Sfinxo-babologia luciferică (III)

Abstract. Titlul acestei proze scurte denotă continuarea temei din episoadele anterioare, având ca protagoniști tot instanțieri polimorfice ale sfinxului și babelor bucegiene, între care însă, între timp, si-a băgat dracul coada. Adică Mefisto, încă din episodul trecut. Prin urmare în episodul de astăzi mi-ar plăcea să evoc non-comunicabilitatea de rit babilonian, oarecum deosebită de cea în varianta pur minerală, practicată în mod natural de către bolovanii inanimați. Intervenția mefistofelică se poate dovedi un factor animator miraculos, chiar si, sau mai ales, în cazul amorfilor bolovani antropoizii si/sau mioritici, chit că sunt și aceștia esențialmente echivalenți sfincșilor și babelor carpatine. Pe scurt, în episodul de azi va fi vorba despre non-comunicabilitatea cvasi-pseudo-si-meta verbală, cu exemple si, desigur, cu auto-exemplificare, inclusiv (si preponderent) în zona rezervată minunatelor comentarii și bravilor comentatori (din siaj) și pe care, iată, încercam astfel să-i de/motivam discret și cu anticipare, încurajându-i să tacă elocvent… dacă n-or avea nimic de zis, așa în general sau sau/si-n particular, și viceversa în caz contrar. Înainte de a intra cu elan și pasiune în subiect, as vrea să precizez că nici șarmantul Sfinx și nici distinsele Babe nu sunt chiar așa de silențioși pe cât s-ar putea crede și nici totalmente refractari la provocările universului (care are mania perversă de a întreba pe toată lumea de vorbă). Sfinxul și Babele răspund și ei activ și reactiv provocărilor, ca tot Omul (Negoiul, Moldoveanul, Caraimanul și Piatra Goznei sau a gnozei). Chiar dacă din perspectiva ultra-precipitată a unor observatori umani (niște primate antropoide, mai cu moț sau mai cu chelie – apropo cum se face că omul este singura maimuță care posedă gena ereditară a cheliei? – cine știe răspunde, și noi cam știm cine știe 😊 ) Sfinxul și Babele tac din gură si-si văd de treabă (?! …), aceștia „comunică” totuși, bine-merci, cu restul universului, receptând și emițând semnale, oglindindu-se în univers și oglindind auto-reflexivul univers, aproape la fel ca tine, ca mine și ca oricine. Nu-i aceasta direcția în care vreau să insist în episodul de azi, dar țin s-o menționez ca ancoră în minte (a ta dar si-n a mea), pentru a reveni (mai ușor) la acest punct de răspântie, într-un episod viitor (despre inteligența materiei).   

Prolog. Ne naștem nevorbitori dar deprindem vorbirea și, odată cu ea, iluzia comunicării. Vă comunic că nu putem comunica. Desigur că nu am în vedere doar vorbirea cu vorbe, ci toate felurile de vorbire (cu trupul, cu sufletul, cu mintea) disponibile (prin învățare), ca vehicule ale himericei comunicări. Totuși, atunci când se întâmplă să ni se pară că s-ar putea comunica și chiar ni se nălucește c-am avea parte de acest miracol divin, experimentăm intens agonii și extaze uluitoare, având senzația intensă și persistentă că ne-am regăsi cumva pe noi înșine în afara noastră, undeva brambura prin Univers. (Te aștept cu exemplele tale personale, reale sau imaginare. Ai, nu?) Cert este că prin vorbire se poate non-comunica mult mai spectaculos, mai abscons, mai eficient, mai absurd, mai aberant și mai abstract decât se poate non-comunica prin tăceri (de piatră), precum o fac sfincșii și babele carpatine. Stai să vezi (si să nu crezi):

Iluzia unu: Unul dintre interlocutorii cei mai constanți cu care întreținem aproape toată viața conversație și cu care pseudo-comunicam destul de constant, mai dihai decât cu alții, este nimeni altul decât propriul nostru trup (numai pe tine te am, trecătorul meu trup, și totuși flori albe și roșii eu nu-ți pun pe frunte și-n plete, căci lutul tău slab mi-e prea strâmt pentru strașnicul suflet ce-l port). Conversația omului cu trupul său este o artă fluidă și inefabil de complicată, purtată în limbaje bizare, diferite rău de la o vârstă la alta, limbi străine. N-avem noi acum vreme de zăbovit pentru a compune poemele de rigoare (sau măcar niște proze rimate) care sa redea simbolic universul unor asemenea conversații purtate de fiecare (genii mari și frunți tembele, și martiri dar și lichele etc) cu huma care-i compune trupul din miriade de celule, molecule, atomi, quarcuri, electroni si, hă-hă, așa mai departe, mult mai departe. Poate altă dată. Oricum trupul își are socotelile lui, căile lui, nevoile lui, trucurile lui, metodele lui si-si cam poartă singur de grijă. Relația noastră cu el (abia înțeleasă, plina de-înțelesuri) pornește de la zero, pentru a ajunge curând la o perioadă de apogeu și înflorire, în care suntem făcuți să credem c-am fi fiind unul și același lucru noi cu body-ul (you are my body), ființând împreună (trup și suflet) în aceeași entitate cosmică, unică și irepetabilă, ceea ce induce și întreține iubirea de sine și bucuria de a fi (fiind). Deh, ontologisme. Dar, ca în orice relație, mai devreme sau mai târziu intervine trădarea (si apoi momentul de luciditate aferent). Niciodată nu se știe cine pe cine a trădat primul, când, cum și de ce, cine a clipit primul și cine e afectat mai tare de uluitoarea întâmplare, care are darul de a ne face să înțelegem, să reconsideram și să actualizăm relația cu respectivul interlocutor, cu care continuam să partajam casa, masa, mașina, nevasta, banii, copiii și (multe) altele (pe care le omit din enumerare). Tu crezi c-a fost iubire adevărată. Eu cred c-a fost o scurtă nebunie. Cu timpul ajungem să înțelegem cât de falsă va fi fost comunicarea noastră cu trupul nostru, chiar și în momentele de magie și extaz când ne credeam unul singur, unul și același. Fost-am mereu doi, într-un dialog de-a surda, o potriveală, o nimereală, plină de vrajă si de avantaje reciproce. Voi doi, prietene, cum stați cu relația? Merge, merge? Zice-se că ne-ar prinde bine să fim toleranți, îngăduitori și altruiști unul cu altul. Vorba ceea mai las eu, mai pui tu (caci numai pe tine te am, trecătorul meu trup, și totuși flori albe și roșii eu nu-ți pun pe frunte și-n plete, căci lutul tău slab mi-e prea strâmt pentru strașnicul suflet ce-l port).     

Intriga. Desigur că din poveste mult mai este, dar deh, proza e scurtă și așa trebuie să rămână… motiv pentru care punem punct, abrupt și intempestiv, acestui episod, finalizând deci, en-fanfare și în confuzie, non-comunicarea despre drama turnului Babilon (o babilonie în orice caz) în care omul și trupul său stau de vorbă (de taină) folosind însă limbi diferite și incompatibile. Scuzați, d-voastră vorbiți trupeasca?

Epilog. Detaliile acestei aventuroase povești a încleștării dintre om și trupul său, plină de peripețiile și încurcăturile non-comunicării, le vom atinge eventual în comentarii auto-ilustrative pline de patos și ambiție, iar despre alte iluzii ale non-comunicării (de exemplu dragostea… 😊 dar nu numai) va fi vorba în debuturile altor episoade ale sfinxo-babologiei luciferice.

Deznodământ. Va urma.

Update 1. Am citit cândva, undeva, nu mai știu când si pe unde, un articol scris (parcă) de Horia Roman Patapievici, despre până unde s-ar întinde ființa… Dacă în loc de mână as avea o proteză funcțională (dintre cele moderne conectate cu sistemul nervos, capabile să răspundă impulsurilor venite de la creier), as putea s-o consider parte din mine? Mai mult sau mai puțin decât as putea considera o mână naturală dar complet paralizată? Din câte-mi amintesc (cu memoria mea, – deci… cu mine (???)) aceasta era o întrebare retorică pe care Patapievici (nu) o adresa potențialului sau public (aka cititorii). Acuma a devenit meta-retorică. Mă rog, putem continua ideea cu înlocuirea tuturor membrelor si organelor cu proteze artificiale inteligente (alimentate de la o baterie reîncărcabilă), capabile să suplinească funcțiile celor originale fără probleme. La urma urmei până unde ni se întinde ființa si ce include în compunerea ei? Tu ce crezi? (Mă adresez în principal acelora care vorbesc trupeasca, cât de cât corect, sub aspect gramatical, morfologic si sintactic). Celorlalți mă adresez în secundar. Si nu, nu este vorba despre secundarul de la ceas, ci despre cel de la transformator (inginerii știu de ce! De ce, ce?) 🙂