(b)Arca lui goE

b-Log anonim, amator si ventrilog al celor fara de blog. Despre NIMIC

Archive for 8 septembrie 2021

Profa de franceză

Posted by Arca lui Goe pe septembrie 8, 2021

Motto: Hasta la vista nome naine bennti franc !

În neuitații mei ani de liceu am avut, ca profesoară de franceză, o doamnă ieșită binișor din comun, cel puțin în acord cu standardele vremii, cu percepția noastră adolescentină asupra vieții și a morții și cu ce va să însemne o persoană adultă, dar mai ales prin comparație cu celelalte „cadre didactice”, majoritatea persoane comune, cuminți și la locul lor (deși, dacă stau să mă gândesc, au mai existat și alte câteva excepții notabile, care or merita și ele cândva o compunere în proză pe Arca lui Goe). Profa noastră de franceză, Maria E. (nu dăm nume, ci doar prenume, din motive de discreție și confidențialitate, mai știi cine o citi compunerea?) era de o jovialitate și de o exuberanță aparte, care se puteau manifesta în cele mai neașteptate moduri cu putință, de exemplu printr-un pantof cu un toc foarte înalt, care zbura prin clasă, zvârlit energic de la catedră de către profesoară spre vreun elev căzut în apatie sau visare, insuficient de atent și de vigilent la întâmplările din clasă, ce o aveau mereu în centrul atenției pe zburdalnica doamnă de franceză. In perioada minunaților mei ani de liceu, doamna Maria E. trebuie să fi fost pe undeva prin jurul vârstei de 50 de ani, dar comportamentul ei nu o califica câtuși de puțin pentru aceasta vârstă. Fiind mereu zâmbitoare, glumeață, pusă pe șotii, gata oricând se ne trateze nu ca pe elevii d-ei, ci ca pe niște frații mai mici lăsați ei în grijă de către părinții plecați la muncă sau la piață, d-ei părea perpetuu în vârstă de cel mult 20 de ani. Franceza după programa școlară nu prea făceam pentru că, zicea d-ei, programa e o prostie și oricum cu doar o oră de franceză pe săptămână ar fi o glumă proastă să se creadă c-ar ajunge vreunul dintre noi să știe franceză la sfârșitul liceului urmând programa școlară. Prin urmare la ora de franceza stăteam de taină, la povesti și la bârfe si/sau la alte activități extra-curriculare, precum cântatul în cor pe mai multe voci, având în repertoriu „Les crocrocro, les crocrocro, les crocodiles qui se jouent, qui se jouent, aux bords du Nil”, și (mai ales) „Auprès de ma blonde, qu’i fait bon, fait bon, fait bon”. Altădată profa ne spunea ce s-a mai întâmplat prin cancelarie, iar noi povesteam ce se mai întâmplă pe la alte ore, ori ce porecle le dăm celorlalți profesori, totul exclusiv în franceză, care cum putea. O rugam pe doamna să nu ne pârască celorlalți profesori pentru bârfe și porecle, iar d-ei ne liniștea zâmbind ironic: „Stați măi cuminți că nu mă conversez eu cu alde Mărculescu”. Ei, atâta lucru mai știam și noi, din poveștile pasate în liceu din generație în generație, cam cine ar fi în genul de persoane cu care s-ar conversa profa de franceză, de exemplu Mihai D., un prof de mate, cu care, conform legendelor orale ale liceului, profa noastră ar fi avut o aventură într-o excursie făcută cu clasele la care erau diriginți, într-una din vacantele de primăvară (din anul, he-he, 1900 toamna)…  Alte dăți vorbeam despre ce filme am văzut sau despre ce cărți am mai citit, așa se face că odată, spre un sfârșit de oră am ajuns să vorbim despre Roșu și Negru (romanul lui Stendhal) și despre tânărul Julien Sorel și „încercările lui de a-și depăși condiția socială de țăran, printr-o combinație de talent, muncă, înșelătorie și ipocrizie, doar pentru a se găsi în cele din urmă trădat de propria pasiune”. Cu cruzimea specifică adolescentei, majoritatea dintre noi eram de părere că Julien Sorel este mai degrabă un personaj detestabil decât unul admirabil, dar profa de franceză, cu un aer șăgalnic și amuzat, se decisese să fie avocatul diavolului, declarând-și admirația necondiționată pentru eroul romanului, contestând cu zâmbet, detașare și zeflemea toate argumentația încrâncenată a contestatarilor juvenili, dintre care mă remarcam în mod special. Încet, încet, disputa a rămas între mine și profă, ceilalți preferând să se retragă strategic, mai ales că cei din masa poporului făceau semne disperate să terminăm cu dezbaterea și cu prostiile ca să nu mâncam aiurea minutele de pauză…  Profa tocmai se căra, dar uite mă că s-au găsit criticii literari al lui pește s-o rețină cu comentarii pe text. Văzându-mă înfierbânt în pledoarie, doamna Maria E. s-a așezat la loc pe scaunul de la catedră, continuând, cu ochii plini de zâmbet, ghidușie și îngăduință suverană, să-mi desființeze alegațiile punct cu punct, provocându-mă să caut argumente mai solide dacă vreau s-o conving. Păi, am zis eu, în română, reanunțând să mă mai chinui în limba lui Voltaire, demersurile lui disperate de a a-si depăși condiția și de a parveni erau ab initio aberante întrucât erau menite să-l ducă în lumea unora pe care și așa ii detesta. Deci la ce bun? Surâzând profa mi-a replicat tot în română, „Poate că drumul lui spre devenire doar trecea pe acolo, prin societatea respectivă, aspirațiile lui încercând să-l ducă de fapt mai departe, dincolo de mizeria acelei lumi”.  Am zâmbit și eu și am zis: „Asta este doar o simplă presupunere, mai degrabă falsă, pentru că oricum demersurile lui n-au ajuns la nicio lume superioară, ci l-au condus la moarte”.  „Dar…” a zis profa, închizând catalogul și ridicându-se agale în picioare, „Știi tu pe cineva care n-a murit?” „Da”, am răspuns prompt. „Pe cine?„ a făcut profa, cu nedisimulata mirare. „Pe d-voastră”, am zis eu, împrumutându-i tonul zeflemitor. Ei bine în clipa aceea s-a întâmplat ceva cu totul și cu totul neașteptat și imprevizibil. În clasă s-a făcut brusc liniște, iar profa, după un lung și inexplicabil moment de descumpănire, a izbucnit brusc în plâns, și-a luat catalogul și a ieșit din clasă, exact când soneria suna de recreație, lăsându-mă totalmente perplex si nedumerit de-întâmplare. „Ce-ai făcut tâmpitule?”, mi-a zis colegul de bancă. „Du-te imediat după ea și cere-ti scuze!”. „Lasă  măi, că madam și-a căutat-o. N-are de ce să-și ceara scuze.”, a zis un altul. În sfârșit, privirea plină de reproș a unui colege anume, m-a făcut să mă ridic în grabă și să mă duc pe hol după profă, doar că era prea târziu. Am apucat s-o văd intrând cu pas grăbit în cancelarie… N-am reușit s-o ajung din urmă și să-i cer iertare pentru insolență. Nici măcar până în ziua cea de azi…

        

Posted in Arcaluigoeologie | 37 Comments »

 
%d blogeri au apreciat: