Demonul Domnului… Laplace

Astăzi este o zi cu semnificații speciale, ziua numărului Pi, ziua aniversarii lui Albert Einstein si ziua comemorării lui Stephan Hawking, lucruri altminteri foarte bine cunoscute (si) de către demonul lui Laplace, pe care-l vom invita sa oficieze simpozionul dedicat multiplelor semnificații ale acestei zile oarecare de pre-primăvara si minciună. Vivat. Muzica!

Laplace a existat în realitate dar demonul său este o ficțiune, o plăsmuire imaginară foarte fragilă, inconsistentă si inofensivă. In secolul al XVIII-lea popularitatea lui Pierre-Simon, marquis de Laplace era atât de mare (omul fiind numit la acea vreme Newton al Franței, eee) încât, la o adică, d-lui își putea îngădui lesne să aibă în posesie un demon al său (pentru uz) personal sau eventual să fie posedat de așa ceva… ceea ce însă nu s-a întâmplat, demonul respectiv fiind înființat ceva mai târziu, când nu-i mai putea fi de mare folos faimosului nobil matematician, fizician, cosmolog si filozof francez, fiindu-i atribuit retroactiv prin asociere cu o „aroganță” de-a sa. Intre timp popularitatea marchizului a scăzut considerabil (cine si ce mai știe azi pe dinafară despre marele Laplace de alta dată?), iar iluzoriul său demon aproape că și-a pierdut total consistența si relevanța (fiind menținut în viață – la nivel de pâlpâire – numai de nălucirile teoriilor super-determinismului ori de interpretarea statică a noțiunii de „timp”). Astăzi demonul lui Laplace este aproape desființat, iar faptul că mai catadicsim să-l aducem în actualitate (si în atenția publică a prea-cinstitului cititor citit si unic al Arcei lui Goe) se datorează faptului că prima pierdere de relevanță a nevinovatului demon se datorează conceptelor de ireversibilitate, entropie și celei de a doua legi a termodinamicii (care fac obiectul atenției noastre pe firul sugestiv intitulat „Tropii din entropie”), adică pentru a ilustra astfel cât de inexorabil si teribil de diabolică si de nemiloasă este entropia, capabilă să ucidă îngeri si demoni deopotrivă, fără urmă de regret si fără păreri de rău. Pentru a înțelege cum s-a născut, cum a trait si cum a murit demonul respectiv (un adevărat serafim) cred că n-ar strica să-i facem născătorului de demon, si anume sus-numitului Pierre-Simon, marquis de Laplace, un mic rezumat biografic, adică să recapitulăm pe scurt datele importante care-l califică la postura de personaj (secundar, dar orișicât) al prezentei proze scurte si care-l fac memorabil în mentalul colectiv. Amănuntele (picante) din care-si trage Laplace notorietatea, atâta câtă mai are în zilele noastre (mă tu ai auzit de Laplace? Ce-ai auzit?), desi nu spun mare lucru despre esența contribuției savantului la patrimoniul științific si filozofic al umanității, sunt in principiu cam aceleași care au dat trup si suflet demonului pe care l-am luat ca pretext si prilej pentru a arăta cât de rea si răzbunătoare este entropia (acum și în veacul vecilor, amin). Așadar iată faptele. După ce a reușit să „parvină” pe cale intelectuală, desprinzându-se dintr-o familie destul de înstărită care se ocupa cu negoțul de suc de mere, si să evite o carieră bisericească (spre care era împins de tatăl său), omul devine savant, academician si nobil. Ne intrând în detalii (care sunt disponibile cu ușurință) ar fi de spus că omul reușește nu numai să devină un Newton al Franței (precum Hagi un Maradona din Carpați), dar, în egala măsură, reușește să fie un Arhimede modern (!) si, să-i prefigureze pe Einstein si Hawking, fără a neglija câtuși de puțin să fie si el însuși in persoană, Pierre-Simon Laplace. Dar să luăm pe rând amănuntele anecdotice care încă îi conferă lui Laplace o oarecare notorietate la publicul actual al posterității savantului.

Laplace este Laplace în primul rând ca urmare a „Transformatei lui Laplace” si a metodelor matematice in care se aplică această „transformată”. Nu vom intra aici în detaliile tehnice aferente (întrucât nu se încadrează cu normele literare ale prozei scurte în curs de executare), dar, pentru aceia anume care (a) nu știu ce este Transformata Laplace si la ce este bună dar (b) vor să afle, vom avea ocazia să facem precizări f/utile despre aceasta, în zona comentariilor, de îndată ce vom identifica vreun membru al acestui grup printre vizitatorii Arcei lui Goe (if any). Pe moment este de reținut Laplace, Transformata Laplace.

Să trecem la Hawking si la felul în care-l prefigurează Laplace. Veriga de legătură între Laplace si Hawking este Domnul Dumnezeu („Sire, această ipoteză nu era necesară!”). Laplace este cunoscut ca fiind un ateu convins. Referitor la ateismul lui, este celebră anecdota în care el l-a coborât pe Dumnezeu la nivel de ipoteză: Venind în audiență la Napoleon, pentru a-i aduce ca omagiu un exemplar al cărții sale recent apărute „Exposition du système du monde„, Laplace a fost întrebat de către împărat: „ M. Laplace, mi s-a spus că ați scris această lucrare voluminoasă despre sistemul Universului, fără a menționa niciodată pe Creatorul său”. Laplace, deși avea un comportament diplomatic în relațiile cu curtea imperială, a răspuns brusc și direct: „Sire, această ipoteză nu era necesară!”. Napoleon, foarte amuzat, i-a relatat acest răspuns lui Lagrange, care a exclamat: „Ah! c’est une belle hypothèse; elle explique beaucoup de choses!” („Ah! este o ipoteză frumoasă; ea ar explica multe lucruri”). – Aceasta este o interacțiune frecvent citată, dar potențial apocrifă, între Laplace și Napoleon. Se presupune că se referă la existența lui Dumnezeu. Deși conversația în cauză a avut loc, cuvintele exacte pe care Laplace le-ar fi folosit și semnificația lor nu sunt cunoscute.

Miezul conversației dintre savant si împărat pare să fi fost plagiat ulterior, în posteritate, de către Stephan Hawking (un personaj celebru care a fost pomenit adesea pe Arca lui Goe, de exemplu „AICI – Două abuzuri flagrante stingătoare la cer„). Stephen Hawking a precizat (citez din memorie): „God was not needed to create the Universe„. Contemporanul nostru, omul de știință Hawking a susținut că nu a fost necesară nicio forță divină pentru a explica de ce s-a format Universul. În cartea sa, „The Grand Design„, si in fragmente publicate în revista Eureka din The Times, Hawking a spus: „Deoarece există o lege precum gravitația, Universul se poate și se va crea pe sine din nimic. Creația spontană este motivul pentru care există ceva mai degrabă decât nimic, de ce există Universul, de ce existăm. Dumnezeu nu este necesar pentru crearea Universului.”

Onorată instanță si onorat auditoriu, vă rog să-mi îngăduiți să subliniez în fața onoraților jurați, cvasi-echivalența afirmaților numiților Laplace si Hawking, defăimătoare la adresa Divinității, pomenite in volume cu titluri uluitor de asemănătoare. / Obiecție! Titlurile si afirmațiile sunt scoase din context. Se susține. Într-adevăr ambii savanți pomenesc Universul ca obiect al lucrărilor lor, DAR… Non idem est si duo dicunt idem. Într-un caz este vorba despre Sistemul Solar si formarea acestuia (atât era universul pe vremea lui Laplace), iar in celălalt despre meta-Galaxie si despre Big-Bang (un univers mult mai mare), concluziile impunându-se in mod separat, la fel de inexorabil in ambele cazuri. As vrea să se rețină că cele două opere științifice nu probează, nu promovează, nu susțin si demonstrează in/existenta lui Dumnezeu, ci doar faptul că, din punctele din care-si încep cei doi savanți studiul asupra universului, intervenția explicită a Divinității nu este (nu mai era) necesară, Creația fiind demult încheiată în acele puncte, iar metamorfozele descrise de savanți, făcându-se spontan, in domeniile studiate, in acord cu legile încapsulate ca atribute ale lumii preexistente si mult mai largi, in ambele situații. Deci nu e plagiat. Ba e! Tu ce părere ai? Da, da, tu. A se comenta după citire. Ca stimul pentru comentarii ar fi de menționat si părerea lui Sir Isaac Newton care considera că Universul nu a început spontan să se formeze, ci a fost pus în mișcare de către Dumnezeu, iar Eminescu zice în „Avatarii faraonului Tlà” că luna în înălțimea depărtată a cerului, trece ca un mare măr (!) de aur neținut de nimic în eterul albastru.

Despre cum anume l-a prefigurat Domnul Laplace pe Domnul Einstein (într-o întâmplare de un senzațional indiscutabil) si despre cum a decisis Newton al Franței să se joace de-a Arhimede si mai ales despre nefericitul demon laplacian… va urma… într-un episod (din) viitor, în caz că n-om uita sau… în caz că nu vom fi luați de val pentru a atinge cu anticipare subiectele respective în comentarii, pe ici pe colea si anume în punțile (prea puțin) esențiale. Totul (va) depinde de context, de impetuozități (pre-fabricate), de liberul arbitru si/sau de pre-condiționări si pre-determinări inconturabile. Poate că desfășurarea acestor evenimente este deja prestabilită în cele mai mici detalii (prin meta-liber arbitru !??!) chiar de către demonul lui Laplace, singura noastră misiune fiind aceea de a (ne) interpreta cu convingere si naturalețe rolurile distribuite în piesă, rostind spontan replicile (si/sau clișeele) (ca si când atunci pe loc ne-ar fi venit in minte) sau tăcând adânc si enigmatic, mai mult sau mai puțin elocvent. Cum ne-o fi norocul. Cum ne-o fi soarta, caci vorba ceea, „Ce ți-e scris, în frunte ți-e pus”… (nu înțeleg prea exact cum devine treaba asta dar îmi place teribil cum sună). Așadar spor tuturor în exercitarea sau măcar exersarea liberului arbitru (același care v-a împins inexorabil cu lectura până în acest punct critic, de inflexiune).