(ne)Cazul Djokovic – Tăcerea

“In the end, we will remember not the words of our enemies, but the silence of our friends”.  M.L.King

Partea cea mai trista a afacerii „Djokovic interzis la Melbourne” constă în atitudinea adoptată de către ceilalți tenismeni, de organizatorii turneului si de ceilalți oameni din tenis, în fața abuzului politic al guvernului de la Camberra si a dramei sportivului. Un tenismen a fost împiedicat, prin decizia arbitrară a unor politicieni, să participe la o competiție sportivă la care avea toata îndreptățirea să participe, iar reacția celor din lumea tenisului a fost tăcutul in cor si/sau scheunatul cu zâmbre în contra victimei. Trăim în lumea în care trăim, o lume in care primează interesul personal, o lume a obedientei si conformismului, a fricii de a te manifesta liber si sincer. Suntem atât de obișnuiți si de contaminați de spiritul acestei lumi penibile încât nu realizam cât de grotescă, cât de înfiorătoare este atitudinea afișată de cei din lumea tenisului: un silențium lugubru, aprobator, indiferent. Guițatul grotesc al politicienilor si al gloatelor de contestatari ai lui Nole mai vechi si mai noi, rămân simple zgomote de fond. Liniștea celorlalți e sumbră. In afara lui Nick Kyrgios si a lui John McEnroe care si-au manifestat empatia si susținerea pentru Novak Djokovic, ceilalți, când n-au fost pur si simplu goarnele politice ale oficialităților, poziționându-se de partea stupidă a lumii care promovează abuziv discriminarea celor nevaccinați, au tăcut pur si simplu mâlc. Au stat în banca lor, si-au văzut de treaba lor si s-au bucurat în sinea lor de necazul lui Nole si de faptul că au ei înșiși șanse mai mari în competiție prin eliminarea forțată a numărului unu in tenisul mondial. Nu zice nimeni c-ar fi trebuit să se răscoale, să boicoteze, să demonstreze, să facă revoluție. Era suficient să manifeste empatie, solidaritate, regretul pentru drama colegului lor, si pentru diminuarea spectacolului sportiv, pentru știrbirea frumuseții întrecerii produsă prin aceasta eliminare lipsita de fair-play, făcută fără nicio legătură cu sportul. Au ales să fie o turmă cuminte si discretă, dispusă să-l ignore sau să-l acuze pe Novak Djokovic. Nimeni nu a îndrăznit, nimeni nu a catadicsit să-i scrie un mesaj de încurajare, nimeni nu a venit măcar să-l salute pe Nole, în zilele cât a fost admis de judecător în complexul sportiv, ca si cum ar fi fost vorba de un ciumat, de un infractor, de un proscris. Iar acest lucru nu tulbură pe nimeni. Nu miră pe nimeni. Ca si cum nimic nu e mai firesc. Nimic mai normal, in lumea in care trăim. Lumea singurătății lui Nole. Lumea singurătății fiecăruia.

Acum câțiva ani, cand Novak Djokovic a câștigat finala de la Melbourne în dauna mai tânărului Dominic Thiem, adjudecându-si (la vremea aceea) al șaptesprezecelea turnau de mare slam, mă gândeam că Novak e cel mai bun din lume, că a cam demonstrat ce era de demonstrat (chiar având mai puține trofee decât rivalii Rafa si Federer), că a câștigat destui bani, faimă, respect, si că desi farmecul tenisului s-ar diminua dramatic fără el, poate că ar fi totuși bine să se retragă, pentru a lăsa si altora, mai flămânzi, mai tineri, mai fără timp, bucuria de a câștigă turnee, faimă, respect, bani, adulație. M-am înșelat. Nu merită adunătura asta de lighioane un asemenea gest. Campionul are dreptate. Trebuie să-si joace rolul si să-si ducă povara până la capăt. Haide Nole!