune, se considerau deja învinși… Si mai ales nu face toate acestea când ești pe sponci cu depozitul de energie fizică si psihică… dacă poți. Când totul părea clar si inevitabil, Sasha Zverev a reușit să anuleze, cât ai clipi din ochi, contractul lui Nole cu destinul, doar amânând cu încă o clipă momentul capitularii sale, suficient se pare pentru a nărui visul unui golden slam pentru Djokovic. Djoko-Nole în rolul Cidului, rămas fără benzină după multele batalii de peste an, a continuat să înainteze în virtutea inerției, aura de învingător descurajând orice încercare de a opri carul de luptă aflat încă în mișcare… Puțin a lipsit ca maratonistul singuratic să ajungă totuși la limanul de aur la Tokyo, atât de puțin si totuși atât de mult. Enorm. Fanii lui Nadal si ai lui Federer s-au bucurat, incantați de victoria lui Paris împotriva lui Ahile, si mulți alții au răsuflați ușurați… Deocamdată nu se oficializează nimic. Zeii rămân egali. Totuși spectatorii profesioniști de tenis (si cei pro si cei contra) știu deja că Novak Djokovic este regele tenisului, fiind cel mai mare din istorie, din geografie si din toate celelalte discipline școlare la un loc (muzică, desen, sport, fizică, chimie, al-chimie, astronomie, astrologie si antropologie, toate se regăsesc în tenisul lui Djokovic)… Este posibil ca oficializarea să se amâne, să se perturbe… o vreme… căci în afara de pierderea aurului olimpic, Novak pierde si altceva mult mai de preț în economia bătăliei ce stă să vina (la US Open în câmpii) si anume aura de invincibilitate, care conta enorm în momentele cheie ale încleștărilor cu admirabilii săi adversari. Dacă după Wimbledon șansele lui de a câștiga trofeul de la US Open erau de peste 50%, acum abia dacă sunt în jur de 20%, locul 4 la olimpiadă cântărind cât o medalie de plumb agățată la gâtul campionului. Probabil că niciunul dintre ceilalți competitori, luați fiecare individual, nu are acum mai mult de 10-15% șanse pentru un triumf la ultimul mare șlam al anului (poate cu excepția lui Zverev), dar asta este oricum irelevant întrucât acum, ca întotdeauna, Novak Djokovic este singur în contra restului lumii, iar restul lumii are 80% șanse să câștige la Flushing Meadows. Dacă va reuși Djokovic să răstoarne iarăși șansele si să sfideze probabilitățile, vom vedea. Până la urmă, așa rege al tenisului cum se află, nu este si d-lui nimic altceva decât un om. Atât. Un simplu om. Haidemo Djoko! Volim te, Nole!

Ocolite sunt căile tenisului… Scenariul unul golden slam, anul acesta, pentru liderul mondial, părea la un moment dat atât de inevitabil încât până și detractorii lui Djokovic se resemnaseră cu ideea că, deh, asta e, conform tiparului turnat în stele, ce e al Cezarului trebuie să i se dea până la urmă Cezarului. Ceva de genul, bine mă ia-le tu pe toate, ia și medalia olimpică de aur, ia și al patrulea slam în același an, fă-ți damblaua, dar după aia, hai valea, lasă-ne și să nu te mai vedem că ne-am saturat de tine și de invincibilitatea ta. Mai lasă-i și pe alții că și așa nu ai ce altceva să mai pretinzi de la tenis. Cumva lucrurile se articulaseră în așa hal în aceasta direcție, încât se părea că toți (cei cu ochi pentru tenis) doreau să se întâmple odată asta, ca un extaz sau ca o izbăvire, inclusiv cei care multa vreme cam fuseseră contra (unii sponsori, sistemul, mass-media, opinia publică)… pe principiul că, dacă tot se scrie istorie, apoi e musai sa fim și noi părtași și să ne bucuram (împreuna cu zeii), nu să rămânem pe alături ca CTP-peii. Nu cred să fi avut Novak Djokovic vreodată o presă mai favorabilă și mai „încurajatoare” decât a avut anul acesta, mai ales după Roland Garros… Iar asta a creat o presiune în plus pentru el, diferită de ceea cu care era obișnuit. În mod normal, în acord cu calendarul competițional, cu obiectivele sale, cu vârstă și resursele din dotare, Djokovic, ar fi trebuit să sară peste Olimpiadă, așa cum au făcut Nadal, Federer, Thiem…  Novak si-a evaluat destul de exact resursele și a realizat că este cam la limită cu ele în cazul participării la Olimpiada din Extremul Orient, fiind în cumpănă cu decizia de a participa, înclinând, după cum era firesc, cu realism, pragmatism și profesionalism, spre renunțarea la această aventură ademenitoare dar mai ales riscantă. Tam-tamul făcut de presă în legătură cu ideea de golden slam nu putea să fie pur și simplu ignorat și așa se face că, până la urmă, nolens volens, Nole a trebuit să intre în horă, ne prea având încotro. Şi n-a jucat rău… în horă… Doar că, na acuma, destinul, în mod asemănător cu comitetul de decernarea a premiilor Nobel pentru literatură, are întotdeauna și o variantă alternativă surpriză, pe care o scoate din mânecă, aparent doar așa la plezneală, ca să facă mișto de fraieri. Dincolo de asta cine știe ce alte planuri și șabloane are d-lui, Domnul Destin în vedere. Poate că o vrea să-l mai țină pe Nole pe aci prin tenis, și, ne având cu ce alta să-l ademenească, îl ține fără medalie de aur olimpică, sperând să-l ambiționeze pe băiat până data viitoare, peste numai 3 ani, atunci când tânărul Djoko va avea frageda vârstă de 37 de ani, numai bună pentru o ultimă participare la olimpiadă, înainte de o bine meritată retragere în istorie. Că-i va acorda sau nu medalia, destinului nici că-i pasă. Ceea ce-i contează este ca „show must go on”. Ceea ce de altfel se și întâmplă… Oricum dacă, prin „absurd” Nole ar fi câștigat medalia olimpică de aur la Tokyo, s-ar fi găsit cine să-i amintească că nu se pune la golden slam, că fiindcă olimpiada e de anul trecut, nu de anul astă… De exemplu Mircea Meșter… 🙂 

Cât privește șabloanele, să mă ierte dl. Destin… dar se vede treaba că le are numărate… La olimpiadă s-a întâmplat cam ca la Roland Garros, cu Sasha în rolul lui Nole și cu Nole în rolul lui Rafa. Iar în finală, Nolezverevul a jucat, ca la Wimbledon, tot cu Matteo Berrettini (de data aceasta în varianta sovietică)… ce nu știm noi? Normal ar fi ca la US Open (unde vor participa și Nadal și Federer, chiar pe rolurile lor), în finală să se întâlnească Novak Djokovic cu Alexander Zverev… E o finală care se cam cere (d-le Destin), una la mână pentru că ar cam fi trebuit să fost deja finala de anul trecut (când cu mingea-n mărul lui Adam al Evei din arbitraj), și mai ales, doi la mână (si ce mână!), pentru că, acum la ceremonia de schimbarea a gărzii și generațiilor, așa s-ar cuveni întrucât, dl. Nole (reprezentatul demn al generației de aur) a jucat deja câte o finală de mare slam cu toți noii corifei, și cu Dominic Thiem, și cu Dniil Medvedev, și cu Stefanos Tsitsipas, și și cu Matteo Berrettini. Normal ar fi sa joace una și cu Alexander Zverev… pentru a se închide un cerc și pentru a se vedea clar, dacă se predă ștafeta sau nu… nu neclar. Dar, nu mai e mult până departe. Suntem deja în august, așa că o să vedem, cum te văd și cum mă vezi, dacă destinul o să-si respecte calapoadele sau se va ține iarăși de șotii. Că așa-i în tenis! Nu?

Posted in Arcaluigoeologie | 12 Comments »

 
%d blogeri au apreciat: