Ba basm, ba sminteală…

A fost odată ca niciodată o rândunică mică-mică care trăia într-un univers în formă de inel Möbius. Si rândunica mică-mică, care trăia într-un univers în formă de inel Möbius, ducea, în cea mai mare parte a anului, o viață simplă si elegantă, hrănindu-se decent, cu pesmet, cu larve, cu musculițe si cu alte gâze lipsite de personalitate, dar pline de proteine, vitamine, lipide, glucide si alți aminoacizi grași, lucruri atât de necesare metabolismului ei celular care îi oferea eroinei noastre în dar, în subsidiar, dar cu generozitate, bucuria de a fi. Rândunica mică-mică, care trăia într-un univers în formă de inel Möbius, era mulțumită cu viața ei, aproape fericită, dacă nu cumva de-a dreptul fericită, asimptotic si simptomatic de fericită, în cea mai mare parte a anului. In restul anului, după cum poate ar trebui să știi deja, în virtutea unor informații adiacente subînțelese, implicite (la care ar trebui să ai acces prin cultura generală căpătată în școala primară si/sau diseminată în mentalul colectiv, zic, presupunându-te a fi fiind seamăn, chiar fără seamăn), rândunica mică-mică, care trăia într-un univers în formă de inel Möbius, era forțată de tradiții, arhetipuri si porniri atavice să-si abandoneze tihna si confortul relativ si să călătorească, împlinind ritualul migraților anuale spre si dinspre „țările calde”. Avea, n-avea treabă, avea, n-avea chef, toamna si primăvara, rândunica mică-mică care trăia într-un univers în formă de inel Möbius, lăsa totul baltă si o pornea la drum, în zbor. Ajunși aici, eu cu povestitul, tu cu lectura, s-ar cuveni să facem o mică escală si să ne organizăm puțin, pentru a evita, pe cât posibil, redundanțele si dezamăgirile. După câte poate ai remarcat, firul narativ al basmului nu începe de la facerea lumii, si, după câte poate anticipezi, nu se va încheia la sau cu sfârșitul lumii. E o poveste mică, ca toate poveștile, cu un început si un sfârșit, „alese aleatoriu” de către povestitor, undeva în interiorul povestii celei mari, a lumii întregi. E un banal fragment simbolic de/spre lume, fără un sens anume, fără un tâlc anume, fără o frumusețe anume, incomplet, născut spontan din impetuozitatea epică a povestitorului (căruia i se pare, cine stie de ce si cum, nu contează, că acesta ar fi fiind un mijloc plăcut si/sau util de a-si omorî timpul). O tiradă. Pentru cireadă. Ca să capete tâlc, sens si frumusețe, adică pentru a deveni basm, narațiunea este musai să se întâlnească cu spectatorul potrivit, care să-i acorde si să-i savureze înțelesurile si frumusețile potrivite, emoționându-se ca un copil, în fața acestora. Acuma vin si te întreb: Esti tu spectatorul acela? Sincer. Ar cam trebui să știi deja dacă ești sau nu ești, judecând, în acord cu logica sentimentelor tale, impresiile si potriveala avute după lectura primelor fraze ale acestui basm, cu nimic mai bun, cu nimic mai rău, decât alte basme precum, povestea lui Ghilgameș ori a lui Dănilă Prepeleac sau a lui Pinocchio, sau povestea porcului, a scufiței roșii, a caprei cu trei iezi, a lui Moise sau a lui Aladin. Dacă nu ești… ar fi de preferat să ne încheiam socotelile aici, să ne cerem iertare (unul altuia, scuză-mă băi nepoate) si să ne spunem frumos la revedere. Iar dacă ești… Te rog să te concentrezi, să te pregătești, si să dai ce ai mai bun din tine în calitate de spectator, atenție, perspicacitate, spirit de observație, intuiție, întrucât, în continuare, pe firul narativ al povestii, voi lua în considere si voi inventaria toate lucrurile si amănuntele pe care se presupune ca le stim amândoi, de la sine, ca semeni, ca parteneri si ca membrii ai aceleiași colectivității, omițându-le din poveste, chiar si pe cele ce ar trece drept a fi fiind esențialul (epistemologic), păstrând doar noul, ineditul, chestiile acelea ne mai auzite si ne mai întâlnite, care dau savoare basmelor (nu neapărat si sens, tâlc ori frumusețe). Iti voi livra așadar doar strictul necesar, restul urmând să-l pui de la tine pentru a încropi basmul, cu cap si cu coadă. Eu unul aproape că m-ai făcut deja datoria (mai am un pic), restul depinde de tine, de gingășia ta, de inteligența ta, de erudiția ta, de bunăvoința ta, de ambiția ta si mai ales de imaginația ta, pentru a adăuga, pe alese, ingredientele necesare din bagajul comun si pentru a avea, în final, un basm de poveste. Nu va trebui așadar să mai menționez explicit că rândunica mică-mică, care trăia într-un univers în formă de inel Möbius, nu era singură pe lume, ci împreună cu perechea ei astrală, rândunelul mic-mic care trăia într-un univers în formă de inel Möbius, că voiajurile ei bi-anuale nu erau de plăcerea sau pentru interes de serviciu, ci pure călători inițiatice inevitabile si irepetabile (urmare a formei universului înconjurător), în care ea reușea să găsească, în exterior, drumul si traseele optimale, nu cele mai scurte, dar pe cele de străbătut în cel mai scurt timp, pe baza unor repere interioare înnăscute, că una, că alta, ca si cum aș viza cine ce spectator neavizat, picat din lună sau din alta lume. Nu. Simplificând abrupt, vom numi în continuare „rândunica mică-mică, care trăia într-un univers în formă de inel Möbius” scurt si la obiect: Rândunica sau si mai bine Rându, considered-o a fi fiind o rândunică sferică ce se deplasează în vid pe trasee cvasi-inerțiale. Iată faptele. Intr-o toamnă târzie, care se cam transforma ușor, ușor, într-o iarnă timpurie, Rându zburând spre sud, pe deasupra unei insule aflată la est de Eden, s-a abătut, ca mai în fiecare an pe la Grotă, o peșteră mare, vastă, mereu alta, pentru repaus, alimentare si distracție. In peșteră sistemul de navigare al lui Rându nu funcționa aproape deloc, semnalul fiind foarte atenuat, așa că aici singurul mijloc de orientare erau niște hărți turistice tabelare, plasate din loc în loc prin galerii, având marcată pe ele ieșirea din Grotă si celebrul indicator redundant: „Vă aflați aici„. Rându a zburat spre adâncul peșterii, ajungând după câteva zile deasupra unei ape mari si calme, peste care pășea, gânditor, Isus Christos. Față lui senină era străluminată de un zâmbet radios si dulce, ca al Giocondei, iar în ochii săi grozavi strălucea, hipnotică, lumina unei păci depline. Pasul lui calm, dar ferm, străbătea întinderea de ape, agale si majestuos, cu o viteza „v”, constantă, iar liniștea care plutea în jurul lui, ca o aură diafană, era semn de adâncă meditație. Isus medita la răul eradicabil din lume si la mântuirea prin sacrificiu si iertare… Rându zburându-i printre picioare, pieziș pe deasupra suprafeței netede si fără cercuri a apei, a realizat brusc că este pe cale să cedeze, fără voia lui, firul epic al basmului care-l conține, către alt personaj, către o altă realitate transcendentală, mai mare decât el, în care s-ar fi dizolvând pe dată, absorbit prematur în mrejele celei de-a doua legi a termodinamicii. Aproape că se resemnase fără zbatere cu această nouă turnură a basmului, când a fost re-adus, el anume, în lumina acută a actualității, de saltul unui pește țâșnit din ape cu intenția clară de a-l înghiți pe Rându si de a-i veni de hac, în goana după proteine. Rându a evitat cu ușurință atacul peștelui pe care-l văzuse din timp, cu coada ochiului, în lumina a mii de licurici care scânteiau deasupra lacului, zburând în zig-zag printre molii cărnoase, catifelate, acoperite cu puf. Plescăitul peștelui a stârnit cercuri pe ape si zgomot în aer. Alertați, pe-știi (ceilalți) au început si ei atacul asupra moliilor. Din plafonul peșterii au coborât cohorte disperate de lilieci, umplând spațiul cu ultra sunete si cu damf de șoarece. Spre norocul lor licuricii erau invizibili liliecilor orbi si muti si sistemului lor de ecolocație, dar moliile au fost decimate. Rându, în pericol de a fi iarăși scos din actualitate de vacarmul generalizat, a ciugulit, pe alese, câteva molii, câțiva licurici, a dat cu tifla unor pe-ști si unor lilieci în floare, remarcând (într-o doară) cât de mult se îndepărtase Isus pe ape, iar apoi si-a îndreptat zborul spre malurile lacului subteran, poposind, in no time, în vecinătatea uneia dintre hărțile turistice unde putea fi contemplat în toata splendoare lui tabelul lui Mendeleev, dar si alfabetul latin în varianta britanică. Rându a remarcat ușor redundanțele de prisos, apreciind că cele mai superflue litere din alfabet sunt k, q si w, apoi, sătul de sine însuși, a verificat pe hartă, coordonatele, plecările si sosirile, identificând, cu maximă acuratețe, ieșirea si traseul optim până la acesta. A zburat cât a putut de repede (poate prea repede, cu viteze relativiste) ca să nu apuce creșterea entropiei să-i creeze probleme si să mute prematur ieșirea… Zburând afară din Grotă, Rându a observat cu mare mirare că între timp se făcuse deja primăvară si că trebuie s-o pornească spre casă pentru a-si relua resemnat hobbyurile obișnuite si rutina. Pe drum Rându a trăit fericit până la adânci bătrâneți, conștient, mai mult decât alte dăți, de semnificațiile sacre ale zicerii prin care se consfințește că oricărui călător îi șade bine cu drumul. Si viceversa. Ca temă de casă să se stabilească dacă în imaginea de mai jos este reprezentată o măsea de minte sau o cobră.