(b)Arca lui goE

b-Log anonim, amator si ventrilog al celor fara de blog. Despre NIMIC

Archive for 10 ianuarie 2022

Despre controversa Djokovici

Posted by Arca lui Goe pe ianuarie 10, 2022

Mult stigmatizat peste tot pe glob, tenismanul sârb s-a impus în instanță. I s-a anulat deci interdicția intrării în Australia, fără ca rectificarea samavolnicei decizii să fie definitivă, ori să pună capăt inflamărilor.

Pare că nu mai putem sta strâmb și judeca drept. Iar statul de drept pare că nu mai poate sta decât strâmb. Ce-mi inspiră amploarea disputei privind un simplu tenisman, precum și graba și virulența stigmatizării lui Novak Djokovici? Nimica bun. Și multe, multe motive de mare îngrijorare.

Verdictul

Din sentința justiției australiene, una cu magistrați, totuși, independenți, reiese că Djokovici s-a deplasat pe drept în Australia nevaccinat. Nu știu dacă autoritățile de la Canberra vor acționa judicios și după anularea anulării nedrepte a vizei sale.

În așteptarea verdictului ministrului de resort, în prerogativele căruia se găsește și dreptul de a anula anularea anulării, dar și cel de a emite un verdict care să-i dea câștig de cauză tenismanului campion, știu că Australia s-a blamat rău. Mai rău decât sportivul, care, fie că ne convine decizia sa de a nu se vaccina din motive medicale, fie că nu, era în drept să acționeze cum a făcut.

M-am ferit în trecut să recomand cuiva orice în chestiuni medicale vitale: prea sunt neștiutor, prea puține sunt informațiile de care dispun, prea îmi e de preț libertatea de a gândi și de a alege, prea mare respect am față de viața omului ca să dau verdicte definitive. Când am ales să mă inoculez și să fac și rapelul, am acționat de bună credință. Dar am continuat să-i respect și pe cei care au ales altă cale, pe cei care se tem de vaccin, ori suspectează ceea ce li s-a părut a fi un tratament genetic insuficient testat.

Cu atât mai just îmi pare ca omul care are motive medicale să nu se vaccineze, (ori își asumă pe risc propriu și fără să pună în pericol alte persoane dreptul de a refuza să se supună acestei proceduri) să fie scutit de recriminări, de stigmatizări, ori de bețe în roate dacă vrea să-și exercite profesia.

Legea și salvaționismele

Nu am nici cea mai vagă simpatie pentru cei care încearcă să salveze lumea, impunându-le altora restricții severe, pe care adesea nu sunt gata să le asume pentru ei înșiși. Salvaționismul e începutul oricărei utopii, oricărui drum totalitar. Viața e extrem de prețioasă. Dar moartea face parte din ea.

Nu mi se pare, totodată, că sportul e, sau ar trebui să fie, atât de important încât să fie obligatoriu să ne dăm de ceasul morții să elucidăm varii decizii administrative, birocratice și juridice privind un concurs sau altul, un campion sau altul. Mi se pare normal să se boicoteze o Olimpiadă organizată de un regim totalitar și genocidal, pentru că am convingerea că privarea oamenilor de libertate și exterminarea, fie și ”doar” prin sterilizări forțate, a unui popor, depășesc miza, oricât de mare, a unor competiții sportive. Dar când furia generată de subiecte minore dă pe din afara planetei, merită să luăm aminte. Și să ne întrebăm, ce se amestecă în chestia asta dincolo de ranchiună, de invidii, de masificare. Poate interese, care amplifică mult viteza cu care ura și colectivismele se propagă în presă și social media?

Date fiind și drepturile fundamentale ale omului și incertitudinile legate de molimă și de mult lăudatul, dar nu întru totul fiabilul și eficientul ei antidot, am fost și rămân ferm împotriva coerciției, a silniciei, a invazivității în trupul și procesul decizionar al omului. Unele imunizări, mai ales infantile, aproape sută la sută sigure, sunt realmente vitale întru eradicarea unor epidemii atroce, mortale. E normal să fie obligatorii. Dar în această viroză gravă, o pandemie pentru prea mulți fatală?

Injecția, deși potrivit multor experți utilă, se vede că nu-i imunizează indiscutabil pe toți injectații și nu-i apără de noi contaminări, ori transmisii de virus. E, deci, fals argumentul potrivit căruia inocularea i-ar apăra (total) pe ceilalți și foarte îndoielnic cel care îi preface într-un presupus pericol general pe nevaccinați. Ceea nu înseamnă că aceștia din urmă nu sunt, la rigoare, un pericol pentru ei înșiși, ori pentru cei care, din motive medicale, nu se pot inocula, fiind expuși contaminării, dacă nu se păzesc strașnic.

E aplicabil și valabil, în această sferă, dictonul lui Mach, potrivit căruia nu e de domeniul științei ceea ce nu permite nici confirmarea nici refutarea unei teorii? Oricum ar fi, unde nu e (doar) știință, nu înseamnă că lipsește politica. Ea se ascunde adânc în intoleranța suspectă a multora față de Djokovici. Și în oroarea firească generată de entuziasmul fanatic și de elanul fatal care însoțesc debordantele efuziuni de sentimente de repulsie defulate de mulți, agresiv, în social media, în iraționalele cereri de deportare a sportivului.

Sigur, legea e lege. Și unde e lege nu-i tocmeală. Prin urmare, dacă o încălca, trebuia să se supună pedepsei. Dar verdictul s-a dat. Iar legea (care e și trebuie să rămână în statul de drept egală pentru toți, Djokovici nebeneficiind de privilegii de VIP, cererea lui de viză fiind anonimizată înainte de a i se aproba) e numai un aspect al speței. Poate chiar unul minor.

Major și îngrijorător e alt aspect al chestiunii. E ceea ce Rafael Nadal, principalul său concurent, a calificat, just, drept ”circul” controversei din jurul lui Novak Djokovici. Unul iscat de varii interese. Nu doar de cele uzuale, economice și publicitare ale sportului. Ci și de altele, politice.

Gloata, inegalitatea tratamentului aplicat unui VIP și precedentele istorice

I s-a retras viza lui Djokovici pentru ca gloata să nu afirme că i s-ar fi acordat privilegii unui VIP? Oricare ar fi motivul problemelor sale cu autoritățile australiene, gloata fremătând de ură a cerut grabnica lui expulzare, dând probabil în clocot, cu patima caracteristică, pe net, tocmai pentru că omul e o personalitate. Și mai e și una incomodă. Sârbul e, vădit, un nonconformist, care-și asumă deschis libertatea de a apăra poziții impopulare, contestabile și contestate. Or, tremurând de nerăbdare în fața oricui îndrăznește să conteste autoritatea politică și ideologică, o masă care abia își așteaptă și defularea și răzbunarea și conducătorul care s-o dirijeze spre explozie se manifestă mai mereu la fel. E gata să rupă în bucăți orice asumare personală de libertate și de răspundere.

De ce-mi amintește conformismul și viscerala idiosincrazie provocată de libertate, afișate în această nerăbdare și ostilitate față de drepturi individuale și devieri de la normă?

Îmi amintește de vânătorile de vrăjitoare din Salem. De gândirea magică dindărătul execuțiilor, pe rug, ale femeilor acuzate în Europa medievală de farmece. De alte prigoane similare, al căror punct culminant s-a situat în suta de ani dintre 1550 și 1650. Le-au iscat patimile și salvaționismele din timpul altor pandemii, războaie religioase și schimbări climatice: era vremea micii epoci glaciare.

Ceva din această gândire magică a supraviețuit în noi. S-a păstrat în precauțiile corectitudinii politice, care se ferește ca de foc să nu demonizeze orice expresie care ar putea leza sentimente identitare, presupuse victime potențiale, orice sensibilitate, fie și exagerată, sau nejustificată, dar se năpustește cu vehemență necruțătoare asupra oricui e perceput ca ofensându-i prescripțiile.

Ura neoreligioasă și calea ”soft” a lichidării democrației

Dar în chestiune nu sunt doar mișcarea woke, religia ei seculară și masele puse în acțiune prin împătimire, spre a asigura accesul ideologilor ei la ”putere”, conceptul care obsedează gândirea marxistă și deconstructivistă europeană. În cauză, apropo de putere, e ceea ce filosofii francez și italian, deconstructivistul Michel Foucault și libertarul Giorgio Agamben au numit, cu decenii în urmă, ”bioputerea”, prin care statele pot anula drepturile omului, drepturile civice și democrația, în numele ”biopoliticii”. E vorba de ceea ce, pentru Agamben, cel mai intens discutat filosof contemporan, e riscul ”dictaturii medicale”, care transformă știința într-o nouă religie laică, atribuindu-i o lipsă de alternativă la fel de dogmatică, precum dogmele impuse cândva cu rugul, de inchiziție.

Ceea ce e greu de disociat de cuvintele scriitorului britanic Aldous Huxley. Evocând distopia sa, ”Brave New World” și a lui Orwell, ”1984”, Huxley trimitea (în 1958) la ”coșmarul organizării totale” pe care o descrisese în cartea sa din 1931. Era valabilă? Era. Stalin murise și se atenuase groaza pe care o inspirase. Hitler era o amintire sinistră și devenise, în vest, paradigma odioasă a dictatorului genocidal ale cărui versiuni viitoare vor trebui împiedicate cu orice preț să mai acceadă la putere. Ca atare, lui Huxley i s-a părut că ”progresul științei și tehnologiei” i-ar fi făcut mai verosimilă propria viziune – una a tiraniei totale, dar ”soft”, în aparență blânde, mai puțin crunt punitive decât totalitarismul imaginat de Orwell și mai consistent bazate pe conformism și epicureism, pe spălare pe creier, pe control demografic și social, pe droguri și pe manipulare individuală și colectivă.

În estul ex-comunist, de pildă în China, Orwell rămâne perfect actual. Și în vest i se pune în aplicare newspeakul. Dar în ambele extreme ale lumii orientale și occidentale pare azi, într-adevăr, că distopia colectivistă a lui Huxley e mai aproape de a fi transpusă în chipul cel mai oribil.

Și fatal pentru democrație. Căci drepturile individuale sunt, în vest, în acut pericol. Le amenință hipertrofierea unor drepturi ipotetice, de grup real, sau imaginar. Sunt în pericol din pricina politicilor identitare, care alimentează pretutindeni ura etnică, sau religioasă și delictele comise din pricina unor astfel de inflamări și încalcă alte drepturi ale omului și ale majorităților, precum și libertățile lumii civilizate, îndreptând Occidentul, cândva liber și prosper, spre un nou totalitarism.

Motive de neliniște acută

Cu tot cu dreptul părinților de a-și educa proprii copii, cu tot cu libertatea de opinie și a presei, cu tot cu libertatea de mișcare și religioasă, ori a științei nesupuse cazurilor ideologice, (date pentru că tiranul poate), aceste drepturi sunt în pericol și din cauza crizelor și urgențelor, inclusiv medicale.

Ar demonta, deci, libertățile individuale nu doar fascismul și islamismul. Le atacă și revoluția culturală stângistă, bazată pe pretenții științifice și prezumții ideologice radicale, pseudosacrale, din care unele inculcă și animă impulsuri barbare, gregare și fanatice în sânul unei mase tot mai ample, isterizate de ideea progresului și de speranța obținerii sănătății perfecte, a salvării planetei de orice rele reale sau imaginare.

Acționând în interesul ”justiției sociale” și al altor, ipotetice, binefaceri, această mișcare urăște prin definiție, visceral, ca orice altă grupare totalitară, tot ce e adevăr, individ, istorie, ierahie, societate, meritocrație, tradiție, valoare, normă, civilizație, ordine, bun simț, claritate, frumuseţe și bunătate.

Nu au a ne impacienta deci doar avatarurile vizei a cărei acordare, retragere, anulare a retragerii, ori retragere a anulărilor au pus în mare dificultate un om și au incendiat spiritele în lume, nu doar între fanii unui sportiv și detractorii lui. Sau numai statutul de vaccinat sau nevaccinat al unui sportiv de performanță. Ori al oricui altcuiva. Ori numai deciziile australiene.

Există motive serioase de și mai mare tulburare. Scandaloase sunt inconsistența și aleatoriul revoltător al asumării și invalidării arbitrare de drepturi în ceea ce ar trebui să fie state de drept.

Îngrijorătoare sunt măsurile coercitive de o duritate fără egal și fără precedent adoptate în democrații liberale, mândrindu-se, altminteri, cu toleranța lor, în scopul impunerii de politici, ele însele aleatorii, versatile, instabile, insuficient fundamentate.

Nu mai puțin alarmantă, vestitoare de rațiune și demnitate sugrumate, e violența patimilor iscate de episodul Djokovici pe fundalul unui lumi libere tot mai casabile, tot mai periclitate de fragilitatea libertății ei, de intoleranța tot mai acută, de polarizarea tot mai furios și implacabil prescrisă de extremiștii societăților noastre. În cauză, mai mult decât pandemia, e viitorul de coșmar pe care ni-l pregătim.

Deutsche Welle – Autor: Petre M. Iancu (DW) , jurnalist Deutsche Welle Luni, 10 Ianuarie 2022, ora 17:18. Text de preluat de AICI

Update: Presa internaţională continuă să se minuneze de modul în care Guvernul condus de prim-ministrul Scott Morrison a „reuşit“ să creeze un fiasco planetar. În România, analiştii care l-au răstignit pe Djokovici, timp de o săpătămână, închizând ochii la amănunte cruciale, care îi dădeau dreptate sârbului, continuă să-l facă praf, inclusiv după ce Justiţia a făcut lumină, în acest caz.   În presa internaţională, în schimb, lucrurile stau foarte diferit. Iar un editorial publicat în „The Guardian“, sub semnătura lui Simon Jenkins (foto), subliniază ce se ştia de acum câteva zile: Australia are nişte probleme birocratice grave. Care acum au lovit într-o vedetă internaţională, declanşând un scandal uriaş.

Două articole de presă care redau destul de limpede si de concis faptul că „viața este complexă si are multe aspecte„:

  1. Australia, criticată dur în lume: „Au făcut din Djokovici un campion al drepturilor omului!“ | adevarul.ro

2. Australia, o ţară balcanică. Cazul Djokovic, eşecul propagandei | Claudia Postelnicescu | adevarul.ro

Super interesant in cazul celui de-al doilea articol este că în zona comentariilor se face remarcat admirabilul „d. D’Artagnan” care-si semnează comentariile (nu știu de ce) cu pseudonimul Vasile Porojan.

Posted in Arcaluigoeologie | 51 Comments »

 
%d blogeri au apreciat: