Țiganul Djokovic

Prezentul discontinuu – Nimicnicia lui Nole

Cronica ratării unei apoteoze anunțate.

Când s-o-împărțit dragostea publicului, fost-a el Nole dus la lucru si la unii o dat cu caru’, numa’ lui/a cu pa-harul… Omul le-a zis pa si a luat harul, devenind cel mai mare tenismen din istorie, fără a fi însă nici cel mai iubit, nici cel mai adulat, nici cel mai apreciat, nici de public, nici de presă, nici de sponsori, în afara câtorva (mai ciudați) de pe lume, excepții neglijabile. Totuși, ca să nu mai lase loc de prea multe comentarii gen c-o fi, c-o păți, omul nostru din Belgrad, nu mai avea decât de pus o cireașă pe tort. Atât.  Însă Novak Djokovic s-a înecat ca țiganul la mal. Drama, de proporții colosale, comparabilă ca anvergură cu dramele combinate al lui Don Quijote si Don Juan, mușamalizată discret si trecută, între timp, cu vederea, sub tăcere, s-a întâmplat totuși aievea… (am fost acolo si am văzut cu ochii mei) de parcă ar fi desprinsă dintr-un film de-al lu Emir Kusturica pe muzica lui Goran Bregovic. Despre natura acestei drame ar fi, cred, câte ceva de zis.

Se poate presupune că în continuare urmează a fi spuse lucruri importante sau emoționate sau măcar fistichii. În tot cazul lucruri extra-ordinare, ieșite cumva din comun. Sau că cel puțin aceasta este intenția sinceră a autorului auto-motivat. Altminteri de ce s-ar deranja (si ne-ar deranja). Nu? Se poate presupune că în continuare cititorul este pregătit să recepționeze lucruri importante sau emoționate sau măcar fistichii. În tot cazul lucruri extra-ordinare, ieșite cumva din comun. Sau că cel puțin aceasta este intenția sinceră a cititorului (auto-selectat). Altminteri de ce s-ar deranja (si ne-ar deranja). Nu?

Ei bine nu. Azi nu. Nu urmează nimic important, emoționat, fistichiu sau ieșit cumva din comun, nici măcar la nivel de intenție. Este aceasta o simplă reglare contabilă a excesului de vorbe reziduale rămase neutilizate la timpul potrivit, palavre găsite în surplus la inventar, care încarcă inutil gestiunea si care trebuie date la casat. Cam ca atunci când, în timp ce dormim ni se radiază unele amintiri si ni se rearanjează, în subconștient (?!), amintirile rămase si prioritățile, rezultând colateral visurile, ca povești absurde, fantasmagorice, lipsite de logică si coerență.

Așadar si prin urmare, numai si numai cine chiar n-are nicio treabă pe-acasă sau prin altă parte, ori care prin absurd este momentan totalmente lipsit de inspirație si refuzat de muze în a-si găsi orice altceva util si/sau plăcut de făcut, poate să rămână. Ceilalți nu. Aveți două minute să părăsiți incinta.

Cine pleacă acum nu trebuie să plece mai târziu, iar cei care pleacă mai târziu sunt rugați să o facă discret, în liniște, fără suspin, fără adio si fără la revedere.  … … Foaie verde cucuruz, fruntea sus măi frate, fruntea sus… 

Așa, acum c-am rămas noi între noi, alde nimeni, sau (ideal) chiar nimeni, să revenim la chestiune: drama înecării la mal a țiganului Djokovic. Probabil că ar fi nimerit să încep cu un „se făcea că…”  Pentru că altminteri, dacă aș fi avut de spus lucruri importante, emoționante sau măcar fistichii, ar fi trebuit sa încep cu „a fost odată ca niciodată…” fiindcă toate lucrurile realmente importante s-au întâmplat cândva demult, în timpuri imemoriale, lucruri care și-au dovedit importanta prin „simplul” fapt că au rezistat uzurii, reușind să răzbată până la noi, scăpând uitării, rostogolindu-se perpetuu în mentalul colectiv si fiind astfel validate de trecerea inexorabila a timpului, si de abundenta acestuia, precum povestea lui Ghilgameș, a lui Alexandru Macedon/ski or a lui Isus din Nazaret. Oricât de importante, legendare si mitologice mi s-or părea mie niște întâmplări de ieri sau de săptămâna trecută (ca de exemplu finala de la US Open), probabil că n-oi putea relata despre ele începând cu „a fost odată ca niciodată”, căci ar fi un abuz ridicol… Si totuși ! Ce m-ar putea costa să forțez un pic nota? Ia să vedem… A fost odată ca niciodată ieri, o dimineață ca oricare alta. Am ieșit la alergat și am alergat eu la pas, ca vântul doar cu gândul, până la cafeneaua din colț, unde mi-am comandat o cafea. În așteptare, am remarcat pe pereții cafenelei mai multe tăblițe decorative cu mesaje motivaționale. Una dintre ele menționa ”Love is never wrong !” Am zâmbit, zicându-mi, „normal”, pentru că „Love is blind”. Apoi chiar m-am întristat nițel pentru că, recitind tăblița cuneiformă, mi-a iești la a două lectură „Love is never love !” Eroii legendari mitici și semizei (mai exact două treimi zeu și o treime om) au reușit cumva să devină nemuritori, la un moment dat. Ghilgameș la 31 de ani, Alexandru Macedon la 32, Isus din Nazaret la 33, iar Novak Djokovic era cât pe aci să devină si el tot așa la 34. Păcat că, deh, nu fu să fie. O nemuri el altădată, mai târziu, poate, dar nu știu dacă s-o mai pune. ☹

 „Novak Djokovic” nu-i o singură poveste, ci o culegere de basme fantastice care s-au spus în același timp: Djokovic tenismenul, Nole gladiatorul, Djoko performerul, Novak legenda, cuvântul … Ca atlet a avut de jucat si de inventat tenisul si sensurile acestuia, în disputele sale cu rivalii din arenă, lucruri care i-au ieșit si îi ies fabulos, tenisul, ca spectacol, câștigând colosal, prin prestația lui Novak: frumusețe, sens, semnificație si destin. Înțelesurile tenisului au sporit în profunzime adăugându-și dimensiuni pe care nu le-a avut până la el. Spectacolul a sporit în complexitate, multiplicând unghiurile, perspectivele si satisfacțiile aferente oferite spectatorului de tenis (fie că acesta privește siderat un simplu schimb de mingi sau un game, un set, o partidă, un turneu ori tenisul, așa in curgerea sa fluidă). Este, împreună cu Rafael Nadal si Roger Federer, un artizan genial al unei epoci de aur în tenis, care probabil că nu se va repeta prea curând. Despre tenismenul Djokovic s-au spus si se vor mai spune multe… vorbe. Loc cât cuprinde.

Nole gladiatorul este o altă poveste. Iar povestea aceasta ne spune despre un băiat venit în tenisul mare dintr-o țară mică, atunci când apele se separaseră deja. Vechile generații de gladiatori se pensionaseră, iar la putere se instalaseră noii zei Roger Federer si Rafael Nadal… care stăpâneau deja, deplin, peste arene, competiții, trofee, bani, atenția publicului, a mass-media si a sponsorilor, formând împreună noua ordine mondială a tenisului, făcându-i (ca și) uitați pe predecesori, iar pe spectatorii făcându-i să nu aștepte invitații speciale pentru a-si alege favoritul si a-l transforma in idol. Roger si Rafael si-au împărțit în mod echitabil publicul, Federer luând partea leului, iar Nadal partea… tigrului. Si când se păreau ca rivalitatea dintre Fedex si Rafa va fi motorul de bază care va întreține animația si emoțiile publicului pentru o durată nedeterminată, hop că mai apăru din senin, ca o floare, încă un flăcău, al nimănui, cu tupeu si declarații belicoase, insolite si insolente, cum că are de gând sa devină No.1, lider mondial, si alte bazaconii de acest gen. Fanii celor doi „idoli” l-au privit ca pe ciudățenie care trebuie ignorată, până când gluma a început să se îngroașe si să prindă contur si culoare. Trebuie amintit că în genere „un fan” este o ființă care se supra-identifică cu idolul său, implicându-se emoțional în susținerea acestuia ca si când ar fi mai mult decât el însuși. Pentru fan, de îndată ce si-l adoptă, idolul este fanul însuși, este Dumnezeul fanului, si, mai presus de asta, este (ca si când ar fi) fiul fan-ului, adică cineva pe care să-l susții până în pânzele albe, să-i ierți multe (totul la o adică), s­ă-i iei partea si să-i combați dușmanii, pe termen nelimitat. Când a ajuns Nole in arene, cam toți fanii erau deja luați, si luați fiind aceștia l-au luat in colimator pe Nole ca posibil dușman al zeilor. O astfel de realitate nu prea se schimbă cu una cu două, atașamentul, inerția si rezistenta la schimbare, refuzul de a-ti nega alegerile, menținându-te sine die in plasa idolului. Așa se face că doar o mică parte din spectatorii de tenis au ajuns la concluzia că este nimerit să schimbe tabăra din mers, devenind fanii lui Novak Djokovic, printre aceștia aflându-mă si eu unul, de vreo 10-12 ani, după ce am evadat din „mrejele” lui Roger Federer. Despre explicația acestei metamorfoze i-am povestit cândva cu lux de amănunte unui fan de-al lui Federer, care obișnuia să facă vizite si fandări pe Arca lui Goe. Știu si vreo câțiva veniți aici din zona Nadal. Totuși, suntem o minoritate, așa încât noul nostru idol a trebuit sa se descurce într-un mediu eminamente potrivnic dacă nu chiar de-a dreptul ostil si, slavă Domnului, s-a descurcat foarte bine, ținându-se de cuvânt punct cu punct. A devenit no.1, lider, i-a învins sistematic pe rivali luând-le caimacul, s-a impus cu autoritate, depășind recorduri si bariere. Nimic suficient încât să capete adulația necondiționată a publicului. Este probabil unicul campion din tenis care a reușit să-si câștige faima, gloria si prestigiul în ciuda publicului, împotriva acestuia, în bătălii epice si epopeice, duse în paralel cu bătăliile avute împotriva marilor săi rivali. Bătălii care s-au transformat încet, încet, într-un război de uz-ură. Chiar dacă din ostilitatea publicului Nole a reușit în mod constant, admirabil si exemplar să extragă motivații si energie în a-si purta bătăliile cu ceilalți zei, totuși cu gândul că nu-i si el iubit si adorat (ca ăialalți), omul nu s-a împăcat niciodată. Si câte n-a făcut pentru marea împăcare cu zeul popor, cu regele public, cu gloata! S-a țigănit! Si-a scos inima din piept după fiecare bătălie câștigată în arenă si a zbârlit-o publicului în cele patru zări. A învățat modestia, calmul, karma, zen-ul si feng-shui-ul, dar în zadar. Neclintite si neîndurătoare au rămas ne-învingătoarele armate vrășmașe… până mai adineauri. Când… Dar, să nu anticipăm. 

Pentru a-si oficializa supremația si pentru a mai tempera elanurile cârcotașilor cu orice preț, s-a închegat cumva ideea că Novak Djokovic trebuie să facă anul acesta 2021, ceva ne mai văzut, o misiune imposibilă (gen Harap Alb la cererea Spânului) ca de exemplu să câștige consecutiv toate cele patru mari turniruri într-un an, adăugându-și astfel si cel de-al 21-lea mare șlem în colecție, întrecându-i astfel pe monstruoșii săi rivali. Ce zici Nole? Te bagi? Ce mare lucru pentru un geniu ca tine? Ai doar de câștigat 28 de meciuri la rând in turneele de mare șlam, unul singur de pierzi, si totul s-a năruit… Ce șanse să fie pentru un așa ceva, pe hard, pe zgură, pe iarbă, pe hard… e ne mai întâmplat. Provocarea ne rostită cu voce tare umplea totuși aerul cu vibrații, în lumea tenisului, unii așteptând triumful lui Djokovic, alții așteptând să-l vadă rupându-și gâtul, si unii si alții cu sufletul la gură. Misiune imposibilă? Nu pentru Nole. Că doar mai câștigase, el Novak Djokovic, 28 de meciuri la rând si 4 turnee de mare șlem consecutive în decurs de un an, chit că acuma nu-si prea mai amintea nimeni de întâmplare (Novak Djokovic, singurul în era open a tenisului, a câștigat totuși cele 4 turnee consecutiv, în decurs de un an, în ordinea Wimbledon, US Open, Australia Open, Roland Garros, 28 de meciuri la rând, în cap, doar că performanță nu s-a prea mai pus la socoteală, așa că fiindcă cică turneele au fost în calendare în doi ani diferiți)… Si aventura s-a declanșat și, ceea ce părea imposibil… a început încet-încet si greu-greu, să prindă contur, un meci, doua, trei, șapte, un turneu, doua, trei… pe hard, pe zgură, pe iarbă… Si iată că s-a ajuns la ultimul turneu de mare șlem al anului, mai sunt de jucat si de câștigat șapte meciuri, șase, cinci, patru, trei, două… victorie după victorie, unu, mai e de jucat si de câștigat un meci, un singur meci… un munte. Maine-i marea finală, apoteoza, istoria, legenda, limanul, destinul, inevitabil, inexorabil, implacabil, ineluctabil… Cine sau ce să-l mai oprească?

Epilog: Încurajat si ovaționat neverosimil, nebunește, o data, ca niciodată, de către un public vulcanic si amnezic, Novak Djokovic, de nerecunoscut, cu un joc confuz si nesigur, a pierdut în mod categoric finala, ultimul meci, cu 3-0 la seturi, în fata unui Daniil Medvedev imbatabil si imperturbabil. De e sens într-asta. N-ole – N-ole-ole-ole…    

Update 1. After all No Country for Old Men…

Update 2. Câteva considerații târzii. Împotriva multor aparențe, compunerea de mai sus nu este despre tenis. Este despre iubire si amăgire, despre destin si hazard si despre alte câteva asemenea mărunțișuri vorbite în limba tenis. Ne fiind însă un vorbitor fluent în limba respectivă, n-am reușit să ating nici concizia necesara evidențierii esențialului (rătăcit pe undeva printre rânduri), nici elocința de a-i atrage si stimula pe alții să o facă ei în comentarii potrivite. Mă rog, nici nu prea aveam pe cine să stimulez, căci nimeni din siaj nu prea vorbește limba respectivă, nici măcar la nivelul amatoricesc si cu multe dezacorduri la care mă învrednicesc s-o vorbesc eu, câteodată, singur dar cu voce tare, ca nebunii. Si zic așa „ca nebunii”, păstrând convenția contextului clasic în timpul vorbirii, pentru că pe partea cuantică nu-i nicio nebunie, iar singurătate nici atât, ci doar hazard, probabilități, posibilități, incertitudini si funcții de undă (ah, metaforă). După cum bine știu că știi, în context cuantic orice nebunie denotă normalitate. Dar în fine, să nu deviem si mai tare de la subiect. Ce voiam să adaug în deznodământul si așa dezlânatei balade a înecării lui Djokovic precum țiganul la mal, în apele învolburate ale fluviului 2021, ar fi că… desi nota tragică asociată catastrofei respective reflectă o realitate cât se poate de dramatică (pentru ca evenimentul neatingerii acelui liman este, cel puțin din câteva perspective, o reală catastrofă), totuși în stilul său caracteristic, multiversul are bunul obicei de a se oferi pe sine, cu generozitate, într-o multitudine de straturi si dimensiuni care denotă universuri paralele, în care numai rareori o tragedie este capabilă să afecteze mai mult de un singur univers. Ca de obicei, ceea ce e dramă si agonie într-un univers, în altele este un simplu fapt divers de o absolută neutralitate, în caz că nu-i chiar vreun extaz sau vreo comedie. Novak Djokovic a ratat o performantă simbolică (încărcată de câteva semnificații remarcabile), așteptată îndelung si cu mari emoții de către o mulțime (ne vidă) de oameni, multi din afara tenisului. Procesul în care s-a coagulat aceasta așteptare în mintea si/sau sufletul unor oameni (în particular si în mintea si/sau sufletul lui Novak Djokovic, si el un om ca toți oamenii) este departe de a fi unul trivial, iar felul in care s-a finalizat (trist si pesimist pentru unii, vesel si optimist pentru alții), are toate atributele unei tragedii antice, pârând post factum a fi fiind una planificată în detaliu cu geniu sofoclean. Se relevă de-a dreptul diabolic felul in care cel îndreptățit (prin prestigiu, prestanță si încrederea spectatorilor, fani, anti-fani si gură-cască deopotrivă) să obțină acea performanță, este adus pas cu pas către punctul culminat al încercării, astfel încât să ajungă acolo, la limită, epuizat, vlăguit, marcat de pesimism si neputință, deposedat de energie si de încrederea că poate si merită să atingă acea performanță. Gladiatorul Djokovic, acceptat si aclamat de public, ajuns în arenă pentru ultima bătălie, copleșit dintr-o dată, nu se mai simte îndreptățit nici să-i fure (iarăși) visul lui Medvedev, și nici să-i depășească în glorie si trofee pe vechii săi rivali, Federer si Nadal, plângându-și singur de milă, în hohote, învins, sub prosop. Djokovic cel învins. (Un anti-fan a postat pe un zid media că acesta a fost cel mai dulce moment al anului, în tenis, Djokovic plângând în hohote)… Dacă nici asta nu-i tragedie atunci nu știu care alta ar putea fi. Poate vărul Shakespeare să mai stie… Dar vorba lui nenea Iancu (Kafcaragiale), nu trebuie să disperam, pentru că nu s-au terminat ministerele si nici universurile… paralele, iar triumful talentului este întotdeauna inevitabil. Va urma. 🙂