Sfinxul si Babele (II)

Fiecare dintre noi este asimilabil unui Sfinx (inclusiv Babele), adică unei entități perisabile cu aer (fals) contemplativ. Sfincșii (din Bucegi, din Egipt, din sufragerie sau de aiurea) pot da impresia (cui are chef de metafore, și cine n-are?) c-ar contempla impasibili, în solipsism si solitudine, deșertăciunea lumii (mai ales în Sahara) probând atemporalitate, detașare suverană și chiar înțelepciune, musai de sorginte divină, perspectivă din care fiecare poate identifica în el însuși un fond comun cu idea de Sfinx. Haide recunoaște că ești (și tu) un (fel de) Sfinx. In contextul ambiguității lexicale a cuvântului „sfinx”, cel eventual tentat să evalueze cam cât de sfinx ar fi fiind el însuși în persoană, ar putea fi cu ușurință victima inocentă a polisemiei termenului. Ispita ludică a jonglării cu accepțiunile termenului sfinx este apreciabilă, dar in contextul tematic dat, prezența în ecuație a Babelor (dar si a unor observatori potențiali care au tendința naturală de a o lua băbește) ne forțează la o simplificare brutală a discuției prin precizări clarificatoare.

Așadar in contextul curent nu avem în vedere nici semnificația din mitologia greacă – personaj malefic feminin (leoaică înaripată cu cap și tors de femeie) care, stând la marginea drumurilor, le cerea trecătorilor să dezlege o enigmă sau o ghicitoare, ucigându-i pe cei care nu știau răspunsul; nici pe cea din Egiptul Antic: monstru fabulos, cu corp de leu și cap de om, care întruchipa puterea regală si/sau monument arhitectonic de piatră înfățișând acest animal, si nici pe cea din zoologie (nume dat mai multor specii de fluturi mari, care zboară în timpul serii și noaptea).

Navigând aproape la întâmplare printre sensurile simbolice care ar îngădui emblema de sfinx as zice sa ne oprim la ideea de bolovan, ceva in genul celui din Bucegi botezat Sfinx, o bucată oarecare de rocă, din Univers, supusă intemperiilor si eroziunii, care la un moment dat si pentru scurtă vreme, capătă, printr-un capriciu al hazardului, iluzia unui sens mai înalt decât cel pe care-l are de fapt (de-o fi având vreunul). Acceptând-ne nouă înșine (așa… de dragul eventualei discuții despre sfincși si babe) postura de trestii gânditoare (ocazii auto-reflexive ale universului) putem considera rezolvată problema identificării observatorului capabil de a sesiza sensul acela iluzoriu al Sfinxului care transcende banalul bolovan omonim. Ca ființe umane (executând în cap niște scheme de gândire) putem „înțelege” cum si de unde devine excesul de semnificație al bolovanului din Bucegi (generând câteodată alte excese nu mai puțin interesante, precum cele despre para-normalul care ar guverna zona de odihnă a Sfinxului si a Babelor (Dochii), portalul Grădinii Maicii Domnului cu acces inefabil spre lumile de „dincolo”)… In fine, în proza de azi nu avem de gând să derapam atât de adânc în irealitate. E destul că există această alternativă de potențial în eventualele comentarii care vor apărea, ca ciupercile după ploaie (sau ca melcii), în sub-sol bemolul paginii.

Așadar undeva în Carpații Meridionali, există niște formațiuni minerale formate dintr-un amalgam de materiale cu compoziție si proprietăți fizice diferite, care le conferă rezistențe diferite la eroziunile provocate de intemperii (în special vânt, ploi, ger, soare), si ca urmare acțiunea acestora produce efecte neuniforme, reușind să inducă forme bizare (perceptibile ca atare in mintea omului, altă „chestie” rezultată, în paralel, pe Pământ, altă istorie într-o alta proză). Întrucât omul sfințește locul, având aceasta responsabilitate pe planeta de Pământ, se constată o diversitate a gradelor de sfințire, în funcție de zelul si predispozițiile oamenilor în zonele lor de baștină. In zona carpato-danubiano-pontică, în care codru-i frate cu băștinașul si viceversa, cel mai adesea sfințirea n-a avut în vedere preponderent aspectele lexicale si documentare așa că habar nu avem cum numeau strămoșii noștri îndepărtați (din preistorie si istoria timpurie) bolovanii cunoscuți azi sub denumirile „Sfinxul din Bucegi” si „Babele”. Cumva trebuie să le fi zis si ei, în feluri care s-au pierdut definitiv în negura timpului (precum informația în găurile negre cu ocazia radiației Hawking). Cert este că Sfinxul din Bucegi este acolo, cu moaca lui umanoidă, cu mult înainte ca strămoșii egiptenilor să sfințească valea regilor cu piramide si cu Sfinxul lor artificial.

Întrucât asemănarea la formă între Sfinxul nostru natural si Sfinxul artificial al egiptenilor (în acord cu standardele geometrice specifice percepției pe bază de creier uman) este destul de evidentă, normal ar fi fost ca sfinxul lor să-si capete porecla după cel pre-existent si nu viceversa. Dar mă rog, n-a fost să fie. Pe vremea în care egiptenii construiau Sfinxul lor, strămoșii noștri, deși nu se îndeletniceau cu promovarea lexicală a bizareriilor geologice din Bucegi, nu stăteau nicio ei chiar degeaba, oferindu-l patrimoniului universal pe gânditorul de la Hamangia si pe femeia de lut a acestui gânditor. Mult mai târziu, când între timp Sfinxul egiptenilor își câștigase faima, s-au găsit unii să sesizeze asemănarea ancestralului bolovanului carpatin cu megaliticul egiptean, botezându-l spontan Sfinxul din Bucegi. Mare brânză, barză, varză, mânz, viezure, brad, cușmă si gârgălod.

In fine, m-am îndepărtat teribil de intențiile primordiale ale acestei proze care urmarea să statueze (sic) similitudinile, în materie de abilitați comunicaționale dintre cele specifice ființei umane si cele ale bolovanilor de rocă. In om auto-reflectarea cosmosului nu întrece oglindirea de care se bucura universul într-o piatră oarecare, iar felul în care comunică oamenii (între ei si/sau cu alte entității) nu-i mult diferit si nici mai eficient decât felul în care comunica Sfinxul cu alți sfincși, cu Babele sau Babele ele între ele. Pentru a nu evada fără voie din interiorul confortabil al genului „proză scurtă”, mă văd nevoit să amân pentru un alt episod argumentele si ilustrările similitudinilor mai sus menționate. Pe moment, pentru a oferi acolo un pretext de vorbă celor care or prefera să comenteze on topic, am putea să zicem că, provizoriu, prin Sfinx s-ar putea înțelege genul celui neînțeles pe lume, care contemplă impasibil universul, înțelegând totul, inclusiv faptul că nu e nimic de înțeles (în special la ceilalți umanoizi pseudo-vorbitori)… Presupun că eventualii sfincși si sfinte de prin zonă n-o sa aibă nimic de comentat si/sau de comunicat, ne având cui si de ce, dar alte entități pseudo-vorbitoare cu predispoziții ludice este posibil să dorească să se dea in taină, să-si expună si să-si ilustreze vederile în materie de comunicare cu orice preț. Gratis mamă-soacră. Aviz amatorilor.