Știința, știința

Motto: „Știința, știința, orice-ar fi, noi mereu te vom iubi ! „

„orice-ar fi” denotă desigur perspective mai degrabă sumbre, eșec, ratare, pierderea partidei si poate chiar a competiției, dar îndemnul în sine, mustind aparent de defetism păgubos, oferă „savanților” (veritabili) garanția că nu-i amenință nimic catastrofal (precum ar fi pierderea iubirii, admirației si încurajărilor publicului) si că la adăpostul acestor garanții ei pot continua să lucreze în liniștite pentru punerea în operă a viitoarelor succese ale omului, ca reprezentant autoreflexiv al Universului pe Pământ. Apoteoze, chestii, socoteli… Nu evidențierea acestor apoteoze, chestii, socoteli este scopul acestui expozeu divinator.

Intentia de bază a prezentei proze scurte, intercalată cvasi-abuziv pe firul apei înaintea promisul topic despre gravitație ( – mama tuturor lucrurilor, aflată în toate cele ce sunt si-n cele ce mâine vor râde la Soare) este de a mai încerca încă o dată clarificarea terminologică a noțiunii de știință, în legătură cu care exista grave confuzii semantice, lexicale, filozofice (si nu numai), care introduc obstacole epistemologice majore in orice discuite care s-ar dori purtată în context științific.

Întrucât speranța moare ultima (si nu se predă) trag nădejde că textul si comentariile pe care le vor propune cu curaj cei timizi din siaj, pot alcătui împreună bazele unei maieutici care să ne lămurească mulțumitor ce este știință, cu ce se ocupă, cu ce nu se ocupă, cu ce scop si cu ce mijloace. Abia apoi, înarmați cu acest bagaj de cunoștințe științifice despre știință 🙂 vom putea aborda cu mai mult curaj tema gravitației (cea care ține si menține lumea, în drumul inexorabil al acesteia către neant).

Pentru început aș veni cu o ilustrare simplă pe înțelesul oricui (cred, sper), în care este vorba despre un fenomen repetitiv.

Să tot fie vreo 5 – 6 ani de când, indiferent de anotimp, repet, cu rigurozitate si ritmicitate, micul meu antrenament (cu public… sau fără, după cum devine), prin care urmăresc să-mi mențin si chiar să-mi îmbunătățesc abilitatea de a înscrie coșuri la baschet. Imi place baschetul. Știai, nu? (Si nu, nu sunt Victor Ponta). Dimineața devreme, sau seara târziu, sau si/si uneori, mă prezint pe terenul de baschet pentru respectivul antrenament, care vizează în primul rând aruncările de trei puncte de la distanță (de dinafara semicercului). Antrenamentul meu nu are limită de timp sau de calorii consumate, ori de lucru mecanic ori altceva de acest gen (fiind mai degrabă „indeterminist” precum partidele de tenis) desfășurându-se după un set de reguli relativ simple.

Exersez aruncările de la distanță (din afara semicercului), până înscriu 33 de coșuri, din oricâte încercări este nevoie si în oricât timp este necesar. Mi le număr în gând. In plus e musai ca măcar 3 dintre coșurile reușite să fie din 3 aruncări consecutive. Daca am înscris 33 de coșuri dar n-am reușit să marchez din măcar 3 aruncări consecutive, continui să arunc până reușesc să înscriu de trei ori la rând. Constanța este extrem de importantă, iar a înscrie de trei ori la rând poate fi mai elocvent decât a înscrie de 50 de ori din aruncări disparate. De obicei reușirea celor trei aruncări consecutive este banală, iar evenimentul se pierde în ansamblul acestei părți a antrenamentului meu, finalizat după ce înscriu de 33 de ori, dar mai sunt si zile proaste, ori cu ploaie ori cu vânt, când înscrierea a trei coșuri consecutive devine problematică încât, în loc de 33, înscriu 60-70 până să-mi iasă cele trei la rând.

Mai am si alte reguli. Dacă de ex. ratez 13 aruncări consecutive atunci (ghinion) mi se scade un coș din cele înscrise. Mi s-a întâmplat asta de vreo câteva ori 😦 iar dacă înscriu de 14 ori la rând mi se adaugă automat încă un coș (ceea ce însă nu mi s-a întâmplat încă niciodată, maximul reușit fiind înscrierea consecutiva a 11 coșuri de la distantă, așadar o regulă existentă care însă n-a avut încă ocazia să fie aplicată).

După ce termin această parte din antrenament trec mai departe. Am de înscris o aruncare de 3 punte (de la distanță) din cârlig (presupun ca toată lumea stie ce înseamnă la baschet aruncare din cârlig), iar apoi am de înscris măcar o dată, cu orice preț, dintr-o aruncare de dincolo de mijlocul terenului. Cel mai adesea numărul de aruncări necesare acestei reușite este destul de rezonabil, astfel încât timpul petrecut cu această parte a antrenamentului este considerabil mai scurt decât cel consumat cu înscrierea celor 33 de trițe. Mi s-a întâmplat de destule ori performanța de a înscrie aruncarea de dincolo de centrul terenului din prima încercare 🙂 … Dar există si zile proaste (ori cu ploaie ori cu vânt, ori… 😦 ) în care mingea nu vrea si nu vrea să intre in coș aruncată de dincolo de centrul terenului… iar in aceste zile, aceasta parte a antrenamentului poate dura mult mai mult decât prima faza. Norocul este că-i ca-n tenis, fără limită de timp.

In fine după ce înscriu de dincolo de centrul terenului, revin sub coș, în poziția din care în mod normal se poate înscrie cel mai ușor si arunc până îmi reușesc 33 de coșuri consecutive (de obicei din prima încercare, dar… …nu vreau să-mi amintesc de situațiile în care am ratat de două-trei ori la rând aruncarea cu numărul 32 sau 33 din serie). Si asta e tot. Când sunt gata îmi iau mingea si plec negreșit acasă.

Probabil că în cei 5-6 ani de cand fac acest gen de antrenament, fenomenul trebuie să se fi repetat, cred, în condițiile descrise mai sus, de vreo o mie de ori. Acuma că ti-am spus regulile, dacă s-ar întâmpla să fi prin zonă, ca spectator aleatoriu, cred că nu ti-ar veni extrem de greu să mă observi, să mă verifici (dacă-mi respect regulile), si să știi (cu anticipare) ce se întâmplă în peisaj. Nu?

Dar, vin si te întreb, pe tine, ce șanse crezi tu (si de ce) că ar avea un observator (perseverent) aflat constant prin zonă, căruia nu-i spune nimeni nimic, si nu-i vinde nimeni pontul cum că eu as urma vreo regulă anume în joaca mea din preajma coșului de baschet, să intre la idei (ideea că întâmplarea care se tot repetă este guvernată de niște reguli), să ajungă să înțeleagă singur ce se întâmplă si să deducă sistemul meu de reguli descris mai sus? Ce fel de observator ar trebui să fie insul si pentru ce strategie ar trebui să-i fie capabilă mintea pentru a deduce regulile?

Ca lectură facultativă ajutătoare as recomanda „Numele trandafirului”, romanul „polițist” al lui Umberto Eco. Metoda științifică ar fi cred cea mai eficientă. Iar despre asta om putea vorbi, cei de-om avea chef si cu cine. In rest nu. 🙂

Epilog: „Știința, știința, orice-ar fi, noi mereu te vom iubi ! „

Pentru a putea evalua (cât de cât rezonabil) șansele pe care le-ar avea un potențial observator (perseverent) aflat constant prin zonă să deducă singur, singurel, regulile după care-mi desfășor exercițiile de aruncare la coșul de baschet, ar trebui probabil să luam în considerare ipoteza vacilor sferice plasate în vid, referitoare la respectivul observator (pe care-l avem de observat) si la condițiile sale de observare. Presupun că oricare dintre cititorii care vor fi luat în serios întrebarea (adresată ție) au făcut deja presupuneri simplificatoare vizavi de observatorul ipotetic ce încearcă să deslușească „taina”. Așadar presupun că ai presupus că este vorba despre un observator uman, care stie (deja) ce este baschetul si care are expunere la un număr oarecare de „antrenamente” ale d-lui Goe, dintr-o poziție cu vizibilitate care-i îngăduie să observe omul, mingea, panoul, inelul, coșul… si ca nu-i vorba nici despre tanti Aglaia (care obișnuiește să-si bea cafeluța in balconul ei dintr-un bloc aflat departe de terenul de baschet de unde nu se poate distinge decât cel mult silueta „baschetbalistului” mișcându-se de colo-colo pe teren si nici de vreun reprezentat al vreunei civilizații microscopice localizat in vreo moleculă de aer din interiorul mingii de baschet. Nu?

Dacă ar exista unul sau mai multi observatori cu o expunere consistentă, indefinită, la antrenamentele d-lui Goe si care ar deveni la un moment dat interesați de existența unor eventuale șabloane după care se desfășoară exercițiile de baschet repetitive ale d-lui Goe (si statistica, inclusiv cea termodinamică si/sau cuantică sugerează categoric posibilitatea existentei acestor observatori), atunci punctul „critic” în care aceștia ar sesiza că există o regulă în joaca aparent haotică a d-lui Goe pe lângă coșul de baschet, ar fi aruncarea de la mijlocul terenului. S-ar putea sesiza relativ ușor că după ce zburdă ce zburdă pe teren aruncând la coș, d-l Goe ia obiectul si se duce la centrul terenului de unde se străduiește să înscrie si că de îndată ce înscrie se oprește din încercare si revine sub coș. Este un fapt ușor de observat si remarcat, iar consistența cu care se tot repetă în ani de zile îl face aproape imposibil de scăpat din vederea spectatorilor accidentali.

(Ca o paranteză as menționa că în special în serile de vară, când se întâmpla ca afluxul de spectatori aleatorii să fie destul de mare, sunt mulți care trag cu coada ochiului la aruncările de la mijlocul terenului si nu rareori izbucnesc în urale când mingea intră în coș. Probabil că prea cinstitul cititor citit si unic își amintește de proza în care am descris uluitoarea întâmplare în care un astfel de observator se afla într-o mașină care circula pe stradă în vecinătatea terenului, asistând la exact momentul înscrierii coșului din aruncarea de dincolo de centru terenului, claxonând apoi spontan în semn de „bravo mă”).

Al doilea detaliu (în ordinea observabilității) care ar fi relativ ușor de remarcat ar fi fiind aruncarea din cârlig de dinaintea aruncării de la centrul terenului. Cu destulă ușurință un observator ar baga de seamă că aruncarea din cârlig, odată reușită, conduce la pasul următor, al aruncării de la centrul terenului.

Primul model de interpretare al realității observate care poate prezice desfășurarea lucrurilor oferind si descrierea acestora în reguli ne inefabile, care s-ar putea închegă în mintea observatorului (care n-are altă treabă), ar fi că: „Omul vine pe teren, se încălzește aruncând o vreme la coș aruncări de la distanță (de trei puncte), apoi aruncă din cârlig de la distanță până înscrie o dată, apoi aruncă de la centrul terenului până înscrie odată, si apoi mai aruncă un pic de sub coș, apoi pleacă„. Iar aceasta este deja o (primă) teorie. Aproape științifică. Si o teorie, ca orice teorie, evoluează, până la un punct de maxim. Oare care ar fi fiind următorul pas în evoluție acestei „teorii”?

***

Cel mai probabil pasul următor ar fi fiind observarea mai atentă a episodului final de după aruncarea de la mijlocul terenului. Este posibil ca vreun curios să se apuce să numere câte aruncări si câte puncte înscrie d-l Goe din aruncările de sub coș. Inevitabil numărul 33 va ieși la iveală, ceea ce va conduce la câteva ipoteze, inclusiv la ipoteza că intenția este de a înscrie de 33 de ori consecutiv. Odată ce s-a conturat o astfel de ipoteză, va fi verificată si confirmată în câțiva sesiuni devenind parte a teoriei. De aici si până la numărarea aruncărilor si a coșurilor înscrise (de la distanță) în prima parte a antrenamentului nu-i decât un mic pas pe care este foarte probabil ca cineva să-l facă. Numărul 33 va ieși iarăși la iveală, dar împreuna cu anumite excepții care vor arunca bănuială ca d-l Goe e neserios si nu-si respectă regula. Probabil că deducerea cerinței ca măcar trei coșuri să fie înscrise din trei aruncări consecutive va fi o provocare care va lua un oarecare timp si efort înainte de a fi elucidată. Foarte probabil că regula celor 13 ratări consecutive va scăpa multa vreme din atenție si nu va fi inclusă prea curând în teorie, iar regula (existentă dar practic inobservabilă) a celor 14 reușite consecutive nu va fi deloc parte a teoriei, chit că cineva suficient de perspicace, care va fi observat regula celor 13 ratări, ar putea face anumite speculații despre posibilitatea existentei unei reguli asemănătoare în legătură cu un număr oarecare de succese consecutive. Cam aceasta ar fi calea de a transforma observarea unei realități (musai) repetitive într-o teorie științifică.

Înainte de prezentarea concluziilor (parțiale) as menționa obligatoriu bibliografia facultativă musai de re-văzut si re-capitulat: AICI

…iar ca anti-bibliografie obligatorie se recomandă orice text sau videoclip al unui idiot îngândurat numit Donald hOFFman. Desigur că recomandarea îi vizează pe cei care au simțul umorului, capabili sa extragă hilarul din mâhnirile epistemologice ale idiotului mai sus pomenit. 🙂

Un exemplu (ilustrativ) de studiu științific poate fi cel in care un observator încearcă sa deducă regulile care descriu șablonul după care se desfășoară anumite secvențe ale unui sir repetabil de evenimente, într-un domeniu observabil, precum setul de exerciții de baschet al d-lui Goe, ori partidele de tenis si/sau șah ori alt joc in general. Sunt cred acestea exemple potrivite, destul de simple, care pot da de înțeles ce fel de „realități” sunt pretabile studiului științific si de asemenea care sunt mijloacele utilizabile in aceste procese de cercetarea precum si natura teoriilor rezultate. O imagine completă trebuie să includă însă si înțelegerea lucrurilor care nu sunt abordabile științific, a metodelor care nu sunt științifice si a teoriilor care nu sunt științifice. Cu alte cuvinte ca să stim ce este știința trebuie sa stim si ce nu este știința. Trebuie să stim care ar fi limitele si limitările acesteia (cu atât mai mult cu cat știință operează preponderent la limita dintre „cunoscut” si „necunoscut”), să avem idee care sunt așteptările potrivite in privința rezultatelor cercetărilor științifice si care dintre lucrurile cărora le se asignează o aură științifică nu sunt de fapt științifice. Aplicând metode științifice am putea deduce regulile jocului de șah observând desfășurarea unui număr oarecare de partide de șah. Am putea chiar sa deducem si sa dezvoltam strategii de joc, dar in niciun caz nu am putea (doar privind desfășurarea partidelor) să aflam cine, cand si cum a inventat jocul de șah.

***

Strategia maieuticii (bazată pe faptul că, vorba lui Henry Wald, ideea vine vorbind) n-a prea avut succes de data aceasta, în sensul că, na acuma, așa… din vorbă-n vorbă, n-am prea ajuns la nicio concluzie clară si indubitabilă în legătură cu ce-ar fi fiind si ce n-ar fi fiind știința. Chit că am cam avea datele care să forțeze trecerea de la acumulările cantitative la saltul calitativ. După cum muzica este care cântă (sau care ne gâdilă urechile într-un mod plăcut), tot așa ar trebui să fie si știința ceva, simplu si concis. O definiție la care (încă) n-am ajuns. Dar, nu-i așa că Pământul este rotund? Si că se învârtește in jurul Soarelui? O să încercam si strategia Pământului rotund care se învârtește in jurul soarelui, pentru a ne procura o listă de enunțuri definitorii, ca răspuns la întrebarea „ce este știința?”. Un fel de ghid de utilizare înainte de a intra in luptă dreaptă cu gravitația si cu ororile pricinuite de aceasta. (P.S. ideea de „noi”, cuprinsă implicit si explicit in propunerea de a ne procura lista enunțurilor care clarifica epistemologic definiția științificității, se referă exclusiv la noi doi, la mine si la tine, si, mai ales, la nimeni altcineva. Sper să rămânem înțeleși)