(b)Arca lui goE

b-Log anonim, amator si ventrilog al celor fara de blog. Despre NIMIC

Archive for septembrie 2021

Țiganul Djokovic (II)

Posted by Arca lui Goe pe septembrie 30, 2021

La cei 34 de ani ai săi, veteranul Novak Djokovic, destul de departe fiind de legendarul sau maxim valoric si de nivelul spectaculozității cu care-i obișnuise pe spectatorii profesioniști de tenis, a reușit totuși si anul acesta câteva performanțe remarcabile, printre care si aceea că a ajuns in 4 finale consecutive de grand slam, câștigând 3 dintre ele, ceea ce nimeni altcineva n-a mai reușit. Nole este singurul care a reușit, în trecut, să depășească aceasta performantă, ajungând în 4 finale consecutive de mare slam si câștigându-le pe toate 4. De fapt a ajuns in 5 finale consecutive câștigând 4 consecutive. O altă performanța remarcabilă de anul acesta a lui Novak Djokovic este aceea că a jucat, în compania lui Rafael Nadal, unul dintre cele mai frumoase seturi de tenis din istorie, set pe care l-a câștigat, împreună cu partida (semifinala de la Roland Garros)… Tot în anul acesta, bătrânul Nole a reușit recordul de a câștiga al-IX-lea titlu de grand slam la Australia Open si de a deveni singurul tenismen din istorie care reușește să câștige fiecare turneu de mare slam de cel puțin două ori. Acestea sunt performanțe la care cei mai mulți nici cu gândul nu gândesc, nici cu visul nu visează pentru întreaga lor carieră. Si totuși, acum pe final de an, senzația este de eșec, de ratare, Novak Djokovic având în ochii multora alura de învins. Deh, e greu să fii legendă. Așteptări mari. Pretenții mari. Si dacă Novak Djokovic (cu asemenea reușite) este învinsul, firesc ar fi să ne întrebăm cine sunt învingătorii… Desigur că ei există si merită menționați si ovaționați. Satisfacția de a fi martori ai unui moment istoric colosal (precum ar fi fost cel consemnat prin succesul lui Nole în a patra finală de grand slam de anul acesta) nu ne-a fost refuzată chiar pe gratis, fără compensații. Si când spun compensații, nu ma refer numai la lecțiile de morală, filozofie si meditație, incluse în refuzul respectiv, ci si la noii învingători. Despre acele lecții, dar si despre învingătorii care si-au câștigat victoriile în timp ce atenția era îndreptată în special care Nole si eșecul său, as vrea să mai zic(em) vreo două, trei vorbe, înainte de a trimite tenisul la odihnă si Arca în altă direcție. Așadar… (va urma, vin imediat)

Mi-as îngădui (cu permisiunea dumitale) să introduc aici o divagație. Aveam pe vremuri un prieten extrem de selectiv în privința lecturilor, etalând niște gusturi literare destul de bizare as zice. De exemplu îi plăceau la nebunie „Visul crestelor albe” a lui Viktor Astafiev si „Limba salvată” a lui Elias Canetti, cărți foarte bune nimic de zis, dar în același timp refuza si dezavua tot ceea ce nu se încadra strict (tematic si stilistic) în gusturile sale foarte înguste. Cu toții aveam preferințe literare si autori preferați, dar ne îngăduiam cu lejeritate să citim, să descoperim, si să apreciem cărți din afara acestei arii. Nu si amicul nostru. In grupul nostru de prieteni ne acceptam unii altora recomandările de lectură, citind câte o carte propusa de altcineva, încercând involuntar să deslușim ce si cum anume i-o fi plăcut prietenului in cartea pe care o recomandase ori, adesea, fiind de-a dreptul captivați de ea, să o includem spontan la favorite. Amicul nostru participa la conversațiile noastre despre cărți, purtate pe terase sau prin cârciumi, si se străduia să afle din discuții dacă vreo posibilă ofertă se încadrează suficient de precis în „stil” așa încât să merite să încerce lectura respectivă. In principal două erau criteriile prin care, cu o revoltătoare lejeritate (ni se părea nouă, celorlalți) o mulțime de cărți bune erau încadrate scurt la „maculatură”, cu care nu merită să-ti pierzi timpul. Primul se referea la proporția de ficțiune-non-ficțiune pe care se baza cartea. Un roman care se referea la niște evenimente sau personaje istorice era din start suspect că încearcă să plagieze si să-si bazeze gloria pe niște glorii preexistente. O hoție. Ce sfârâială e aia să impresionezi cititorul descriind atrocitățile vreunui război mondial, sau să povestești despre vreo revoluție, vreun rege, tzar, imperator, președinte, sau vreo celebritate, si să profiți literar de pe urma popularității acestora? „Război si pace”? „Nimic nou pe frontul de vest”? „Pe aripile Vântului”? Maculatură produsă de viteji care se arată după război. De apreciat sunt operele literare create din nimic, de la zero, care anticipează (sufletul omului) nu (doar) interpretează post-factum (faptele si/sau întâmplările). Daca nu era cumva victima vreunei neînțelegeri, omul nu se apuca să citească așa ceva. A citit „Ciuma” lui Albert Camus si s-a declarat încântat, până când, cu stupoare, a aflat, de la fratele lui (vitreg si mai în vârstă), că ciuma nu era ciumă ci nazism, si că orașul fictiv care îndura molima era de fapt Parisul sub ocupație. Chiar ne explica si nouă (cu o oarecare admirație) cât de parșiv si viclean a fost Camus încât să-l ducă cu preșul cu asemenea tertipuri si să-l facă să citească romanul. Dacă vreo carte pusă în discuție la un pahar de vin, trecea de primul criteriu, urma întrebarea cheie: „Asa, si ce ne învață pe noi cartea asta?” Ca să fie bună o carte trebuia să aibă musai o morală, un tâlc, o învățătură, ceva cu nume, care să contribuie la transformarea cititorului întru devenirea sa, să-l pregătească pentru a-l face să stie cum să reacționeze în viitor în fata unor provocări. O carte care livrează „doar” emoții e fără rost, fără sens, de parcă transformarea cuiva prin emoționare nu s-ar pune. Să zicem c-ar fi așa. Si atunci e normal să ne întrebăm: Povestea înecării la mal a țiganului Djokovic ce ne învăță pe noi? Care să-i fie morala? Are vreuna? Tu ce zici?

Update: Poate că… morala ratării apoteozei la mal a micului om mare Novak Djokovic, este atât de complicată si/sau de transcendentală încât putem considera că nu-i domne nicio morală în toată povestea asta, extrasă din futila lume a competițiilor sportive. Ce morală să fie? Ce morală ar putea fi? „Nu faceți ca ei”?! Prin urmare, în acord cu logica vechiului meu prieten, de demult si de departe, povestea asta nu merită nicio atenție, în sine. Morala acestei lipse de morală ar fi că eventuala frumusețe a tenisului se termină la tenis, pe teren, în joc si în joacă. Cui ii place tenisul să urmărească partidele, să admire măiestria jucătorilor, să extragă spontan din acest spectacol emoțiile potrivite si să le consume instant la fata locului, si să lase metafizicele pernicioase în plata filozofilor de meserie (zugravi si tinichigii) si sa nu mai facă comparații exagerate între vreun jucătoraș de tenis si Ghilgameș sau Isus (ca să nu se facă de râs si să nu-si atragă ei oprobiul maselor si batjocora semenilor). Asa să fie? O fi! Mă rog, cine are talent artistic, poate încropi povești în care să propună câte o morală cu tentă antropologică, transcendentă tenisului, ca să distreze, să impresioneze si eventual să emoționeze publicul si să-l provoace la horă. Cu condiția să nu se ia prea tare în serios si să rămână conștient că morala propusă este inventată, nu descoperită. Nu știu de ce acum îmi vine în minte povestea păstorului care fiind singur si uitat de lume, pe lume, si-a sculptat singur o „nevastă” din lemn, si care i-a ieșit atât de neverosimil de frumoasă, încât aceasta a prins spontan viață. Poate prind vreun dobitoc care să vină si să declame ritos si isteț că așa ceva nu-i posibil, că nu știu ce fac cu el. Este foarte posibil. Doar sunt atâtea femei neverosimil de frumoase pe lumea asta. Care au prins viață. Chiar si din cele urâte sunt unele destul de însuflețite. (desigur că va urma)

in recreație un intermezzo: pseudo-bibliografie cvasi-facultativa: Despre autoamăgire

Alt update: Oricine poate fi victima auto-amăgirii, inclusiv spectatorii competițiilor de tenis si/sau jucătorii de tenis, ceea ce se întâmplă de obicei din cauza unor așteptări nepotrivite, exagerate. E drept că adesea jucătorii sunt cei care înșală așteptările, relativ realiste si îndreptățite, ale spectatorilor, dar de si mai multe ori spectatorii se amăgesc singuri, imaginându-si idolii (sau favoriții) mai puternici decât sunt în realitate. In privința jucătorilor s-ar putea crede că, in cazul vreunei dez/amăgiri, este exclusiv vina lor, individuală, ei fiind cei care si-au stabilit niște obiective, țeluri, si tot ei cei care nu le-au dus la îndeplinire (supra-evaluându-si potențialul). Totuși lucrurile sunt mai subtile de atâta. Sunt o mulțime de factori exteriori care au o contribuție colosală atât in ceea ce privește obiectivele pe care si le propune un jucător cât si in ceea ce privește așteptările sale in legătură cu atingerea acelor obiective. Probabil ca Novak Djokovic nu si-ar fi propus să câștige peste 20 de turnee de mare slam si nu s-ar fi aventurat in asemenea provocare (…) dacă rivalii săi, Federer si Nadal n-ar fi câștigat deja câte 20 de turnee, si nici aceștia n-ar mai fi fost motivați să câștige atâtea turnee dacă n-ar fi simțit în ceafă răsuflarea urmăritorului. Federer mărturisea că obiectivul lui era să câștige 15 turnee de mare slam (adică cu unul mai mult decât Pete Sampras, precedentul recordman), gândindu-se probabil că niciun alt jucător nu va reuși neverosimila performanță. Cei trei mari corifei ai tenisului își datorează unul altuia faptul ca au câștigat atâtea trofee. Desi si-au disputat multe finale ei intre ei, câștigându-le unul în dauna altuia, impresia mea este că (oricât de paradoxal ar părea), în absență celorlalți doi, oricare dintre ei, ar fi câștigat nu mai multe, ci semnificativ mai puține trofee. In tenis abilitatea construirii si re-construirii cvasi-perpetue a motivației de a câștiga, are in întreaga strategie de management al succeselor si al succesului in cariera, o pondere mult mai mare decât in orice alt sport, fie doar si pentru simplul fapt ca in niciun alt sport nu exista patru campionate mondiale in fiecare an. Este extrem de ușor să te de-motivezi după ce-ai câștigat unul-două turnee de mare slam (exemple cat cuprinde)… De la un punct încolo este mult mai greu să-ti găsești sau să construiești sau să-ti inventezi (pur si simplu) motivația pentru noi obiective, decât de a te antrena si pregăti pentru acel obiectiv (după ce ti-ai găsit sau inventat o motivație suficient de solidă si de persistentă). Probabil că una dintre multiplele moralele ale finalei de la US Open de anul acesta are legătură cu dinamica găsirii unor motivații solide în batalii purtate mereu pe viață si pe moarte.

Posted in Arcaluigoeologie | 54 Comments »

Țiganul Djokovic

Posted by Arca lui Goe pe septembrie 25, 2021

Prezentul discontinuu – Nimicnicia lui Nole

Cronica ratării unei apoteoze anunțate.

Când s-o-împărțit dragostea publicului, fost-a el Nole dus la lucru si la unii o dat cu caru’, numa’ lui/a cu pa-harul… Omul le-a zis pa si a luat harul, devenind cel mai mare tenismen din istorie, fără a fi însă nici cel mai iubit, nici cel mai adulat, nici cel mai apreciat, nici de public, nici de presă, nici de sponsori, în afara câtorva (mai ciudați) de pe lume, excepții neglijabile. Totuși, ca să nu mai lase loc de prea multe comentarii gen c-o fi, c-o păți, omul nostru din Belgrad, nu mai avea decât de pus o cireașă pe tort. Atât.  Însă Novak Djokovic s-a înecat ca țiganul la mal. Drama, de proporții colosale, comparabilă ca anvergură cu dramele combinate al lui Don Quijote si Don Juan, mușamalizată discret si trecută, între timp, cu vederea, sub tăcere, s-a întâmplat totuși aievea… (am fost acolo si am văzut cu ochii mei) de parcă ar fi desprinsă dintr-un film de-al lu Emir Kusturica pe muzica lui Goran Bregovic. Despre natura acestei drame ar fi, cred, câte ceva de zis.

Se poate presupune că în continuare urmează a fi spuse lucruri importante sau emoționate sau măcar fistichii. În tot cazul lucruri extra-ordinare, ieșite cumva din comun. Sau că cel puțin aceasta este intenția sinceră a autorului auto-motivat. Altminteri de ce s-ar deranja (si ne-ar deranja). Nu? Se poate presupune că în continuare cititorul este pregătit să recepționeze lucruri importante sau emoționate sau măcar fistichii. În tot cazul lucruri extra-ordinare, ieșite cumva din comun. Sau că cel puțin aceasta este intenția sinceră a cititorului (auto-selectat). Altminteri de ce s-ar deranja (si ne-ar deranja). Nu?

Ei bine nu. Azi nu. Nu urmează nimic important, emoționat, fistichiu sau ieșit cumva din comun, nici măcar la nivel de intenție. Este aceasta o simplă reglare contabilă a excesului de vorbe reziduale rămase neutilizate la timpul potrivit, palavre găsite în surplus la inventar, care încarcă inutil gestiunea si care trebuie date la casat. Cam ca atunci când, în timp ce dormim ni se radiază unele amintiri si ni se rearanjează, în subconștient (?!), amintirile rămase si prioritățile, rezultând colateral visurile, ca povești absurde, fantasmagorice, lipsite de logică si coerență.

Așadar si prin urmare, numai si numai cine chiar n-are nicio treabă pe-acasă sau prin altă parte, ori care prin absurd este momentan totalmente lipsit de inspirație si refuzat de muze în a-si găsi orice altceva util si/sau plăcut de făcut, poate să rămână. Ceilalți nu. Aveți două minute să părăsiți incinta.

Cine pleacă acum nu trebuie să plece mai târziu, iar cei care pleacă mai târziu sunt rugați să o facă discret, în liniște, fără suspin, fără adio si fără la revedere.  … … Foaie verde cucuruz, fruntea sus măi frate, fruntea sus… 

Așa, acum c-am rămas noi între noi, alde nimeni, sau (ideal) chiar nimeni, să revenim la chestiune: drama înecării la mal a țiganului Djokovic. Probabil că ar fi nimerit să încep cu un „se făcea că…”  Pentru că altminteri, dacă aș fi avut de spus lucruri importante, emoționante sau măcar fistichii, ar fi trebuit sa încep cu „a fost odată ca niciodată…” fiindcă toate lucrurile realmente importante s-au întâmplat cândva demult, în timpuri imemoriale, lucruri care și-au dovedit importanta prin „simplul” fapt că au rezistat uzurii, reușind să răzbată până la noi, scăpând uitării, rostogolindu-se perpetuu în mentalul colectiv si fiind astfel validate de trecerea inexorabila a timpului, si de abundenta acestuia, precum povestea lui Ghilgameș, a lui Alexandru Macedon/ski or a lui Isus din Nazaret. Oricât de importante, legendare si mitologice mi s-or părea mie niște întâmplări de ieri sau de săptămâna trecută (ca de exemplu finala de la US Open), probabil că n-oi putea relata despre ele începând cu „a fost odată ca niciodată”, căci ar fi un abuz ridicol… Si totuși ! Ce m-ar putea costa să forțez un pic nota? Ia să vedem… A fost odată ca niciodată ieri, o dimineață ca oricare alta. Am ieșit la alergat și am alergat eu la pas, ca vântul doar cu gândul, până la cafeneaua din colț, unde mi-am comandat o cafea. În așteptare, am remarcat pe pereții cafenelei mai multe tăblițe decorative cu mesaje motivaționale. Una dintre ele menționa ”Love is never wrong !” Am zâmbit, zicându-mi, „normal”, pentru că „Love is blind”. Apoi chiar m-am întristat nițel pentru că, recitind tăblița cuneiformă, mi-a iești la a două lectură „Love is never love !” Eroii legendari mitici și semizei (mai exact două treimi zeu și o treime om) au reușit cumva să devină nemuritori, la un moment dat. Ghilgameș la 31 de ani, Alexandru Macedon la 32, Isus din Nazaret la 33, iar Novak Djokovic era cât pe aci să devină si el tot așa la 34. Păcat că, deh, nu fu să fie. O nemuri el altădată, mai târziu, poate, dar nu știu dacă s-o mai pune. ☹

 „Novak Djokovic” nu-i o singură poveste, ci o culegere de basme fantastice care s-au spus în același timp: Djokovic tenismenul, Nole gladiatorul, Djoko performerul, Novak legenda, cuvântul … Ca atlet a avut de jucat si de inventat tenisul si sensurile acestuia, în disputele sale cu rivalii din arenă, lucruri care i-au ieșit si îi ies fabulos, tenisul, ca spectacol, câștigând colosal, prin prestația lui Novak: frumusețe, sens, semnificație si destin. Înțelesurile tenisului au sporit în profunzime adăugându-și dimensiuni pe care nu le-a avut până la el. Spectacolul a sporit în complexitate, multiplicând unghiurile, perspectivele si satisfacțiile aferente oferite spectatorului de tenis (fie că acesta privește siderat un simplu schimb de mingi sau un game, un set, o partidă, un turneu ori tenisul, așa in curgerea sa fluidă). Este, împreună cu Rafael Nadal si Roger Federer, un artizan genial al unei epoci de aur în tenis, care probabil că nu se va repeta prea curând. Despre tenismenul Djokovic s-au spus si se vor mai spune multe… vorbe. Loc cât cuprinde.

Nole gladiatorul este o altă poveste. Iar povestea aceasta ne spune despre un băiat venit în tenisul mare dintr-o țară mică, atunci când apele se separaseră deja. Vechile generații de gladiatori se pensionaseră, iar la putere se instalaseră noii zei Roger Federer si Rafael Nadal… care stăpâneau deja, deplin, peste arene, competiții, trofee, bani, atenția publicului, a mass-media si a sponsorilor, formând împreună noua ordine mondială a tenisului, făcându-i (ca și) uitați pe predecesori, iar pe spectatorii făcându-i să nu aștepte invitații speciale pentru a-si alege favoritul si a-l transforma in idol. Roger si Rafael si-au împărțit în mod echitabil publicul, Federer luând partea leului, iar Nadal partea… tigrului. Si când se păreau ca rivalitatea dintre Fedex si Rafa va fi motorul de bază care va întreține animația si emoțiile publicului pentru o durată nedeterminată, hop că mai apăru din senin, ca o floare, încă un flăcău, al nimănui, cu tupeu si declarații belicoase, insolite si insolente, cum că are de gând sa devină No.1, lider mondial, si alte bazaconii de acest gen. Fanii celor doi „idoli” l-au privit ca pe ciudățenie care trebuie ignorată, până când gluma a început să se îngroașe si să prindă contur si culoare. Trebuie amintit că în genere „un fan” este o ființă care se supra-identifică cu idolul său, implicându-se emoțional în susținerea acestuia ca si când ar fi mai mult decât el însuși. Pentru fan, de îndată ce si-l adoptă, idolul este fanul însuși, este Dumnezeul fanului, si, mai presus de asta, este (ca si când ar fi) fiul fan-ului, adică cineva pe care să-l susții până în pânzele albe, să-i ierți multe (totul la o adică), s­ă-i iei partea si să-i combați dușmanii, pe termen nelimitat. Când a ajuns Nole in arene, cam toți fanii erau deja luați, si luați fiind aceștia l-au luat in colimator pe Nole ca posibil dușman al zeilor. O astfel de realitate nu prea se schimbă cu una cu două, atașamentul, inerția si rezistenta la schimbare, refuzul de a-ti nega alegerile, menținându-te sine die in plasa idolului. Așa se face că doar o mică parte din spectatorii de tenis au ajuns la concluzia că este nimerit să schimbe tabăra din mers, devenind fanii lui Novak Djokovic, printre aceștia aflându-mă si eu unul, de vreo 10-12 ani, după ce am evadat din „mrejele” lui Roger Federer. Despre explicația acestei metamorfoze i-am povestit cândva cu lux de amănunte unui fan de-al lui Federer, care obișnuia să facă vizite si fandări pe Arca lui Goe. Știu si vreo câțiva veniți aici din zona Nadal. Totuși, suntem o minoritate, așa încât noul nostru idol a trebuit sa se descurce într-un mediu eminamente potrivnic dacă nu chiar de-a dreptul ostil si, slavă Domnului, s-a descurcat foarte bine, ținându-se de cuvânt punct cu punct. A devenit no.1, lider, i-a învins sistematic pe rivali luând-le caimacul, s-a impus cu autoritate, depășind recorduri si bariere. Nimic suficient încât să capete adulația necondiționată a publicului. Este probabil unicul campion din tenis care a reușit să-si câștige faima, gloria si prestigiul în ciuda publicului, împotriva acestuia, în bătălii epice si epopeice, duse în paralel cu bătăliile avute împotriva marilor săi rivali. Bătălii care s-au transformat încet, încet, într-un război de uz-ură. Chiar dacă din ostilitatea publicului Nole a reușit în mod constant, admirabil si exemplar să extragă motivații si energie în a-si purta bătăliile cu ceilalți zei, totuși cu gândul că nu-i si el iubit si adorat (ca ăialalți), omul nu s-a împăcat niciodată. Si câte n-a făcut pentru marea împăcare cu zeul popor, cu regele public, cu gloata! S-a țigănit! Si-a scos inima din piept după fiecare bătălie câștigată în arenă si a zbârlit-o publicului în cele patru zări. A învățat modestia, calmul, karma, zen-ul si feng-shui-ul, dar în zadar. Neclintite si neîndurătoare au rămas ne-învingătoarele armate vrășmașe… până mai adineauri. Când… Dar, să nu anticipăm. 

Pentru a-si oficializa supremația si pentru a mai tempera elanurile cârcotașilor cu orice preț, s-a închegat cumva ideea că Novak Djokovic trebuie să facă anul acesta 2021, ceva ne mai văzut, o misiune imposibilă (gen Harap Alb la cererea Spânului) ca de exemplu să câștige consecutiv toate cele patru mari turniruri într-un an, adăugându-și astfel si cel de-al 21-lea mare șlem în colecție, întrecându-i astfel pe monstruoșii săi rivali. Ce zici Nole? Te bagi? Ce mare lucru pentru un geniu ca tine? Ai doar de câștigat 28 de meciuri la rând in turneele de mare șlam, unul singur de pierzi, si totul s-a năruit… Ce șanse să fie pentru un așa ceva, pe hard, pe zgură, pe iarbă, pe hard… e ne mai întâmplat. Provocarea ne rostită cu voce tare umplea totuși aerul cu vibrații, în lumea tenisului, unii așteptând triumful lui Djokovic, alții așteptând să-l vadă rupându-și gâtul, si unii si alții cu sufletul la gură. Misiune imposibilă? Nu pentru Nole. Că doar mai câștigase, el Novak Djokovic, 28 de meciuri la rând si 4 turnee de mare șlem consecutive în decurs de un an, chit că acuma nu-si prea mai amintea nimeni de întâmplare (Novak Djokovic, singurul în era open a tenisului, a câștigat totuși cele 4 turnee consecutiv, în decurs de un an, în ordinea Wimbledon, US Open, Australia Open, Roland Garros, 28 de meciuri la rând, în cap, doar că performanță nu s-a prea mai pus la socoteală, așa că fiindcă cică turneele au fost în calendare în doi ani diferiți)… Si aventura s-a declanșat și, ceea ce părea imposibil… a început încet-încet si greu-greu, să prindă contur, un meci, doua, trei, șapte, un turneu, doua, trei… pe hard, pe zgură, pe iarbă… Si iată că s-a ajuns la ultimul turneu de mare șlem al anului, mai sunt de jucat si de câștigat șapte meciuri, șase, cinci, patru, trei, două… victorie după victorie, unu, mai e de jucat si de câștigat un meci, un singur meci… un munte. Maine-i marea finală, apoteoza, istoria, legenda, limanul, destinul, inevitabil, inexorabil, implacabil, ineluctabil… Cine sau ce să-l mai oprească?

Epilog: Încurajat si ovaționat neverosimil, nebunește, o data, ca niciodată, de către un public vulcanic si amnezic, Novak Djokovic, de nerecunoscut, cu un joc confuz si nesigur, a pierdut în mod categoric finala, ultimul meci, cu 3-0 la seturi, în fata unui Daniil Medvedev imbatabil si imperturbabil. De e sens într-asta. N-ole – N-ole-ole-ole…    

Update 1. After all No Country for Old Men

Update 2. Câteva considerații târzii. Împotriva multor aparențe, compunerea de mai sus nu este despre tenis. Este despre iubire si amăgire, despre destin si hazard si despre alte câteva asemenea mărunțișuri vorbite în limba tenis. Ne fiind însă un vorbitor fluent în limba respectivă, n-am reușit să ating nici concizia necesara evidențierii esențialului (rătăcit pe undeva printre rânduri), nici elocința de a-i atrage si stimula pe alții să o facă ei în comentarii potrivite. Mă rog, nici nu prea aveam pe cine să stimulez, căci nimeni din siaj nu prea vorbește limba respectivă, nici măcar la nivelul amatoricesc si cu multe dezacorduri la care mă învrednicesc s-o vorbesc eu, câteodată, singur dar cu voce tare, ca nebunii. Si zic așa „ca nebunii”, păstrând convenția contextului clasic în timpul vorbirii, pentru că pe partea cuantică nu-i nicio nebunie, iar singurătate nici atât, ci doar hazard, probabilități, posibilități, incertitudini si funcții de undă (ah, metaforă). După cum bine știu că știi, în context cuantic orice nebunie denotă normalitate. Dar în fine, să nu deviem si mai tare de la subiect. Ce voiam să adaug în deznodământul si așa dezlânatei balade a înecării lui Djokovic precum țiganul la mal, în apele învolburate ale fluviului 2021, ar fi că… desi nota tragică asociată catastrofei respective reflectă o realitate cât se poate de dramatică (pentru ca evenimentul neatingerii acelui liman este, cel puțin din câteva perspective, o reală catastrofă), totuși în stilul său caracteristic, multiversul are bunul obicei de a se oferi pe sine, cu generozitate, într-o multitudine de straturi si dimensiuni care denotă universuri paralele, în care numai rareori o tragedie este capabilă să afecteze mai mult de un singur univers. Ca de obicei, ceea ce e dramă si agonie într-un univers, în altele este un simplu fapt divers de o absolută neutralitate, în caz că nu-i chiar vreun extaz sau vreo comedie. Novak Djokovic a ratat o performantă simbolică (încărcată de câteva semnificații remarcabile), așteptată îndelung si cu mari emoții de către o mulțime (ne vidă) de oameni, multi din afara tenisului. Procesul în care s-a coagulat aceasta așteptare în mintea si/sau sufletul unor oameni (în particular si în mintea si/sau sufletul lui Novak Djokovic, si el un om ca toți oamenii) este departe de a fi unul trivial, iar felul in care s-a finalizat (trist si pesimist pentru unii, vesel si optimist pentru alții), are toate atributele unei tragedii antice, pârând post factum a fi fiind una planificată în detaliu cu geniu sofoclean. Se relevă de-a dreptul diabolic felul in care cel îndreptățit (prin prestigiu, prestanță si încrederea spectatorilor, fani, anti-fani si gură-cască deopotrivă) să obțină acea performanță, este adus pas cu pas către punctul culminat al încercării, astfel încât să ajungă acolo, la limită, epuizat, vlăguit, marcat de pesimism si neputință, deposedat de energie si de încrederea că poate si merită să atingă acea performanță. Gladiatorul Djokovic, acceptat si aclamat de public, ajuns în arenă pentru ultima bătălie, copleșit dintr-o dată, nu se mai simte îndreptățit nici să-i fure (iarăși) visul lui Medvedev, și nici să-i depășească în glorie si trofee pe vechii săi rivali, Federer si Nadal, plângându-și singur de milă, în hohote, învins, sub prosop. Djokovic cel învins. (Un anti-fan a postat pe un zid media că acesta a fost cel mai dulce moment al anului, în tenis, Djokovic plângând în hohote)… Dacă nici asta nu-i tragedie atunci nu știu care alta ar putea fi. Poate vărul Shakespeare să mai stie… Dar vorba lui nenea Iancu (Kafcaragiale), nu trebuie să disperam, pentru că nu s-au terminat ministerele si nici universurile… paralele, iar triumful talentului este întotdeauna inevitabil. Va urma. 🙂

Posted in Arcaluigoeologie | 71 Comments »

Contrapunct(e)

Posted by Arca lui Goe pe septembrie 15, 2021

In general veștile sunt triste, de-a dreptul îngrijorătoare. In particular vestea bună este că veștile sunt atât de triste si de înfricoșătoare, încât asta chiar nu prea mai contează si că prin urmare putem să le ignorăm cu desăvârșire si să ne vedem liniștiți de treburile noastre (imaginare), pe care le avem, savurând, in egală măsură, rezultatele obținute în sine, cât si satisfacțiile aferente care ne cuprind de fiecare dată când reușim să ducem onorabil la bun sfârșit câte o astfel de treabă (imaginară), după tipic, in acord „cu” si relativ „la” etapele vieților noastre, cu vremurile (tempora si mores), cu ceilalți si restul lumii, cu conjunctura, cu… adică să ai parte de note bune, jocuri frumoase, examene luate, succese in viată, casă, masă, mașină, sex de calitate, prieteni, petreceri, meserii bănoase, respect, recunoaștere, faimă, dragoste, iubire, dorințe, satisfacții, împlinire, apreciere, filme bune (Melancolia), copii reușiți, să plantezi un copac, să scrii o carte, o poezie, să te bucuri de anonimat, să ai parte de sănătate si de însănătoșiri grabnice, să călătorești, să cunoști lumea, oamenii, femeile, să te cunoști pe tine însuti, să te recunoști, să fii deosebit, să fii ca toți ceilalți, să pictezi, să compui, să meditezi, să faci yoga, să te reconciliezi cu universul, cu dumnezeu, cu restul oamenilor, cu mecanica cuantică, mă rog, chestii din astea, să-ti faci treaba, să-ti joci rolul, poate chiar să-ti scrii partitura, să  te plimbi cu bicicleta, să te lași cuprins prostește de bucuria de a fi si de liberul arbitru, de noutăți si de abilitatea de a (tot) învață… si de a fi curios. Să te menții ocupat, într-o notă pozitivă, cu filozofii bucolice  (nu de greață, ca Sartre) si să lași naibii, in plata Domnului, veștile triste si înfricoșătoare. Iar dacă simți si simți că ispita e mare si că te paște primejdia de a lua in serios veștile cele triste, si de-a dreptul îngrijorătoare, ne fiind tu totodată nici iluminat de duhul indiferenței eliberatoare, nici sub tutela zeului inversiunilor optimiste, atunci mai bine sinucide-te liniștit (cu o armă cu lunetă), sau, dacă nu, si nu, atunci apucă-te de rezolvat probleme de aritmetică simple, precum problema 3n+1 sau problema numerelor prime pereche.   

(atenție) Va urma…

P.S. Daca ești in categoria naturilor fericite, adică a acelora care habar nu au despre veștile triste, de-a dreptul îngrijorătoare, ar fi poate de preferat să te îndepărtezi în mare grabă, și să nu te mai întorci prea curând prin zonă, pentru că există riscul ca acestea să fie menționate, așa…  aluziv, și, accidental, să și înțelegi despre ce ar fi fiind vorba, și să-ti complici astfel în mod gratuit existenta. Desigur că șansele unei asemenea secvențe de evenimente sunt extrem de mici, dar totuși, de ce să riști?

…multe, multe contrapuncte…

(prin) Urmare: Lumea se întinde mai departe de Ploiesti, mai departe de Câmpina si de Câmpia Turzii, de Paris si de Honolulu. Mai departe de Centura Kuiper si de Norii lui Magellan, mult mai departe. Se tot întinde… Oricât ne-am strădui să rămânem în cercul nostru strâmt, (po)veștile (bune, rele) (ne) vin de departe.

The most merciful thing in the world, I think, is the inability of the human mind to correlate all its contents. We live on a placid island of ignorance in the midst of black seas of infinity, and it was not meant that we should voyage far.” (Cred ca asta i-ar fi plăcut si lui INTJ)

Cu mintea sa „diabolică” sau măcar îmbârligată, Admin-ul a oferit câteva piste false, făcând trimiteri discrete către posibile vesti profund triste si de-a dreptul înfricoșătoare, cu care i-a amenințat (in derâdere si devălmășie) pe martorii preconizați, mai mult sau mai puțin întâmplători, ai prozei sale. Spre posibila dezamăgire (!?) a admin-ului pistele respective au rămas complet neexplorate (neatinse), pasagerii de pe arcă, ce joacă simultan si rolul spectatorilor co-mediei, găsindu-si cu ingeniozitate propriile piste „false” pe care să joace leapșa până la deplina epuizare. Ceea ce s-a si întâmplat… fiecare cu pista lui… disjuncte, Iosif cu a lui (pseudo-predici mistico-morale), Humor cu a lui (conspirația ocultei), Bau-Bau cu a ei (sacrificarea talentului ei literar pentru alinarea suferinței existențiale a Admin-ului), Stely cu a ei (promovarea Bua-Bau-lelei ca contributor de bază si de vază pe Arcă), Aila cu a ei (gogoșării si arlechino-isme), fiecare convins de frumusețea si importanta gesturilor lor făcute exclusiv in ajutorul, in favoarea si spre binele Arcei si al Admin-ului, sau măcar a comunității si/sau cui s-o găsi, nimeri… Mai puțin dl. Neamtu Tiganu, care nu are niciodată asemenea pretenții, luându-se in seamă pe față, sincer si onest. Cum să nu-l iubești? Vine omul, se laudă cu vreo ispravă, își dă singur un like si… pleacă, fără să mai aștepte si să pretindă alte aprecieri, mulțumiri, recunoștință, aplauze sau recunoaștere. Ar mai fi d-na Fotosinteza, dar d-ei este din alt peisaj si din alt film, așa ca deocamdată nu se pune la socoteală. Dar uite că m-am luat cu vorba si era sa uit de unde am plecat si de ce-am venit: falsele vești profund triste si vag înfricoșătoare scăpate din atenție si din discuție. Le-as mai da o șansă. Mică dar orișicât. Șansa de a auzi ce păreri, impresii, sentimente or avea vajnicii spectatori ai propriilor spectacole de pe Arca lui Goe, despre veridicitatea acestora si mai ales despre abisalitatea si înfricoșător-ismul acestora. Prima ar fi cea din atingerea Melancoliei, despre faptul ca viață n-ar fi decât un accident nefericit, unic, că există doar pe Pământ si că este esențialmente ceva profund rău, malefic, o tentativă de re-ciclare a răului, care trebuie să înceteze, să dispară, înainte de a deveni un perpetuu ciclu al răului in lume. E aceasta o veste plauzibilă? Dar tristă si înfricoșătoare este? A doua pistă falsă pe lista lui Goe este faptul ca matematica nu este in stare si (in schimb, sic) nici nu va fi capabilă să rezolve niște probleme simple (precum cele menționate). Matematica instrumentul divin ca mijloc de înțelegere si interpretare a Universului si a lui Dumnezeu, este de fapt un moft, o jucărie neputincioasă. E aceasta o veste plauzibilă? Dar tristă si înfricoșătoare este? Tu ce părere ai? Da, da, tu…

Muncă de lămurire (nu glumă), dar iată că am reușit, în cele din urmă, să biruim haosul si entropia in zona comentariilor si să aducem putină ordine in complexitate, făcându-i pe toți vizitatorii (fără excepție) să fie cu toții (într-un glas) on topic si să livreze exclusiv răspunsuri la obiect (si la subiect), cu maxima elocvență posibilă. Eterogenul public a fost in cele din urmă omogenizat. Așa da! Deci se poate!

Fiecare animal vine pe planetă (de unde vine? din ou, din pizda mă-si, din neant, dracu știe de unde, nu contează), și-și vede neabătut de treaba lui, întocmai și la timp, în arealul lui. Papă iarbă, gazele, furnici, crustacee, sau ce-o păpa, își elimină ritualic concurența si/sau se-împerechează în ciuda acesteia, repetă identic de vreo câteva ori treburile astea si apoi plecă de pe planetă (unde pleacă? fix de unde a venit, cui îi pasă?) si animalul pare fericit si împlinit, absolut nimic ne perturbându-i ordinea firească si bucuria cu care-si joacă rolul. Bucuria de a fi (ființă). Cu excepția animalului-om. Care…

Posted in Arcaluigoeologie | 212 Comments »

EMMA-nciparea tenisului…

Posted by Arca lui Goe pe septembrie 9, 2021

Am intenționat să intitulez acest „eseu” „schEmma Răducanu”, o găselniță simplă care s-ar fi potrivit minunat conținutului de redat publicului, doar că, făcând un tur de onoare pe la vecini, am constatat că e luată, si că altora le-a trecut deja prin tărtăcuță respectiva micuță alcătuire, de altfel simplă și, și la mintea cocosului, așa că, forțat de niște împrejurări ca acestea, a trebuit să caut și să găsesc alt titlu, care să se potrivească unei cronici sportive ce-ar descrie plastic esența întâmplărilor de la US Open-ul de anul acesta, pe latura feminină a existentei sale: EMMA-nciparea tenisului… Sunt curios să văd dacă s-or sfii sau nu con-frații mei mai mari de la „Cronici. Satire. Șarje.” să o folosească în vreo titulatură după meciurile de astă seară. Vezi acuma… depinde si de cum o considera Emma (CREMMA DE LA CRÈME) ea însăși în personaj, să le dea apă la moară în acest sens. Sau nu. Dar să lăsăm vorba lungă si să revenim la proza scurtă cu subiect si mai ales cu predicat. Iată despre ce este vorba. In plină epopee de scriere, în contemporanitate, a unei pagini de istorie glorioasă a tenisului, ori, din contră, de dramatică ratare a acestei scrieri, o dilemă din care n-om putea ieși… decât hăt… peste măcar încă vreo câteva zile (o mică eternitate), în aceste momente de înălțător sublim, în care cei pro si cei contra (lui Nole, acest Ghilgameș al post-modernismului glorios la orașe si state) sunt în apoteotica tensiune de dinaintea deznodământului, față cu măreția întâmplării, vine schEmma Emma cu crEmma, ca o floare, si zice „da’ bine bobocule ce mare pricopseală o fi șlamul asta de se lupta ale garibaldi ca leii pentru el?”, „ca uite, dacă mă forțez un pic pot si eu sa-l iau acasă, si să-l arat babacilor, ca să mă creadă c-am fost la Flushing Meadows în turneu si nu cine știe pe unde aiurea. Nu că le-ar păsa… dar orișicât„. O mai ridicolă banalizare a întregului tam-tam mediatic referitor la grandoarea publicitară a celui de-al patrulea turneu de mare șlam al anului (devenit așa deodată întâiul, prin dramatism si prin abilitatea de a oferi publicului, încă din sferturi, meciuri care pe la alții sunt finale), decât un triumf al Emmei Răducanu (vere pe asta o cheamă ca pe Tamango) într-o finală în contra lui Leylah Fernandez, nici că s-ar putea sau că s-ar visa. Presupun totuși că finala fetelor se va consuma, cuminte, între Maria Sakkari si Aryna Sabalenka si chiar că Elada va triumfa un pic… dar, dacă printr-un miracolul oarecare, cele doua fetițe din Canada, Anglia, Romania, Ecuador, China si Philipine vor ajunge să-si dispute finala de la marele Open american, asta va fi un semn de supremă globalizare și emancipare a tenisului feminin (si nu numai) și o pălmuță dată generației de tenismene modeste, rămase ani de zile in umbra lăbărțată a Serenei Williams, așteptând cuminte să le vină si lor rândul la plăcintă, doar pentru a asista acuma (tot cuminte) la nașterea unor legende adolescentine pe scurtătură. Nu că n-ar merita. Merită. C-așa-i in tenis.

P.S. Deși jocul lui Leylah Fernandez pare mai consistent si mai aproape de rigorile profesionalismului, lejeritatea cu care joacă Emma Răducanu, denotă o genialitate precoce… ceva de speriat. si P.P.S. Indiferent de câte alte meciuri fără set pierdut va avea Emma pe drumul emancipării tenisului de sub oprimarea Serenei Williams si a amintirii acesteia, sper ca Nole să rămână băiat salon, serios, concentrat pe problemă, ignorând cu detașare suverană perturbațiile, inclusiv diversiunile si banalizarea succesului în grand șlam-uri, cel puțin până duminică noaptea. Măcar atâta reper solid să mai avem si noi spectatorii profesioniști de tenis pe lumea asta.  

UPDATE: Normal ar fi să inventez niște cuvinte si să încropesc ceva (un soi de avan-cronică) despre finala fetelor de la US Open de anul acesta, dar vuiește deja planeta. Aproape sigur că orice as spune va fi fost spus deja, undeva, în vreun nod mai central al năvodului. Se preconizase scrierea unei pagini de istorie la US Open… pe ramura bărbaților, unde seniorul Djokovic era așteptat cu docența in tenis, pentru a confirma de jure ceea ce este cunoscut de facto… eveniment aflat încă în plină desfășurare… Dar pentru ca nu cumva să rămâie US Open-ul de anul acesta repetent (ca cel de anul trecut), fără eveniment notabil de mare anvergură, conul destin s-a gândit să ofere, pentru orice eventualitate, o variantă de rezervă, așa, just in case, reușind însă să se întreacă (cu mult) pe sine, cu ditamai pleașca de eveniment istoric unicat, planetar: la US Open finala fetelor de anul acesta este finala fetițelor… cosmice… Ceva ce nu se întâmplă decât o dată la o mie si ceva de ani… Așadar, US Openul este acoperit in privința asta, încă de joi. In mod clar întâmplarea de sâmbătă o eclipsează binișor pe cea de duminică (printr-o anvergură ce poate părea cu ușurința ca fiind anormal de gogonată), si asta in-di-fe-rent de cum s-or întâmpla lucrurile… azi, mâine, si poimâine… (trei zile, că atâta ține de regulă o minune)… viitorului ulterior (sic) revenindu-i sarcina ingrată de a stabili dacă aceasta finală a fetițelor este o simplă comedie apocaliptică, propusă ca bășcălie la adresa tenisului eminamente feminin, sau dimpotrivă, punctul de start al aceluiași tenis (spre glorie si normalitate), după mult așteptatul si necesarul reset. Până la anul pe vremea asta ne-om lămuri noi cumva. Deocamdată nu trebuie să ne facem astfel de probleme de con-știință, fiind mai mult decât suficient să ne lăsăm in voia minunii si să savurăm spectacolul in arena de circ, mulțumiți că ni se dă apă la moară (să moară dușmanii mei)… alegându-ne favoritele si favoriții (care nu si-i au deja), pentru a lăsa emoțiile gratis să ne hărțuiască cum or vrea. Aviz amatorilor (mă refer exclusiv la spectatorii profesioniști de tenis… desi sunt sigur că si dintre ceilalți muritori se vor găsi destui sa-si extragă „satisfacții” colaterale, că așa e in tenis, loc si pentru gură cască). Pentru finală, eu unul țin cu EMMA (Crypto si lapona Enigel), aceasta fată diabolică, de o ingenuă genialitate, ce pare ajunsă aici ca urmare a unui pact cu diavolul ori cu bunul Bill Gates (cel cu cip-urile, iată prototipul). Leylah e minunată, dar totuși am mai văzut așa ceva (parca tot de prin Canada, ale Bibi), dar Emme din acestea nu. Merg pe mâna ei, presupunând că va câștiga, în două seturi, ca de obicei, deja).

Update 2: Emmancipare nu glumă. Dupa finală feminină de la US Open, am plăcuta senzație că de data asta nu mai e țeapă, gen Ostapenko, Kenin, Krejcikova si alte paparude, si că de data asta e pe bune, asistăm la un început de istorie glorioasă, si că mândruțele astea două o să facă spectacol din rivalitatea lor si în următoarele decade.

Si pentru că o istorie merge bine cu alta, azi-mâine o să-l vedem si pe Nole Maximus, adăugând sclipirea necesară glorioasei si inegalabilei sale cariere. Cred că mâine se va găsi cineva din tribune, care va striga la momentul potrivit: Nole-Maximus, Nole-Maximus, Nole-Maximus… 🙂

Emmanciparea tenisului. Epilog.

Lecția despre cub

poezie
de Nichita Stănescu

Se ia o bucată de piatră
se cioplește cu o daltă de sânge,
se lustruiește cu ochiul lui Homer,
se răzuiește cu raze
până cubul iese perfect.
După aceea se sărută de nenumărate ori cubul
cu gura ta, cu gura altora
si mai ales cu gura infantei.
După aceea se ia un ciocan
si brusc se fărâmă un colt de-al cubului.
Toti, dar absolut toți zice-vor :
-Ce cub perfect ar fi fost acesta
de n-ar fi avut un colt sfărâmat!

din vol „Opere imperfecte” (1979)

Posted in Arcaluigoeologie | 88 Comments »

Profa de franceză

Posted by Arca lui Goe pe septembrie 8, 2021

Motto: Hasta la vista nome naine bennti franc !

În neuitații mei ani de liceu am avut, ca profesoară de franceză, o doamnă ieșită binișor din comun, cel puțin în acord cu standardele vremii, cu percepția noastră adolescentină asupra vieții și a morții și cu ce va să însemne o persoană adultă, dar mai ales prin comparație cu celelalte „cadre didactice”, majoritatea persoane comune, cuminți și la locul lor (deși, dacă stau să mă gândesc, au mai existat și alte câteva excepții notabile, care or merita și ele cândva o compunere în proză pe Arca lui Goe). Profa noastră de franceză, Maria E. (nu dăm nume, ci doar prenume, din motive de discreție și confidențialitate, mai știi cine o citi compunerea?) era de o jovialitate și de o exuberanță aparte, care se puteau manifesta în cele mai neașteptate moduri cu putință, de exemplu printr-un pantof cu un toc foarte înalt, care zbura prin clasă, zvârlit energic de la catedră de către profesoară spre vreun elev căzut în apatie sau visare, insuficient de atent și de vigilent la întâmplările din clasă, ce o aveau mereu în centrul atenției pe zburdalnica doamnă de franceză. In perioada minunaților mei ani de liceu, doamna Maria E. trebuie să fi fost pe undeva prin jurul vârstei de 50 de ani, dar comportamentul ei nu o califica câtuși de puțin pentru aceasta vârstă. Fiind mereu zâmbitoare, glumeață, pusă pe șotii, gata oricând se ne trateze nu ca pe elevii d-ei, ci ca pe niște frații mai mici lăsați ei în grijă de către părinții plecați la muncă sau la piață, d-ei părea perpetuu în vârstă de cel mult 20 de ani. Franceza după programa școlară nu prea făceam pentru că, zicea d-ei, programa e o prostie și oricum cu doar o oră de franceză pe săptămână ar fi o glumă proastă să se creadă c-ar ajunge vreunul dintre noi să știe franceză la sfârșitul liceului urmând programa școlară. Prin urmare la ora de franceza stăteam de taină, la povesti și la bârfe si/sau la alte activități extra-curriculare, precum cântatul în cor pe mai multe voci, având în repertoriu „Les crocrocro, les crocrocro, les crocodiles qui se jouent, qui se jouent, aux bords du Nil”, și (mai ales) „Auprès de ma blonde, qu’i fait bon, fait bon, fait bon”. Altădată profa ne spunea ce s-a mai întâmplat prin cancelarie, iar noi povesteam ce se mai întâmplă pe la alte ore, ori ce porecle le dăm celorlalți profesori, totul exclusiv în franceză, care cum putea. O rugam pe doamna să nu ne pârască celorlalți profesori pentru bârfe și porecle, iar d-ei ne liniștea zâmbind ironic: „Stați măi cuminți că nu mă conversez eu cu alde Mărculescu”. Ei, atâta lucru mai știam și noi, din poveștile pasate în liceu din generație în generație, cam cine ar fi în genul de persoane cu care s-ar conversa profa de franceză, de exemplu Mihai D., un prof de mate, cu care, conform legendelor orale ale liceului, profa noastră ar fi avut o aventură într-o excursie făcută cu clasele la care erau diriginți, într-una din vacantele de primăvară (din anul, he-he, 1900 toamna)…  Alte dăți vorbeam despre ce filme am văzut sau despre ce cărți am mai citit, așa se face că odată, spre un sfârșit de oră am ajuns să vorbim despre Roșu și Negru (romanul lui Stendhal) și despre tânărul Julien Sorel și „încercările lui de a-și depăși condiția socială de țăran, printr-o combinație de talent, muncă, înșelătorie și ipocrizie, doar pentru a se găsi în cele din urmă trădat de propria pasiune”. Cu cruzimea specifică adolescentei, majoritatea dintre noi eram de părere că Julien Sorel este mai degrabă un personaj detestabil decât unul admirabil, dar profa de franceză, cu un aer șăgalnic și amuzat, se decisese să fie avocatul diavolului, declarând-și admirația necondiționată pentru eroul romanului, contestând cu zâmbet, detașare și zeflemea toate argumentația încrâncenată a contestatarilor juvenili, dintre care mă remarcam în mod special. Încet, încet, disputa a rămas între mine și profă, ceilalți preferând să se retragă strategic, mai ales că cei din masa poporului făceau semne disperate să terminăm cu dezbaterea și cu prostiile ca să nu mâncam aiurea minutele de pauză…  Profa tocmai se căra, dar uite mă că s-au găsit criticii literari al lui pește s-o rețină cu comentarii pe text. Văzându-mă înfierbânt în pledoarie, doamna Maria E. s-a așezat la loc pe scaunul de la catedră, continuând, cu ochii plini de zâmbet, ghidușie și îngăduință suverană, să-mi desființeze alegațiile punct cu punct, provocându-mă să caut argumente mai solide dacă vreau s-o conving. Păi, am zis eu, în română, reanunțând să mă mai chinui în limba lui Voltaire, demersurile lui disperate de a a-si depăși condiția și de a parveni erau ab initio aberante întrucât erau menite să-l ducă în lumea unora pe care și așa ii detesta. Deci la ce bun? Surâzând profa mi-a replicat tot în română, „Poate că drumul lui spre devenire doar trecea pe acolo, prin societatea respectivă, aspirațiile lui încercând să-l ducă de fapt mai departe, dincolo de mizeria acelei lumi”.  Am zâmbit și eu și am zis: „Asta este doar o simplă presupunere, mai degrabă falsă, pentru că oricum demersurile lui n-au ajuns la nicio lume superioară, ci l-au condus la moarte”.  „Dar…” a zis profa, închizând catalogul și ridicându-se agale în picioare, „Știi tu pe cineva care n-a murit?” „Da”, am răspuns prompt. „Pe cine?„ a făcut profa, cu nedisimulata mirare. „Pe d-voastră”, am zis eu, împrumutându-i tonul zeflemitor. Ei bine în clipa aceea s-a întâmplat ceva cu totul și cu totul neașteptat și imprevizibil. În clasă s-a făcut brusc liniște, iar profa, după un lung și inexplicabil moment de descumpănire, a izbucnit brusc în plâns, și-a luat catalogul și a ieșit din clasă, exact când soneria suna de recreație, lăsându-mă totalmente perplex si nedumerit de-întâmplare. „Ce-ai făcut tâmpitule?”, mi-a zis colegul de bancă. „Du-te imediat după ea și cere-ti scuze!”. „Lasă  măi, că madam și-a căutat-o. N-are de ce să-și ceara scuze.”, a zis un altul. În sfârșit, privirea plină de reproș a unui colege anume, m-a făcut să mă ridic în grabă și să mă duc pe hol după profă, doar că era prea târziu. Am apucat s-o văd intrând cu pas grăbit în cancelarie… N-am reușit s-o ajung din urmă și să-i cer iertare pentru insolență. Nici măcar până în ziua cea de azi…

        

Posted in Arcaluigoeologie | 37 Comments »

1 Septembrie

Posted by Arca lui Goe pe septembrie 1, 2021

Prima zi de toamnă !

si a doua zi … de septembrie

Cu pastramă și cu vin, uite așa ne chinuim !

Posted in Arcaluigoeologie | 60 Comments »

 
%d blogeri au apreciat: