(b)Arca lui goE

b-Log anonim, amator si ventrilog al celor fara de blog. Despre NIMIC

Archive for februarie 2022

Insuficiența demonilor

Posted by Arca lui Goe pe februarie 22, 2022

Este mai de dorit minimul de cunoaștere a lucrurilor foarte importante, decât cunoașterea socotită foarte sigură a lucrurilor foarte mărunte.” – Toma D’Aquino

Insuficiența demonilor (Tropii din entropie, continuare). Ne referim desigur la demonii puși în slujba savanților, inventați pentru a face muncile ingrate (inutile sau imposibile)… si/sau de a trage ponoasele, în locul savanților, în cazul eșecului îndeplinirii sarcinii asumate sau în cazul în care eventuala rezolvare a problemei ar aduce, colateral sau de-a dreptul, complicații grave (probleme încă si mai mari, îngrozitoare sau imposibile, ori poate chiar paradoxuri). Acum ținând seama si de faptul că de obicei acești demoni sunt destul de obedienți si blajini cu cei posedați (nu ca demonii altor categorii de celebrități, precum demonii lui Dostoyevsky, Descartes, Baudelaire ori van Gogh, de ex), ar putea fi de mirare că sunt încadrați în această nefastă categorie, mai ales că d-lor nu pretind nimănui sufletul ci, cel mult, mintea. Cu toate acestea, a-i considera ca atare este un gest cât se poate de rațional, logic si chiar științific, după câte sper că se va putea vedea în continuare din această proză scurtă. In mod evident cei propuși să ocupe respectivele slujbe trebuie (a) să aibă puteri supra-naturale, si (b) să fie d/in afara acestei lumi si, pe cât posibil să nu interacționeze si să nu interfereze în mersul treburilor lumii, decât cel mult infinitezimal si static. Trebuie să fie așadar niște entități transcendentale foarte puternice. E clar că nu au cum să fie oameni sau mașini. Totuși, după cum decurge din descrierea fișei postului așa cum a fost făcută până acum, s-ar putea crede că pot fi luate în considerare si alte categorii de entități, ca de ex. îngerii. Înainte de a vedea limpede de ce anume nu e bine „înger”, după cum s-a mai văzut, ar trebui (si insist in această privință), să nu refuzăm aprioric această alternativă, fără a analiza cererea solicitantului, oferta sa de servicii, CV-ul si scrisoarea de intenție, așa cum reies acestea din pledoaria sfântului Andrei Gabriel (impresar). In special spectatorii care încă au în minte (si poate si in suflet) ideea unui eventuale călătorii de plăcere la Sabadell (când, cum, de ce, se stie, si dacă nu, oricum se va ști) ar trebui să nu rateze trimiterea către legile greutății care ar împiedeca dizolvarea în vidul cosmic, în acord cu sau în ciuda legilor entropiei si mai ales a principiului al doilea al termodinamicii, așa după cum reiese din poveste:

Si atunci de ce n-au fost consemnați in istoria științei îngerul lui Laplace si îngerul lui Maxwell. De ce nu s-ar fi putut ca cei doi demoni să fie îngeri? Să fi botezat cele doua entități supra-naturale „heruvimul lui Laplace” si „serafimul lui Maxwell”, sau chiar „arhanghelul lui Maxwell”. Trebuia musai să existe o încărcătura malefică în cele două situații? Si dacă da, atunci de ce peste ani, bosonul Higgs a fost supranumit particula lui Dumnezeu si nu particula lui Satan? 🙂 Simplu. Presupun că prea-cinstitul cititor citit si unic al Arcei lui Goe a intuit deja care este explicația. In mod formal bosonul Higgs adaugă un surplus in înțelegerea de către om a lucrării universului (așa cum o fi fiind el) in timp ce cei doi demoni cu pricina par a fi destinați să facă ceva lucrări in contra ordinii firești a respectivului univers. Totuși cei doi par a fi suficient de simpatici pentru a merita să facem cunoștința cu ei, mai ales ca între timp, au cam pierdut lupta cu entropia si fost anesteziați, deposedați de aură si de abilitățile de a perturba in vreun fel ordinea universului, dovedindu-se un fel de joacă imaginară. Savanții au băgat de seamă că atunci când te confrunți cu o problemă complicată sau imposibilă (care de fapt nici nu-i a ta, ci a universului), poate fi extrem de util să te gândești dincolo de problemă, imaginându-ți cum ar fi fiind să ai soluția, să presupui c-o ai deja. Procedând astfel, ajungi de multe ori să înțelegi mai bine problema si/sau natura acesteia. Aceasta este de fapt sarcina demonilor pe care-i scot la înaintare omuleții de știință, iar cei propuși de Laplace si Maxwel nu fac excepție.

(va urma).

Posted in Arcaluigoeologie | 51 Comments »

Intermezzo

Posted by Arca lui Goe pe februarie 17, 2022

Înainte de episodul următor al temei care încearcă sa identifice tropii din entropie, cred ca ar trebui schimbat ceva (pe ici, pe colea…), pentru a da mai degrabă sens ordonării semnificaților entropiei, decât ilustrării acesteia. Până acum, cel puțin după cum reiese din fluxul comentariilor, se pare că ponderea a avut-o ilustrarea în extenso a principiului al doilea al termodinamicii. Vivat… Si pentru că în episodul următor intenția era de a-i lua un pic la bani mărunți pe cei doi demoni care produc en-gross haos în lumea entropiei (demonul lui Laplace si demonul lui Maxwell), cred că în acest intermezzo am putea lua în colimator (de probă, ca antrenament), un alt demon, mult mai prezent la datorie decât cei doi îngerași ai lui Laplace si Maxwell:

După ce ne-om lămuri în privința lui (poate-i dăm si un nume)… cine stie, poate vom reuși să-i blocam accesul la discuții, să-i trimitem comentariile (pline de ispite) direct la coșul de gunoi, si să continuăm pașnic, în pace si ordine marșul entropic spre Sabadell la întâlnirea cu Oda Bucuriei. 🙂

Toti vrem să avem dreptate.. Am vrut să încep prezentul paragraf cu aceasta propoziție, dar am realizat că enunțarea ei ar fi un abuz… multiplu. Întâi pentru că asta ar sugera că i-as cunoaște pe toți (ceea ce, desi nu-i exclus, nu poate fi demonstrat). Apoi că ar însemna ca as avea vreo îndreptățire (mandat) să vorbesc in numele tuturor (ceea ce, desi nu-i exclus, nu poate fi demonstrat). Si, in cele din urmă, ar fi un abuz pentru ca enunțul ar induce ideea unei „vinovății” colective in privința dorinței de a avea dreptate (ceea ce, desi pare a fi valabil, este greșit). Fiecare exces al dorinței de a avea dreptate presupune responsabilități individuale. Așadar reformulez si încep paragraful cu alta (sic): Vreau să am dreptate. Dar tu? Si tu vrei să ai dreptate? Sincer să fiu, formularea asta la persoana întâi singular sună cam vag / fals. Mai nimerit ar fi să zic: Țin să am dreptate. Asa da, parcă mai vin de acasă. Țin să am dreptate. Asta e ideea. Problema cu dreptatea este însă că, spre deosebire de alte lucruri pe care le pot avea singur sau laolaltă cu alții, împreuna cu toți ceilalți semeni, dreptatea n-o pot avea decât / numai împotriva altcuiva, care va să zică că n-o are. Nu pot avea dreptate într-o privință decât în măsură în care există un adversar (de idei) care este greșit în acea privință, incapabil să realizeze si/sau sa accepte că n-are dreptate si care ține cu tot dinadinsul si el să aibă dreptate. Altminteri nu. In afara acestui context nu se poate face si/sau obține dreptate. Dacă sunt singur (nu in singurătate, ci in solitudine, caci nu-i tot aceea), pot avea gânduri, idei, chiar dialoguri interioare, dar nu pot avea dreptate (nici nedreptate, dar asta nu contează, caci oricum nici nu vreau sa am nedreptate). Nici măcar atunci cand dialogul interior degenerează în dispută si/sau mai rău, în ceartă si gâlceavă (de la dihotomie la dihonie si de la unitate la alienare interioară), e tot degeaba pentru că dreptatea pe care o pot avea în acele situații este fix egală cu nedreptatea pe care o am, cele două anihilându-se reciproc cu o jerbă de scântei (ca în diagramele Feynman cu particule si anti-particule). Pentru a avea dreptate am musai nevoie de ceilalți. Sau măcar de o parte dintre ei. Doar că infernul fiind ceilalți (după cum scrie in toate cărțile bune), de aici rezultă că există riscuri în a-mi căuta dreptatea pe care țin musai s-o am. Ar trebui să nu vin cu idei prea geniale sau prea clare sau prea simple cu care să fie absolut toată lumea (bună) de acord (așa cum procedează Adore) căci atunci n-am făcut nimic. Atunci as fi corect, nu si drept. As avea corectitudine, nu si dreptate. Dacă de ex.as veni să zic 1 + 1 = 2, probabil că, pentru o vreme cel puțin, n-ar veni nimeni să mă contrazică, ne reușind astfel să am dreptate. Mă rog, poate că nu este acesta cel mai bun exemplu pentru că, dacă as avea un pic de răbdare, până la urmă s-ar găsi cu siguranță cineva care să-mi spună ca n-am dreptate întrucât 1+ 1 = 10, sau 1 + 1 = 11 si chiar să-mi dovedească adevărul si dreptatea respective. In fine asta nu prea contează in ecuația dreptății pe care tin musai s-o am, întrucât nu posed si nu ma încurc cu idei geniale, ori prea clare sau prea simple cu care să fie toată lumea de acord by default. Prin urmare singurul lucru imperios necesar ca premisa pentru a avea dreptate este să am război. Slavă Domnului e plină lumea de războaie. Imi pot alege oricând unul in care sa sar cu capul înainte. Sau, după gust, îmi pot construi sau inventa propriile războaie de oferit ca capcană celor care vor si ei musai să aibă dreptate. Videoclipul de mai sus îmi explică de ce vreau să am întotdeauna dreptate (fiind un îndreptar în aceasta privință) dar se cam oprește aici cu îndrumările. Trebuie să-mi aleg singur si cu atenție ideile cu care merg la război, adversarii cu care să mă războiesc, numărul lor, locul, data, contextul, condițiile si criteriile de validare/acordare ca să am / impun / obțin dorita dreptate. Liberul arbitru acționează discreționar aici, in aceste privințe. La urma urmei, mă pot consola cu ideea că: Toti vrem să avem dreptate.. Am început prezentul paragraf cu aceasta propoziție, desi am realizat că enunțarea ei este un abuz… multiplu. S-ar cuveni sa închei paragraful cu o propoziție in același ton cu cea din debut si care să ațină loc si de concluzie: Sper să nu am dreptate.

Iluzia faptului de a avea dreptate. Suntem crescuți cu iluzia că trebuie să avem dreptate. Fără această convingere lumea pare a se nărui. Din punct de vedere psihologic, nevoia de a avea dreptate contribuie la reglarea raporturilor cu lumea exterioară, conferă stabilitate, siguranță și, într-o oarecare măsură, certitudini. Problema intervine atunci când nevoia de a avea dreptate ne fură. Într-o oarecare măsură funcționează ca un drog cerebral. Cu cit avem impresia că avem mai multă dreptate, cu atât simțim nevoia de și mai multă. Ceea ce contribuie la exacerbarea ego-ului și la dezvoltarea unor tendințe autoritare la granița patologicului. Pe de altă parte, odată ce …

Posted in Arcaluigoeologie | 89 Comments »

Tropii din Entropie (II)

Posted by Arca lui Goe pe februarie 14, 2022

Dacă e să judecam după ponderea în care poate fi regăsită ca entitate semantică în mentalul colectiv, entropia este prea puțin importantă în lume (lumea oamenilor). Desigur că există unii snobi care-i ridică osanale, găsind-o atractivă ca termen de joacă emoțional-intelectual, numai bună ca mijloc de epatare, si există alții încă si mai putini care sunt realmente vrăjiți de bogăția de sensuri si implicații ontologice, fizice si metafizice ale termenului, dar in afara acestor doua categorii (un cerc restrâns si nesemnificativ), majoritatea oamenilor ajunși cum, ne-cum in mileniul al treilea, nu au nici cea mai vagă idee despre ce este entropia, la ce e bună, în ce se măsoară, si la ce ar servi să știi ceva despre ea. Ideea de entropie nu are nicio popularitate, nicio priză la public. Dacă am lua în considerare toții oamenii de pe planetă si i-am clasifica in mai multe categorii, relativ la felul de a percepe termenul entropie (de la cei care nici n-au auzit cuvântul si/sau nu știu de existenta lui, la cei care au auzit cuvântul dar nu știu ce înseamnă, … până la „experți in entropie”) am putea practic defini astfel un sistem termodinamic / statistic, el însuși cu o entropie S calculabilă pe baza celebrei formule a lui Boltzmann, gravată pe piatra funerară a acestuia:

în care K este constanta lui Boltzmann cu valoarea exactă 1,380 649×10−23 J⋅K−1, iar W este numărul stărilor microscopice (micro-stări) în care se poate găsi sistemul statistic pentru a genera starea macroscopică observabilă dată a sistemului considerat, ceea ce presupun că nu sună tocmai clar ca lumina zilei (ne-om lămuri) sau măcar pe cât de clar ar fi (de ex.) faptul că [ v = d / t ], unde v este viteza medie a mașinii tale, care a străbătut distanța d = 22 km, în timpul t = 22 minute. Stim câte ceva despre unele „mărimi fizice” si despre unitățile lor de măsură de care ne tot lovim. Zilnic. Stim despre masă, pe care în limbajul comun o referim (greșit) ca greutate, când avem de cumpărat 1 kg de zahar, stim despre volum când avem de cumpărat 1 litru de lapte sau 1 metru cub de lemne sau de gaze. Stim si despre temperatură (pâinea trebuie să fie caldă, berea trebuie să fie rece), știm despre timp (in secunde, minute, ore…) despre energie, gigacalorie, kwh… mai știm. Despre entropie si despre Jouli / Kelvin / mol nu prea stim. Habar nu avem ce valoare trebuie să aibă entropia brânzei sau ouălor când le cumpăram din piață, ca să fie proaspete si bune. Ne orientam după culoare, gust, miros. Nu-i zicem lui tanti din piață: Dă-mi si mie un kil de caș, da’ vezi să fie cu entropia mică. Toate acestea ne-ar putea face să credem că entropia e un moft care nu contează. Importantă ne apare a fi mai degrabă energia, uitând desigur că un ou nu fierbe într-un ocean cu apa călduță, ci într-un ibric cu apă clocotită (desi oceanul de apă călduță are incomparabil mai multă energie exprimabilă in jouli, ergi, kwh, sau calorii). De aceea suntem recunoscători soarelui (nu?) pentru că ne furnizează energie (ce altceva?). Ce-ați zice dacă ați afla (cei care nu știați deja) că, de fapt Soarele, nu prea ne furnizează energie, ci un-entropie. Cam aceeași cantitatea de energie venită de la Soare este eliberată înapoi în spațiu de către planetă. Ce vine ziua sub formă de lumină (energie electromagnetică în spectrul vizibil) este eliberat noaptea în cosmos sub formă de căldură (energie electromagnetică în spectrul infraroșu), într-un număr echivalent de jouli. Bilanțul energetic este aproape zero, altminteri temperatura planetei ar creste continuu. Si atunci? Ce ne oferă Soarele? Ne oferă „ordine”. Entropia (care măsoară starea de dezordine) este mai mică la lumina vizibilă decât cea specifică radiației infraroșii (căldură). Pentru fiecare foton sosit de la Soare cu frecvența luminii vizibile, pământul radiază in cosmos 20 de fotoni in infraroșu cu o frecvență mult mai joasă, dar cu o entropia mult mai mare. Ceea ce „fură” Pământul de la Soare este ordinea (nu energia), exportând în cosmos un exces de dezordine. Conservarea complexității si ordinii specifice sistemelor biologice si altor manifestări fizico-chimice de pe pământ este posibilă strict in acest context, in care dezechilibrul energetic al soarelui cu „restul universului”, intermediază conservarea unui surplus de „ordine” pe Pământ, în schimbul unui si mai mare surplus de dezordine exportat în Univers. Existența planetelor în „ecosistemul soarelui” este un factor de „poluare” cu exces de dezordine transmisă în cosmos de către Sistemul Solar. Ordinea câștigată pe pământ, ca suport fundamental al proceselor biologice, este însă mai mică decât dezordinea provocată în cosmos cu această ocazie. Per total existența (tranzitorie) a vieții si a sistemelor biologice complexe pe Terra nu face Universul un loc mai ordonat, ci mai haotic. Ceea ce are o consistență logică rezonabilă, în cazul în care vedem entropia în sensul de măsură a dezordinii si haosului. Nu-i nici pe departe singura interpretare posibilă a semnificației entropiei si nici unica modalitate în care este definită entropia. Una dintre laturile fascinante ale noțiunii de entropie este fabuloasa sa polivalență semantică, fiind în conexiune nu doar nu termenii ordine/dezordine si haos ci si de aleatoriu, informație, simplitate, uniformitate, probabilitate, complexitate. Dintre toate noțiunile care ar putea avea mai multe sensuri, implicații, nuanțe si semnificații, ne-omonimice, poate doar noțiunea de conștiință să aibă o bogăție si o complexitate mai mare decât entropia. Întrucât „ideea vine vorbind” cred că, în zona comentariilor, am putea să ne apropiem, prin îmbrânceli cvasi-haotice, de înțelegerea feluritelor semnificații ale entropiei, a relației acesteia cu timpul, si mai ales am putea „înțelege” ceva simplu si evident precum faptul că dilatarea spațiului (expansiunea universului), este cea mai logică explicație a valabilității principiului al doilea al termodinamicii, că entropia, sporirea acesteia, timpul si săgeata timpului sunt consecințe directe ale dilatării spațiului. Este de mare mirare că acest lucru, de natura evidenței, nu pare a avea, pe moment cel puțin, impactul potrivit in designul modelelor cosmologice propuse de către științifici, sau in tentativele de înțelegere si modelare a noțiunilor ontologice fundamentale, cum ar fi spațiul si, poate si, timpul. Mi se pare de neînțeles cât de firav pare a fi reprezentat în fizica modernă curentul care acreditează ideea ca dilatarea spațiului este cauza principală a manifestării entropiei, si prin aceasta a majorități fenomenelor si evenimentelor observabile în Universul local, inclusiv a vieții, inteligentei, conștiinței. La fel de neînțeleasă mi se pare si desconsiderarea ipotezei că „big-bang-ul”, este rezultatul preponderent al unor acțiuni din exterior, iar felul in care a reacționat „universul local” sub impactul acestei acțiunii, o simplă consecință directa a unui eveniment mai amplu si mai cuprinzător decât „acest univers”. Comunitatea științifică pare încă vrăjită sau constrânsă să insiste pe ideea asta a unui Big-Bang din nimic, acauzal si atemporal, produs spontan, dinspre un interior zero-dimensional, care pe deasupra ar mai fi fiind si a tot cuprinzător, chiar fiind Totul, necuprinsul, infinitul. Este in mod evident o insistență mistică (fără legătură cu religiile), echivalând cu o simplă (nouă) credință, nedemonstrată si nedemonstrabilă. Alternativa pe care o propun (sic) (…) nu este în mai mică măsură altceva decât tot o credința. Doar că mi se pare ceva mai plauzibilă (din cel puțin vreo câteva puncte de vedere). Tu? Ce crezi? Care e credința ta despre Big-Bang? Si despre restul? Dar despre paradoxul informațional al găurii negre ce crezi? Ce știi? 🙂 Este foarte posibil ca a avea măcar o viziune asupra acestui paradox să fie necesar în cazul în care (mai) vrei să te înscrii în „proiectul Sabadell”.

Posted in Arcaluigoeologie | 74 Comments »

Tropii din Entropie

Posted by Arca lui Goe pe februarie 4, 2022

… barbar cânta femeia aceea… si-n jur era așa: răscoală (dezordine si haos – entropie)

Entropie este un cuvânt cu sonorități malefice care face trimiteri adânci spre semnificații profund neliniștitoare, către anarhie si haos, către ananghie ontologică. S-ar putea spune că o apropiere prea mare de sensurile sale absconse, poate avea efecte nefaste, poate aduce ghinion, depresie sau chiar nebunie totală. Ludwig Boltzmann este doar una dintre victimele cu notorietate care a resimțit din plin efectele unei prea mari apropieri de universul sensurilor si sonorităților „entropiei”. Entropia a reușit să-l golească complet pe Boltzmann de sensuri, (de orice sens), adăugându-si-le sieși, sporindu-si-le, con/ducând în cele din urmă la degradarea entropică a minții savantului până la limita la care acesta a cedat, sinucigându-se. Oribil cuvânt. Il include în întregime pe bietul Boltzmann, care a contribuit fără să vrea la consacrarea termenului si la instaurarea puterii acestuia in lume (lumea oamenilor) pentru cine stie cât timp de atunci încolo, în orice caz pentru foarte mult timp. Timp, alt cuvânt, altă victimă. A entropiei. Este motivul pentru care (cu teama si respect) aducem în atenție cuvântul „entropie”, în încercarea de a-i scoate din gheare cuvântul „timp”. Nu avem de ales, (aici pe Arca lui Goe) pentru că, până acum, indiferent de cum am încercat să clarificăm enigma existenței sau inexistentei ori pe cea a semnificațiilor termenului „timp”, inclusiv apelând la ajutorul lui Sean, acest lucru a rămas in suspensie, nerezolvat. Organizarea unei expediții (teleportare spațio-temporală) la Sabadell (19 mai 2012) iese total din discuție, fără o înțelegere adecvată a (non)sensului dimensiunii temporale a problemei. Invocarea entropiei (acum, aici) este un mic drum ocolitor, de ne evitat, în încercarea de a stabili, procedând prin eliminare, ce nu/este timpul. Pretenția entropiei că ar fi fiind piatra unghiulară în privința definirii săgeții timpului, o califică pentru aducerea ei momentană în atenția prea-cinstitului cititor citit si unic al Arcei lui Goe. Curajul de a face acest gest (altminteri periculos), se bazează pe două premise. Unu: Cunoscându-ne bine pre noi cred că putem fi de acord că riscul de a experimenta noi, aici, o prea mare apropiere de sensurile absconse ale parșivului cuvânt entropie sunt totalmente neglijabile. In al doilea rând credem că mai degrabă decât apropierea în sine de acele sensuri, o interpretare eronată si/sau tendențioasă a respectivelor sensuri ale entropiei poate aduce efecte nefaste, astfel încât, dacă, prin absurd, împinși de hazard, ne-om apropia de sensurile adânci ale termenului entropie, ne-om putea pune la adăpost, refuzând pur si simplu să facem interpretări, ceea ce propun să promitem solemn. In unanimitate se abține cineva. Păstrând speranța că vorbind (fie si aiurea) despre entropie, om putea afla, mai în detaliu, ce este ori ce nu este timpul, aș deschide aici serbările maieutice si ludice ale demitizării misteriosului termen: entropia. Indiferent ce va fi fiind aceea (ce-i?). Poate că (nici) entropia nu există per se, fiind ca multe altele, un cuvânt gol, folosit abuziv, provizoriu, ca schelă a minții umane către nicăieri. Un cuvânt inventat, nu descoperit. Așadar si ca să fie, vorbim despre entropie. 🙂

Posted in Arcaluigoeologie | 251 Comments »

(ne)Cazul Djokovic – Tăcerea

Posted by Arca lui Goe pe februarie 2, 2022

“In the end, we will remember not the words of our enemies, but the silence of our friends”.  M.L.King

Partea cea mai trista a afacerii „Djokovic interzis la Melbourne” constă în atitudinea adoptată de către ceilalți tenismeni, de organizatorii turneului si de ceilalți oameni din tenis, în fața abuzului politic al guvernului de la Camberra si a dramei sportivului. Un tenismen a fost împiedicat, prin decizia arbitrară a unor politicieni, să participe la o competiție sportivă la care avea toata îndreptățirea să participe, iar reacția celor din lumea tenisului a fost tăcutul in cor si/sau scheunatul cu zâmbre în contra victimei. Trăim în lumea în care trăim, o lume in care primează interesul personal, o lume a obedientei si conformismului, a fricii de a te manifesta liber si sincer. Suntem atât de obișnuiți si de contaminați de spiritul acestei lumi penibile încât nu realizam cât de grotescă, cât de înfiorătoare este atitudinea afișată de cei din lumea tenisului: un silențium lugubru, aprobator, indiferent. Guițatul grotesc al politicienilor si al gloatelor de contestatari ai lui Nole mai vechi si mai noi, rămân simple zgomote de fond. Liniștea celorlalți e sumbră. In afara lui Nick Kyrgios si a lui John McEnroe care si-au manifestat empatia si susținerea pentru Novak Djokovic, ceilalți, când n-au fost pur si simplu goarnele politice ale oficialităților, poziționându-se de partea stupidă a lumii care promovează abuziv discriminarea celor nevaccinați, au tăcut pur si simplu mâlc. Au stat în banca lor, si-au văzut de treaba lor si s-au bucurat în sinea lor de necazul lui Nole si de faptul că au ei înșiși șanse mai mari în competiție prin eliminarea forțată a numărului unu in tenisul mondial. Nu zice nimeni c-ar fi trebuit să se răscoale, să boicoteze, să demonstreze, să facă revoluție. Era suficient să manifeste empatie, solidaritate, regretul pentru drama colegului lor, si pentru diminuarea spectacolului sportiv, pentru știrbirea frumuseții întrecerii produsă prin aceasta eliminare lipsita de fair-play, făcută fără nicio legătură cu sportul. Au ales să fie o turmă cuminte si discretă, dispusă să-l ignore sau să-l acuze pe Novak Djokovic. Nimeni nu a îndrăznit, nimeni nu a catadicsit să-i scrie un mesaj de încurajare, nimeni nu a venit măcar să-l salute pe Nole, în zilele cât a fost admis de judecător în complexul sportiv, ca si cum ar fi fost vorba de un ciumat, de un infractor, de un proscris. Iar acest lucru nu tulbură pe nimeni. Nu miră pe nimeni. Ca si cum nimic nu e mai firesc. Nimic mai normal, in lumea in care trăim. Lumea singurătății lui Nole. Lumea singurătății fiecăruia.

Acum câțiva ani, cand Novak Djokovic a câștigat finala de la Melbourne în dauna mai tânărului Dominic Thiem, adjudecându-si (la vremea aceea) al șaptesprezecelea turnau de mare slam, mă gândeam că Novak e cel mai bun din lume, că a cam demonstrat ce era de demonstrat (chiar având mai puține trofee decât rivalii Rafa si Federer), că a câștigat destui bani, faimă, respect, si că desi farmecul tenisului s-ar diminua dramatic fără el, poate că ar fi totuși bine să se retragă, pentru a lăsa si altora, mai flămânzi, mai tineri, mai fără timp, bucuria de a câștigă turnee, faimă, respect, bani, adulație. M-am înșelat. Nu merită adunătura asta de lighioane un asemenea gest. Campionul are dreptate. Trebuie să-si joace rolul si să-si ducă povara până la capăt. Haide Nole!

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , , , , , , , | 36 Comments »

 
%d blogeri au apreciat: