(b)Arca lui goE

b-Log anonim, amator si ventrilog al celor fara de blog. Despre NIMIC

Archive for 30 septembrie 2021

Țiganul Djokovic (II)

Posted by Arca lui Goe pe septembrie 30, 2021

La cei 34 de ani ai săi, veteranul Novak Djokovic, destul de departe fiind de legendarul sau maxim valoric si de nivelul spectaculozității cu care-i obișnuise pe spectatorii profesioniști de tenis, a reușit totuși si anul acesta câteva performanțe remarcabile, printre care si aceea că a ajuns in 4 finale consecutive de grand slam, câștigând 3 dintre ele, ceea ce nimeni altcineva n-a mai reușit. Nole este singurul care a reușit, în trecut, să depășească aceasta performantă, ajungând în 4 finale consecutive de mare slam si câștigându-le pe toate 4. De fapt a ajuns in 5 finale consecutive câștigând 4 consecutive. O altă performanța remarcabilă de anul acesta a lui Novak Djokovic este aceea că a jucat, în compania lui Rafael Nadal, unul dintre cele mai frumoase seturi de tenis din istorie, set pe care l-a câștigat, împreună cu partida (semifinala de la Roland Garros)… Tot în anul acesta, bătrânul Nole a reușit recordul de a câștiga al-IX-lea titlu de grand slam la Australia Open si de a deveni singurul tenismen din istorie care reușește să câștige fiecare turneu de mare slam de cel puțin două ori. Acestea sunt performanțe la care cei mai mulți nici cu gândul nu gândesc, nici cu visul nu visează pentru întreaga lor carieră. Si totuși, acum pe final de an, senzația este de eșec, de ratare, Novak Djokovic având în ochii multora alura de învins. Deh, e greu să fii legendă. Așteptări mari. Pretenții mari. Si dacă Novak Djokovic (cu asemenea reușite) este învinsul, firesc ar fi să ne întrebăm cine sunt învingătorii… Desigur că ei există si merită menționați si ovaționați. Satisfacția de a fi martori ai unui moment istoric colosal (precum ar fi fost cel consemnat prin succesul lui Nole în a patra finală de grand slam de anul acesta) nu ne-a fost refuzată chiar pe gratis, fără compensații. Si când spun compensații, nu ma refer numai la lecțiile de morală, filozofie si meditație, incluse în refuzul respectiv, ci si la noii învingători. Despre acele lecții, dar si despre învingătorii care si-au câștigat victoriile în timp ce atenția era îndreptată în special care Nole si eșecul său, as vrea să mai zic(em) vreo două, trei vorbe, înainte de a trimite tenisul la odihnă si Arca în altă direcție. Așadar… (va urma, vin imediat)

Mi-as îngădui (cu permisiunea dumitale) să introduc aici o divagație. Aveam pe vremuri un prieten extrem de selectiv în privința lecturilor, etalând niște gusturi literare destul de bizare as zice. De exemplu îi plăceau la nebunie „Visul crestelor albe” a lui Viktor Astafiev si „Limba salvată” a lui Elias Canetti, cărți foarte bune nimic de zis, dar în același timp refuza si dezavua tot ceea ce nu se încadra strict (tematic si stilistic) în gusturile sale foarte înguste. Cu toții aveam preferințe literare si autori preferați, dar ne îngăduiam cu lejeritate să citim, să descoperim, si să apreciem cărți din afara acestei arii. Nu si amicul nostru. In grupul nostru de prieteni ne acceptam unii altora recomandările de lectură, citind câte o carte propusa de altcineva, încercând involuntar să deslușim ce si cum anume i-o fi plăcut prietenului in cartea pe care o recomandase ori, adesea, fiind de-a dreptul captivați de ea, să o includem spontan la favorite. Amicul nostru participa la conversațiile noastre despre cărți, purtate pe terase sau prin cârciumi, si se străduia să afle din discuții dacă vreo posibilă ofertă se încadrează suficient de precis în „stil” așa încât să merite să încerce lectura respectivă. In principal două erau criteriile prin care, cu o revoltătoare lejeritate (ni se părea nouă, celorlalți) o mulțime de cărți bune erau încadrate scurt la „maculatură”, cu care nu merită să-ti pierzi timpul. Primul se referea la proporția de ficțiune-non-ficțiune pe care se baza cartea. Un roman care se referea la niște evenimente sau personaje istorice era din start suspect că încearcă să plagieze si să-si bazeze gloria pe niște glorii preexistente. O hoție. Ce sfârâială e aia să impresionezi cititorul descriind atrocitățile vreunui război mondial, sau să povestești despre vreo revoluție, vreun rege, tzar, imperator, președinte, sau vreo celebritate, si să profiți literar de pe urma popularității acestora? „Război si pace”? „Nimic nou pe frontul de vest”? „Pe aripile Vântului”? Maculatură produsă de viteji care se arată după război. De apreciat sunt operele literare create din nimic, de la zero, care anticipează (sufletul omului) nu (doar) interpretează post-factum (faptele si/sau întâmplările). Daca nu era cumva victima vreunei neînțelegeri, omul nu se apuca să citească așa ceva. A citit „Ciuma” lui Albert Camus si s-a declarat încântat, până când, cu stupoare, a aflat, de la fratele lui (vitreg si mai în vârstă), că ciuma nu era ciumă ci nazism, si că orașul fictiv care îndura molima era de fapt Parisul sub ocupație. Chiar ne explica si nouă (cu o oarecare admirație) cât de parșiv si viclean a fost Camus încât să-l ducă cu preșul cu asemenea tertipuri si să-l facă să citească romanul. Dacă vreo carte pusă în discuție la un pahar de vin, trecea de primul criteriu, urma întrebarea cheie: „Asa, si ce ne învață pe noi cartea asta?” Ca să fie bună o carte trebuia să aibă musai o morală, un tâlc, o învățătură, ceva cu nume, care să contribuie la transformarea cititorului întru devenirea sa, să-l pregătească pentru a-l face să stie cum să reacționeze în viitor în fata unor provocări. O carte care livrează „doar” emoții e fără rost, fără sens, de parcă transformarea cuiva prin emoționare nu s-ar pune. Să zicem c-ar fi așa. Si atunci e normal să ne întrebăm: Povestea înecării la mal a țiganului Djokovic ce ne învăță pe noi? Care să-i fie morala? Are vreuna? Tu ce zici?

Update: Poate că… morala ratării apoteozei la mal a micului om mare Novak Djokovic, este atât de complicată si/sau de transcendentală încât putem considera că nu-i domne nicio morală în toată povestea asta, extrasă din futila lume a competițiilor sportive. Ce morală să fie? Ce morală ar putea fi? „Nu faceți ca ei”?! Prin urmare, în acord cu logica vechiului meu prieten, de demult si de departe, povestea asta nu merită nicio atenție, în sine. Morala acestei lipse de morală ar fi că eventuala frumusețe a tenisului se termină la tenis, pe teren, în joc si în joacă. Cui ii place tenisul să urmărească partidele, să admire măiestria jucătorilor, să extragă spontan din acest spectacol emoțiile potrivite si să le consume instant la fata locului, si să lase metafizicele pernicioase în plata filozofilor de meserie (zugravi si tinichigii) si sa nu mai facă comparații exagerate între vreun jucătoraș de tenis si Ghilgameș sau Isus (ca să nu se facă de râs si să nu-si atragă ei oprobiul maselor si batjocora semenilor). Asa să fie? O fi! Mă rog, cine are talent artistic, poate încropi povești în care să propună câte o morală cu tentă antropologică, transcendentă tenisului, ca să distreze, să impresioneze si eventual să emoționeze publicul si să-l provoace la horă. Cu condiția să nu se ia prea tare în serios si să rămână conștient că morala propusă este inventată, nu descoperită. Nu știu de ce acum îmi vine în minte povestea păstorului care fiind singur si uitat de lume, pe lume, si-a sculptat singur o „nevastă” din lemn, si care i-a ieșit atât de neverosimil de frumoasă, încât aceasta a prins spontan viață. Poate prind vreun dobitoc care să vină si să declame ritos si isteț că așa ceva nu-i posibil, că nu știu ce fac cu el. Este foarte posibil. Doar sunt atâtea femei neverosimil de frumoase pe lumea asta. Care au prins viață. Chiar si din cele urâte sunt unele destul de însuflețite. (desigur că va urma)

in recreație un intermezzo: pseudo-bibliografie cvasi-facultativa: Despre autoamăgire

Alt update: Oricine poate fi victima auto-amăgirii, inclusiv spectatorii competițiilor de tenis si/sau jucătorii de tenis, ceea ce se întâmplă de obicei din cauza unor așteptări nepotrivite, exagerate. E drept că adesea jucătorii sunt cei care înșală așteptările, relativ realiste si îndreptățite, ale spectatorilor, dar de si mai multe ori spectatorii se amăgesc singuri, imaginându-si idolii (sau favoriții) mai puternici decât sunt în realitate. In privința jucătorilor s-ar putea crede că, in cazul vreunei dez/amăgiri, este exclusiv vina lor, individuală, ei fiind cei care si-au stabilit niște obiective, țeluri, si tot ei cei care nu le-au dus la îndeplinire (supra-evaluându-si potențialul). Totuși lucrurile sunt mai subtile de atâta. Sunt o mulțime de factori exteriori care au o contribuție colosală atât in ceea ce privește obiectivele pe care si le propune un jucător cât si in ceea ce privește așteptările sale in legătură cu atingerea acelor obiective. Probabil ca Novak Djokovic nu si-ar fi propus să câștige peste 20 de turnee de mare slam si nu s-ar fi aventurat in asemenea provocare (…) dacă rivalii săi, Federer si Nadal n-ar fi câștigat deja câte 20 de turnee, si nici aceștia n-ar mai fi fost motivați să câștige atâtea turnee dacă n-ar fi simțit în ceafă răsuflarea urmăritorului. Federer mărturisea că obiectivul lui era să câștige 15 turnee de mare slam (adică cu unul mai mult decât Pete Sampras, precedentul recordman), gândindu-se probabil că niciun alt jucător nu va reuși neverosimila performanță. Cei trei mari corifei ai tenisului își datorează unul altuia faptul ca au câștigat atâtea trofee. Desi si-au disputat multe finale ei intre ei, câștigându-le unul în dauna altuia, impresia mea este că (oricât de paradoxal ar părea), în absență celorlalți doi, oricare dintre ei, ar fi câștigat nu mai multe, ci semnificativ mai puține trofee. In tenis abilitatea construirii si re-construirii cvasi-perpetue a motivației de a câștiga, are in întreaga strategie de management al succeselor si al succesului in cariera, o pondere mult mai mare decât in orice alt sport, fie doar si pentru simplul fapt ca in niciun alt sport nu exista patru campionate mondiale in fiecare an. Este extrem de ușor să te de-motivezi după ce-ai câștigat unul-două turnee de mare slam (exemple cat cuprinde)… De la un punct încolo este mult mai greu să-ti găsești sau să construiești sau să-ti inventezi (pur si simplu) motivația pentru noi obiective, decât de a te antrena si pregăti pentru acel obiectiv (după ce ti-ai găsit sau inventat o motivație suficient de solidă si de persistentă). Probabil că una dintre multiplele moralele ale finalei de la US Open de anul acesta are legătură cu dinamica găsirii unor motivații solide în batalii purtate mereu pe viață si pe moarte.

Posted in Arcaluigoeologie | 54 Comments »

 
%d blogeri au apreciat: