G

Constanta G (mare), care apare in formulele legilor gravitației atât la Newton cat si la Einstein, se măsoară în metri cubi pe kilogram si secunda la pătrat. Asa si? Ce-i cu asta? Te-oi întreba. Ce moft o mai fi si acesta? Ce atâta insistență? Ce mare scofală să fie cu asta? Nu, nu e mare pricopseală… Constanta respectiva este măsurată în aceasta unitate… de măsură dintr-un motiv simplu, ca să existe coerență între unitățile de măsură pentru mărimile din stânga si cele din dreapta. In stânga avem forțe (măsurate în newtoni) în dreapta avem mase si distante măsurate în kilograme si metri. Unitatea de măsura a lui G trebuia brodită în așa fel încât unitățile de măsură rezultate în stânga să se pupe cu cele din dreapta, chestie simplă de „aritmetică” în sistemul de măsurare, nimic (realmente) spectaculos, ceea ce se si întâmplă cu brio ținând seama că (în sistemul de măsură international) un newton este egal cu un kilogram metru pe secundă la pătrat:

Poți verifica si tu, dintr-o privire, ca efectuând calculele la unitățile de măsură atât în stângă cât si în dreapta se obțin, de fapt, kilograme metru pe secundă la pătrat. Verdict coerență. Faptul că insist în privința asta este însă un altul, si are legătură cu trecerea către formula legii gravitației în formularea lui Einstein, care si ea include respectiva constantă universală G. Ceea ce ar trebui să ni se pară de mirare (un pic fistichiu) ar fi prezența „secundei” în toata povestea asta. Ce treabă are „timpul” în ecuația respectivă? Formula respectivă nu denotă si nu se referă la vreo trecere a timpului. Este o formulă statică, instantanee, care reflectă o realitate valabilă în orice clipă, fotografiată la întâmplare, în povestea de amor a celor două corpuri. Orice clipă ai alege pentru a studia starea momentană a celor două corpuri, dacă știi masele si distanța, calculezi forța resimțită de corpuri. Punct. Timpul nu pare să fie implicat în treaba asta. Dacă în formula respectivă schimbi masa sau distanța dintre corpuri, (valorile acestora) atunci da, se schimbă forța rezultată. Dacă schimbi timpul (păstrând masele si distanța) nu se întâmpla nimic, forța calculată este aceeași. Acum ca si săptămâna trecuta, ca în urmă cu o mie de ani sau peste o mie… Formula legii gravitației universale este invariabilă în timp. Si atunci? De ce se încăpăținează secunda să apară în ecuație? Tu știi? Răspunsul constă în faptul că, de fapt, forța este o noțiune fictivă, un artificiu mental, prin care se descrie într-o manieră compactă o realitate, care altminteri ar necesita mai multe cuvinte. Din formula newtonului (unitatea de măsură a forței) se vede că forța nu este altceva decât denumirea concisă (emblema, eticheta) prin care simbolizam semantic fenomenul care se manifestă prin forțarea mișcării unui corp cu masă (măsurată în kg) pe o distanță (măsurată în metri), într-un anumit interval de timp (măsurat in secunde)… In loc să tot repetam sintagma asta kilometrică zicem scurt, simplu si elegant, forță. Dar forța ca atare nu există. Forța nu este o mărime primară, esențială, ci una derivată, emergentă, rezultată ca o combinație între câteva mărimi primare (spațiu, timp, masă). Cu putină ambiție putem rescrie legile mecanicii clasice newtoniene fără să facem referire la vreo forță, ci doar la spațiu, timp, masă, mișcare… Ar putea fi un exercițiu util dacă ținem seama că în teoria despre gravitație a lui Einstein, fenomenul respectiv nu implică apariția misterioasă a vreunei forțe, fiind doar o „simplă” problemă de geometrie… în spațiu… ca să zicem așa, anticipând un pic aventura celor două corpuri (vacile sferice) în lumea lui Albert. Uite ca să vezi cum putem elimina din discuție noțiunea abstractă de forță (pentru care de altfel nu avem simțuri în dotare cu care s-o observăm direct) îți propun o particularizare a formulei gravitației care (la bază) implică existența a două corpuri, (cu masa) m₁ si (cu masa) m₂. Să zicem că tu ești m₁, iar m₂ este iubitul/iubita ta, sau Pământul, sau Soarele, sau Galaxia, sau Laniakea, sau însuși Universul sau… 🙂 în fine, cine vrei tu să fie, si să zicem că vrei să afli care este traiectoria ta sub influența gravitației cauzată de prezenta lui m₂. Vrei? Să zicem ca m₂ este Pământul (planeta noastră dragă), si să zicem că te afli la înălțimea de un metru deasupra Pământului. Asta înseamnă că în formula Newton distanța r (măsurată între centrele celor două corpuri implicate în experiment) este egală cu raza Pământului plus 1 metru, adică r = 6 357 000 metri = 6.357 x 10⁶ metri. Masa m₂ este masa Pământului, adică m₂ = 5.9722×10²⁴ kg (adică 5 972 200 000 000 000 000 000 000 Kg) .

Forța cu care te atrage Pământul (spre centrul său) este așadar F₁ = G (m₁ . m₂ ) / r²

Aceasta forța va face corpul tau (cu masa m₁) să se miște cu o accelerație (momentan necunoscută) pe care s-o notăm cu „a”. Vrei?

Adică e valabil si că F₁ = m₁ . a

Si deci: m₁ . a = G (m₁ . m₂) / r²

Prin urmare (simplificând cu m₁, masa ta) accelerația cu care o iei in jos este a = G . m₂ / r²

Daca înlocuiești valorile cunoscute G, m₂ si r cât îți dă accelerația cu care începi să te miști spontan în jos? Aia e… 🙂 Ia calculează si spune-mi si mie cât îți dă. Si, după câte poți observa, în formula: a = G . m₂ / r² , care redă legea gravitației universale în cazul particular al fragedului tău corp în relație cu Terra, nu apare explicit nicio forță. Doar spațiu, timp și masă. Formula poate oferi rezultate mulțumitor de precise si dacă te cuplezi cu Soarele, cu Galaxia, cu Laniakea sau cu Universul, având însă grijă să nu fi prea aproape de „găuri negre” care… în fine, să nu anticipam, acesta fiind cu caz un pic mai special pe care ar fi prematur să-l abordam acuma, când nici de Einstein n-am trecut.

Până faci tu calculele eu o să mai fac o tură cu b-Arca (către episodul viitor):

Faptul că secunda își face cumva loc în formula instantanee, statică si atemporală a gravitației, propusă de părintele Isaac, sugerează cumva, într-un mod subtil si pervers, că gravitația presupune transformare, tranziție, mișcare, schimbare, curgere… pe scurt, timp. Lumea lui Newton si realitatea par a avea aceeași origine si par a fi fost pornite în aceeași direcție, spre viitor în zbor, doar că, la un moment dat, drumurile li s-au separat, la început imperceptibil, iar apoi din ce în ce mai catastrofic… Lumea a făcut 0, 1, 2, 3… si Isaac a îngânat si el, 1, 2, 3, 4… si lumea a zis 4, is Isac s-a luminat la față si a zis 5, 6, 7 si s-a dus fericit să moară puțin… iar lumea a zis 5, 6, 17, 31… si l-a adus apoi pe Einstein să zică si el ceva, altceva, mai bine, mai nimerit, mai în ton, cu lumea nu cu Newton… old Newton… Si Albert grăita… împreunând spațiul cu timpul si cu gravitația…

Do, re mi, fa sol, la Newton gravitația este… ca și când între două corpuri care stau pe loc apare brusc, instantaneu, fiind deja acolo, o… forță, care strică pe loc starea pe loc, punând cu grăbire corpurile în mișcare… si din repus m-am născut, mi-e sete de repus… Legea lui Newton se refera așadar (si) la chestii care nici nu există pre lume precum ar fi corpuri care stau pe loc. Dacă prin absurd ar exista așa ceva, în lumea lui Newton, problema s-ar rezolva de la sine, instantaneu, FIAT MOTUS… si lumea începe… singură, cu lumea pre lume pornind… Lumea lui Newton nu are nevoie de un impuls inițial, de o primă mișcare, ca să fie. Ambițios din fire si iute la mânie, părintele Isaac nu se oprește la nemișcare, ci continuă si cu mișcarea explicând pre legea sa, cum anume se vor mișca de-a pururi corpurile… ca și când între două corpuri care stau pe loc apare brusc, instantaneu, fiind deja acolo, o… forță… Asa merge treaba în știința: lucrurile se întâmplă ca și când. Si, câtă vreme nimic nu contrazice ca si când-ul, chiar așa se si întâmplă… Intre timp, Newton fu contrazis… si gravitația încetă brusc să mai fie ca si când ar apărea niște forțe… dovedindu-se (cu martori) că locurile nu se mișca prin Univers așa cum prezis-a Isaac… ci altfel, ca si cum… în fine, om vedea în episodul următor cu Albert cel viteaz în primetime. 🙂

Old New Ton Still

Înainte de a-i pre-da cuvântul măr lui Albert, pentru a vedea ce face cu el, ar fi de bon ton să-i mai dăm o dată tonul la cântec bătrânului Newton pentru încheiere și concluzii. Față cu colosalele teorii ieșite în lume prin mintea sa (diabolic de divină), atitudinea lui Isaac însuși a pendulat între mândrie și nedumerire, trufie și îngrijorare… Omul era el însuși fascinat de ecuațiile incluse în Principiile matematice ale filozofiei naturale și ferm convins că acestea reflectă realitatea lumii exact așa cum este ea. Era pe deplin conștient ca aceste legi conferă (sau măcar atesta) autonomia lumii în raport cu orice factor exterior, inclusiv cu Dumnezeu. Aceste formule elegante, simple și precise spun exact ce și de ce se întâmplă cu materia în lume, precum în cer si pe Pământ. Sunt practic divine, prin ele însele. Dumnezeu este sursa acestor legi (Newton credea sau susținea cu tărie acest lucru), și a creat lumea în acord cu ele, o lume încheiată, finalizată, determinată, completă, în care alte intervenții divane nu mai sunt necesare, totul desfășurându-se mai departe, de la sine, după plan, în acord strict cu aceste legi și ecuații întocmite de Dumnezeu, descoperite întâmplător de Isaac, într-un moment de inspirațiune și curiozitate. Dumnezeu a creat lumea, iar eu am onoarea să vă spun cum funcționează. Isaac Newton se considera pe sine un soi de Moise care a primit legile lumii de la Dumnezeu spre a le transmite oamenilor. Iată lumea, iată legile. De-acum oricine poate verifica potriveala evidentă a lumii cu conținutul legilor. Dar, deși era arogant și inteligent, sau poate tocmai pentru ca era așa, Isaac Newton a rămas el însuși foarte nedumerit și nemulțumit în legătură cu natura gravitației, si cu felul acesteia de a se manifesta instantaneu la distanță, prin nimic. Cum anume „știe” un corp ce mase au și la ce distanță sunt corpurile vecine care-l atrag gravitational, pentru a se comporta, așa deodată, în acord cu formula propusă, i se părea lui Newton bizar și de neînțeles. A lăsat posterității „cu limbă de moarte” cererea de a rezolva enigma aceasta, iar posteritatea s-a achitat parțial de această sarcină, prin intermediul unui oarecare Laplace care a venit cu ideea „tranzită” a câmpului gravitational, pe care l-ar genera corpurile cu masă, pretutindeni în univers, până la infinit, fiecare corp întinzându-se astfel cât tot universul… (…)

Partea cu adevărat uluitoare este însă alta. „Asa funcționează lumea”, grăit-a Newton, unificând cerul și Pământul. „Nu știu de ce merge așa dar știu că așa merge. Voi să aflați de ce”. Era uluitor cât de precis descriu legile lui Newton mișcările corpurilor pe Pământ și în Cosmos. Totul era însă prea frumos ca să fie (și) adevărat. S-a constatat, a dracului fatalitate, că nimic, nimic, nimic, nu e cum a zis și a crezut cu toată ființa sa Isaac Newton, care a murit (întocmai și) la timp pentru a nu cădea în depresia post natală, văzând cum si-a râs Dracul de el, făcându-l-l să pună pe seama lui Dumnezeu niște legi false. Tot eșafodajul de legi pompos intitulate „Principiile matematice ale filozofiei naturale” sunt simple însăilări slăbuțe, care denotă o potriveală absolut întâmplătoare cu datele, disponibile spre observare într-o prima instanță, la prima strigare… In acord cu teoria gravitației universale a lui Newton (care explica de ce cade mărul si de ce nu cade Luna), un ansamblu de două corpuri cu mase, care n-au fost initial în condiții particulare propice pentru a cădea unul spre altul, vor forma un perpetuum mobile, în care cele două corpuri vor gravita veșnic, pe traiectorii eliptice, în jurul unuia din focare, aflat în centrul de greutate comun al ansamblului celor două. Asa rezultă matematic, din ecuațiile lui Newton, și așa au constatat astronomii privind și măsurând orbitele planetelor în sistemul solar… Verdict potriveală… Potriveala s-a întâmplat pentru că (la început) astronomii nu s-au uitat nici prea exact și nici suficient de îndelung… Mai apoi s-a constatat că de fapt corpurile se mișca un pic altfel… mai complicat. Orbitele sunt ce-i drept eliptice dar au si o mișcare de precesie, rotindu-se ele însele, lent, prin spațiu (ca in filmul de mai jos) ceea ce se poate observa dacă stai să te uiți timp mai îndelungat la ele. Si în plus nici vorba de perpetuum mobile… orbitele respective nefiind stabile, nerămânând așa la nesfârșit, micșorând-se, lent, până când, într-un târziu, corpurile cad unul într-altul… ceea ce denotă invaliditatea legilor lui sir Isaac. In desenul animat de mai jos, cu roșu este traiectoria unei planete in acord cu Newton, iar cu albastru „adevărata” mișcare a planetei.

Nenea Newton vs D-l Einstein (și viceversa)

Gravitațientropia – MMXXIII (3 si 14) – Issac si Albert, în așteptarea lui Gödel.

Așadar si așa deci era vorba despre cei doi… titani si despre cele două universuri (distincte) pe care ei le guvernează, după principii matematice exacte, pentru a nu scădea la întâmplare. Să con-siderăm două cazuri „simple” (?!), câte unul în fiecare dintre cele două universuri (lumea lui Issac si lumea lui Albert) si să comparăm rezultatele, echidistanți si imparțiali (ca tot românul)… să vedem ce ne dă.

Cazul A. Să zicem că luam două corpuri (obiecte) cu masele m₁ si m₂ (de exemplu două vaci sferice) si le plasăm într-un univers newtonian (altminteri vid) la o distanță oarecare „d”, unul de altul, în repaus relativ unul de altul. Atenție, este important, cele două obiecte sunt „initial” în repaus relativ unul față de celălalt (v₁ = v₂ = 0). Adică le luăm (de undeva), le ducem (ușurel) acolo si le punem (binișor) „jos”, având grijă să le oprim orice mișcare, după care le… eliberam… le dăm drumul… ne luam mâna de pe ele. Simplu, da? Da mă, știu… Nu, nu e deloc simplu, dar sper că totuși pot conta pe imaginația ta în privința aceasta. Închipuie-ti te rog că nu contează de unde luăm noi cele două obiecte, cum le ducem la locul faptei, cum la fixam acolo si cum ne face apoi nevăzuți instantaneu din preajma lor, pentru a le lăsa acolo, singure si ambetate, în toată splendoarea infinității eterne a acelei lumi newtoniene, altminteri vidă. Ușor de zis, greu de făcut, dar, de dragul discuției, să zicem c-am fi fost cumva în stare să facem această inițializare a experimentului. Eu de exemplu (îmi permit să) presupun că tu ești în stare să-ti imaginezi mulțumitor condițiile acestui experiment simplu ca… „bună ziua” (??!?). Așadar avem (pe lume) două corpuri cu masele m₁ si m₂ plasate într-un univers newtonian la o distanță „d”, unul de altul, în repaus relativ. Acuma vin si te întreb (eu pe tine): Ce crezi că se va întâmpla mai departe? Cum va evolua micul univers pus în scenă? La ce ar trebui să ne așteptăm? Să zicem că tu ești Newton, în timp ce eu as fi, de ex., avocatul diavolului. Cum răspunzi banalelor întrebări din postura de actor în rolul prințului Issac Newton? Iti acord un scurt timp de gândire. Pauză. Dacă nu cumva găsești întrebările rușinos de simple sau dimpotrivă covârșitor de complicate poți propune răspunsuri la subsol, în zona comentariilor cu martori. Desigur asta numai si numai dacă ai liceul de teatru la bază si poți juca onest rolul elevului Newton dintr-a-IX-a, altminteri nu.

…mică pauza de gândire… si recreație, mică pauză de gândire si… recreație…

In lumea lui Newton lucrurile sunt uluitor de simple (dacă… ști ce sunt masele… si distanțele… si forțele… cam ști, nu?). In acord cu observațiile multora, în interpretarea lui Isaac, gravitația este fenomenul prin care, între oricare două corpuri cu masă, aflate la o distanță finită unul de altul, se manifestă spontan (instantaneu) (câte) o forță de atracție orientată dinspre un corp spre celălalt. Fiecare corp resimte spontan o forță (misterioasă) care-l atrage (impinge?!) spre celălalt corp. Cele două forțe sunt (absolut) egale dar orientate opus una fața de alta. Minime cunoștințe de aritmetică vectorială (sau simpla intuiție) te pot ajuta să înțelegi că suma celor două forțe, dacă te apuci (formal) să le aduni, este egală cu zero. Cu alte cuvinte, per total, în sistem, forța cauzată de fenomenul numit gravitație este egală cu zero. Semnificația acestui fapt pentru cum poate fi văzut sistemul (ca ansamblu al celor două corpuri) din afara sa (pentru un observator neutru, distant, ipotetic a-gravitational) ar merita desigur o discuție separată, dar momentan asta este (foarte) off topic. Avem nevoie să rămânem focalizați pe experimentul propus, în interiorul acestuia. 🙂 Ne aflam încă în secunda zero, momentul inițial al experimentului. Am captat un instantaneu (o fotografie, statica, vezi poza de mai sus) care descrie situația la acest moment t₀ = 0 si suntem încă cu discuția în acest punct. Nenea Newton a văzut, cu mintea-i înțeleaptă, că existența corpurilor cu mase, vine la pachet cu niște forțe atașate acestor corpuri, despre care forțe el a dedus c-ar putea fi calculate cu formula propusă, altminteri foarte simplă, elegantă, frumoasă, inteligibilă si… plauzibilă, în acord cu observațiile si datele disponibile, confirmabile. Cu cât corpurile au (conțin) mai multă masă, cu atât se atrag mai abitir (forța de atracție e mai mare). Si (de asemenea) cu cât le aduci mai aproape, cu atât mai mult sporesc egalele forțe cu care se atrag unul pe altul, si cu cât le duci mai departe, cu atât le scade interesul si dorul unuia de celălalt, scăzând forța de atracție. Dar… Forța este, de fapt, o noțiune abstractă, un fel de a zice ceva pe scurt, în rezumat, despre niște lucruri observabile, este o etichetă pe o colecție de fapte si întâmplări. Nu forța, ca atare, se vede sau se simte în poză sau în realitate… ci, exclusiv, efectele ei (presupuse a fi fiind efecte determinate de ceea ce denumim, global în raport cu realitatea observată, a fi fiind forță).Tot nenea Newton ne spune (ritos) că dacă acționezi cu o forță asupra unui corp, atunci efectul este că ca acel corp este accelerat exact în direcția în care este aplicată forța. Câtă vreme menții forța, viteza de deplasare a corpului sporește necontenit, de la cât era atunci când ai început să aplici forța, cu o rată constantă numită accelerație. Altă formulă simplă (F = m ^. a) ne spune că accelerația manifestată (rata de creștere a vitezei) este cu atât mai mare cu cât forța aplicată este mai mare (logic) si cu cât masa corpului care resimte forța este mai mică: a = F / m . Așadar (în lumea lui Newton) faptul că fenomenul gravitației este echivalent cu manifestarea unor forțe de atracție are ca efect spontan, apariția unei accelerații, care sporește viteza cu care corpurile se deplasează unul spre altul, de la zero, cât am zis c-ar fi fiind in condițiile stabilite initial, la valori ale vitezei din ce în ce mai mari. Cele două corpuri, lăsate de capul lor, vor începe să se miște spontan (să cadă), unul spre altul, din ce în ce mai repede, precipitându-se către inevitabila ciocnire, fără nicio altă intervenție din exterior. Universul poate începe, de la sine, pentru că da, mai departe are să se întâmple… lucru mare. Poate nu-ti dai seama… de complicațiile care afectează cruda realitate de după ce cele două corpuri o pornesc așa, irezistibil, unul către altul… In afara de constanta G si masele celor două corpuri nimic nu rămâne constant de la un moment la altul… Distanța dintre corpuri scade… dar nu cu o rată constantă, cuminte, ci cu una triplu-dementă … Corpurile nu se duc la întâlnire calm mergând cu o viteza constantă, ci cu una care tot creste din cauza forței (gravitaționale), care imprimă accelerație. Forța face să crească mereu viteza, dar si viteza face să crească mereu forță, ambalând-se si sporindu-se practic una pe alta si astfel fiecare pe sine. Cum? Păi viteza face să scadă distanța dintre corpuri, si cu cât scade distanța cu atât forța creste sporind sporirea vitezei si tot așa. Desigur că formulele prezentate mai sus (valabile în fiecare moment de timp în parte) descriu fiecare moment (tablou) în parte si pot fi folosite pentru a deduce evoluția dinamică a ansamblului. Folosind datele inițiale putem firește calcula, cu precizie, cât timp le va lua celor două corpuri până când se vor ciocni si ce viteza va avea fiecare din ele în momentul impactului, dar acest calcul, după cum poate intuiești, nu este la mintea cocosului. E complicat. Nenea Newton a trebuit să inventeze calculul diferențial si integral pentru a rezolva (cât de cât) problema aceasta a catastrofei în care cauza sporește efectul si efectul sporește cauza si tot așa. Ceea ce rămâne important în contextul prozei de față este concluzia:

In lumea lui Newton două corpuri, aflate initial în repaus relativ unul față de altul, încep să se miște spontan unul către altul.

După o scurtă si binemeritată odihnă, îți propun să vedem ce se întâmplă în lumea lui Einstein cu aceleași două corpuri in condiții inițiale similare. Ai vreo idee? Vreo presupunere? Vreo propunere?

Dar cum de la Newton la Einstein (via Laplace si Boltzmann) e-o cale atât de lungă, n-ar strica (deloc) s-o ilustram si cu alte întâmplări, detalii si cazuri particulare de instanțiere polimorfică a fenomenului gravitației. Dacă cele două corpuri plasate stingher în univers ar fi fiind un bărbat si o femeie oare ar mai avea gravitația aplicare în lumea lui Newton? Dar în lumea lui Einstein? Tu ce crezi? In acest caz particular gravitația s-ar putea cheamă dragoste, iar efectele devastatoare asupra celor două destine n-ar fi cu nimic mai prejos decât cele întâmplate corpurilor cosmice, după cum au si precizat adesea savanții specializați în această ipostază anume (cei numiți poeți):

Până să luăm în colimator „bizara lume a lui Einstein” ar fi poate de preferat să amintim în două vorbe (eventual de duh sau de buh, la alegere, alegerea martorului) câte ceva despre „centrul de greutate” al formulei lui Newton, cea care redă atât de plastic si de concis viziunea sa asupra lumii, guvernata de către gravitație sa universală. După cum se poate constata vizual, în expresia matematică a respectivei legii, acest „centru de greutate” cade fix în litera G (mare), care desemnează constanta Gravitației Universale. Este o constanta foarte, foarte importantă… care reușește să se migreze din teoria lui Newtown (despre gravitația isaachiană) si să se strecoare si în cea a lui Einstein (despre gravitația albertiană)… ceea ce categoric denotă. (sic). Multi, dintre cei cu amintiri (prea) vagi si duioase din viața lor de liceeni) o confundă (poate) pe d-ei, doamna G (mare) cu o rudă mai săraca de-a ei, domnișoara g (mic, ~9.8 metri pe secunda la pătrat 🙂 ) care este (nu-i așa?, accelerația gravitațională la suprafața pământului, adică cu totul si cu totul altceva), iar alții nici măcar de confuzia asta nu sunt in stare, ci cel mult de vreo atingere accidentală cu punctul G (care este o alta enigmă majoră, la fel de adâncă).

G = 6.674 30 x 10^-11 m³ kg^-1 s^-2

In mod „normal” valoarea ei ar fi trebuit sa fie unitară, adică G = 1, si (ca urmare) să nici nu apară în formulă, ceea ce s-ar fi întâmplat cu brio dacă ne-am fi ales mai cu atenție unitățile de măsură pentru distantă, masă, timp (adică metru, kilogram, secundă)… Este așadar un factor de corecție aritmetică necesar să regleze cantitativ (inginerește) realitatea calitativa a relației fenomenologice dintre existenta maselor, aflate la o anumită distanța una de alta si apariția forțelor atractive dintre respectivele corpuri. Interesant este că în anul de grație una mie 666, atunci când Isaac si-a brevetat legea gravitației universale, el, care a propus introducerea în formulă a respectivei constante, habar nu avea ce valoare numerică are G, fiind, si acesta, (încă) un mic detaliu tehnic (ingineresc), lăsat de Newton în sarcina posterității (pe seama pălmașilor anonimi, buni doar pentru astfel de munci neglorioase). Primele evaluări cât de cât precise au fost făcute abia după 111 ani de zile prin, 1777… Se presupune ca respectiva constantă chiar e universală, în sensul că are, exact, exact aceeași valoare, pretutindeni in univers (universul nostru), acum, ca întotdeauna si de-a pururi. Iar asta e ceva la a căreia semnificație chiar ar merita să te gândești un minut, două (si eventual să ne spui si nouă ce-ti iese). Cei care au idee cât de cât ce Dumnezeu înseamnă „zece la puterea minus unsprezece”, pot înțelege de ce nu simțim in niciun fel atracția gravitațională a corpurilor de prin preajma noastră (desi ea există, apud Newton), ci doar pe a Pământului. Din ce-am mai tot discutat noi pe aci pe Arca (de când cu veșnica prăbușire), mă aștept ca prea-cinstitul cititor citit si unic al Arcei lui Goe să stie deja de ce nu simțim fizica-mente atracția gravitațională a Soarelui ori a galaxiei, desi re-simțim din plin efectele colaterale ale acestor gravitații…

Gravitațientropia – MMXXIII (1)

Dragul meu cascador al gândirii, întrucât la filmările de pe Arca lui Goe, scenele de gândire cu un grad ridicat de periculozitate (emoțională) nu sunt dublate de cascadori profesioniști (rămânând, ca si restul scenelor, să fie improvizate spontan de către actori / mimi, amatori, anonimi, auto-distribuiți benevol în rolurile respective), s-ar cuveni să fie cunoscute si acceptate riscurile unei asemenea întreprinderi, pentru a evita ulterioare recalmații, plângeri sau alte complicații inutile de acest gen. Există riscul de a cădea în gol, ca la trapez. Ti se aruncă o frânghie, o bară, o idee… n-ai prins-o, te-ai dus. Unii dintre voi vor cădea si vor muri (de frică). Este (apud lord Farquaad) un risc pe care mi-l asum. Vorba ceea, la circ un accident banal, un acrobat, un salt mortal si… acrobatul nu s-a mai sculat. Vestea bună este că avem plasă. Nu ne permitem nicio irosire, fiind mare penurie de actori amatori si anonimi capabili si/sau dispuși/deprinși să interpreteze rolul cuantic al gândirii. Cei căzuți în plasa d-lui Goe (năvod), se pot considera salvați, întrucât, fiind aici vorba despre o Arcă, aceștia vor fi conservați în cală, prin arhivare, unde vor fi păstrați, în formol, alături de celelalte relicve, până după potop (de va fi să vina vreun potop, altminteri nu), când cu toții vor fi redați în lume intacți si/sau nevătămați.

In cazul particular al topicului curent, continuat din episodul trecut, tot în proză scurtă (miercuri, Laniakea, Ploiesti), riscul gândirii derivă din faptul că proza nu denotă cu claritate care-s neînțelegerile cu care operează si-n privința cărora ar propune lămurire. Chiar dacă încă din titlu se vede c-ar fi fiind vorba despre ceva cu Gravitațientropia, n-as vrea să creadă cineva că noi aici am urmări să identificam si să clarificam neînțelegerile anturajului arcageologic din siaj, sau ale altora așijderea (ca potențial intelectual si/sau erudiție), vizavi de gravitația-gravitație. Pe scurt, nu încercam să captam neînțelegerea si confuzia speciei față de natura gravitației, ci doar să prindem sub lupă felul în care profanii (nu) înțeleg ce spun savanții despre gravitație si cum modelele propuse de acești savanți (altminteri chestii inteligibile, produse de minți omenești) ar merita să fie înțelese si de către profani, în cazul în care i-ar lamuri cineva să lase naiba prostiile (colaterale) si să privească fără prejudecăți modelele propuse de către savanți. Normal ar fi ca tot omul cu o cultură generală peste medie să aibă idee despre ce au în comun si mai ales în ce fel se deosebesc teoriile despre gravitație la Newton, la Einstein, si la cei care se chinuie să facă vorbire despre gravitația cuantică, sau / sau si altele încă si mai gogonate. Omul, odată lămurit în legătură cu feluritele modele ale gravitației, își va putea permite volte ditirambice meta-fizice si filozofice… Altminteri nu si nu. De exemplu va putea preciza în care teorie este mai prezent Dumnezeu si-n care mai puțin. In care Dumnezeu ar fi mai necesar si-n care mai… facultativ. Tu ce zici? Newton versus Einstein! In care dintre cele două teorii ale gravitației e mai prezent si/sau mai necesar Dumnezeu? La Issac sau la Albert? Ca să-ti poți permite luxul unor asemenea ghidușii semantice n-ar strica să înțelegi mai deplin ce zicea unul si ce zicea altul… în privința gravitației, per se, științific-amente.

Faptul că Issac Newton se considera pe sine a fi fiind în primul rând teolog si doar în subsidiar om de știință, este irelevant în contextul propos. La fel de irelevantă este si insolența lui Laplace care-i explica profanului Bonaparte că absența referirilor la Dumnezeu în tratatul său despre geneza universului s-ar datora faptului banal că ipoteza respectivă nu-i necesară. (De fapt micul Pierre-Simone, în marea sa geneză „a universului” se referea doar la formarea Sistemului Solar, o infinitime derizorie a lumii, fiind acesta un amănunt ce făcea total nepractică eventuala introducere a unui ditamai Dumnezeu în înghesuiala respectivei teorii. Nu știu Bonaparte ce-o fi priceput din respectiva insolență). Tot irelevantă rămâne si convingerea lui Einstein referitoare la faptul că Dumnezeu nu joacă zaruri, ci dimpotrivă, si că, așadar, ca urmare a perfecțiunii divine, lumea nu poate fi (a fi fost făcută) decât după un plan clar si compatibil cu mintea omului. Cumva micul Albert spera că Dumnezeu a avut bunăvoința de a fi făcut lumea pe înțelesul omului (chestii, socoteli, anacronisme newtoniano-laplaciene) si că el ar fi fiind îndreptățit să înțeleagă mintea lui Dumnezeu (de parca o lume incoerentă si/sau neinteligibila omului ar fi echivalat cu dovada inexistenței lui Dumnezeu). Toate acestea sunt simple detalii omenești extra-științifice, care nu incumbă nicio pondere anume de Dumnezeu (sau de absență a divinului) în teoriile științifice si în modelele matematice propuse de către savanții respectivi. Savanții respectivi si-au dezvoltat teoriile, fiind posedați de Gena Galilei, fără preconcepții, iar ecourile divinității pot fi cercetate direct în teoriile respective, fără a lua în seamă ce-au chibițat oamenii de știința în timpul lor liber. Este tocmai ce-ti propun. In plus nu uita că teoriile respective s-au dovedit a fi false, incorecte, incomplete, inadecvate explicării depline a realității. Sunt niște schițe (diabolic de) invalide. Când încercam să vedem cât Dumnezeu este în ele (sau nu este) trebuie musai să facem un exercițiu complex de imaginație prin care să ne închipuim ce-ar fi însemnat dacă ar fi fost valide, valide, nu falite, după cum se stie că sunt.

Dacă ești pregătit moral în acest sens, ești invitat din oficiu să participi la episodul viitor, în care se va vedea de ce Dumnezeu ar fi fiind mai necesar în teoria lui Einstein decât în teoria lui Newton (asta în ipoteza că ambele teorii ar fi fiind sută la sută valabile, si în acord perfect cu „realitatea”).

Până atunci, tot ziua a șaptea. Odihnă si relaxare. Muzica:

Gravitațientropia – MMXXIII (0)

Ne aflăm (dintotdeauna) la locul potrivit si… a venit (și) vremea s-o lămurim/lichidăm si p-asta: gravitațientropia, adică spațiutimpul, cum ar veni, fiind (cam) tot aceea… Să ne deslușim așadar, miercuri, Laniakea, Ploiești, cine-i ce, cum si de ce.

Dintru-început, omului (mangafalei) i s-a părut că spațiul si timpul sunt (noțiuni) simple, la mintea cocoșului si că nu e cazul să-si bată prea tare capul cu ele. Când a fost la o adică, nenea Newton, Isaac bogasierul de la Wimbledon, le-a declaratără universale, absolute si imuabile (dacă înțelegi ce vreau să zic prin asta, iar dacă nu, nu si pace). Spațiul cel puțin era simpatic foc, simplu si elegant: un container gol (vid), tridimensional, infinit si neschimbător, fără alte atribute, proprietății sau capricii, o dulceață de băiat si alta nu. Timpul si el era galant si distant, tot becher si tot imperturbabil, tot infinit si neschimbător, curgând pretutindeni cu exact același ritm, uniform, indiferent si rece la orice s-ar fi întâmplând sau nu s-ar fi întâmplând prin spațiu. Existența lor era absolut independentă de materie si de evenimente, fiind ele, cele doua entități, spațiul si timpul, împreună, un simplu cadru inert în care s-o putea manifesta materia, cum o vrea, cum o putea, cum o ști, în acord cu legi si reguli ale ei si numai ale ei (intrinseci) si care or afecta-o numai si numai pe ea, materia aceea stranie, care cu „greutate” (aka masă), care fără (cum ar fi fiind lumina lină). Spațiu-timpul era doar scena (golul) în care materia să-si joace piesa de teatru, o scenă robustă, perpetuă, intangibilă, inextensibilă si insensibilă la dramele actorilor, la zelul regizorului ori la mofturile spectatorilor. Cu sau fără materie si/sau evenimente, spațiul si timpul erau si rămâneau, perpetuu, aceleași imperturbabile entități. In acest (acel) context, începutul si sfârșitul, dramele, cuprinsul si încheierea nu vizau spațiu-timpul, deloc, deloc-deloc, acum si pururea si-n veacul vecilor, si asta în toate cărțile, inclusiv în cartea cărților.

Primul lucru făcut, din rândul celor nefăcute a fost lumina (adică materia)… Fiat Lux. S-a zis. Si zis a rămas. Si din lumina aceea primordială s-au întocmit toate celelalte mai apoi. Dar spațiul si timpul erau acolo, cuminți, impasibile, gata sa găzduiască lumina si celelalte lucruri întocmite din lumina răcită. Odată constatate si declarate așa (de către nenea Newton, Isaac bogasierul de la Wimbledon), fiind totodată aceste declarații formale într-un acord armonic impresionant cu felul în care era capabil a fi în stare el omul (mangafaua), cu simțurile sale să simtă si cu mintea sa să (le) gândească, acestea, spațiul si timpul (scena) cam ieșeau din scenă, lăsându-l pe el omul (de științe) să se ocupe (cum o știi) cu materia (lumina y compris), si să le deslușească, – iată, simplu ca bună-ziua – ceea ce el a si făcut o bună bucată de vreme (câțiva veacuri) si probabil ar mai fi făcut si astăzi… dacă nu si-ar băgat dracul coada, într-o așa de drăguță lucrare, după cum se va revela prin relevare mai la vale. Si nu, nu mă refer aici la demonii lui Laplace si/sau Maxwell, despre care, între noi fie vorba, se cam stie că erau niște îngeri (după cum cred că știai si tu, nu?).

Deci, ce s-a întâmplat? Ce n-a mers? De vină este d-l. Goethe si demonul sau Faust, pe post de șarpe șiret si insistent, care de veacuri îi tot șoptea insidios măscări în ureche mangafalei (omului, de) ispitindu-l cu întrebări istețe: „Că de ce trece timpul?„, „Că de ce merge doar înainte?„, „Că de ce nu merge si înapoi?„, „Sau măcar că de ce nu stă pe loc (ca spațiul!!!)?„,”Ce mi ți-l tot mână si încotro?„… Uite așa mi ți l-a ispitit si mi ți l-a turmentat de veacuri pe om, până când a dat de unul mai slab de înger care a pus botul la vrăjeala asta (unul Ludwig, nu-l știi tu, de-un neam cu Beethoven, dar nu rudă, simplă coincidența de nume la Viena). Să vezi țațo ce i-a dat prin cap ăstuia. Vienezului i-a cășunat să plece urechea la ispitele faustice si să facă ordine (nemțească) în treaba asta. A început cu dezordinea (universală), s-o aranjeze, s-o îmblânzească, s-o înțeleagă, s-o definească, s-o calculeze. Nu zici c-a calculat-o! Ce?, te pui cu creierul lui Boltzmann? Nu, nu te pui. I-a dat că:

Deh, ce să zic? Frumoasă formulă, nu zic nu, de chic, un pic genială. Nu chiar așa de mare scofală ca aia a lui Issac bogasierul, cu F = G ( m1 . m2) / r² dar totuși mare procopseală (mai ales că față de cea a lui nenea Newton asta e încă valabilă si, si așa ca schepsis, e mai greu de bunghit).

Măi dragă, știu că unii spun că haosul ar fi (re)început de când s-a cedat îndemnului diavolesc: „băgați litere in matematică!” așa că, întrucât nu voi să te pierz din ecuație, n-o să insist cu formule (iar dacă te-am pierdut deja… nu-i bai că, când oi vrea, îmi găsește nenea Dumitrache cititori mai de onoare decât d-ta), mai ales că cineva atent, competent si cu simțul umorului la purtător ar putea întreba mirat-siderat (precum domnul Fotică): „Ce are a face sula cu prefectura? Si formula lui Boltzmann cu ispitele faustice?” Păi are! Că aici voiam să te aduc (si pe tine, da, da, pe tine, ce te miri?). Desi Ludwig a vrut să pară modest, alegând să simbolizeze ditamai constanta lui Boltzmann cu k mic (nu ca Newton cu G mare), el era foarte mândru, chiar fudul de formula sa genială, ceea ce i-a stârnit pe hateri (da, da, existau si pe atunci) care l-au hărțuit cu prostii până l-au băgat în pământ. Formula însă a rămas afară, la vedere, pe placa sa funerară (fotografia de mai sus este un detaliu în marmură), în ciuda tuturor detractorilor si contestatarilor de strânsură. In acord cu principiul al doilea al termodinamicii, într-un sistem izolat entropia are tendința de a creste în mod spontan. Dacă (cumva) entropia unui sistem scade, atunci cu siguranța că acest fapt a condus la o creștere mai substanțială a entropiei în alte sisteme, așa încât în ansamblul acestora (ca sistem obținut prin unificare), de fapt entropia creste. Entropia (dezordinea, dezorganizarea, haosul), creste în permanență, iar reflectarea matematică a acestui fapt este ca S₁ – S₀ > 0, ceea ce poate pe tine te poate lăsa rece, fiind însă un fapt bizar aducător de anxietate.

Formulele normale la cap, cam toate, sunt egalități precum cea de mai sus a lui Boltzmann, ori precum F = m ^. a, a lui Newton, ori precum cea de mai târziu a lui Einstein E = m ^. c ²

Nu si asta: S₁ – S₀ > 0 care ne spune ca întotdeauna entropia într-o stare ulterioară este mai marea decât cea în starea inițială, ceea ce denotă un soi de ireversibilitate unică în fizică, ce nu se mai constatată în niciuna dintre celelalte ecuații si formule din fizică. Sonoritatea cuvântului „ireversibilitate” nu poate să nu te ducă cu gândul la trecerea inexorabilă a timpului, si la inexplicabila săgeată a acestuia orientată mereu într-o singură direcție. Dacă si entropia, ca si timpul, curge (creste) doar într-o singura direcție, oare nu cumva o există o legătură intre ele? O legătură cauzală? Ori fi unul si același lucru? Cert este că arogantul Ludwig a pus botul la savarină (cedând ispitelor faustiene de a explica trecerea timpului) declarând ritos că sensul săgeții timpului este (determinat de) sensul creșterii entropiei, inițiind astfel una dintre cele mai grozave mistificări care persistă până în zilele noastre, ba chiar se amplifică.

Cu alte cuvinte, pe baza datelor pe care le avea Boltzmann pe vremea sa, a tras concluzia că timpul… he-he… trece pentru că sporește dezordinea… în lume. Adică fix invers. E ca si cum as spune eu că timpul trece pentru că eu îmbătrânesc (si nu invers, cum că eu îmbătrânesc pentru că… trece timpul). In fine problema de rezolvat era aceea de a explica, după o așteptare multi-milenară, de ce si cum trece timpul (si nu de ce creste entropia, care fiind recent introdusă ca noțiune, pe piața mentalului colectiv, nu interesa pe nimeni) așa că, fiind pe val, fiindcă doar ce descoperise o formulă genială de calcul a dezordinii, a profitat de poll position si si-a adjudecat pe nemestecate ideile ispititoare arogându-si o postură cvasi-divină si anume aceea de a fi primul om care explică cum si / sau de ce trece timpul, ceea ce i-a adus o popularitate colosală (tristă faimă) atât in rândul detractorilor cât si al admiratorilor care-l idolatrizau. In virtutea inerției, întru consecvența cu sine, în ciuda detractorilor si în asentimentul admiratorilor, Boltzmann a continuat să-si susțină ideile chiar si atunci când nu mai era el însuși convins de valabilitatea lor. Ce alta ar fi putut face? Când a fost convins de nevalabilitatea acestor idei, s-a sinucis. Brutală rezolvare. Până în zilele noastre persistă ideea că între trecerea inexorabilă a timpului si creșterea ineluctabilă a entropiei există o strânsă relație directă de interdependență, mai profundă decât e în realitate.

Dar totuși, până la urmă, ce mare punct de inflexiune zace in ideea acestei corelații între săgeata tipului si creșterea ireversibilă a entropiei? Ce mare schimbare de paradigmă să fie aceasta în raport cu eleganta lume newtoniană? Ce-i așa de dramatic sau melodramatic în această idee care până l-a urmă l-a împins pe Ludwig la sinucidere? Păi în primul rând că prin asocierea trecerii timpului cu creșterea entropiei (dezordinii materiale), practic Ludwig îi zice lui Isaac un hai sictir, mai du-te-n mă-ta cu timpul tău absolut, uniform si independent, care n-ar avea treaba cu materia. Are. Timpul (în acord cu Ludwig) există doar în măsura în care există materie (guvernată de legi materiale) si denotă, prin săgeata sa, creșterea ineluctabilă a entropiei acesteia, a stării de dezordine eminamente materială. In rest no time. Timpul este, așadar, o simplă problemă interioară a materiei, si nimic altceva. Dar asta nu-i totul. Partea cu adevărat dramatică în poveste este însă alta. Imaginea asupra lumii pe care si-o formaseră Newton, Laplace si ceilalți adepți era mai degrabă una în care se conta pe perpetuitatea, stabilitatea si continuitatea lumii. In viziunea newtoniana lumea se întindea bine merci intre minus infinit si plus infinit, iar universul era unul staționar, același, mereu egal cu sine însuși, fie că a existat dintotdeauna pentru totdeauna, fie că a fost creat la un moment dat, creat si finalizat, după un plan oarecare, care-i asigura o funcționare în parametri stabili până la retragere lui controlata din existență. Universul newtonian nu era capabil să-si iasă din sine însuși, era unul static, un spațiu si un timp infinit, încolo si încoace, în care se întâmplă o mare (dar finită) varietate de evenimente, care implică materia si repetabila experiență a ciclurilor acesteia. Pe scurt universul lui Newton-Laplace era un cer infinit plin de stele… care se nasc si mor si se nasc si tot așa… guvernate de gravitația universală. Implicația asocierii scurgerii timpului cu creșterea entropiei, este imediată si incumbă ideea de big bang, de început al timpului. Dacă timpul si entropia sunt legate si dacă entropia tot creste, asta înseamnă că în trecut entropia era mai mica, cu cât mai în trecut cu atât mai mică. Cum valoarea minima a entropiei este zero (nu minus infinit) înseamnă că în istoria universului trebuie să fi fost un punct oarecare, la distanță finita în timp, în care entropia să fi fost minimă (la limită zero), punctul de la care a început să crească. Punctul de la care începe timpul. După cum se întrevede, entropia nici de crescut nu poate crește la infinit, ceea ce însemnă că odată ajunsă la un maxim se va opri din creștere, ceea ce ar echivala cu înghețarea timpului, cu încetarea timpului. Simpla idee a asocierii timpului cu creșterea entropiei denotă un univers care se auto-devorează, se auto-consumă, între limite temporale inexorabile, în contradicție evidentă cu ideea de timp newtonian, absolut, uniform, independent, infinit.

Ludwig i-a stricat lui Isaac jucăria numită timp, iar apoi a venit Albert si i-a stricat-o si mai tare (…) dar mai ales, ca să nu mai existe niciun dubiu, i-a stricat si cealaltă jucărie, numită spațiu, i-a deformat-o si i-a deposedat-o de absolut si imaterialitate. Cât despre gravitație să nu mai vorbim. I-a mutilat-o până la a o face să nu mai fie „o forță”, ci doar un context geometric, în care, în mod firesc, lumina nu mai este scutită de complicații (cum era pe vremea lui Newton din cauză că n-are masă, că cică lumina / fotonul n-ar avea masă). Despre haosul pe care l-a sporit micul Albert în goana sa după claritate avem de vorbit. Chestii, socoteli. Fă-ti lecțiile.

De parcă acești doi trepăduși încurcă-lume (trouble makers), Ludwig si Albert nu erau îndeajuns, au venit pe lume si corifeii mecanicii cuantice (recte Bohr, Dirac, Heisenberg, Schrödinger si alți ciudați ciufuți) astfel încât confuzia de dinainte de sir Newton a fost restabilită, restaurată si amplificată cvasi-apocaliptic. Issac sărmane, de ce hal de posteritate mai avuseși si tu parte măi băiatule, iaca niște terchea-berchea, mațe-fripte, scârța, scârța pe hârtie. Niște cioflingari. Primii doi au anulat claritatea noțiunilor spațiu-timp (făcându-le varză), iar cei din urmă au desființat distincția dintre undă si corpuscul. Pas de-a mai înțelege cineva ceva. Ba să vezi modernitatea este încă si mai stearpă. Cum nu vii tu Newton, domne! Ca să pui mâna pe ei… Deh! Dați-mi încă un Newton si până mâine vă fac… republică în Univers. 🙂

Acuma, dacă tot ne-am inițiat nițel vițel în legătură cu preistoria problemei gravitațientropiei (care, cât, cum, Dumnezeu cu mila), se cuvine un pic de odihnă, așa că vom amâna deslușirea-deslușire pentru episoadele viitoare (din viitor, ziua a-8-a), unde sunt invitați, din oficiu, toți cei care au înțeles mesajul de până aici si s-au lămurit cât de cât cum devine treaba cu nelămuririle vizavi de materia din urmă (fizica de liceu). Anticipăm (optativ) că episodul următor (pen-ultimul act, cu pseudo-deznodământ) va fi compus dintr-un mic cuprins, inedit si inovator, si o încheiere care va suna cam așa (să zicem): Iaca ne-am deslușit. Trebuia lămurită/lichidată si cestiunea aceasta arzătoare de la ordinea zilei, Gravitațientropia, ca să ne putem vedea, în fine si de altele mai de soi, sau să ne lăsăm în voia magnetismul (care lucrează, pe bază de jamaică)… Curat constitutional. Muzica!

P.S. Sper să nu se lase nimeni păcălit de tonul colocvial, de aparenta zeflemea si/sau bășcălie la adresa titanilor din lumea fizicii. Este acesta doar un mijloc literar (modest) de a stimula atenția si prezența martorilor. In realitate absolut tuturor savanților menționați în mica mea schiță, le port respect si admirație la superlativ (va urma).

De gală, de fală

Noi suntem cam pioni pe tabla de șah a lumii!

Hai să-ti dau (un pic de) șah. După cum fiecare soldat are în ranița sa bastonul de mareșal, tot așa fiecare pion are în desagă coronița de regină. Numai pionii pot deveni regine. Ceilalți nu. Nici măcar regina. Nebunul, calul, tura, turnul, leul, lira si cu unicornul, trandafirul sau laleaua, zambila sau micșuneaua toate rămân de-a pururea ce-au fost (romantici), până la moarte, până la mat, până la pat. Pionii însă pot progresa si, cu consecvența necesară, dacă ajung în linia a opta a frontului se pot considera în al nouălea cer pentru că devin regine. Dar până atunci însă dramă mare, căci pionii (infanteriștii) sunt cel mai ușor de sacrificat. Pionii cad pe capete. Una, două, dai pionul. Dai casa, dai mașina. Nu dai dama. Dar… tu nu ești pion. Că nu ești nebun. Nici cal, că nu ești măgar, si nici turn, că nu-ti place fildeșul. Tu ești Rege. Regele. Din păcate, la șah, regele este un soi de regină cu dizabilități. Face si el tot ceea ce face regina (prin lume) dar doar pe lângă casă. Mă rog, pe lângă castel. Umblă agalea, în orice direcție (ca regina), dar doar câte un pas, ca pionii. Puterea lui se întinde în toate direcțiile, dar doar un pic, acoperind un cerc cu raza unu, în timp ce puterea reginei nu are limite, în orice direcție ar privi. Sarcina ei este să-l protejeze, să-l tracaseze si/sau să-l umilească pe rege. Dar, cine vrea să fie rege? Cui îi e frică de Virginia Wolf? Adesea însă la șah se practică schimbul de dame. In fine… E luni. Ti-am dat (un pic de) șah. Mâine te fac marți. Dar înainte de asta aș mai preciza că dintre poeți, matematicianul meu favorit este nu Dan Barbilian, ci Charles Lutwidge Dodgson. Dar al tău cam care e cam pionule?

Apropo de sah: Putin și războiul rus, propagandă ne-au adus.

…si mat: Incorectitudinea politică a lui Beckett…

Dumnezeu, lumea

Nu putea s-o facă și s-o lase?!

O tot curge…

Se tot face și desface

Se preface…

Atât de plină cu speranțe și amăgiri

Din bine în mai bine

Mereu mai bine și mai înalt.

Îți traversezi clipa de extaz

Fără s-o recunoști.

Până să zici tu

Doamne oprește clipa!

Clipă oprește-ți zborul!

S-a făcut deja mâine.

Te-ai putea opri în acel mâine,

(Ce-n ieri ca un fulger va trece),

Acolo la poalele vulcanului,

La poalele muntelui tău de extaz

Cel aflat în spate, la distanța de o zi lumină…

Dar tu tot speri și speri și tot speri

Că momentul tău de extaz n-a venit încă

Iar timpul creste-n urma ta. Te-ntuneci.

Ajungi din urmă și calci, orbecăind, pe semnele de lumină

Trimise în lume de trecutul tău extaz,

În clipa ta de grație divină,

și aproape că nu le (mai) recunoști,

simțind fioruri mici, cioburi de extaz,

Tot sperând că ele te vor duce, pas cu pas,

Către clipa ta de glorie și fericire,

Când în fine vei putea zice:

Doamne oprește clipa,

Clipă oprește-ți zborul,

Nebăgând de seamă că

În loc rămâne un deșert de disperare,

Că semnele-s din ce în ce mai vagi

Și că te duc încet, încet, spre nimic

spre început,

Spre a fost o dată ca niciodată.

Doamne spre ce mergem

Dacă nu sosim nicăieri?

De nicăieri, nicăieri,

Traversăm lumea,

Trecând în goană nebună,

pe lângă momentul nostru de fericire,

Lumina aceea intensă, orbitoare,

Fără să-o vedem,

Fără să-o recunoaștem,

Sperând în altceva, mereu altceva,

Mult mai înalt și mult mai frumos.

De ce mai dă Dumnezeu omului fericire, dacă e să i-o ia înapoi!?

De ce nu moare omul când e fericit!?

Ci merge mai departe, către obscure ținte

Spre care toate curg.

Nu putea s-o facă și s-o lase ?!

Dumnezeu, lumea.

Moartea, încă o ratare (!)

S-ar zice că moartea este la putere. Acum mai abitir decât altădată. Se moare en gross. Se moare pe capete. Se moare în draci. Se moare de Covid, se moare de război, se moare de cutremur, se moare de avion (, de Djokovic (,) nu se poate muri). Si atunci… care-i ratarea? Ratează moartea pe cineva sau ceva? Poate fi moartea o ratare? Sau ne ținem (noi) de șotii si insolențe? D-voastră cum considerați? Că toate merg brambura pe lumea asta… Si nici cealaltă nu se simte prea bine… Să ne deslușim. In precedenta noastră epistolă (în proză scurtă), adresata publicului (nostru) mic, din lumea largă, am luat în discuție, propunând spre dezbătare, „Sensul morții”. Am băgat, cum ar veni, moartea în ședință, aducând-o în atenția critică a colectivului de oameni ai muncii (că munca l-a făcut pre om, chiar si pe oamenii de știință) pentru a fi caută la sensuri. Ti-ai găsit! N-am găsit nimica. Doar non-sens. Doar un pic de non-sens si nici acela de cine stie ce calitate, un non-sens prozaic, banal, comun, cunoscut de când lumea (si pământul).

Acuma, la spartul târgului, post-mortem cum ar veni, pot să vă mărturisesc (vouă, ăstora care nici voi încă n-ați murit), că pretențiile noastre epistemologic-artistice nu se ridicau nici pe departe atât de sus, până la sensurile vieții si ale morții ori până la semnificațiile ultime si depline ale acestor vagi noțiuni. Nu suntem chiar atât de absurzi. Nu. Deloc. Dimpotrivă. Viceversa. Am utilizat respectiva asociație de vorbe (sens si sunet), în joacă, ludic, ca pretext de vorbă, bârfă, șuete, fente. Ca stimulent de taină. Cică moartea ar fi cel mai tare afrodiziac. Am băgat-o la înaintare pentru a dezlega limbile „oamenilor”, martorilor, consumatorilor, comentatorilor, observatorilor… pasageri, echipaj ca si pe cea a prea-cinstitului cititor citit si unic al Arcei lui Goe, cărora am încercat astfel (marea cu degetul) să le dăm apă la moară. Să moară dușmănii mei. Că dacă nu prin viață si moarte să vorbești dezinvolt despre tine atunci prin ce / despre ce?

Mi s-a părut plauzibil, firesc, normal ca moartea să (fie capabilă să) dezlege limbile si să atenueze inhibițiile, să elibereze, provocator, nu să amuțească. Dacă nu oamenii vii să ia amical în bășcălie (si derâdere) moartea, atunci cine? Este cred (ar trebui să fie) un subiect care poate încuraja insolențele si teribilismele… Cât suntem vii putem discuta firoscos „despre sensul vieții si al morții”, atingând astfel, colateral, inevitabil (cu gândirea din dotare), alte lucruri aflate în aria de acoperire. Maieuticește. Ei ași, ti-ai găsit. Ce n-au reușit sa facă entropia, gravitația, demonii lui Laplace si Maxwell, Laniakea, Drumul spre Sabadell, Veșnica prăbușire si găurile negre, n-a reușit nici moartea… adică să fie (precum dragostea) un extaz care sa-l scoată pe martor din el însuși. Moartea bietului si fericitului parameci a mișcat prea puțin din eșafodaj. Un pic St-Arca-Sm (…), un pic io-sif-Oană… si cam atât.

Atestatul incontestabil al faptului că moartea si-a ratat plenar misiunea în precedenta epistolă în proza scurtă este faptul că în cele din urmă drăgălașul parameci a fost cumva asociat cu trolul nelipsit cu alte ocazii, aka iosifonul nesărat (de apă dulce). Poftim întâmplare! Dar, întrucât pe Arca lui Goe, n-a fost nimeni căruia să nu i se fi oferit a doua șansă, aceasta fiindu-i oferită chiar si Nostrastellei, cred că s-ar cuveni să aibă si d-ei, moartea, acest drept al omului. Mai încercă o dată Sam. O să vă povestesc despre o altă întâmplare banală din viață, conexă subiectului complementar acesteia: moartea. Viata si moartea au același sens, nu? Astăzi o să vă relatez despre o moarte aparent mai complexa decât cea a unui simplu si rudimentar parameci solitar (care a trait si a murit singur, singur, singurel). Așadar:

Iubim viața! Detestam moartea. Ne plac păsările. Să nu ucizi o pasare cântătoare (nu știu cine zicea). Din dragoste pentru păsări, am montat în curte, agățată de o creangă a unui copac, o căsuță din acelea concepute drept cantină pentru păsărele, în care pui semințe si apoi caști gura pe fereastră, ore-n sir (dacă n-ai altă treabă), mai ales iarna, la spectacolul oferit de vizitatori, păsărele mii, venite la masă. Mă rog, nu chiar mii, dar totuși multe soiuri, care mai de care mai drăguțe si mai sprințare. Multe vrăbii dar nu numai. Un spectacol fascinant plus sentimentul de a fi făcut o faptă bună. In afară de pasările astea, care ne sunt ca si cum ar fi fiind ale noastre din interes, câtă vreme sunt semințe în cantina suspendată iar mai apoi nu, mai avem si niște turturele. Cu turturele astea e o poveste mai aparte pentru că nu le avem de ieri de alaltăieri, ci hăt de demult si sunt cu sau pe la noi nu doar când sunt semințe-n căsuță. De fapt ele nici nu vin să mănânce împreună cu celelalte înaripate. Vara or găsi lucruri mai pe placul lor decât le oferim noi, iar iarna, când cu penuria, spre deosebire de vrăbii si celelalte, sunt împinse de un instinct irefutabil să-si vadă de călătoriile lor inițiatice de păsări migratoare. Niște turturele ne vizitau / acompaniau încă de pe când locuiam la vechea adresa, dându-ne impresia c-am fi fiind cumva prieteni. In tot cazul nu ne eram indiferenți unii altora, iar despre asta-si-cum-anume poate altă dată, cu altă ocazie literară. Obișnuiau să cuibărească prin zonă, să ne zboare pe la ferestre si sa ne cânte turturiceste. Le știam, ne știau. Apoi, fără să le spune nimic, noi, oamenii, ne-am mutat, la alată adresă, fiindcă ne-am luat casă. Cert este că la câteva săptămâni după ce ne-am mutat la noua adresă, ne-am trezit într-o dimineață, cu două turturele în curte. Ne-au venit turturelele, ne-am zis. Or fi fost, n-or fi fost aceleași, noi convingerea asta am avut-o, că sunt aceleași si au venit după noi. Cuibăresc prin zonă, ne zboară pe la fereastră si ne încânta cu trilurile lor ca un jazz fără pretenții. Si asta se tot întâmpla de câțiva ani. Sunt alte pasări si mai de soi, care mai colorate, care cu triluri mai spectaculoase, dar singurele care ne sunt „din familie” sunt turturelele, chit că nu vin niciodată să mănânce semințele gratis din care se înfruptă celelalte. Acuma trebuie să vă spun că noi, iubitorii de păsări, avem si pisică: pe Mili. Asta e. Pare o contradicție de termeni greu de explicat, dar niște explicații totuși există. Mili este o pisica foarte cuminte, blândă si la locul ei. Preponderent stă în casă, si în casă este cea mai cuminte din lume. Auzim de la alții tot felul de povesti cu pisici teribile din cauza cărora unii oameni nu-si mai pun brad de Craciun. A noastră nu e din alea. E cuminte. Cuminte-cuminte, blajină. Rareori își iese din fire. Vara însă prefera să stea afara. Vorba vine „să stea”. Se duce, ea stie pe unde, si face, ea stie ce face. Afară nu mai pare la fel de blajină sau blazată pe cât este în casă. A dedus ea cumva că nu-i prea înțelegem hobby-urile încă de prima oară când, mândră nevoie mare (serios, radia, se vedea pe fața ei) venea cu coada pe sus si cu un șoarece în gură, încercând să intre cu el în casă ca să ne prezinte prada si eventual s-o împartă cu noi. A șocat-o si pe ea atacul de panică cu care a întâmpinat-o soția mea pe verandă, si, în sufletul ei de pisică a fost rănită de refuzul nostru de a-i accepta oferta de împarți prada. Tragedia însă s-a întâmplat asta-vară. Turturelele făcuseră, ca de obicei doi pui, iar puii se făcuseră mari si, ca toți puii, se grăbeau să prăsească cuibul. Cel mai viteaz dintre ei (probabil un mascul) s-a avântat prematur în zborul lui inițiatic nimerind în ghearele si colții pisicii. Soția mea, martoră a scenei de groază, a sărit la Mili reușind să-l scoată cu chiu cu vai, pe nefericitul turturel din ghearele ei, dar din păcate, într-o stare nu prea bună. Nu sângera prea tare dar era rănit, speriat, nedumerit. L-a oblojit cum a putut, i-a dat un pic de apă pe cioc, s-a stropșit la Mili somându-mă s-o încui imediat în casă, apoi l-a așezat pe micul turturel în vârful unei coloane de la gard, cu speranță că-si va reveni miraculos sau că or putea cumva părinții lui să-l ajute. După o vreo oră soția mea a venit la mine bocind cu puiul de turturea în palmă zicându-mi printre sughițuri: „A muriiiit. A muriiit. Am vrut să-l duc pe alt stâlp că-l ajunsese soarele si când l-am luat în mână s-a speriat, s-a zbătut odată si apoi brusc n-a mai mișcat. A murit. A murit în palma mea. Fă-i tu ceva!” Grea cerere. Grea misia de Dumnezeu. Ce să-i fac? Ce să-i mai fi făcut? L-am stropit cu apă rece, i-am suflat aer pe cioc, i-am masat pieptul. In zadar. Puiul n-a mai înviat. Nu s-a întâmplat nicio minune. De ce? Cât de greu ar fi fost?? Mama lui naturală l-a bocit si ea vreo două zile umplând aerul cu un cântec sfâșietor de trist, iar surioara lui, cu lecția de viață învățată, stătea paralizată pe o creangă, nedând semne c-ar relua prea curând lecțiile de zbor. Mili a fost consemnată pentru o săptămână la domiciliu si tratată cu răceală, iar dacă se nimerea prin preajma soției mele se trezea că e gonită cu o bătaie din palme si cu un „Pleacă de aici Mili, să nu te văd”.

Addenda (non) corrige – Se pare că (…) scurta viața a nefericitului turturel dimpreună cu tragica si prematura sa moarte s-au consumat (amândouă) în zadar, fără (vreun) rost, fără sens, fără utilitate, fără finalitate (de e sens într-asta… ). Nici măcar hrană pentru felină n-a reușit să fie bietul, ci doar pentru viermi si bacterii. Dar, chiar si dacă asta ar fi fiind adevărul adevărat (o fi, n-o fi, noi nu vom ști-o poate niciodată), nota pozitivă a întâmplării rezidă în faptul că ce n-a fost ar fi putut totuși să fie, adică ar fi fost potențialmente posibilă o viața mai lungă, mai fericită si mai împlinită, cu misiuni duse la bun sfârșit, si cu o ieșire din scenă firească, printr-o moarte naturală, de bătrânețe, o moarte bună cum s-ar zice (limba română fiind probabil singura de pe lume care îngăduie această sintagma oximoronică) si că, mai mult decât atâta, în acestea toate ar fi si existat un rost, un sens, o utilitate, finalitate, sau măcar o promițătoarea amânare a fără de rostului… spre alte orizonturi… si speranțe, si deci că alte vieți si destine ar fi având ce n-a avut, din cauza ghinionului, micul turturel. E o variantă optimistă cu care ne putem mângâia (/amăgi)…alimentându-ne speranțele. Toate la alegerea prea-cinstitului cititor citit si unic al Arcei lui Goe. Cum i-o fi voia, cum i-o fi putința si dorința. (Așteptam comentariile pe adresa redacției).

Ceea ce mi-as permite să menționez explicit în aceasta „addenda (non) corrige” este ratarea literară a întâmplării, așadar si literară, ceea ce se adaugă, ca bonus, ca un surplus de eșec si dramă peste mica tragedie folosita ca prilej de socializare la blog. Există deja Odiseea lui Ghilgameș, există Odă (în metru antic), există Mortua est, există Moartea Căprioarei si altele realmente… expresive… emoționante. Existențele acestora nu aduc desigur în mod direct nicio atingere, nicio diminuare (prin relativizare) a micii proze scurte întâmplată sub un titlu anticipativ sugestiv, ci doar evidențiază, cu mai multă claritate, ratarea. Am bănuit de la bun început că e o temă grea si o s-o stric si că n-o sa-mi iasă cine stie ce capodoperă, cine stie ce sursă de emoționare a publicului, si / sau de punere a acestuia pe gânduri… Dar i-am dat totuși drumul în lume, chiar știind bine că va avea aceiași soartă si același rost cu ale turturelului, din exact aceleași motive din care, în genere, este îngăduită trecerea prin lumea a unor lucruri aparent lipsite de rost, de sens, de utilitate, de finalitate, si anume acela de a sublinia astfel, vizibil, că s-ar putea si altminteri.

Cred că niște cititori cuminți, cu un pic imaginație, si-ar putea închipui cu ușurință existența unor proze scurte scrise cu talent sau chiar cu geniu, în care întâmplările de mai sus ar fi prezentate pe rând, simetric, credibil, (ca-n E periculoso sporgersi) din punctul de vedere al pisicii, al turturelei mamă, al celorlalte păsări care vin la cantina oferită gratis de către niște umani bizari posesori de pisică… si chiar din punctul de vedere al gâzelor pe care pasările le consumă cu lăcomie…

Mă gândesc chiar la existența unor cititori care-si pot închipui si singuri c-as fi reușit să redau exact partea aceea dramatică ce se referă la faptul că femeia mea era bulversată de sentimentul incredibil si copleșitor al atingerii cu moartea, produsă prin evaporarea bruscă a vieții si mișcării din mica ființă aflată în palma sa, transformată, așa deodată, într-un boț inert. Încercarea ei de a-mi împărtăși sentimentul acelei clipe anume, resimțit cu claritate, dar si reținerea sau neștiința de a o face, mi-au amintit, oarecum în mod bizar, de aura care o învăluia atunci când m-a pus să-i ating burtica pentru că ceva începuse, brusc, să miște acolo, venind la viață. Obișnuiam s-o prind ușurel pe fiica mea nenăscută încă, de călcâi, cu degetele, prin burta maică-sii, atunci când se întindea cât era de lungă, în diagonală. Când reușeam s-o prind de călcâi își trăgea viguros piciorușul, pentru a reveni apoi, căutând parcă, pipăind pe dinăuntru, testând limitele universului.

Pisica de Adina POPESCU

Sensul morții

Tu auzi? Auzi ceva? Se aude în fundal un sunet bizar, ca un freamăt… Taci un pic si ascultă! Nu, nu te concentra prea tare, căci atunci nu se mai aude nimic, se sperie si dispare, se face liniște de nu se mai aude decât fâșâitul tăcerii, zgomotul acela de fond al universului… virtual. Ascultă-l însă… așa, discret, cu coada ochiului. Auzi? E așa… ca un freamăt de șoapte, ca un oftat, ca un icnet câteodată, ca un geamăt în așteptarea unei mari izbăviri. Nu te mai holba la mine ca la un nebun. Cum n-auzi? Cum să-n-auzi? N-auzi pentru că nu asculți unde trebuie, nu-ti reglezi urechea si mintea pe frecventele potrivite. E-he, până să vii tu la întâlnirea cu el, sunetul se mută în alt spectru, că n-o sta să te aștepte pe tine să-ti reglezi timpanele. Afonule. Normal că nu se mai aude nimic acuma, fiindcă, uite, l-am acoperit cu vorbe. Taci un pic si-ai să vezi. Cred că știu ce e si de unde vine. Este corul casandrelor mute. Corul antic… al martorilor fără replică, privați de senzații, îndurerați de absențe, vulnerabili si abandonați. Personajul colectiv ieșit în foaier. Personajul colectiv si anonim care așteaptă, cu răsuflarea tăiată, tonul la cântec. Măi dar ce cauți tu aici, în culise? Evadatule… Iscoadă… Translucid, aproape străveziu… Timorat. Se vede prin tine ca prin sticlă, ca prin vid, ca prin nimic. Se vede foarte bine întunericul de dincolo.

E întuneric mare în sală. Si șoapte. S-a luat lumina. Ar urma să urmeze actul doi… într-o mare mulțime de piese… începute si neterminate. Întrerupte tocmai la apogeu. Lăsate de izbeliște, fără niciun deznodământ. Au rămas în suspensie cam toate, entropia, gravitația, găurile negre, gena Galilei, Almele, Veșnica prăbușire, Laniakea, Drumul spre Sabadell, știința si dilemele Einstein-Bohr, sfinxo-babologia luciferică, paradoxul Fermi, Întrebările pentru domnul Sean, demonii îngerești ai lui Laplace si Maxwell, Călătoriile lui Pinocchio si ale Ilincăi Bernea… si câte si mai câte altele, amintite, îmbrobodite, mințite, refuzate, amânate, abandonate, uitate… Toate însă în neclintită așteptare. Cu sufletul la gură. Auzi? Se aude în fundal un sunet bizar, ca un freamăt. Este sunetul de nerăbdare al micului public aflat în așteptarea deznodămintelor, observatorii aceia dornici de a crea realitate, recreându-se pe sine în pauză, la un suc, la o bere, la o savarină, în recreația mare. Care or mai trăi. Care n-or fi murit, triști în casele lor. Oricum si dintre cei (cât de cât) vii, foarte putini si-or fi dat seama de starea de indeterminare si suspensie a respectivelor teme, mai ales în contextul în care, în mod firesc, (apud amicul Murphy), concluzia este locul în care te oprești pentru că ai obosit gândind.

Desigur că prea-cinstitul cititor citit si unic al Arcei lui Goe, să mi se dea voie să exagerez in acest sens, își amintește despre una dintre primele teme arcagoeologice din lista celor abandonate în coadă de pește, compusă anume ca simfonie pentru pianina mecanică, lăsată parcă înadins nesfârșită, precum „Delirul”, si asta nu de ieri, de alaltăieri, ci încă hăt, de la Facerea Lumii. Este vorba doamnelor, domnișoarelor si domnilor, despre Rușinea si păcatul muririi. Un păcat uitat. Ti-l mai amintești? Nu te grăbi să ți-l amintești pentru că n-ai cum. După câte-mi pot da seama n-ai comis încă acest păcat. Esti, iată, încă viu si nevătămat, întrucât ai urmat cu sfințenie îndemnul propus cu ocazia prozei aceleia si anume: „Să nu mori Darie! Să nu mori.” N-ai murit așadar. Ha! Gaudeamus igitur.

Desi la vremea respectivă proza despre „Rușinea si păcatul muririi” a fost dezbătută destul de extensiv si pe alocuri abuziv, de către publicul interesat de subiect (si predicat), oameni fără rușine si fără păcat (a se vedea materia din urmă), discuțiile, destul de sterile, n-au mers in direcția potrivită pentru continuarea intenționată, care urma să redea, în episodul doi, într-o altă proză scurtă, o disertație analoagă, simetrică, despre „Rușinea si păcatul nemuririi„. Dacă în primul episod i-am identificat (de bine, de rău) pe cei care în mod exceptional ar putea muri fără rușine, în al doilea ar fi trebuit să-i aflam pe cei care s-ar califica la nemurire fără rușine. Există si din aceștia. Viata, moartea, murirea si nemurirea sunt mereu subiecte tentante, suculente, inepuizabile, despre care se poate vorbi (sau pălăvrăgi si chibița) la nesfârșit, sau măcar până la moarte. Ispitei de a discuta firoscos si insolent despre sensul vieții si al morții, cine să-i reziste? Nimeni. Noi ca Noica. Ca mistici, filozofi si artiști (ce suntem) punem vorbi abitir despre sensul vieții, despre nemurirea sufletului, fiecare având în portofoliu cel puțin câte o teorie originală sau măcar una adoptată din galeria cu teorii despre sensul sau absența sensului vieții si/sau al nemuririlor. La urma urmei sensul vieții este moartea. Fără moarte viața si nemurirea n-ar avea absolut niciun sens. Nu? Viața se bazează pe moarte. Ca să fii (realmente) viu trebuie (musai) să fii muritor. Când ești viu, ești muribund. Iar asta încă înainte de a te fi născut. Nu insist, sunt (acestea) filozofii accesibile oricui, în variante mult mai atractive decât am putea încropi (noi) pe puntea aceste Arce virtuale (se admite înșirarea unor repere bibliografice în zona comentariilor). Așadar sensul vieții este moartea. Hai c-am lămurit-o si p-asta. Aștept contestații, aviz amatorilor. Presupun că s-or putea găsi unii care să mai înșire si alte (non)sensuri ale vieții (si ale morții prin desertul de cenușă). Cei mai caraghioși filozofi, pe aceasta temă, mi se par a fi vegetarienii care susțin că-si aleg dieta pe criterii morale, considerându-se mai buni decât omnivorii, mai nobili decât mâncătorii de carne care provoacă durere si suferință (agonia morții) animalelor pe care le consumă. Cartoful este la fel de viu ca un pui de găină. Este plin de energie si de viață care încolțește din el cu mare ușurință. A-l tăia în felii si a-l prăji în ulei este o caznă care duce tot moarte si agonie, la destrămarea prematură a vieții pe care o conține. Faptul că suferință mută a cartofului si zbierătul său tăcut în fata morții, ne răzbind prin filtrul simțurilor si înțelegerii noastre, păstrează curată conștiința celui care-l înfuleca, este doar un mare (dar imbecil) cinism. Viața se bazează pe moarte, se hrănește din ea spre o mică (si adesea inutilă) amânare. In acest context, pare destul de plauzibil că sensul vieții este moartea. Dar… atunci… care este sensul morții? Viața? De e sens într-asta (vorba poetului, mortului poet). La urma urmei de ce se moare?… De ce trebuie să se mai si moară? In ce scop tovarăși? Universul este vast si se mai si dilată accelerat, cu o rată mult mai mare decât cea în care se generează viață. Loc berechet pentru a continua viețile la nesfârșit, ca-n basmul tinerețe fără bătrânețe si viață fără de moarte. Nu? Si atunci? Ce-i cu moartea asta? Ce vrea? Ce poftește? Hai ca te-am zăpăcit, daca încă n-ai simțit gustul jocului la cacealma. Putem vorbi cu emfază, cu elan, cu patos, cu obidă, cu convingere, despre sensul vieții si al morții sau de absența sensurilor acestora, în special pentru că, de fapt, habar nu avem ce sunt acestea. Habar nu avem ce este viața, ce este moartea. Titlul prozei de azi, „Sensul morții”, putea fi la fel de bine „Sensul vieții”, de ex, sau „Non-sensul morții”, dar cel mai potrivit ar fi fost desigur „Sensul vorbelor”, sau „Non-sensul vorbelor”, ma rog ceva de acest gen. Ar trebui să ne lămurim mai întâi ce naiba este moartea. Sau viața? Tu știi? Ai (vreo) idee? Ca să încercam să ne dumirim (pe cale maieutică), înainte de a ajunge sa ne certam cu Cioran (si alții), ar trebui să luăm în discuție, mai întâi un caz simplu, o moarte mică, banală, ușor de înțeles, ca de exemplu aceasta: Un parameci urmează să moară.

Si dacă vom pricepe ceva din această minusculă cronică a unei morți anunțate, abia atunci vom putea avansa spre alte morți mai complexe si mai complicate, vorba poetului care zicea (printre altele) că „Se moare de guturai, se moare de gripa, Se moare de tuberculoza, se moare de mașină, Se moare de cancer, se moare de nebunii…De Beethoven NU SE POATE MURI.”… Mă rog există pe lume poeți mari, si Shakespeare, si Poe, si Esenin, si Nichita si există Mortua Est… Dar, după ce vizionezi filmulețul de mai sus (despre Moartea domnului Parameci), ti-as recomanda, pentru trecerea la nivelul următor (al jocului…) un alt poem (ghici al cui si de ce), pe care ar fi bine să-l citești in gând dar cu intonație:

Cu capul meu în mâinile mele,
cu capul lui Yorick pe umerii mei,
am venit la tine,
în cimitirul în care urmau să te îngroape.

„Trezește-te”, ti-am spus,
„Trezește-te iubita mea și surâzi.
Lângă mine nu sunt groparii. Nu!
Sunt…
niște localnici veniți să caute aur prin pământ.”

Cu capul meu în mâinile mele,
cu capul lui Yorick pe umerii mei,
am venit la tine, am făcut totul…
Dar groparii se grăbeau,
că-i așteptau nevestele cu masa pregătită.

Si… de ce n-am fi putut fi și noi o familie?,
chiar o familie de gropari?
La un prânz sătul de sine însuși.

Dar trebuie să te salvez.
Trebuie să fac să dispară apa din toate râurile
și lacrimile din toți ochii.
Și tu să  învingi moartea asta în care ai căzut
și să vii să semănam în toate gropile capul lui Yorick.

Să crească livezi de Yorick
și să iasă nevestele groparilor
să culeagă fructele din livezile hohotitoare.
Și tu să fii fericită și sănătoasă
Văzând cum capul meu urcă
Din mâniile mele,
din pumnii mei osoși,
spre umerii mei,
spre locul lui vechi,
să te mai strige odată,
să te mai implore odată: Nu muriiiii…

Nu muri! Dulcea mea,
prințesa mea purtată
prin lume pe un straniu mormânt alegoric.
Nu muri!

Eu sunt Hamlet și urlu uscat și retoric,
spre apele mari care vin vinovat
și din depărtare se-întorc și răzbat
sălbatice ecouri: Yoooorick.

Nu trebuie!