Oda 172

O fotografie rară, în care se presupune că ar fi poetul Mihai Eminescu (la 21 de ani), realizată în studioul de fotografie Wilhelm Hoffman din Dresden, Germania

Aici…

si AICI – Cântec de drum către Sabadell.

Bolnav în al meu suflet de Mihai EMINESCU (Poezie)

Bolnav în al meu suflet, în inimă bolnav,
Cu mintea depravată și geniul trândav,
închin a mea viață la scârbă si-ntristare
Si-mi târai printre anii-mi nefasta arătare
– Prea slab pentru-a fi mare, prea mândru spre-a fi mic –
Viața-mi, cum o duce tot omul de nimic.
Născut făr de-a mea vina, trăind făr mai s-o știu,
Nu merg cum merg alți oameni, nu-mi pasa de-unde viu,
Supus doar ca nealții, la suferințe grele,
Unesc cu ele știrea nimicniciei mele,
Sfânt n-am nimic, în bine nu cred și nici în rău,
Viața mea aceasta nici vreu și nici n-o vreu,
Nepăsător la toate, de lume apostat,
A vieții osteneală o simt și n-o combat.
As râde doar de lume, disprețuind-o toată,
Muncind cu mii de chinuri suflarea ei spurcată,
Muncind în mine însumi voința-n orice nerv,
Pieirea cea eterna în mine să o serv.
Dar vai! nici siguranța n-o am că mor pe veci.
Si dacă oare-a morții mâni palide și reci,
în loc să sfarme vecinic a vieții mele normă,
Ar pune al meu suflet sărman în altă formă ?
Dacă a mea durere, un vecinic Ahasver,
La sorți va fi pus iarăși, de către lumi din cer,
Ca cu același suflet din nou să reapară,
Migrației eterne unealtă de ocară! ?
Nimic, nimic n-ajută și nu-i nici o scăpare.
Din astă lume-eternă, ce trecătoare pare.
Gonit în timpi și spatii, trecând din formă-n formă,
Eternă fulgerare cu inimă diformă,
De evi trecuți ființa-mi o simt adânc rănită,
Pustiu-alergătoare, cumplit de ostenită
Si-acum din nou în evu-mi, lui Sisif crudă stâncă
Spre culmea morții mele ridic s-ast dată încă;
S-ast dată? Cine-mi spune că-i cea din urmă oară?
Doamne, tu mă iartă de ți-am adus ocară!