Frumusețea tenisului (în Univers)

Frumusețea pierdută si (ne) (re) găsită a tenisului (în viziunea unui axolotlom(*)).

Tenisul este un joc repetitiv si redundant, extrem de plictisitor. O țăcăneală stânga-dreapta care se reia în continuu, punct cu punct si de la capăt si poate dura indefinit. Numai oamenii cu anumite deficiente mentale pot găsi satisfacție în a se angrena în așa ceva, ca spectatori, pentru a urmări ore întregi aceste secvențe reluate monoton, încercând să găsească vreo deosebire între un punct si altul, între un game si altul, între un set si altul, dar care, în afara unor mici variațiuni, si acelea repetabile, sunt cvasi-identice de parcă timpul s-ar fi defectat, forțând reluarea în buclă, iar si iar, a unei mici secvenței temporale, într-o tentativă, lipsită de logică, aceea de a ameliora micile evenimente petrecute în interiorul clipei, abia încheiate. Jocul de tenis este un joc absurd bazat pe o iluzie, aceea că poți calatori înapoi în timp, pentru a schimba (in bine), lucrurile întâmplate deja. Alt game, alta distracție. Felul în care se tine scorul este si el lipsit de orice noimă, punctele numărându-se din 15 in 15 sau nu (0-15-30-40-60(?))… 1-2-3-4-5-6, 1-2-3… (sistemul britanic al unităților de măsură cu multiplii si submultipli la plezneală), dar de fapt acesta este un fel fistichiu de a păcăli publicul si de a-i da impresia că se întâmplă ceva, de a-l tine ocupat (si) cu altceva (pentru distracție). Probabil că fără acest truc ar fi imposibil să convingi pe cineva să-si mute capul de la stânga la dreapta pentru patru-cinci ore sau mai mult, pentru a se uita la doi oameni care-si arunca o mingiucă peste o plasă folosind niște palete (numite cu schepsis, rachete). E un joc bizar, singurul în care este posibil ca un jucător care a câștigat în timpul meciului mai multe puncte decât adversarul să piardă totuși partida. De altfel o mare parte dintre punctele câștigate sunt inutile, necontribuind la economia jocului, un game pierdut la zero fiind la fel de pierdut ca unul la 30 sau după o indefinită serie de avantaj-egalitate (alt blocaj al timpului, defect in defect) cu un scor final ne mai menționat explicit, ceva gen 95 la 80 (?). Ceea ce nu se prea mai întâmplă în niciun alt sport. De ce oare? Tot așa, fără precedent in lumea sporturilor, meciurile de tenis nu au limită de timp. Partidele nu durează si ele, de exemplu 90 de minute sau câtva, ci oricât. Teoretic se poate juca la infinit. La urma urmei când timpul nu contează, orice este posibil. Iar în asta constă de fapt frumusețea tenisului, frumusețea prezentului continuu, în orice clipă, indiferent de trecut, indiferent de viitor. Clipa poate suprima trecutul si viitorul. Întotdeauna mai e timp. In tenis nu e ca-n viață. Timp întotdeauna mai e. Se (mai) poate. Nu timpul e problema. Pentru jucător. Dar spectatorul ce avantaj are? La mijloc e ori snobism ori voaierism… C-așa-i în tenis. De aceea si înfrângerile sunt mai dureroase. Pentru că ai avut la dispoziție tot timpul din lume pentru a câștiga si totuși ai pierdut. Atemporal. Pe moment cam asta ar fi concluzia, dar pentru a elucida enigma tenisului va trebui să continuam investigațiile, musai într-o maniera științifică, eventual în stilul savanților britanici. Sau s-o dăm pe iarbă (că s-a legalizat). 🙂

Nu știu cât de frumos e tenisul în Univers. Presupun că poate fi văzut si așa (în ale lumii strâmbe vaviloane)… căci la urma urmei frumusețea este în ochii privitorului. Am încercat să traduc din imaginație impresiile avute de un axolotlom la primele atingeri cu tenisul în încercarea sa de a-l descifra pe cont propriu, privindu-l, observându-l, făcând ipoteze si elaborând teorii explicative de natură strict științifică. Deși n-am precizat încă, prin axolotlom se înțelege (prin definiție arcagoeologică) un element din mulțimea entităților capabile să observe lumea și să perceapă o parte din informația pe care o percep în mod obișnuit oamenii, dar care nu au cunoștințe anterioare de natură antropologică, fiind de-a dreptul căzuți din lună sau din stele. De exemplu un extraterestru întrupat ca om, plasat printre oameni, fără nicio cunoștință preliminară, care nu vorbește limba și nu percepe sunetele decât vag si distorsionat, având vederea mai degrabă reglată pentru spectrul infraroșu, și care extraterestru are ca temă de doctorat să afle ce este tenisul pe care-l practică oamenii. Axolotlom poate fi un copil crescut în junglă de maimuțe, si instruit o vreme de extratereștri, sau de algoritmii de inteligență artificială, ori un om revenit după o comă îndelungată… genul acesta de azolotlomi. Desigur că traducerea mea (făcută în mare grabă) este mai degrabă o „adaptare brutală”… Ideea ar fi ca, utilizând un axolotlom ca ilustrare, să explic mai exact și mai pe înțelesul pro-fanilor noștri, în ce constă de fapt cercetarea științifică și de ce mistica, filozofia si alte ingrediente nu au a face în acest demers. Se pare că numai așa se va putea depăși impedimentul care ne reține de la reconcilierea cu infinitul, de dinaintea tentativei de reconciliere cu gravitația, cu găurile negre și cu teoria relativității. Cred că un axolotlom surdomut, destul de inteligent, care se plimbă zi de zi printr-un cartier observând niște pensionari care joaca șah în parc, poate înțelege, prin observare si cercetare științifică individuală, ce este șahul, care sunt regulile, complexitate si limitările jocului. Desigur că mai apoi poate cerceta de ce și cum joaca pensionarii șah…(alt studiu, altă teorie). Si toate acestea fără metafizici si fără implicarea directă a noțiunii de Dumnezeu, exact ca în orice studiu științific.