Eu sunt. (ni)(mic) – El este. (nu)(mare)

Eu sunt eu. (tu) Mă știi. El nu este El, ci infinitul. Dincolo de mare si de mic. De necuprins, de neatins si aproape de neînțeles. Doar matematica îl poate îmblânzi si controla, în felul ei, dar numai si numai în imaginație. In rest nimeni, nimic. Toate existentele se consumă în umbra infinitului, i se datorează fiind el, infinitul, sursa tuturor lucrurilor care există, a fiecărui început, a fiecărei deveniri, a fiecărui sfârșit. Presiunea infinitului generează fapte, lucruri, întâmplări, evenimente, si tot ea le șterge inexorabil din netrebnica actualitate. Nu-l știm prea bine dar uneori îl simțim, îl intuim, îi receptam semnalele, ecourile, reverberațiile, înțelegând felul în care se regăsește în noi înșine si noi înșine în el. Il putem contempla mistic, meditând, scufundându-ne în (abisul din) noi înșine, în momentele de (i)luminare, ori îl putem atinge cu arta, cu poezia, cu visul, îl putem hărțui cu filozofii, cu metafizici si religii sau… sau… sau îl putem ignora. Cu detașare. Ceea ce (vai) se si întâmplă în cea mai mare parte a timpului (si spațiului) pe care ni-l pe-trecem în existență. De-o fi una, de-o fi alta, ce e scris si pentru noi… Uluitor rămâne faptul de a ne fi îngăduită sondarea infinitului, de a fi ființe înzestrate cu acest atribut al nemărginirii, având acces privilegiat la loc cu vedere spre infinit. Un chilipir divin, specie unică, ocazie unică – pe care n-ar trebui s-o ratăm. Fiecare cum poate, cum stie, cum i se potrivește, prin rugăciune, prin credință, prin meditație, prin yoga, prin hipnoză, prin budism, șamanism, DMT, LSD, karma, Nirvana, Zen… prin matematică sau oricum altcumva… Whatever works. Si asta cu riscul major de a rămâne captivi în nemărginire acelei nuanțe anume a infinitului, acum, adică pentru totdeauna… ratând astfel lumea cea pământeană, finită, cu nimic mai prejos decât cea a iluzoriului infinit. Divin a ne conecta la infinitate, uman în a ne deconecta de infinit, pentru a experimenta lumea finită si împrejurările profane ale minunii de a fi. Important rămâne ce si cum anume facem atunci când nu suntem contemplând infinitul, ci simpli actori si spectatori în lumea profană a ființei, întâmplător om. (nu) Multe se pot face ! (Focus), în lumea cotidianului si a prea zilnicei pâini. Scopul acestei ex-puneri de „idei” nu este nici apologia infinitului, nici a profanului, nici trezirea martorilor, nici adormirea (atenției) spectatorilor… nici rezolvarea vreunei dileme (încuietoare în privința alegerii…), ci doar o umilă încercare de a separa apele în fața ispitei absolutului, care-l îndeamnă pe fiecare protagonist a lui „eu”, de a-si impune tuturor (semenilor) alegerea sa, finitul sau infinitul, sau, în cazul naivilor fără scăpare, un amalgam bizar, superficial si ridicol între cele două perspective (altminteri ne miscibile)… Așadar… cred că înainte de a ne reconcilia cu mecanica (Doamne iartă-mă) cuantică, cu teoria relativității, cu principiul incertitudinii, cu lumina, cu gravitația, cu entropia, cu găurile negre, cu materia, cu spațiul si timpul (în contextul în care este pro-pusă „discuția”: un cadru profan, fenomenologic, empiric si științific, ca model de univers), ar trebui în prealabil să ne reconciliem cu infinitul. Reconcilierea profanului cu infinitul. Complicată problemă pentru niște ființe profund profane, precum noi toți cei prezenți acum, aici (si de-a pururi), noi cei aflați în tangaj pe puntea unei Arce a lui Goe, fixată „ca teatru al absolutului fix” pe creasta unei dune de nisip în desert… (tentația confuziei si a amestecului infinitului în finit fiind nemăsurat de mare), fiind noi pe deasupra (dar si pe dedesubt) prizonieri aproape fără scăpare ai (pseudo)comunicării prin cuvinte, palavre… pierduți în sensul vorbelor într-un infinit jest. Dar, vorba multă, sărăcia omului… si de săraci suntem săraci, slavă Domnului… așa că închei aici, abrupt, introducerea. Cuprinsul ar fi trebui să explice (încă o dată) de ce știința nu are nicio treabă cu infinitul, cu divinul, cu nevăzutul, cu Dumnezeu, cu budismul, cu religia, cu delirul psihedelic… cu yoga si cu spiritismul… de ce sensurile cuvintelor în context științific nu-s deloc aceleași cu omonimele lor folosite extra-științific si/sau onomatopeic (materie, spațiu, informație, energie…) si de ce orice reconciliere a profanului cu orice va fi ratată terminologic, epopeic si grotesc, în confuzii semantice si aporii fără capăt, dacă vom alege la întâmplare sau din interes sensurile asignate cuvintelor incluse in propunerile de reconciliere… a profanului cu modelele ludice ale lumii finite din interiorul științelor. Înainte de a înțelege si accepta ce este si ce face știința, trebuie să ne reconciliem cumva (ca profani) cu infinitul de dincolo… Este ceea ce încercam să avem în vedere (de-am putea) în ce-o urma… căci desigur e cu „va urma”… urma care scapă turma. Pentru azi e prea destul această mică provocare… pe care si așa nici nu are cine si de ce s-o accepte, sau s-o refuze… Ca supliment „ușor”, un discurs motivational, rostit de autorul „infinit-ului jest”, în fata unei promoții de studenți, în scopul de a-i ajuta pe acești sărmani să răzbească în viață, cu luciditate maximă.

Că ulterior lucidul speaker s-a sinucis este mai mult sau mai puțin irelevant în ecuație.

* * *

Eu sunt eu. (tu) Mă știi. El nu este El, ci infinitul. Dincolo de mare si de mic. De necuprins, de neatins si aproape de neînțeles. Eu sunt. (ni)(mic) – El este. (nu)(mare). Intre noi doi, tu si restul lumii. Vivat! Apropo, ce mai faci? Cum o mai duci cu fericirea? 🙂

P.S. Atenție toate link-urile din text sunt obligatorii, în felul lor.