Cât de anti?

Cât de anti e anti-materia? Cât de „împotrivă” este anti-materia în contra materiei ordinare? Păi total, nu? O opoziție totală de vreme ce atunci când se întâlnesc se anihilează complet una pe alta, lăsând în urmă doar niște radiații care dispar de la locul faptei cu viteza luminii în vid, care-încotro. S-ar putea ca această întrebare să pară de două ori ne la locul ei. Parcă era vorba despre gravitație si despre reconcilierea cu teoria relativității si cu… găurile negre… Ce să fie cu divagația aceasta către antica anti-materie? Antică sau măcar medievală, pentru că în vremurile (mai) moderne materia întunecată si energia întunecată au câștigat bătălia pentru lumina reflectoarelor științei si atenția publicului, în dauna mai desuetei anti-materii. Totuși aducerea la lumina rampei pe Arca lui Goe a anti-materiei este făcută exclusiv in scopul slujirii temei de baza: Gravitația – Veșnica prăbușire.

Presupun că tu cam știi ce-i cu anti-materia asta, inclusiv cu asimetria barionică si cu absența nejustificată a anti-materiei la apelul nominal (si la inventarul universului observabil) așa că nu voi pierde vremea cu asemenea „detalii”, ci voi veni direct la cestiune, la întrebare. Da, vreau să te întreb ceva si te rog să nu mă tratezi cu refuz.

Stii si tu că anti-materia, în mod analog cu materia, este formată din anti-particule, care sunt similare cu particulele echivalente, de exemplu pozitronul (anti-electronul) cu electronul, dar un pic pe invers, cam ca-n oglindă în privința sarcinilor electrice si a altor proprietăți cuantice (cum a fi spin-ul, momentul cinetic…) care au valori opuse la anti-particule față de particule. Masa anti-particulei însă se consideră/ pare, a fi egala cu masa particulei corespunzătoare. Ca atunci când te uiți în oglinda, stânga e dreapta si invers dar înălțimea rămâne aceeași pentru „original” si pentru „imagine” (…). La fel si sus-josul. Totuși savanții nu știu încă daca anti-materia produce (tot) gravitație sau anti-gravitație, iar asta, desi poate părea simplu, este foarte greu de aflat (cum si de ce om vedea în comentarii).

Presupun că realizezi că pentru a înțelege (mai bine) gravitația este musai să stim dacă anti-materia e gravitațională sau anti-gravitațională. Si asta este exact ceea ce vreau sa te întreb. In acord cu intuiția ta, tu ce crezi? Intre un corp format din materie (ordinară) si unul format din anti-materie există din punct de vedere gravitational atracție sau repulsie? De curiozitate. 🙂

In cazul in care impresiile de după lectura textului sau pur si simplu vizita pe Arca lui Goe ti-au adus in minte vreun gând pe care ai vrea sa-l redai într-un comentariu, ori chiar ai comentarii aleatorii cu care ai venit in minte de acasă sau din altă parte, recomandarea mea ar fi ca înainte de purcederea la postarea acestora, să-ti îngădui un moment de detașare pentru o scurtă audiție. Si numai dacă si după aceea dorința de a le reda publicului persistă, atunci treci la fapte eroule. 🙂

Daca ai comentarii off topic nu uita ca locul lor este AICI

Am introdus, aparent prematur, anti-materia în discuția (monologul) despre misterioasa gravitație din simplul motiv că existenta acesteia, a anti-materiei, face posibilă anihilarea gravitației, hocus-pocus. In toate teoriile (noastre) despre gravitație de la cele mai naive, trecând prin cele newtoniene si culminând cu cele einsteiniene, aceasta se manifesta exclusiv acolo unde există „corpuri” care au masă. Masa fără gravitație si/sau gravitație fără masa nu se poate (cel puțin deocamdată)… or fi fiind unul si același lucru (desi nu crez să mai ție mult gerul acesta). Chiar daca exist diferențe notabile in legătură cu interpretarea efectelor vizibile (observabile) ale gravitației de la o teorie la alta, totuși, in toate, sursa este masa. La (bietul) Newton chiar mai mult decât atât, gravitația este o forță (misterioasă care se exercită prin nimic, instantaneu, de la distanță) pe care o resimt doar corpurile cu masă. La Einstein gravitația poate afecta si lumina (care in mod tradițional este considerată fără masă) (…) dar totuși, corpurile cu masă rămân a fi fiind sursa fenomenului. Dacă la Newton explicația pentru felul în care se schimbă starea de mișcare observabilă a unui corp (în vecinătatea altui corp sau altor corpuri) se explică printr-o atragere (a acestuia către centrul de greutate al corpului/corpurilor din vecinătate) la Einstein nu-i vorba de vreo atragere ci (mai degrabă) de o „împingere” pe care o exercita existenta unor deformări (curbări) ale spațiu-timpului produse de existența unor corpuri cu masă. Corpul care resimte gravitația este practic „păcălit” de geometria locului, din perspectiva locală traiectoria sa continuând să fie (să pară a fi) linia dreaptă. Gravitația face să se schimbe perspectiva geometrică (asupra formelor) relativ la pozitivă celui care face observarea. Din punctul „lor” de vedere planetele pe orbite, sau razele de lumină prin spațiu stau pe loc sau (cel mult) merg in line dreaptă. Asa arată linia dreaptă din acea perspectivă. Faptul de a observa corpurile, astrele si/sau razele de lumină din altă perspectivă (din al loc/timp in spațiu, care are o altă curbură locală) oferă in mod relativist priveliștea unor traiectorii care s-ar abate de la linia dreaptă. Din punctul de observația linia dreaptă arată întotdeauna altfel decât linia dreaptă la locul observat…. atunci când prin preajmă se află materie cu masă. Chestie de absolută… relativitate. Găselnița lui Einstein despre deformarea spațiului este benefică pentru că oferă explicații si faptelor pe care teoria lui Newton nu le poate explica, precum ar fi fiind faptul că si lumina (care in mod traditional este considerată fără masă) poate să fie afectată de către gravitație (cel puțin relativ la ceea ce poate vedea si măsura un observator exterior (neatașat razei de lumină). Așadar nu-i vorba că un corp cu masa mare ar trage spre el lumina care trece întâmplător prin preajma (sau vreun alt corp), ci că prezență acelui corp face spațiul să se deformeze, ceea ce este resimțit ca efect secundar de către razele de lumina si/sau de corpurile pasagere, aflate întâmplător pe acolo. Teoria lui Newton vrea să spună ca lucrurile se întâmplă ca si cum între oricare corpuri cu masă s-ar manifesta spontan forțe de atracție (calculabile cantitativ cu formula lui Newton), in timp ce din teoria lui Einstein rezulta că lucrurile se petrec ca si cum prezența corpurilor cu masa ar produce deformarea spațiului (descrisa cantitativ de ecuațiile lui Einstein). Două perspective (ușor) diferit dar în care… oricum masa e de vină. Anticipand (un pic) o „discuție” pe care o voi propune in viitor pe Arca lui Goe, l-as ruga pe preacinstitul cititor citit si unic al Arcei, să constate că ambele perspective asupra gravitației (Newton, Einstein) sunt… statice. Foarte statice. Denotă veșnicie, infinit, perpetuum mobile. Ce vreau să spun cu asta? Uite ce vreau să spun (dragul meu cititor). Sa presupunem că am avea (in considerare) un sistem (izolat) simplificat de „n” corpuri (vaci sferice), fiecare de dimensiuni date (razele R1… Rn) fiecare cu mase date (M1…Mn) plasate (si fixate cumva) in puncte date fixe (P1…Pn). Păstrând acest context (aceste condiții) in mod perpetuu, indefinit, ce-ar rezulta din cele două teorii? Din prima teorie (a lui Newton) ar rezulta ca intre corpuri s-ar stabili instantaneu un sistem de forțe (foarte ușor de calculat) așa încât asupra fiecăruia dintre corpuri se va exercita o forța, precisa, ca rezultanta a forțelor generate gravitațional de celelalte corpuri. In acord cu teoria lui Newton aceasta stare ar fi perpetua. Nimic nu se va eroda in acest sistem. Forțele respectiv vor continua să se manifeste la infinit păstrându-și intensitatea (ca expresie a energie totale a sistemului, fixa si conservabilă). Nu exista (in interiorul teoriei lui Newton), niciun motiv ca forțele acelea sa se schimbe in timp (sa se diminueze, sau sa sporească). In cazul teoriei lui Einstein, prezenta celor n corpuri cu masele respective si aflate in pozițiile respective, ar duce la deformarea proporționala a spațiului (într-un „relativ” ușor de calculat), care ar face predictibila traiectoria unei raze de lumina prin acest sistem. Si in acest caz deformarea respectiva a spațiului ar fi fiind ceva pentru totdeauna. Nimic din teoria lui Einstein nu prevede vreo epuizare a „gravitației” care deformează spațiul. Ambele teorii sunt statice, atemporale, explicații ale unor stări care pot continua monoton la infinit. (Ceea ce intre noi fie vorba denotă că pe undeva s-a greșit ceva, grav). Deocamdată doar Newton a fost prins cu ocaua mică. Dar in sfârșit, despre asta om mai vorbi altă dată. Avem ce!!! Să revenim un pic la anti-materie. Indiferent ce ar fi fiind gravitația, cel puțin deocamdată, sursa ei pare a fi fiind masa. Interacțiunea dintre materie si anti-materie duce subit la anihilarea ambelor, prin transformare lor in radiații (electromagnetice, lumină) fără masă… si deci la dispariția subita a gravitației de care se făceau responsabile in zona aceea cele doua corpuri (de materie si de antimaterie). Experimente din acestea prin care poate fi anulata manifestarea unor fenomene, pot ajuta enorm la înțelegerea respectivelor fenomene. Faptul ca in urma interacțiunii dintre materie si anti-materie gravitația este făcută sa dispară, ma face sa cred mai degrabă (nu trup si suflet dar orișicât) ca anti-materia este (in raport cu materia) anti-gravitațională. Adica ca in interiorul teoriei lui Newton un corp de materie ordinara si unul de anti-materie s-ar respinge (in loc sa se atragă) exact cu forță prezisa de Newton, iar in interiorul teoriei lui Einstein, ca anti-materia diformează spațiul invers decât il deformează materia ordinara (mai cred si alții așa ceva). Ce-o însemna „invers” in cazul ăsta este un subiect foarte, foarte suculent. Aproape la fel de suculent ca cel despre semnificația faptului ca spațiu-timpul se deformează. Si asta rămâne pe alta dată, pentru că uite că si așa m-am lungit enorm de mult (parcă as fi vreun aldus) pentru a justifica (cu inima îndoită) că in cazul anti-materiei votez pentru anti-gravitație. Ca bonus ar fi de zis ca anti-gravitaționismul anti-materiei ar putea fi un început de explicație al misterului penuriei de anti-materie prin zona de univers pe care cu onoare o populăm.