(b)Arca lui goE

b-Log anonim, amator si ventrilog al celor fara de blog. Despre NIMIC

Veșnica prăbușire

Posted by Arca lui Goe pe octombrie 12, 2022

Hei tu!… Ce faci? In chiar clipa aceasta… Ce faci? Ce întrebare năroadă! Ce întrebare naivă! Stie oricine. Stai confortabil în repaus si privești spre un ecran. Nu? Poate sorbi dintr-o cafea. Poate dintr-un cognac. Poate îți bate inima, poate te gândești. La ceva. La cineva. Poate ești vesel. Poate ești trist. Poate aștepți. Ceva. Pe cineva. Să treacă timpul. Să vină vremea. Poate aștepți să vie ora mesei. Poate! Poate! Poate nu faci nimic, ci doar ești… fiind. Hei tu!… Ce faci? In chiar clipa aceasta… Poate acestea înșirate mai sus si cine stie ce alte mărunțișuri… dar toate-s nimică. Altceva faci tu acum si pururea… Te prăbușești. Esti prăbușindu-te… prin spatii. Prizonier inexorabil, fără scăpare, al gravitației. Esti cazând, acum în cădere… toate cad, toate curg. Timpul „scurs” de când citești acest text si toate întâmplările tale cuprinse în el, în acest insignifiant si aparent constrângător de ireversibil timp (timpul ce-ți îngăduie iluzia că poți face una sau alta), toate acestea sunt nimicuri neglijabile în raport cu întâmplarea cea mare care te mână prin spatii. De când citești despre „Veșnică prăbușire” ai căzut deja prin spațiu zeci de mii de kilometri, ai fost târât ireversibil prin spațiu în jos (mult mai categoric decât prin timp), ai curs împreună cu spațiul si continui să cazi, să te prăbușești, împreuna cu tot universul. Această cădere este existența. Restul sunt detalii, mici efecte colaterale ale aceste căderi numită gravitație. Mici împotriviri. Timpul, fericirea si (orice) alte iluzii sunt simple (d)defecte secundare minore ale curgerii spațiului în el însuși… Panta rhei, toate curg, toate cad… Căderea este singura devenire… câtă vreme (mai) ai unde cădea… Despre gravitație cu drag…

***

In cazul in care impresiile de după lectura textului sau pur si simplu vizita pe Arca lui Goe ti-au adus in minte vreun gând pe care ai vrea sa-l redai într-un comentariu, ori chiar ai comentarii aleatorii cu care ai venit in minte de acasă sau din altă parte, recomandarea mea ar fi ca înainte de purcederea la postarea acestora, să-ti îngădui un moment de detașare pentru o scurtă audiție:

Despre gravitație se pot spune multe (…). Cu puțină imaginație poate fi calomniată si ponegrită în fel si chip… ceea ce s-a mai tot întâmplat. Mai greu este să găsești locul potrivit pentru un început al vorbei despre misterioasa gravitație. Cu ajutorul Carminei Burana licărește ideea că un bun început de gravitație ar fi fiind imponderabilitatea. O fi. Multi își imaginează că imponderabilitatea însemnă absența greutății sau chiar a gravitației, ori că „în spațiu” cosmonauții experimentează imponderabilitatea pentru ca fiind departe ar fi scăpat de gravitația terestra si de gravitație in general… Nimic mai fals. Nu exista așa ceva, precum absența gravitației. Imponderabilitatea nu înseamnă absenta gravitației ci gravitația in acțiune. Imponderabilitatea este starea care se obține ca urmării căderii in camp gravitational. Cosmonauții de pe stația orbitală sunt in imponderabilitate nu pentru ca sunt departe de pământ si nu simt gravitația acestuia, ci pentru ca sunt in cădere, sunt prăbușind-se… pe o orbită circumterestră. Imponderabilitatea lor este exact la fel ca cea pe care o resimți tu atunci când sari de pe scaun pe durata scurtă a căderii tale până jos. Dacă vrei mai multa imponderabilitate poți sari de la etajul 10, de ex.

Gravitația terestra pe care o resimt cosmonauții este doar puțin mai mică decât cea pe care o resimțim noi pe pământ. La suprafața Pământului noi ne aflam la circa 6000 de km distanta de centrul planetei, iar cosmonauții se afla la circa 6150 de km, adică nu cu mult mai departe… Vi-l amintiți pe Newton? F = G x (M1 x M2) / (d x d). Cand „d” se schimba de la 6000 la 6150 asta face ca greutatea cosmonauților sa scadă cu mai puțin de 5%. Imponderabilitatea nu înseamnă lipsa gravitației si/sau a greutății ci înseamnă pur si simplu cădere sub acțiunea gravitației, gravitație in acțiune. Cosmonauții cântăresc acolo cam 95% din cat cântăresc pe Pământ.

Faptul de a te duce in spațiu nu te scutește de gravitație, dimpotrivă. Gravitația este pretutindeni… Acolo, in spațiu, ca si aici la suprafața pământului, exista gravitație, a pământului, a soarelui, a galaxiei, a roiurilor de galaxii, a „paradisului incomensurabil” super-roiul Laniakea si așa mai departe, mult mai departe. Spre toate acestea cădem concomitent, către toate deodată… inclusiv când stăm in repaus la suprafață pământului cădem, mișcându-ne amețitor si inexorabil prin spațiu. Gravitația este sursa ordinii si dezordinii, a tuturor mișcărilor si a cauza existentei entropiei, a săgeții timpului si a trecerii timpului… Despre aceasta cădere sunt multe de spus, căci înainte din poveste mult mai este.

61 răspunsuri sa “Veșnica prăbușire”

  1. Stil said

    In general ma straduiesc sa fac bine, nu stiu daca imi iese dar faptul ca nimeni din jurul meu nu se plange imi da sperante ca totusi sunt pe drumul cel bun si nu deranjez. Stau confortabil pe scaunul care imi apartine, l-am achizitionat de la talcioc acum ‘nspe anii si scriu articole pentru Superblog. Momentan tin pasul. Nu am asteptari, nu am un target, nici macar un plan minuscul nu mai am dar cu certitudine il astept pe Mos Craciun. Intr-un fel astept sa treaca timpul si sa vina prima ninsoare, prima mocirla dupa ce gheata se topeste, prima canicula, prima zi a Targului de carte Gaudeamus si prima zi a anului nou. Acum in clipa asta urmeaza sa inchid PC-ul si sa imi pregatesc deplasarea in pas de menuet catre jobul visurilor mele, restul sunt mici detalii.

    Apreciat de 1 persoană

  2. […] acestui text apare încă din titlu: veșnica prăbușire. O perpetuă cădere… oare unde? Spre centrul […]

    Apreciază

  3. I0'Sss said

    Comentariu off topic mutat AICI

    Apreciază

  4. Radu Humor said

    Comentariu off topic mutat AICI

    Apreciază

  5. Smaranda said

    Da, dacă universul cade în noi? 🤔

    Apreciază

    • Sunteți chiar așa de încăpătoare? 🙂

      Apreciază

      • Smaranda said

        „În adorație (lui Dumnezeu) inghețați, privim la nesfârșit cum cade universul prin noi.”

        Apreciază

        • Sunteți foarte poetică, patetică si pioasă. Este vina mea. Felul in care am folosit termenul de „cădere”, „prăbușire” sugerează conotații negative, nenorociri, abis, apocalips… ananghie, pesimism. Cadem, ne prăbușim, dar nu e nimic rău in asta. Este singurul fel in care putem căpăta iluzia c-am putea avea parte si de altceva, inclusiv de dragoste, de Dumnezeu sau de ce mai vreți d-voastră. Sper să reușesc, pas cu pas, să dreg busuiocul si să luminez in cele din urmă veșnica pomenire (despre care încerc să fac vorbire, inclusiv cu ajutorul reacțiilor si emoțiilor d-voastră si ale altor observatori) cu conotații ceva mai optimiste, mai vesele. Despre gravitație cu drag. Doar ea este mama noastră. 🙂

          Apreciază

        • Aldus said

          Smaranda, de unde provine citatul „În adorație (lui Dumnezeu) inghețați, privim la nesfârșit cum cade universul prin noi.”?

          Apreciază

          • Smaranda said

            Aldus, scuze pentru ghilimele. Era un gând care mi-a venit spontan. Nu un citat.

            Apreciat de 2 persoane

          • Ce-ați făcut doamnă? Mai întâi l-ați amăgit cu ghilimele, iar apoi l-ați dezamăgit fără scrupule. 😦

            Desi se poate spune că după război multi viteji se arată, vă pot mărturisi totuși că am bănuit că versul e de d-voastră, versul / gândul. Ghilimelele m-au făcut să cred că vă auto-citați. Faptul că de fapt v-a venit spontan, în timp ce survolați Arca in Veșnica Prăbușire, îi sporește farmecul inefabil. 🙂 Să mai faceți.

            Apreciază

  6. Despre gravitație se pot spune multe (…). Cu puțină imaginație poate fi calomniată si ponegrită în fel si chip… ceea ce s-a mai tot întâmplat. Mai greu este să găsești locul potrivit pentru un început al vorbei despre misterioasa gravitație. Cu ajutorul Carminei Burana licărește ideea că un bun început de gravitație ar fi fiind imponderabilitatea. O fi. Multi își imaginează că imponderabilitatea însemnă absența greutății sau chiar a gravitației, ori că „în spațiu” cosmonauții experimentează imponderabilitatea pentru ca fiind departe ar fi scăpat de gravitația terestra si de gravitație in general… Nimic mai fals. Nu exista așa ceva, precum absența gravitației. Imponderabilitatea nu înseamnă absenta gravitației ci gravitația in acțiune. Imponderabilitatea este starea care se obține ca urmării căderii in camp gravitational. Cosmonauții de pe stația orbitală sunt in imponderabilitate nu pentru ca sunt departe de pământ si nu simt gravitația acestuia, ci pentru ca sunt in cădere, sunt prăbușind-se… pe o orbită circumterestră. Imponderabilitatea lor este exact la fel ca cea pe care o resimți tu atunci când sari de pe scaun pe durata scurtă a căderii tale până jos. Dacă vrei mai multa imponderabilitate poți sari de la etajul 10, de ex. Gravitația terestra pe care o resimt cosmonauții este doar puțin mai mică decât cea pe care o resimțim noi pe pământ. La suprafața Pământului noi ne aflam la circa 6000 de km distanta de centrul planetei, iar cosmonauții se afla la circa 6150 de km, adică nu cu mult mai departe… Vi-l amintiți pe Newton? F = G x (M1 x M2) / (d x d). Cand „d” se schimba de la 6000 la 6150 asta face ca greutatea cosmonauților sa scadă cu mai puțin de 5%. Imponderabilitatea nu înseamnă lipsa gravitației si/sau a greutății ci înseamnă pur si simplu cădere sub acțiunea gravitației, gravitație in acțiune. Cosmonauții cântăresc acolo cam 95% din cat cântăresc pe Pământ. Faptul de a te duce in spațiu nu te scutește de gravitație, dimpotrivă. Gravitația este pretutindeni… Acolo in spațiu ca si aici la suprafața pământului exista gravitație, a pământului, a soarelui, a galaxiei, a roiurilor de galaxii, a „paradisului incomensurabil” super-roiul Laniakea si așa mai departe, mult mai departe. Spre toate acestea cădem concomitent, către toate deodată… inclusiv când stăm in repaus la suprafață pământului cădem, mișcându-ne amețitor si inexorabil prin spațiu.Gravitația este sursa ordinii si dezordinii, a tuturor mișcărilor si a cauza existentei săgeții timpului si a trecerii timpului… Despre aceasta cădere sunt multe de spus, caci înainte din poveste mult mai este.

    Apreciază

    • Gravitația in acțiune AICI:

      Apreciază

    • Si aici (deocamdată tot in vecinătate) prin galaxie: Se vede mișcarea, dar cu putina atenție poate fi înțeleasă căderea, veșnica prăbușire…

      Apreciază

    • Smaranda said

      Aha! Amu cred că pricep.

      Apreciază

      • Presupun că priceperea se referă la faptul că ați incept să înțelegeți încotro bat… fără abatere… Dar totuși, multe alte răsuciri vor mai fi fiind in poveste… 🙂 Povestea gravitației. O poveste care seamăn destul de bine cu Povestea Porcului (si mai puțin cu basmul Tinerețe fără bătrânețe si viață fără de moarte).

        Vă mai aminti de Laniakea? Când cu flash-mobul de la Sabadell. 🙂

        Apreciază

        • Smaranda said

          Parcă îmi amintesc ceva. Sunt curioasă. 🙂

          Apreciază

        • Smaranda said

          Priceperea se referă la intuiția că aș fi in stare să pricep un grăunte. Curioasă sunt.
          Ziceați undeva în articol de o cădere musai în jos. Ați glumit sau chiar intenționați să explicați inexplicabilul.

          Apreciază

          • Nu cred să fi comis pe undeva pleonasmul „căderii musai în jos”…

            in contextul dat „jos” nu denotă ab initio degradare, înjosire, infern.. si nu are in mod implicit si aprioric conotații negative… Este pur si simplu direcția spațiului (direcția săgeții spațiului)… si (într-o manieră ușor mai subtila) este si direcția timpului (generatorul săgeții timpului)… este sensul gravitației… Direcția în care se cade este in jos. Asa se cade să ne exprimăm. Invers decât jos este sus. Dar sus nu duce nicăieri. 😦 Totul tinde spre jos. Nimic nu vrea sus. 🙂

            Nu înțeleg prea exact ce (fel de) inexplicabil aveți in vedere si prin urmare v-as rămâne dator dacă ați încerca să mi-l explicați. Macar un pic. 🙂

            Apreciază

        • Smaranda said

          A fost o încurcătură.
          Pe planetă îmi pot imagina o cădere, prăbușire intr-o directie. Dacă ies în spațiu ( univers) nu „văd ” o direcție, un sus sau un jos.

          Apreciază

          • 🙂 🙂 🙂

            Ne-am obișnuit in așa hal cu josul de acasă de pe Pământ (prin contaminare si exces de expunere) încât am ratat abilitatea de a vedea josul cel de sus, din spațiu. Totuși de la Newton încoace am început să vedem că există un jos al fiecărui jos spre care cădem si noi concomitent… captivi direcției de curgere a spațiului mult mai abitir decât direcției de curgere a timpului. Traditional însă ne plângem doar de ireversibilitatea timpului. De ireversibilitatea spațiului n-am auzit pe nimeni să se plângă. M-as plânge eu dar n-am cui… si nici n-am destul talent literar încât sa fac o plângere artistica emoționantă care să smulgă lacrimi sau chiar hohote de plâns, de râs, de ceva acolo. Si uite așa ireversibilitatea spațiului trece cam neobservată, tic-tac, tic-tac… sau poate pic-poc, pic-poc… Cum mai trece spațiul Doamne. 🙂

            Vă dați seama că de când stau eu de vorba cu d-voastră am căzut deja prin spațiu vreo o suta de mii de kilometri? Suntem deja foarte, foarte departe… La dracu-n praznic, iar cand o sa veniți d-voastră în vizită, peste o clipă sau două, nu voi mai fi aci, unde sunt acuma, ci hăt departe in alta parte. Unde? Dumnezeu stie. Suta aia de mii de km menționată mai sus e doar așa un pic, un mizilic bazat doar pe căderile astea de aproape, înspre Soare cu Pământul, înspre centrul Galaxiei cu Soarele, înspre Marele (si misteriosul) Mare Atractor din Laniakea împreuna cu Galaxia… Dar căderile nu se opresc aici… e-he-hei (stai sa vezi) si tot așa din cădere in cădere (ca Iona) se mai adaugă niște mii de km pe secundă… la viteza de fuga… Te pomenești că in raport cu cine stie ce repere ne mișcam de fapt mai repede decât lumina, blânda si blajina lumină.

            Nu știu dacă ați avut răbdarea si curiozitatea sa urmărirăți clipul pe care l-am propus mai sus despre orbita sistemului solar prin galaxie… pare o călătorie de plăcere prin cosmos pe durata anului galactic (226 de milioane de anișori tereștri), dar de fapt este o cădere, rezultat exclusiv al gravitației… Doar că e o cădere către un jos (Sagittarius A – gaura neagră din centrul Galaxiei) pe care nu suntem deprinși să-l resimțim (percepem) ca atare. Si oricum e o cădere combinată cu alte căderi din ce in ce mai adânci… ceea ce-i mai îndulcești aparența. Cred că ați putea re/vedea clipul respectiv încercând să sesizați sensul căderii in acea mișcare a alaiului soarelui (ce a/pare ca fiind așa brambura prin cosmos)… Iar dacă nu aveți timp / răbdare / încredere, să vedeți (cu ochii d-voastre) căderea din acel clip, se poate vedea cădere si pe scurtătură:

            Apreciază

        • Smaranda said

          Am văzut clipul cu sistemul solar în mișcare. Chiar am și făcut un vers: mult e neagră și adâncă gaura care ne mâncă, în eter. 🙂

          Apreciază

          • Mâncărimile ar trebui scărpinate 🙂

            … si văd că ați lăsat eterul fără rimă si versul fără sfârșit… mult e neagra si adâncă gaura ce ne mănâncă, in eter scoboară încă… acatistier horincă…

            știți, presupun, că așa zisele găuri negre nu prea sunt găuri cam deloc. Ba chiar dimpotrivă, sunt un pic de viceversa… Dar, mă rog, să nu anticipam…

            Apreciază

  7. Si tot gravitația in acțiune, musai de luat in calcul:

    Apreciază

  8. Smaranda said

    La ireversibilitatea spațiului nu m-am gândit. Dar parcă ar fi așa: odată trecute atât timpul cât și spațiul devin inexistente.

    Apreciază

    • Puteți s-o luați si pe partea asta, desi devenirea si cu inexistența nu se prea pupă…

      …plus discriminarea inexistentei celor viitoare… Aveți cumva impresia că spațiul ce va să vie si timpul ce va sa vie, nefiind (încă aici, acum) sunt mai puțin inexistente decât spațiul si timpul trecute (deja)? Ei as! Sunteți victima unei iluzii (asimetria? amnezia?) cauzată tot de gravitație…

      V-as adresa o întrebare. Simplă: Noi ne deplasam în timp înapoi sau înainte? Serios. D-voastră cum considerați? Că tot înainte era mai bine. 🙂

      Apreciază

      • Smaranda said

        Oare ne chiară deplasăm în timp? Dacă trecutul nu mai există și viitorul nu s-a născut, mai putem vorbi de deplasare?

        Apreciază

        • Deci (răspunsul d-voastră este că) stăm pe loc !

          sau

          Deci (răspunsul d-voastră este că) stăm pe loc ?

          vă eschivați așadar… 🙂

          De vorbit putem vorbi. Inclusiv de deplasare. N-ar fi deplasat să o facem. Mai ales că nu ne aude nimeni. Văd că vreți să promovați confuzii relativiste si să reinventați paradoxul lui Zenon pentru timp. Așadar nu d-voastră mergeți prin timp înainte, ci timpul merge prin d-voastră înapoi. Si nu d-voastră va duceți in jos prin spațiu cu spațiul trece in sus prin d-voastră! E o perspectiva… Cum ne-cum trecerile alea inexorabile (ca prin sită) par a produce degradare, disoluție, destructurare si dezamăgire… Dar n-am rezolvat problema înainte-înapoi-ul… ci doar am complicat-o un pic pentru derutarea martorilor (care martori?)

          Putem considera bine merci că Pământul este fix, nemișcat in centrul Universului si toate se mișcă in jurul lui in așa fel încât să se vadă ce se vede… așa si cu d-voastră încremenită, ca un Sfinx (nu ca Babele), înfruntând de pe loc, trecerea spatiilor si a timpurilor…

          Apreciază

  9. … Despre această cădere sunt multe de spus, căci înainte din poveste mult mai este

    … fiind aceasta versiunea optimistă de univers … universul pe alocuri prietenos care (ne) îngăduie si una si alta, adică si gândirea-vorbirea pentru a putea genera logosul (multelor de spus, despre aproape orice, vai mie), dar si un fir lung al povestii… care este. Versiunea pesimistă coexistă si ea… universul cel ostil având mult mai multe fețe decât cel prietenos, care nu are decât una (si bună). Poate că multele care ar fi fiind de spus (inclusiv despre această cădere) nu s-or putea spune în cuvinte… si ne-om confrunta cu disperarea si cu inefabilul care de omoară… si că veșnica poveste lungă pare… dar nu este…

    Despre gravitație este foarte greu de vorbit si cu mare ușurință se pot spune mari prostii… Mulți au pățit-o… începând de la Aristotel si până hăt departe… încoace. Cu prudență să ne facem (ce dracu să ne facem?) un pic de curaj, pentru a vorbi cu greutate, despre gravitație, mie si tie… vâjâind bezmetic prin cosmos in veșnica prăbușire…

    Mitul-nimicul care totul este.
    Acelaşi soare-arzînd al zării cort
    E-un mit tăcut, o-nvăpăiată veste-
    Al Domnului trup mort,
    Viu, gol, pe creste.

    Acesta, care-aici a debarcat,
    Fu doar o nefiinţă existentă.
    Fără a fi, ne-a-ndestulat.
    Absenţa şi-o făcu prezentă,
    Şi ne-a creat.

    Astfel legenda-n depanare
    Pătrunde în realitate,
    Şi fecundînd-o curge-n zare.
    Viaţa, mai jos, pe jumătate
    Nimica, moare.
    (Ulisse – Fernando Pessoa)

    Apreciază

    • Stely said

      „Despre această cădere sunt multe de spus, căci înainte din poveste mult mai este…

      … fiind aceasta versiunea optimistă de univers … universul pe alocuri prietenos care (ne) îngăduie si una si alta, adică si gândirea-vorbirea pentru a putea genera logosul (multelor de spus, despre aproape orice, vai mie), dar si un fir lung al povestii… care este. Versiunea pesimistă coexistă si ea…”

      M-am tot gandit la ce as putea sa scriu sa fie si „on topic ” dar si consistent . 😉 Ei bine, nevrand sa „vand castraveti gradinarului” ,m-am gandit sa fac ce este mai bine pentru mine si ,de ce nu, pentru toti vizitatorii Arcei .
      Prin urmare , inspirata fiind de poezia lui Fernando Pessoa, postata mai sus de Arca lui Goe, mi-am amintit ca sunt cateva poezioare in incinta (cala) Arcei care la momentul aparitiei lor m-au impresionat f. mult si care ar putea fi (zic eu)cum nu se poate de” on topic”. Mai ales ca (asa cred) din cuprinsul lor ar avea toate versiunile pomenite ( univers , gravitatie si asa zisa cadere(prabusire vesnica ) etc.. )

      Aici ar fi ” versiunea … ” a se vedea la sfarsit.

      Dl.Goe said
      mai 9, 2014 la 7:27 pm
      Din-spre interior
      toate găurile negre
      se vad albe,
      absolut albe, luminoase.
      La fel si materia
      întunecata.
      Tot luminoasa si ea.

      Cea mai mare nenorocire
      n-ar fi…

      N-ar fi sa te rănești
      sa te arzi, sa te întristezi…
      de ceva…

      de moartea cuiva,

      ori sa mori tu însuti
      brusc,
      lăsând lucruri mari
      neterminate
      sau copii mici

      ori sa mori cu toți ai tai
      deodată
      într-un accident de mașina

      ori cu tot orașul tău
      intr-un atac terorist

      ori cu tzara intr-un cataclism

      ori cu întreaga omenire
      răpusă de un virus mortal
      scăpat din incubatoare

      ori cu întreaga planetă
      distrusă violent
      printr-o ciocnire cosmică
      cu vreo alta Melancholie planetară

      ori deodată cu sistemul Solar
      prin explozia brutală
      a soarelui

      Sau cu Galaxia Lactee
      Izbită de andromede

      Sau poate cu meta-Galaxia,
      Ucisă prin rarefiere si descompunere
      de dilatarea
      inexorabilă
      a spațiului

      Ori prin întoarcerea
      U-ni-ver-sului
      la singularitatea primordială
      prin implozie
      in Marele Colaps
      într-o imens de mica
      Gaură Neagră…

      Toate astea n-ar fi
      Nenorociri atât de mari.
      N-ar cădea” bolta de sus
      sa se spargă,
      ivind nimicul
      cu noaptea lui largă…”

      Toate evenimentele astea
      n-ar fi decât noi începuturi,
      Șansa re-generării
      si re-germinării.

      Gândește-te!

      Nenorocirea cea mare,
      Singura,
      Ar fi dacă…
      Așa deodată,
      spontan,
      Universul
      s-ar destructura.
      Brusc
      atacat de un virus
      numit NIMIC.

      Ai sta așa…
      pe o scara,
      într-o seara
      de vară,
      si dintr-o data
      TOTUL s-ar transforma in NIMIC
      De SUS pana JOS
      Fiecare string
      de la bază
      încetând brusc
      să-mai-vibreze.

      (Pesimism – de dl.Goe cel naiv)

      Apreciat de 1 persoană

      • @Stely – Dacă va fi să se întâmple ce-am pre-zis in pesimista-mi poezie, tot gravitația va fi cauza tuturor lucrurilor, esența lucrului in sine, vorba prietenului meu Urmuz. Gravitația este ca o mamă bună care, la nervi, îi zice lumii: eu te-am făcut, eu te omor. Oricum noi, omenirea, nu suntem în schemă până atunci. Ne vom da obștescul sfârșit mult mai devreme, de moarte bună, de bătrânețe (cum i se mai zice prin popor entropiei, această boală cronică si incurabilă, din născare, a lumii noastre). Deocamdată suntem, bine, omenirea e tânără si ferice, avem timp pentru toate (asta nu e din Urmuz, ci din Paler), inclusiv pentru risipiri. 🙂

        Apreciază

  10. Smaranda said

    Sper să nu mor de bătrânețe până aflu ce-i cu gravitația și cu găurile alea negre care nu sunt nici negre da’ nici găuri nu-s.🤔

    Apreciază

  11. Stely said

    Aici una ceva mai optimista …

    Dl.Goe said
    martie 16, 2014 la 9:35 pm
    Alerg prin lume (hă-hă)
    Parcă zbor
    C-o piatră mare legată de picior

    Pauză. Așa… De respirat.
    Să respirăm! Ușor…

    Din când în când
    ghiuleaua mea
    Se schimba brusc in ce vrea ea
    Adesea e un iepuraș,
    Ce vrea sa fuga…
    (pe imaș),
    Departe rău.
    Mereu in alta parte…
    Decât se zbate viața mea…
    Ar tot plecaaaaa…
    Purtat de dor
    Sărmanul iepuraș în zbor…
    Dar nu prea poate
    Că-i legat. Si el.
    Picior lângă picior.

    Si înadins e-atât de alb…
    Atât de pur
    Atât de… de… ?!?
    intenționat
    Ca sa mă scoată vinovat
    De neputința sa…
    Îl trag prin colb,
    Mă mușcă de picior…

    Pauză. Așa… De respirat.
    Să respirăm! Ușor…

    Când nu e iepuraș
    Ghiuleaua mea
    E lipitoare
    Si mi se urcă în spinare…
    Mi s-ar urca in cap
    Dar nu-i ajunge lanțul
    din dotate…

    Ziua e scorpion sau șarpe
    veninos, cu clopoței,
    Mi se încolăcește de picioare
    Si zdrăngăne la șoricei.
    Pasc iarba-n cerc și ațipesc
    Cu necuratul
    Si-atunci visez că sunt Sisif sau Prometeu
    Icar sau dl.Goe ori vreun zeu…
    Care devine vultur ș-i mănânc ficatul.

    In zori ghiuleaua mea
    Legata de picior
    Lucește ca… oglinda,
    Rotundă, densă, mica

    Agilă și feroce ca un leu,
    așa legată de picior,
    Ghiuleaua mea devine tot ce e nevoie
    copil, dentist, cosmonaut sau Cosmos
    Un uni-Vers întreg
    Sau… vai… chiar
    Sfera lui ne-Goe
    Iluzia captivității din exterior
    A egoului din Oglindă
    Rotunda si imuna ca un zeu
    Ghiuleaua asta…
    SUNT CHIAR EU.

    Pauză. Așa… De respirat.
    Să respirăm! Ușor…

    Alerg prin viață (hă-hă)
    Parca mor
    C-o minge grea, de cârpe, legată de picior.
    Așa driblez… Destinul…
    Până dau… în gooool!

    Apreciază

  12. Stely said

    Iar aici un Vis care s-ar putea spune ca este „off topic” dar, chiar daca ar fi , n-as vrea sa-l las nepublicat intrucat am „muncit” prea mult sa dau de cel care mi se pare cel mai potrivit”on topic” pe care abia azi dupa vreo trei ore de cautari prin „cala ” Arcei am dat de el . Acesta si celalalt „pesimsit” au fost primele (gasite de ieri).

    Dl.Goe said
    ianuarie 22, 2018 la 8:23 pm
    (visul)

    Am visat ca eram actor.
    Faceam figuratie intr-o multime de piese.
    Alergam de la un teatru la altul,
    De la un studiou la altul,
    Sa strecor cate o replica,
    Sa livrez un zambet,
    O grimasa,
    Sa port o tava.
    Faceam multe spoturi publicitare
    de succes, cu impact in mintea
    publicului.
    Lumea nu stia cum ma cheama,
    Dar imi stia replicile pe dinafara.
    Deh, erau scurte, usor de retinut.
    si usor de refolosit la ocazii.
    Cand deodata m-am trezit
    Ca in vis cineva
    (un regizor foarte original, absolut necunoscut)
    mi-a propus sa joc rolul lui Hamlet.
    Eu, care neam de neamul meu,
    n-am jucat decat teatru scurt si foarte scurt,
    momente si schite, rareori balade adaptate radiofonic,
    M-am trezit (in vis) fata in fata cu muntele Hamlet.
    Eu anonimul veterinar, care toata viata m-am ocupat
    doar cu animale bolnave, necuvantatoare,
    carora le administram injectii,
    iata ca trebuia sa ma dau de trei ori peste cap,
    Si sa ma prefac intr-un nefericit print,
    al unei Danamarce putrede, dar plina de umor.
    Era ceva de groaza, mai ales ca eu nu mai fusesm niciodata print,
    (intrucat nici tata, nici mama n-au fost regi si regine).
    Doar faptul ca nu ma dezmeticeam,
    in superficialitatea mea notorie,
    ma facea sa nu ma sperii si sa nu ma entuziasmez,
    tratand cu indiferenta si neincredere propunerea.
    In vis, se facea ca acel regizor, foarte original si absolut necunoscut,
    intelegea exact starea in care ma gasea intamplarea,
    inercand sa fie foarte intelegator si sa ma incurajeze sa accept
    propunerea.
    D-ta, zicea el, esti actorul perfect pentru rolul lui Hamlet,
    in montarea mea, o montare altfel decat toate montarile de pana acum.
    Esti exact ce-mi trebuie. Te stiu perfect. Toata lumea te stie. Nici macar nu trebuie sa vii
    la repetitii. Este suficient sa inveti singur replicile, acasa, cand ai timp,
    intre doua figuratii, si apoi sa vii la premiera. Ce zici? Batem palma?
    Omul era atat de insistent incat, desi eram extrem de nedumerit, nu am putut sa-l refuz.
    Am ramas intelesi.
    Mi-a spus unde si cand sa vin cu replicile invatate
    („A fi sau a nu fi”, nu-i mare lucru)
    si apoi ne-am dus fiecare in treaba lui.
    M-am dus acasa, am citit piesa de vreo cateva ori,
    Am recitat-o apoi cu cartea inchisa,
    Si am constatat ca o stiam deja. Ce simplu a fost.
    Mi-am luat grija si mi-am vazut de alte treburi,
    Sarind dintr-un taxi in altul, pentru a ajunge taman la pont,
    pe fianlul vreunui act, al unei piese in desfasrare,
    pentru a-mi rosti cu intonatie, adesea gfâind, replica
    si apoi tot asa, zi de zi, ca-n fiecare zi, de-o viata.
    In vis se facea ca, luat asa cu
    treburile, uitasem ca trebuia sa-l joc pe Hamlet, si pe zi ce trecea
    uitarea mea era din ce in ce mai adanca.
    Mi-am adus aminte de Hamlet
    (oarecum brusc)
    in timp ce faceam reclama unui detergent nou.
    Dar desi imi amintisem, nu reuseam sa-mi iau in serios acea amintire,
    Fiind aproape convins ca nu-i decat o inchipuire de-a mea.
    Mi-am consultat totusi agenda,
    m-am uitat (ca pisica) in calendar,
    si am constatat, cu groaza, ca aceea era Ziua Z,
    ziua in care trebuia
    Sa ma infintez la locul cunoscut (!?) pentru premiera.
    Am intrat in panica, si dupa cum se stie, in vis,
    Panica este mult mai ampla decat in realitate.
    Am inceput sa caut febril o solutie, o scapare.
    Imi ziceam ca n-are cum sa fie vreo premiera cu Hamlet.
    Nu vazusem nicaieri niciun afis, niciun anunt…
    Si apoi ce spectacol poate fi acela, fara repetitii,
    fara pregatiri, fara indicatii regizorale?
    Nu, nu, trebuia sa fie o farsa la mijloc,
    O gluma. Un test (…psihologic?).
    In plus, la ora asa zisei premiere,
    aveam programata aparitia intr-un alt rol, de figurant
    intr-o piesa de amatori, intr-un oras de provincie.
    Asa ca am pornit-o agale spre gara, usurat si multumit ca
    am scapat atât de usor. Imi repetam in minte urmatoare replica
    (Va rog sa-mi dati un bilet pentru calatorie – one way ticket)
    incercand felurite intonatii si surâsuri, straduindu-ma sa ignor
    nelinistea crescatoare care ma cuprindea.

    Si daca totusi undeva, publicul,
    actorii, regizorul, ma asteaptau sa ma pogor si sa-l joc pe Hamlet?,
    asa deodata, spontan, fara nicio repetitie generala, imbracat cum eram,
    ca un comis voiajor, intr-o montare cum nu s-a mai vazut?
    Puteam oare sa-i las balta pe toti?
    M-am oprit, descult, pe o banca in parc, incercand sa meditez
    la cum ar fi mai bine sa procedez. Ce sa fac? Sa ma duc? Sa nu ma duc?
    Ia hai mai bine sa ma duc, sa vad ce moft o mai fi si acesta.
    Am luat tramvaiul (tramvaiul 16?) si am pornit catre adresa
    notata in agenda. In tramvai am realizat ca totul era aiurea
    si ca nu-mi aminteam nimic din piesa, nicio replica.
    Oricat ma straduiam,
    in minte nu-mi veneau decat textele unor spoturi publicitare.
    Nici macar nu mai stim cine naiba este Hamlet.
    Si atunci unde ma mai duceam eu domnule? De ce naiba nu mi-am pus un reminder?
    De ce n-am repetat acasa in ajun? De ce, de ce, de ce? Uite asa ma perpeleam in vis.
    La un moment dat m-am impacat cu mine insumi
    Si cu gandul ca as putea fiu un Hamplet mut,
    un pantomim precum Mihai Malaimare,
    Desi inima mi se facuse cat un puric. Fie ce-o fi.
    Am mers pana la capat de linie. Terminus paradis.
    Am coborat, am trecut strada si am ajuns. Totul era pregatit,
    Reflectoarele erau aprinse, iar lumina inunda scena, pe cat puteam vedea din culise.
    Regizorul parea ca inebunise. Vorbea la doua celulalre de o data, ragnind la cineva
    caruia ii poruncea sa ma scoata de unde o sti, din pamant, din iarba verde.
    I-a cerut asistentului sa-l trimita pe arhanghelul Gavril dupa mine
    (ingerul Gabriel, cum i-a zis el)
    Apoi cand a dat cu ochii de mine a incremenit. Am crezut ca face apoplexie.
    Pe unde umbli nenorocitule? Te omor. Mars in scena. Mi-a ragnit el, fara menajamente.
    E timpul. Incepe tabloul al doilea.
    Din difuzoare se auzeau deja replicile (oare ale lui Hamlet?),
    citite de cineva cu voce tare, facandu-ma
    sa cred ca voi face play-back. Am pasit curajos in scena.
    Scena era un platou de piatra, muntos, inconjurat de stanci (staluri).
    Spectatori stateau ciorchine pe stanci, agatati cu cabluri si franghii precum alpinistii.
    In avanscena se adancea o prapastie fara fund, iluminata de lumina lunii.
    De cum am ajuns acolo s-a facut liniste absoluta si am inteles ca sunt pe cont propriu.
    Mi-am luat un aer preocupat si trist, am inspirat adanc si am am rostit cat am putut de tare si de clar:
    „Dau un regat pentru un sufleor!”
    Publicul a izbucnit in ras. Hohotitor.

    Altcineva a urlat:
    „Alege-ti ceasul potrivit, Laertes,
    A ta e vremea, harul si rasfatul.
    Si-acum, Hamlet, nepotul meu si fiu-mi…”

    Am murmurat aparte: „Mai mult de-un neam, Dar mai putin de-un soi…”
    Apoi cu voce tare: Eu sunt Hamlet. Hamlet? Cine sunt eu? Cine sunt?
    Esti Hamlet, esti Hamlet, mi-au urlat spectatorii… de pe stanci.
    Si care-i intamplarea? A fi nebunie si trista si goala, caci ochiul de minte
    Urechea te-nsala. A fi sau a nu fi, aceasta-i intrebarea.
    Bineinteles ca aceasta-i intrebarea, ma si mir ca a mai fost pusa.
    Eu sunt Hamlet si urlu uscat si retoric, spre apele mari care vin vinovat
    si din departare se-ntorc si razbat, salbatice ecouri: Yooooorick.
    Brazi si paltinasi i-am avut nuntasi,
    Preoti munti mari, paseri lautari,
    Pasarele mii, si stele faclii…”

    si tot asa recitam, prin vis, improvizand la intamplare.

    „La aceste întâmplari. Restu-i tacere.”
    M-am prabusit, murind, pentru scena finala.

    „Patru capitani
    Sa-l poarte pe Hamlet ca pe-un ostas
    Pe catafalc. El ar fi fost, sunt sigur,
    Un rege mare dac-ar fi domnit;
    În calea lui, razboinice saluturi
    Si muzicile ostasesti sa cânte
    Spre-a lui cinstire. Luati mortii.
    Potrivite-n batalii,
    Privelisti de-astea nu-si au rostu-aci.
    Sa mergem; comandati foc”

    In teatrala mea cadere imi sparsesem buza si sangeram.
    Cu ochii intredeschisi l-am zarit in culise pe regizor
    sub masca unui zambet infricosator
    si m-am gandit ca-i cam stricasem piesa.
    M-au apucat de maini si de picioare
    Carandu-ma catre avanscena.
    M-a straflugerat gandul ca or sa ma arunce in prapastie
    Drept pedeapsa ca nu-mi invatasem rolul, replicile.
    Imi venea sa ma zbat, sa scap, sa nu-i las,
    Dar nu puteam. Eram Hamlet si eram mort.
    Un actor. Un profesionist. Ce-ar fi crezut publicul? As fi stricat efectul final.
    Impacat, m-am decis s-o las asa cum a cazut. Fie ce-o fi.
    A fi sau a nu fi. M-am abandonat lor. M-am simtit legat de maini si de picioare
    Tras cu putere in patru directii. M-am vazut apoi legat
    impreuna cu toti ceilalti actori si figuranti, asa de maini si de picioare,
    ca niste dendrite ale unei retele neuronale. In mijloc era un covor presan urias,
    zburator, noi fiind agatati de ciucurii acestuia… formand impreuna un zmeu urias.
    Sub bataia unui vant produs de niste turbine din culise, zmeul s-a inaltat,
    si noi odata cu el, deaspra prapastiei, zburand printre stanci.
    Imi simteam zborul dar cumva mi-l si vedeam. Din afara.
    Eram (si eu) un spectator agatat pe o stanca, printre alti spectaori.
    Din zbor insa vedeam prapastia, stancile si ciorchinii de spectatori,
    M-am zarit pe ine insumi, pe Adrian Pintea si parca pe Peter O’Toole.
    Covorul fermecat a facut o volta coborand apoi in picaj catre prapastia din avanscena,
    Fortand apoi o ridicare in bucla, spre scena.
    Ca zburator ma simteam minunat, si zambeam publicului.
    Ca spectator asteptam impietrit, cu sufletul la gura, sa vad daca zmeul,
    in care era integrat Hamlet, avatarul meu, va reusi sa se ridice sufcient
    pentru a reveni pe scena sau se va zdrobi de margine.
    Asteptam cand, deodata…

    Mi-a sunat ceasul.
    Visul s-a intrerupt brusc, ramanand neterminat.
    M-am ridicat, din pat, in liniste,
    Ca sa nu trezesc restul casei,
    M-am imbracat, mi-am pregatit micul dejun,
    mi-am baut cafeaua,
    Si am plecat la serviciu.
    Oare ce sa insemne asta?”

    p.s. La vremea respectiva nu a raspuns nimeni la intrebarea „oare ce sa insemne asta”. Doar eu am presupus ca ar fi vorba despre neimplinirea unei dorinte din copilaria Dlui Goe , aceea de a fi actor.
    Acum m-am gandit ca poate s-ar gasi cineva , recte din „Gara pentru Noi” sa-l interpreteze mai bine. Am vazut ca Renata „le are” cu rastalmalcirile … 🙂

    Apreciază

    • Asta nu e poezie ci ditamai balada… Imi tot propusesem s-o refac, s-o esențializez un pic… M-am luat cu altele si am uitat… Mulțumesc pentru aducerea aminte.

      Da, dimensiunea onirică a existentei are din cand in cand de-a face cu universul Gravitației. Visul meu recurent despre starea de levitație (pe care l-am prins parcă si pe acela într-o „poemă”, undeva, cândva) este un reper pe care plănuiam să-l introduc la un moment dat pe firul povestii despre Gravitație, Dumnezeul de facto al Universului observabil si poate chiar mai mult.

      Apreciază

  13. […] Veșnica prăbușire […]

    Apreciază

  14. AdAmA4 said

    Umpic de…0n to pic si eu…

    Apreciază

  15. Fiind vorba despre (o) cădere (si-n veșnica prăbușire), contextul ar putea fi astfel potrivit (in zilele acestea) si cu vântul schimbării… atenție si la versuri:

    Apreciază

  16. […] Moto: „În adorația lui Dumnezeu înghețați, privim la nesfârșit cum cade universul prin noi.” – Smaranda în veșnica ei prăbușire (octombrie 13, 2022 la 10:45 pm) […]

    Apreciază

  17. […] Aldus, care si-a dovedit adesea neobrăzarea. Recent omul a preluat un text de pe Arca lui Goe (Veșnica prăbușire), l-a trântit pe blogul lui AICI fără sa menționeze explicit care este sursa textului. A […]

    Apreciază

    • Fabulos! Gravitația lucrează „mai universal” de cât te-ai aștepta. La polul prostiei (aldus) gravitația a adunat mai multe proaste fudule laolaltă, care se îmbărbătează una pe alta. Niște țățici de cartier exersează a pagubă libertatea de exprimare, tocmai ele, nulitățile astea gureșe care nu au nimic de-a face cu vreo libertate. Prizoniere exclusiv dorinței de a se lua in seamă, cotcodăcesc pe unde apucă (dar mai cu seama pe „blogurile” „personale”) tot felul de platitudini si prositoare sadea, asta atunci cand nu varsă direct călimară cu frustrări care mai de care mai comice. Se manifestă in public dar replicile publice sunt acceptate doar acoliților. Micile totalitare decrepite (renta, vero… ) practică cenzura, banarea, interzicerea. Nu sunt singurele metode din dotare. Calomnia, insulta, obscenitățile, amenințările, asmuțirea acoliților asupra vorbitorilor incomozi, toate fac parte din arsenalul micilor țățici de cartier. Rezultatul? Un circ nostim si amuzant cu băbuțe totalitare. Dresură fără zahar. Merci Aldus. Uite că până la urmă obsesia ta pentru „dl.Goe” ti-a adus companie într-O poziție de lotus. Foarte frumos cenaclul tau organizat ca clacă. Că clacă si d-na Gragarageani, prima pe listă, fără să facă mofturi. Defulare moca, la Aldus, ce naiba. N-o putea rata Ratata Cara.

      Dragă Reno, știu că citești acest comentariu. Iti transmit pe aceasta cale salutari cordiale si-ti urez baftă in activitatea ta de blogger de gară. Esti o dama venerabilă cu un haz imens (involuntar dar n-are a face), iar acoliții selectați pe sprânceană, ca coabitanți (nu ca călători, ca oricum n-au nici unde, nici cu ce si nici de ce să călătorească), iți sporesc hilaritatea la cote apoteotice. Schimburile de replici pe care le ai in gară (si nu numai) cu ciracii de-o teapă cu tine sunt uneori monumentale, surse inepuizabile de amuzament. Întrucât eu am ținut si țiu la umor nu-mi voi refuza plăcerea de a te urmări pe viu, așa că măcar din când in când o să trec să văd ce panseuri colosale a mai produs populația gării in frunte cu tanti Reno cea viteaza. Dă-i-nainte.

      P.S. Aldus vezi că in goana ta după obsesie ai ratat esențialul: Libertatea de exprimare, dreptul la opinie si la replică. Că l-ai ratat nu e de mirare, că-l escamotezi e lucru mare.

      Apreciază

    • Mare păcat ca doamna Ileana din Galați (cea cu odăița ei virtuală), colega bună de like a Renatei si soră de cruce cu Vero/Nika, nu zice nimica. Dă cu iconița si tace. Mare păcat. Mare pierdere.

      Apreciază

  18. […] Iti mai amintești cum s-a ajuns la sistemului solar (Daca nu, poți revedea oricând aceasta simulare)? Sistemul Solar este doar un nor de praf care tot cade si cade fără spor in el însuși, auto […]

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat: