Gena Galilei

Aceasta este încă o tentativa eșuată de proză scurtă, produsă automat de către pseudo-generatorul „ChatGPT”, aflat undeva în mintea creatorului de pre-text pe Arca lui Goe. In cazul în care citești textul acestei proze scurte, calificată aprioric, într-un moment de luciditate optativ-anticipativă, în categoria eșec, nu trebuie să te simți vexat sau agresat în vreun fel, întrucât textul nu ți se adresează si nu ești deloc vizat ca public țintă. Acest text nu este adresat, nici direct, nici indirect, niciunuia dintre cititorii săi. Mesajul (ratat), conținut în acest text (fragil sub aspect logic), este în mod categoric adresat ne-cititorilor, si încă nu tuturor acelora, ci doar unei mici părți anume dintre cei care nu-l vor fi citit/citind, si cărora mesajul le va (fi) parveni(t) (în ulterioritate), ca simplă confirmare/validarea a conținutului, în posesia căruia (ei) sunt deja, ca purtători ai genei Galilei. Urmare a faptului că textul este scris într-un vernacular zonal, trebuie luată în considerare reducerea corespunzătoarea a mulțimii adresanților ne-cititori, dintre cei cunoscători ai limbii române. Este foarte posibil ca mulțimea rezultată în urma acestor intersecții să se dovedească a fi în cele din urmă mulțimea vidă, ceea ce rămâne însă un fapt neesențial. Dacă (însă) (iată) citești acest text, fie si doar parțial, atunci nu, nu e pentru tine, iar dacă ai citit (deja) până aici, nu mai contează deloc ce faci mai departe, întrucât te-ai auto-eliminat din ecuație. Pa.

„Acum”, ca întotdeauna, în timpul lor liber, excedentar, disponibil după îndeplinirea minimală a ritualurilor (obligațiilor) biologice si sociale, adică în majoritatea timpului lor, oamenii se ocupă, pe dinăuntru si pe dinafară, în intimitate si în public, în minte si în suflet, cu divertismentul si poveștile… cu ficțiunile. Oamenii sunt dependenți de acest viciu: imaginarul. Lipsiți de orice atașament la realitate, oamenii se refugiază perpetuu în imaginar, de la tinerețe pân’ la bătrânețe, fiind condiționați genetic în acest sens (de gena închipuirii). Suntem în mod iremediabil si preponderent niște închipuiți. Măsura în care reușim să rămânem consistenți, mai mult sau mai puțin profund, în raport cu poveștile (ficțiunile) pe care le alimentam (activ sau pasiv, ca autori sau ca spectatori), care ne definesc, ne conțin si ne consumă, este exact ceea ce ne conferă autenticitate si identitate. Suntem exact poveștile în care ne integram, iar intensitatea cu care ne trăim viețile se referă doar la cât de mult luăm în serios poveștile respective si la cât de auto-convingători putem fi ca parte a acelor povești. Este criteriul care ne împarte în visători serioși, dedicați, talentați, sau (dimpotrivă) netalentați si neserioși, superficiali sau blazați. (In paranteza fie spus, acuma, după cum poate bine știi si tu, pot exista o multitudine de condiții nefavorabile si obstacole exterioare, sau, sau/si, defecte (interioare, sufletești) de fabricație, care ne îngreunează accesul la poveștile potrivite/cuvenite, ceea ce ne forțează la tot felul de compromisuri si improvizații. Alteori snobismul si/sau tentația facilului ne împing spre povesti nepotrivite, la dedublări periculoase si/sau la disonanță cognitivă, am încheiat paranteza). Cert este că pentru a te putea cunoaște, cât de cât, trebuie să știu cu ce povești îmi umbli si cât de tare crezi în ele. Ca să putem fi si prieteni (sau măcar inamici) trebuie să avem în comun măcar câteva dintre poveștile la care suntem abonați/arondați. Altminteri nu si nu, rămânem cum am fost: incompatibili, indiferenți… Fiecare cu poveștile lui, cu satisfacțiile lui, cu succesul sau cu eșecul lui (ca povestitor, ca erou de poveste sau ca martor),

Majoritățile nu posedă gena Galilei, dar cei care o au (niște mutanți), fie ca actori, fie ca spectatori, aproape că sunt din alta specie: homo cosmicus.

Călare pe animalul din el însuși stă, mândru, omul, pe care munca l-a făcut. Animalul si muncitorul există si se manifestă, la bază, iar deasupra acestora, în straturi concentrice poveștile care fac omul să fie om.

Pe treapta cea mai de jos a gamei – homo misticus, captiv dogmei. Povestea lui, religia, o fraza de dânșii inventată. O poveste în format fix (in câteva variante), care asigura confort (mental), odihnă, pace, simplitate si mântuire celor (sincer) arondați. Gena pioșeniei mistice poate fi stimulată si pe cale chimică (cel mai eficient cu psihedelice). (…) Grozăvia cea mare a celor din aceasta poveste este ideea lor fixă că l-ar poseda pe Dumnezeu… si că astfel pot să-l invoce, evoce, povestească, vorbească, ca si când l-ar cunoaște. (…)

Urmează (în ordine ascendentă) homo filozoficus, cel cu lumea cea gândită. Se mișcă într-un cadru mai larg, decât cel precedent dar clor din branșă nu li se asigură confort (mental), odihnă, pace, simplitate si mântuire celor arondați. Li se oferă în schimb, cu generozitate, ideea că ar fi fiind deștepții, inteligenți, sofisticați, si ca astfel sunt capabili sa reconstituie lumea (universul) din minte, prin gândire, pe cale logică (o trufie). Grozăvia cea mare este că orice filozofie nu-i decât un sofism, o joacă intelectuală. (…)

Deasupra filozofilor se afla homo artisticus – o minune, „poeții” si martorii lor. Au moștenit de la Dumnezeu abilitatea de a crea, de a îmbogăți si ameliora lumea cu opere, capodopere, spectacole, emoții. O lume deschisă. Se ocupă cu frumusețea, nu cu adevărul. Grozăvia cea mare este că „beauty is in the eye of the beholder”.

Pe treapta următoare (cea mai de sus) se află homo tehnologicus. Inventatorii, descoperitorii (ingineri, meșteșugari), care au descoperit-inventat focul, roata, scrisul, … telefonul, radioul, televiziunea, internetul si inteligenta artificială. Au adus omenirea aici unde este, ei si nimeni altcineva, au asigurat progresul omenirii si cadru de joacă tuturor celorlalte povești. Grozăvia cea mare este că pot scufunda lumea (omenirea).

Si pentru că (parcă) mai lipsea ceva din peisaj, mai exista încă o categorie, cea mai bizară si mai eterică dintre toate, omuleții cu gena Galiei, homo cosmicus, cei mai visători, cei care se ocupa cu niște povesti numite fizică si matematică fundamentale, pe scurt cu cosmologia. Niște inofensivi. Grozăvia cea mare este că n-au cum s-o scoată la capăt, de la ei încolo începând nemărginirea. Nu se ocupă cu infinitul dar se ocupă cu toate care se văd de aici până la infinit. Despre poveștile celor care posedă gena Galilei cred ca ar merita să poarte o discuite (cu martori) cei din publicul țintă al acestei proze scurte. Voi încerca să le iau sau să le dau cuvântul. Pas cu pas.

Se pare că (pe) undeva (nu se stie (pe) unde si de ce) cineva (nu se stie cine si cum) a făcut niște „măsurători”, observând pur si simplu niște fragmente de univers aflate (pare-se) în entanglement cuantic cu piesele puzzle-ui de aici de pe Arca lui Goe. Ca „urmare” (Doamne iartă-mă, că nu-i vorba de nicio relație cauzală aici), ne-a parvenit spontan o observație critică despre niște omisiuni notabile pe care le-aș fi comis în tipologiile umane înșirate. Cică ar lipsi la apel (1) homo militaris (care se ocupă si/sau pre-ocupă cu războaiele si militarismul), (2) homo politicus – care e clar că se ocupă cu „de toate” (aici intră si chibiții, zoon polikon, electorat, militanți, gură-cască), (3) homo atleticus – care se ocupă de sport sau care face gălăgie la galerie, si, de asemenea, (4) homo bancherus care se ocupa cu banii, finanțele, monedele, si chiar cu numismatica. Presupun că prea-cinstitul cititor citit si unic al Arcei lui Goe, ar putea (dacă si-ar pune mintea, si si-ar pune-o dacă ar fi cazul, dar nu e) să sesizeze că cele patru categorii, aparent omise explicit din prelegere, sunt de fapt incluse implicit, fiind variante, arome, ale categoriilor deja menționate. Cei cu războiul sunt o subspecie a celor cu religia (nu există niciun război fără Dumnezeu). Cei cu politica derivă direct din filozofi (fiind de fapt niște filozofi mai rudimentari dar (si) mai vicleni/șmecheri). Sportivii sunt (tot) artiști (e destul de clar), iar finanțiștii sunt si ei niște tehnologi. Deci nu, n-am omis pe nimeni. Sau… nu cumva… ?!