(b)Arca lui goE

b-Log anonim, amator si ventrilog al celor fara de blog. Despre NIMIC

Archive for 30 septembrie 2022

Știința în ședință

Posted by Arca lui Goe pe septembrie 30, 2022

„Știința” este un cuvânt care, precum multe alte cuvinte, are semnificații multiple si conotații diverse in funcție de contextul in care este folosit. Cu toții avem știință despre polisemia acestui termen si despre riscul de a crea cu ușurință confuzii prin glisarea accidentală sau intenționată printre accepțiunile asociabile acestei noțiuni: știința. Pentru a reduce riscurile unor divagări contraproductive as vrea să menționez de la bun început că în cadrul acestei schițe (sub formă de proză scurtă) încercăm să desemnăm prin termenul „știință” genul activităților umane orientate spre studierea fenomenelor observabile, repetabile si măsurabile si elaborarea unor modele teoretice ale acestora, care să identifice si să descrie elementele comune care se regăsesc în fiecare instanțiere a respectivelor fenomene observabile, repetabile si măsurabile. Desigur că aceasta definiție (de cuvinte) este departe de a fi integral coerentă, consistentă si exhaustivă, lăsând loc pentru interpretări si divagații duium (inclusiv in legătură cu sensurile cuvintelor observabil, repetabil si măsurabil, de ex), dar o menționez totuși, mizând pe faptul că este suficientă (așa cum este) pentru a-l face pe orice potențial cititor-observator (care stie ce sunt științele) să identifice exact știința la care mă refer in acest topic (aflat in continuarea celui precedent). Vorbim așadar despre activitatea de bază a savanților (oamenii de știință), de acea parte distinctă a culturii umane (asemănându-se si mai ales deosebindu-se de celelalte activități culturale umane distincte: arta, filozofia si religia). Știința este aceea sub a cărei titulatură generică se găsesc domeniile concrete, particulare: fizica, chimia, biologia, sociologia… si multe alte logii. Iar acum, după aceasta plictisitoare introducere, dacă tot ne-am lămurit astfel despre ce știință este vorba, cred ar fi momentul să înșiram si niște enunțuri care să lase loc de vorbe si discuții (…) prin care să se poată înțelege încă si mai exact ce este si ce nu este știința, ce face si ce nu face știința. Impresia mea este că in această privință există si se manifestă multe si grave confuzii, care sunt ele însele interesante ca obiect de studiu (eventual științific, iar dacă nu științific măcar arcagoeologic, așa de-un pamplezir, de-o glumă).

1. Primul enunț: Știința nu se ocupă (deloc) cu studiul realității, ci cu… (Cine e pentru? E cineva împotrivă? Se abține cineva… în unanimitate?)…

In genere ideea subînțeleasă este că știința s-ar ocupa cu realitatea. Că dacă nici știința nu, atunci cine? Arta se ocupă cu frumosul si cu emoțiile. Filozofia (plus logica si matematica) se ocupă cu noțiuni abstracte, generate de mintea omului „direct” în spațiul ideilor, nu în „prozaica” realitate, iar religia se ocupă cu spirtul accesibil prin credință si oricum transcendental în raport cu orice realitate. Omul de rând se ocupă cu… cele lumești, cu munca, cu sexul, cu drogurile, cu basmele si cu distracția, în calitatea sa de simplu consumator cultural (consumând inclusiv știință, alături de artă, filozofie, religie si alte sporturi).

Si atunci, pentru că (există ideea preconcepută că) cineva ar trebui să se ocupe si de realitate, în scopul de a o lămuri si explica pe înțeles, făcându-ne să realizam pe ce lume trăim, persistă cumva în mentalul colectiv ideea perversă că știința (singura care are un caracter empiric) ar fi fiind cea îndreptățită să primească sarcina rezolvării problemei realității. O idee cât se poate de falsă, generatoare de mari confuzii si neajunsuri, întreținută din păcate inclusiv din interiorul științei sau din vecinătatea acesteia. Foamea omului de a ști realitatea forțează aceasta idee, cum că știința, prin caracterul ei fenomenologic, empiric, bazată fiind pe observație (lumea „văzută”, nu lumea „gândită”, nu lumea „crezută”) si pe măsurători, trebuie să fie cea care se ocupă cu cruda realitate, cu demistificarea acesteia si predarea ei, la cheie, omului si omenirii. Doar că, în realitate (sic), știința nu are deloc acces direct la realitate. Esențialmente limitările științei oamenilor sunt, în acest sens, intrinsece naturii umane, aceleași cu cele ale omului de rând ori cu ale oricăror alți observatori din lume.

Știința nu poate face altceva decât (1) să amplifice acuitatea simțurilor, să extindă văzul, auzul, mirosul, să sporească (chiar colosal) informațiile accesibile simțurilor, să ofere șansa omului de a vedea mai departe, mai în adânc, mai in detaliu, si (2) să ordoneze mulțumitor informațiile culese astfel, dându-le un sens interior, o ordine intrinsecă, compatibilă si validă exclusiv în raport cu setul de informații obținute prin percepție. Știința nu operează cu realitatea, ci exclusiv cu mulțimea percepțiilor noastre, în interiorul acesteia. Pe acestea știința le studiază, le ordonează, detectând in interiorul acestei mulțimi a percepțiilor, elementele repetabile, șabloanele, regulile si relațiile aparente dintre elementele acestei mulțimi. Știința ne spune ceva despre percepțiile noastre, nu despre vreo realitate.

Omul, si prin urmare știința, nu are acces nemijlocit, direct la vreo realitate, ci exclusiv prin intermediul unor semnale accesibile minții omului, pe care, în mod optimist, le punem pe seama realității. Omul (omul în general, omul de rând, nu omul de știință) folosește ipoteza (speranța) că semnalele ajunse în mintea sa sunt venite de la realitate, sunt semne consistente ale existenței unei realități obiective, consistente si coerente, ordonată, si că aceste semne si semnale redau destul de consistent realitatea care le generează. Această ipoteză nu este o ipoteză științifică. Este o ipoteză, utilă, plauzibilă… dar nu este o ipoteză științifică. O ipoteza științifică este doar aceea care poate fi infirmată experimental. Prin însăși natura ei ipoteza că ceea ce percepem noi ar denotata consistent vreo realitate nu poate fi în niciun fel confirmată sau infirmată. Aceasta este o ipoteză perpetuă. Este o ipoteză care îngăduie omului să devină om de știință, ușurându-i decizia de a se apuca de știință. Odată ajuns om de știință, acesta ignoră (trebuie să ignore) ipoteza aceasta, care nu-l ajută cu absolut nimic, dimpotrivă. Nu că trebuie s-o considere falsă, pur si simplu trebuie să uite de ea si să se focalizeze pe mulțimea datelor… care este una cu mulțimea percepțiilor, ignored proveniența, oricum necunoscută si incognoscibilă a acestora. In interiorul mulțimii percepțiilor omul de știință are mult de lucru, o muncă absolut similară cu a celui care ne având nicio știință despre jocul de șah stă pe margine si se uită la cum joacă unii șah, partidă după partidă, încercând să deducă ce reguli ar descrie cel mai bine mișcările pieselor, ce anume se repetă, iar si iar, aparent inexorabil, în acele partide. Privind si analizând (omul de știința) trebuie să afle CUM, nu DE CE. Omul de știință creează teorii si modele care ordonează si dau sens mulțimii percepțiilor, o ordine strict interioară mulțimii percepțiilor respective si nimic dincolo de această mulțime (în vreo eventuală realitate). Nimic altceva. E mult? E puțin? Cum ne cum, asta e si nimic altceva. Partea frumoasă este că si noi profanii, trăim strict tot in lumea percepțiilor așa că știința de este de mare ajutor în a ne descurca în această lume. Oricât ar părea de bizar si de nefiresc, demersului științific îi este absolut indiferent care ar fi fiind natura realității, sau dacă chiar există vreo realitate. Știința nu se ocupă cu așa ceva. Știința nu se ocupă, deloc, cu ipotetica realitate. Nici știința. Poate vrei sa te ocupi tu. Ai realitate? 🙂

Ceea ce nu înseamnă ca n-ar exista adepți duium ai credinței mistice că știința s-ar ocupa cu studiul realității. Există. Puhoi. Chiar si printre oamenii de știință. Oameni si ei ca toți oamenii, în timpul lor liber. Libertatea de credință fiind garantată. Interesant este că această credință (falsă) poate stimula mulți oameni să se ocupe de știință.

2. Toate teoriile si enunțurile științifice sunt false sau… falsificabile (!?)… (Cine e pentru? E cineva împotrivă? Se abține cineva… în unanimitate?)…

Toate teoriile si enunțurile științifice sunt false. La prima vedere acest enunț (abraziv) poate părea (cel puțin unora) în ce mai bun caz o insolență gratuită, un teribilism, o metaforă forțată, dacă nu cumva de-a dreptul un enunț fals. Toată lumea stie că știința este sinonimă cu rigoarea si rigurozitatea, că teoremele si enunțurile (realmente) științifice se bazează (1) pe atentă verificare si (2) pe demonstrare, matematică (sau logică), irefutabilă. Nu? Nu chiar. Pentru a ajunge la vreo concluzie in legătura cu acest îngrijorător enunț care ne anunță apocaliptic si fără speranță că „Toate teoriile si enunțurile științifice sunt false.”, poate că, înainte de a ne arunca la „toate teoriile si enunțurile științifice”, ar trebui să începem prin a vedea dacă există măcar unele, câteva astfel de teorii si/sau enunțuri care să fie concomitent si științifice si false. E posibil așa ceva? Tu ce crezi? Poate un enunț științific să fie fals? Dar invers? Poate un enunț fals să fie științific? Fără a intra in subtilități si confuzii terminologice si semantice cred că putem fi (majoritar) de acord că da, pot exista teorii si/sau enunțuri științifice false. Care să se fi dovedit a fi fiind false… adică incorecte sau sau/si inexacte, imprecise, inconsistente, irelevante, incomplete, în ultimă instanță în neconcordanță cu datele observate (si incluse în mulțimea finită a percepțiilor empirice din domeniul de observabilitate si aplicabilitate al respectivei teorii). Pentru moment am schimbat enunțul mai complicat (despre falsitatea tuturor teoriilor) cu unul mai simplu de digerat si de demonstrat: există unor teorii științifice false. Una dintre cele mai consistente demonstrații ale acestui gen de enunțuri constă (pur si simplu) in găsirea unor exemple care sa se potrivească descrierii. As veni, de ex., cu trei exemple de teoreme/enunțuri: (a) Soarele răsare in fiecare zi de la est . (b) Toate lebedele sunt albe. (c) Teoria geocentrică a lui Ptolemeu. Ar rămâne de dezbătut dacă acestea sunt (sau măcar vreunul este) concomitent si științifice si false. Abia apoi om putea merge mai departe pentru a ajunge la vreo concluzie legată de falsitatea / perisabilitatea oricărei teorii sau enunț științific adică a tuturora. Pe cei slabi de înger sau nevricoși îi pot anunța anticipat că indiferent de concluzii, științei nu-i vor fi aduse prejudicii si nu-i vor fi câtuși de puțin știrbite credibilitatea si imaginea. 

Întrucât nimeni n-a fost împotrivă si nici abțineri n-au existat… cred că am putea accepta in unanimitate că cele trei enunțuri sunt simultan științifice si false. La urma urmei toate trei denotă empirism, reușind să descrie fenomene observabile, repetabile, lăsând loc pentru verificări (experimentale) care să le confirme si/sau să le infirme (având așadar caracter științific). Si in cazul tuturor celor trei exemple lucrurile s-au întâmplat ca la carte. (1) Au fost culese date observaționale (colecția percepțiilor de organizat). (2) S-a depus efortul de a elabora teoria care să modeleze logic relațiile dintre date (colecția percepțiilor) capabile să descrie șablonul după care se produc fenomenele observate, oferind consumatorilor de teorie științifică abilitatea de a face predicții. Cunoscătorii teoriilor respective puteau anticipa că mâine de dimineața (ori chiar pe 8 Noiembrie 2078) soarele va răsari la est, că următoarea lebădă pe care o vor vedea va fi albă, si că planetele si stelele vor avea pozițiile indicate in teoria geocentrica a lui Ptolemeu si chiar prezice cu precizie, din vreme cand vor fi eclipse de Soare sau de Luna. Si prevederile se cam adevereau, si experimentele capabile sa confirme valabilitatea enunțurilor nu lipseau. (3) Fiind vorba despre teorii științifice (nu de dogme), s-a dovedit că au existat si experimente empirice capabile să infirme respectivele enunțuri si teorii. Au fost observate lebede negre. S-a constatat ca Sorele nu face nimic anume în privința răsăririi (ci că Pământul se rotește întorcând locul in care te afli înspre Soare), iar Teoria geocentrica a lu Ptolemeu si-a încheiat domnia după 1400 de ani de supremație atunci cand alți savanți au reușit să potrivească din ce in ce mai multele observații si date culese empiric care o infirmau (nepotrivindu-se cu teoria) într-o noua teorie științifică (pe care aceste date noi o confirmau si n-o infirmau)… Așadar, da, exista teorii care sunt concomitent si științifice si false.

…până la urmă o teorie care nu reușește să se dovedească a fi falsă nu e științifică… ceea ce înseamnă că știința este, așadar, o colecție de falsuri mereu înnoite… Paradoxul este că, desi fiecare nouă teorie (adusă în lume cu aceeași veche speranță (…)) este o minciună mult mai subtilă si mai complexă decât precedenta, falsitatea teoriilor pare a se dovedi din ce în ce mai repede. Minciuna lui Ptolemeu a rezistat si persistat 1400 de ani. A lui Newton 300 de ani. A lui Einstein n-a prins nici suta… Minciuni cu picioare din ce in ce mai scurte… Pare-se că știința însăși cu asta se ocupă in principal, cu auto-sabotarea, lucrând cu zel la desființarea vechilor teorii, desi absolut nimeni n-o presează în acest sens, pentru că nici n-ar avea cine. N-are cine…

(am pasat paragraful malițios de mai sus din motive personale, de ciuda că n-am reușit să găsesc dovada irefutabilă a „teoriei” despre falsitatea si falsificabilitatea tuturor teoriilor științifice. Consolarea ar putea consta în faptul că nici contrariul nu poate fi dovedit rămânând la latitudinea fiecăruia să creadă ce-o vrea in privința asta si a mai ales în legătură cu viabilitatea ideii de „Theory of everything”). 😦 Apropo tu ce crezi? Theory of everything ar putea fi o teorie științifică sau nu?

Toate teoriile si enunțurile științifice sunt false” – Acest enunț nu este științific. Ceea ce nu-i știrbește cu nimic din “prestanță”. Iar pe deasupra, nu se poate dovedi sau demonstra că este adevărat, fals sau fără sens. Prin urmare poate fi ignorat sau i se poate atribui o valoare de adevăr la alegere. Eu unul presupun că-i adevărat si. fiind nedemonstrabil, l-as considera axiomă în contextul dat (acela în care încerc să vâr știința în ședință), ceea ce nu este un gest chiar absurd. Nu-i o credință oarbă. Există lucruri care alimentează aceasta presupunere… fără însă să constituie o demonstrație indubitabilă… Primul ar fi fiind șirul “nesfârșit” de teorii științifice (de până acum), care s-au dovedit în cele din urmă false (incorecte, incoerente, incomplete, imprecise, neuniversale, neultime)… al doilea “detaliu” care sugerează perisabilitatea inexorabilă a oricărei teorii științifice, ține de însăși natura procesului în urma căruia este generată o teorie științifica… si asupra căruia ar merita să meditam (independent) înainte de a produce comentarii mai detaliate. Timp de gândire, nelimitat, până mâine – poimâine.

Orice teorie științifică începe cu observarea unor evenimente repetitive, reproductibile, care pot fi percepute în mod repetat. Știința nu se ocupă (deloc) si nu ia în considerare lucruri care se întâmplă sau s-au întâmplat doar o (singură) dată ca niciodată. Spre norocul științei există o mare mulțime de „lucruri” (în colecția percepțiilor care ne alimentează simțurile si intelectul) care se repetă in mod persistent si consistent (aparent fără sfârșit). Primul pas in generarea unei teorii științifice constă în inventarierea, clasificarea, ordonarea si organizarea acestora. Respectivelor fenomene li se asociază mărimile primare si secundare, adică variabilele care să descrie cantitativ (măsurabil) ceea ce percepem, cum ar fi: distanță, timp, viteză, masă, accelerație, forță, energie, entropie, temperatură, etc (foarte mult etc)… Fiecăreia dintre aceste variabile i se desemnează convențional un etalon (o unitate de măsură) care va fi folosit pentru a reda numeric (aritmetic) cantitatea sesizabilă a fiecăreia dintre mărimile respective. Odată echipată cu acest instrumentar metrologic știința poate trece la pasul următor: observarea si măsurarea într-un număr cat mai mare de cazuri in care se manifesta fenomenele studiate. De exemplu căderea corpurilor lăsate liber (unul dintre cele mai vechi fenomene observabile si observate de către oameni)… Mărimile asociate: distanța, timpul, masa, viteza, accelerația, forța… Sunt lăsate corpuri de diverse mase să cadă de la fel de fel de înălțimi, măsurând-se (de ex), timpul in care corpul ajunge jos, si/sau viteza pe care o are in momentul impactului. Sunt consemnate riguros valorile numerice ale maselor, înălțimilor, timpilor si vitezelor. Inspectând aceste valori numerice sunt căutate apoi formule matematice, ecuații, care sa redea relațiile dintre valorile acestor mărimi, formule care să poate fi folosite predictiv, de exemplu sa poți calcula anticipat folosind o formula cat timp i-ar lua unui corp de masa „m” sa cada de la înălțimea „h” fără a mai face experimental măsurarea acelui timp. Pasul următor consta in verificarea formulei pentru cazuri cat mai multe si mai variate. Dacă se constată experimental că vreunele dintre valorile prezise de formula/ecuația propusă nu se potrivesc cu măsurarea experimentală, formula este declarată incorectă, este abandonată si se trece la căutarea altei formule. Cand valorile prezise de o formulă se potrivesc riguros cu măsurătorile (făcute într-un număr mare de cazuri dar fatalmente un număr finit) teoria este declarata valida. O mai verifica si alții si gata. Apoi intra in programa școlara si in producție (fiind folosita de către ingineri si tehnologi)… Dar, caci exista nu doar un dar ci mai multe… Știința nu oferă nicio granițe pentru deplina valabilitate a teoriei respective… Observarea s-a făcut într-un cadru finit, într-un context dat, iar măsurătorile s-au făcut pentru un număr finit de cazuri. In exemplu anterior corpuri de diverse mase au fost lăsate sa cada de la diverse înălțimi… dar oricât de multe cazuri ar fi fost studiate tot exista o masa maxima folosita in experiențe si o înălțime maxima de la care s-a efectuat observarea. Știința spune doar ca este foarte probabil ca indiferent de masa si de înălțime de la care „se cade”, lucrurile se vor petrece in acord cu formula dedusa (inductiv) pentru cazurile studiate experimental (un foarte mic set de cazuri in raport cu numărul cazurilor imaginabile sau posibile)… dar tot atât de bine este posibil ca ieșind din context sa se dovedească faptul ca teoria nu-i chiar universală. Ceea ce s-a întâmplat întotdeauna până acum. Un alt lucru pe care știința nu-l garantează este persistenta teoriei nici măcar in interiorul contextului studiat. Știința spune ca este foarte probabil ca si mâine un corp lăsat liber sa cada spre pământ, așa cum se întâmpla astăzi, la vedere, dar ca nu-i nicio garanție pentru asta. In chiar contextul dat este posibil ca felul in care se comporta lucrurile observabile sa se schimbe (de la sine ?!)… Ceea ce se pare că si se întâmplă… inexorabil…

Iti amintești felul in care era organizat antrenamentul de baschet al d-lui Goe? Un „om de știința” care observă fenomenul (de un număr mare de ori) încercând să-l deslușească poate propune o teorie științifica prin care se prezice că dl. Goe arunca la coș până înscrie 33 de aruncări. O astfel de teoria este bună, acceptabilă, dar este incompletă… întrucât nu include situația in care d-l Goe ar înscrie de 14 ori consecutiv (o dată sau de două ori), ceea ce ar face ca seria respectivă să se oprească la 31 sau 32 de coșuri înscrise (ca urmare a bonusului de un coș pentru 14 aruncări reușite la rând). De asemenea teoria respectiva nu va putea anticipa in niciun fel faptul că de la un moment dat d-l Goe își va schimba aleatoriu strategia de antrenament. Exact așa se întâmplă si cu teoriile serioase despre întâmplări din lumea celor observate. Mai devreme sau mai târziu se vor observa situații noi care nu se potrivesc teoriei (deoarece aceasta este in fond incorecta sau incompletă, potrivindu-se doar unora dintre situații dar nu tuturor) si/sau lucrurile vor începe sa se manifeste cu totul altfel din cauza unor schimbări la o scara mai mare, exterioara contextului si domeniului studiat. Ceea ce pare a fi mereu posibil.. in infinit… A theory of everything ar fi posibila exclusiv într-un univers limitat, finit, foarte puțin probabil.

3. Alte lucruri cu care si de care nu se ocupa si cu care nu interferează. Ocupând-se exclusiv cu lumea celor văzute, observabile, repetabile, persistente, accesibile prin simțuri, așadar cu suma finita a tuturor percepțiilor noastre, știința nu se ocupa si nu interferează per se cu nimic altceva. Știința nu se ocupa cu infinitul. Știința nu se ocupa cu absolutul, nu are nimic de-a face cu întregul, cu totul existential. Știință nu se ocupa sa demonstreze ca Universul este infinit sau ca nu este infinit, nu afirma si nu postulează infinitatea sau finitatea universului si nu-si bazează niciuna dintre teorii pe infinit, infinitate sau finit si finitudine. Premisele infinității sau neînființații nu sunt in inventarul științei. Știința nu se ocupa cu studierea formarii, apariției, creației lumii in ansamblul ei. Demersul științific este total indiferent in raport cu orice presupunere legata de începutul si sfârșitul lumii, sau de totala absență a acestor puncte extreme. Știința nu include in arsenalul sau nicio premisă, ipoteza, axioma referitoare la crearea (sau ne crearea) lumii in ansamblul ei si/sau de existenta perpetuă a acesteia. Demersul științific este perfect indiferent in legătura cu orice enunț legat de cauza sau scopul existentei lumii sau de absenta acestora. Știința nu se ocupa cu sau de Dumnezeu. Stiinta nu se bazează nici pe existenta nici pe inexistenta lui Dumnezeu. Știința nu se ocupa cu demonstrarea, probarea, dovedirea existentei sau inexistentei lui Dumnezeu. Nicio teorie științifică nu probează in niciun fel existenta sau inexistenta lui Dumnezeu. Științei ii este indiferent daca lumea a fost creata, daca s-a auto-generat sau daca exista dintotdeauna pentru totdeauna, pretutindeni. Științei ii este indiferenta natura si sensul lumii in ansamblul acesteia. Pentru știință nu contează daca lumea in ansamblul ei ar fi fiind o simulare, o holograma, altceva sau nimic. Știință pur si simplu nu se ocupa cu aceste noțiuni.

4. Știința se ocupa exclusiv cu colecția finita a percepțiilor noastre, cu ordonarea acestora, cu extinderea pe cale empirică a acestei mulțimi a percepțiilor, cu găsirea unor modele matematice ale acestei mulțimi a percepțiilor si/sau a unor submulțimi a acesteia si a relațiilor observabile intre elementele acestei mulțimi. Pentru știința lumea este mulțimea percepțiilor, lumea datelor observate si observabile, iar teoriile sunt forme descriptive concise ale aceste lumi. Teoriile științifice sunt un ghid de care dă sens si ordine mulțimii studiate, strict in interiorul acesteia, oferind access la ceea ce se afla dincolo de acum si aici. Știința este o harta a lumii celor văzute. Atât si nimic mai mult.

5. Big Bang nu este o teorie științifică. Si asta cu toate că mai toți care au lucrat la ea sunt sau au fost oameni de știință. Este posibil să nici nu mai apuce să devină teorie științifica, ci să rămână până la capăt o conjectură. Din păcate există presiuni mari să fie adoptată ca ideologie, ca canon științific, Doamne iartă-mă.

In cazul in care impresiile de după lectura textului sau pur si simplu vizita pe Arca lui Goe ti-au adus in minte vreun gând pe care ai vrea sa-l redai într-un comentariu, ori chiar ai comentarii aleatorii cu care ai venit in minte de acasă sau din altă parte, recomandarea mea ar fi ca înainte de purcederea la postarea acestora, să-ti îngădui un moment de detașare pentru o scurtă audiție:

Posted in Arcaluigoeologie | 104 Comments »

 
%d blogeri au apreciat: