Rușinea și păcatul (I)

Rușinea și păcatul muririi.

Îmi asum umilința de a vă spune ceea ce știți deja, din viată, din (alte) proze, din cultura genială, din Biblie, din filme, de undeva, de nicăieri… un adevar dureros, aproape fals.

Cea mai mare rușine care ti se poate întâmpla în viață este să mori. Poți păți în viată multe rușini copleșitoare, în confruntările tale cu restul lumii, cu ceilalți oameni, cu vietățile, cu lucrurile neînsuflețite, ba chiar și cu ideile metafizice… dar niciuna dintre multele rușini de pe panoplia cu rușini, nu este așa de teribilă, de umilitoare și de ireparabilă precum aceea de a muri, așa deodată, dizolvându-te în neant, evaporându-te din existentă (a ta și a altora)… Bineînțeles că rușinea, în general, nu este un sentiment individual, pe care să-l poți avea de unul singur, ci exclusiv în raport cu martori capabili să observe și să înțeleagă situația și natura jenantă, umilitoare, a acesteia. Mai mult decât în alte genuri de situații delicate, generate de condiția umană, în contextul inexorabil al imperfecțiunii universului (…), infernul rușinii sunt ceilalți.

Ne naștem imuni la rușine (că de, fiecare se naște singur), dar în scurtă vreme devenim (forțat-obligat) ființe sociale și ne îmbolnăvim incurabil de rușine, devenind vulnerabili de îndată ce realizam că există martori ai bâjbâielilor noastre existențiale (martori gata mereu să ne judece si/sau să ne umilească, oferindu-se să ajute, sprijinindu-ne, batjocorindu-ne sau ignorându-ne, creându-ne realitatea, așa după cu îi stă bine oricărui observator, creator de realitate).  La început sensibilitatea noastră și inabilitatea de a tolera, ignora si/sau de înfrunta rușinea sunt uriașe, și numai pe măsură ce experimentăm existenta, învățăm să ne imunizăm, devenind din ce în ce mai nesimțiți (si mai nerușinați)… în genere avem norocul că situațiile rușinoase cu care ne confruntam să fie mici la început, în copilărie, când le și amplificam, exagerându-le pentru a putea resimți cât de cât și rușinea aferentă. Abia pe urmă potențialul de a fi rușinoase, jenante, umilitoare, aferent situațiilor cu care ne confruntam, crește spre cote alarmante…

Rușinea de a fi forțat să te duci la școală, la serviciu, la armată, la spital, la pușcărie, întrecute doar de umilința de a te afla la școală, la serviciu, la armată, la spital, la pușcărie, sunt rușini grave, creând frustrări majore și sarcina de bază în viată, aceea de a te acomoda cu ele, de a te confrunta cu ele când nu poți și nu poți să le eviți (de-ti vine să te sinucizi). Și câte altele nu sunt situații rușinoase, jenante, penibile, umilitoare, să fi respins sau să fi acceptat de cineva, de ceva, de o altă persoană, de un grup, de o instituție, și mai ales postura de a fi forțat să  accepți aceste situații (aceste refuzuri sau acceptări), fără revolta, fără rușine, fără frică, ca pe ceva firesc, natural… Toate sunt nasoale, și totodată captivante (cu potențial literar-artistic ceva de speriat). Unii scriitori s-au consacrat, „devenind” genii, sau măcar mari scriitor prin simplul fapt de a scrie fără rușine, fără scrupule, despre umilințele pe care le-au avut de îndurat, de suportat, de trecut, umilindu-se și-n public larg, exorcizându-se și exonerându-se. Și încă unii la persoana întâi. Dar în fine, să nu divagam. Multe rușini pe lumea asta (iar pe cealaltă Dumnezeu. Cu mila) . Dar numai și numai când exista martori. Încolo deloc. Dacă tragi o baștină zgomotoasa când nu-i nimeni prin preajma nu-i nici o rușine (cu condiția să nu fie umedă).

Absolut nimic rău nu ni se poate întâmpla când suntem singuri, fără martori. Dar, despre paradisul singurătății altă dată, în prezenta altor martori, mai de soi. Acum să revenim la rușine fără rușine. Trebuie spus și trebuie insistat asupra faptului că aproape orice rușine este un păcat (o rușine = un păcat, detaliile si pledoaria în favoarea diavolului se vor releva, sunt sigur, în comentarii). Ei bine toate rușinile astea colosale sunt un nimic, o bagatelă, un mărunțiș, un fleac, comparativ cu rușinea cea mare, aceea de a muri, când nu ești singur pe lume. Dacă ai, dacă ai, dacă ai… pe cineva, prieteni, dușmani, familie, amante/amanți, colegi, copii mici, foste soții/soți, foste amante/amanți, părinți, frați, sau simpli muritori care te cunosc (cât de cât), cea mai teribilă, mai umilitoare și mai ireparabilă rușine este aceea de a muri, așa deodată, dizolvându-te în neant, evaporându-te din existentă (a ta și a altora). Si mai ales, mare păcat (a se aprofunda). Numai cei singuri pe lume au dreptul să moară fără rușine. Incolo nu. Prin urmare sfatul meu este unul singur: Să nu mori Darie, să nu mori! 🙂

„Viața ca o pradă”,

mortea ca o rușine
(nu-ca-o-dramă…)