Tu auzi? Auzi ceva? Se aude în fundal un sunet bizar, ca un freamăt… Taci un pic si ascultă! Nu, nu te concentra prea tare, căci atunci nu se mai aude nimic, se sperie si dispare, se face liniște de nu se mai aude decât fâșâitul tăcerii, zgomotul acela de fond al universului… virtual. Ascultă-l însă… așa, discret, cu coada ochiului. Auzi? E așa… ca un freamăt de șoapte, ca un oftat, ca un icnet câteodată, ca un geamăt în așteptarea unei mari izbăviri. Nu te mai holba la mine ca la un nebun. Cum n-auzi? Cum să-n-auzi? N-auzi pentru că nu asculți unde trebuie, nu-ti reglezi urechea si mintea pe frecventele potrivite. E-he, până să vii tu la întâlnirea cu el, sunetul se mută în alt spectru, că n-o sta să te aștepte pe tine să-ti reglezi timpanele. Afonule. Normal că nu se mai aude nimic acuma, fiindcă, uite, l-am acoperit cu vorbe. Taci un pic si-ai să vezi. Cred că știu ce e si de unde vine. Este corul casandrelor mute. Corul antic… al martorilor fără replică, privați de senzații, îndurerați de absențe, vulnerabili si abandonați. Personajul colectiv ieșit în foaier. Personajul colectiv si anonim care așteaptă, cu răsuflarea tăiată, tonul la cântec. Măi dar ce cauți tu aici, în culise? Evadatule… Iscoadă… Translucid, aproape străveziu… Timorat. Se vede prin tine ca prin sticlă, ca prin vid, ca prin nimic. Se vede foarte bine întunericul de dincolo.
E întuneric mare în sală. Si șoapte. S-a luat lumina. Ar urma să urmeze actul doi… într-o mare mulțime de piese… începute si neterminate. Întrerupte tocmai la apogeu. Lăsate de izbeliște, fără niciun deznodământ. Au rămas în suspensie cam toate, entropia, gravitația, găurile negre, gena Galilei, Almele, Veșnica prăbușire, Laniakea, Drumul spre Sabadell, știința si dilemele Einstein-Bohr, sfinxo-babologia luciferică, paradoxul Fermi, Întrebările pentru domnul Sean, demonii îngerești ai lui Laplace si Maxwell, Călătoriile lui Pinocchio si ale Ilincăi Bernea… si câte si mai câte altele, amintite, îmbrobodite, mințite, refuzate, amânate, abandonate, uitate… Toate însă în neclintită așteptare. Cu sufletul la gură. Auzi? Se aude în fundal un sunet bizar, ca un freamăt. Este sunetul de nerăbdare al micului public aflat în așteptarea deznodămintelor, observatorii aceia dornici de a crea realitate, recreându-se pe sine în pauză, la un suc, la o bere, la o savarină, în recreația mare. Care or mai trăi. Care n-or fi murit, triști în casele lor. Oricum si dintre cei (cât de cât) vii, foarte putini si-or fi dat seama de starea de indeterminare si suspensie a respectivelor teme, mai ales în contextul în care, în mod firesc, (apud amicul Murphy), concluzia este locul în care te oprești pentru că ai obosit gândind.
Desigur că prea-cinstitul cititor citit si unic al Arcei lui Goe, să mi se dea voie să exagerez in acest sens, își amintește despre una dintre primele teme arcagoeologice din lista celor abandonate în coadă de pește, compusă anume ca simfonie pentru pianina mecanică, lăsată parcă înadins nesfârșită, precum „Delirul”, si asta nu de ieri, de alaltăieri, ci încă hăt, de la Facerea Lumii. Este vorba doamnelor, domnișoarelor si domnilor, despre Rușinea si păcatul muririi. Un păcat uitat. Ti-l mai amintești? Nu te grăbi să ți-l amintești pentru că n-ai cum. După câte-mi pot da seama n-ai comis încă acest păcat. Esti, iată, încă viu si nevătămat, întrucât ai urmat cu sfințenie îndemnul propus cu ocazia prozei aceleia si anume: „Să nu mori Darie! Să nu mori.” N-ai murit așadar. Ha! Gaudeamus igitur.
Desi la vremea respectivă proza despre „Rușinea si păcatul muririi” a fost dezbătută destul de extensiv si pe alocuri abuziv, de către publicul interesat de subiect (si predicat), oameni fără rușine si fără păcat (a se vedea materia din urmă), discuțiile, destul de sterile, n-au mers in direcția potrivită pentru continuarea intenționată, care urma să redea, în episodul doi, într-o altă proză scurtă, o disertație analoagă, simetrică, despre „Rușinea si păcatul nemuririi„. Dacă în primul episod i-am identificat (de bine, de rău) pe cei care în mod exceptional ar putea muri fără rușine, în al doilea ar fi trebuit să-i aflam pe cei care s-ar califica la nemurire fără rușine. Există si din aceștia. Viata, moartea, murirea si nemurirea sunt mereu subiecte tentante, suculente, inepuizabile, despre care se poate vorbi (sau pălăvrăgi si chibița) la nesfârșit, sau măcar până la moarte. Ispitei de a discuta firoscos si insolent despre sensul vieții si al morții, cine să-i reziste? Nimeni. Noi ca Noica. Ca mistici, filozofi si artiști (ce suntem) punem vorbi abitir despre sensul vieții, despre nemurirea sufletului, fiecare având în portofoliu cel puțin câte o teorie originală sau măcar una adoptată din galeria cu teorii despre sensul sau absența sensului vieții si/sau al nemuririlor. La urma urmei sensul vieții este moartea. Fără moarte viața si nemurirea n-ar avea absolut niciun sens. Nu? Viața se bazează pe moarte. Ca să fii (realmente) viu trebuie (musai) să fii muritor. Când ești viu, ești muribund. Iar asta încă înainte de a te fi născut. Nu insist, sunt (acestea) filozofii accesibile oricui, în variante mult mai atractive decât am putea încropi (noi) pe puntea aceste Arce virtuale (se admite înșirarea unor repere bibliografice în zona comentariilor). Așadar sensul vieții este moartea. Hai c-am lămurit-o si p-asta. Aștept contestații, aviz amatorilor. Presupun că s-or putea găsi unii care să mai înșire si alte (non)sensuri ale vieții (si ale morții prin desertul de cenușă). Cei mai caraghioși filozofi, pe aceasta temă, mi se par a fi vegetarienii care susțin că-si aleg dieta pe criterii morale, considerându-se mai buni decât omnivorii, mai nobili decât mâncătorii de carne care provoacă durere si suferință (agonia morții) animalelor pe care le consumă. Cartoful este la fel de viu ca un pui de găină. Este plin de energie si de viață care încolțește din el cu mare ușurință. A-l tăia în felii si a-l prăji în ulei este o caznă care duce tot moarte si agonie, la destrămarea prematură a vieții pe care o conține. Faptul că suferință mută a cartofului si zbierătul său tăcut în fata morții, ne răzbind prin filtrul simțurilor si înțelegerii noastre, păstrează curată conștiința celui care-l înfuleca, este doar un mare (dar imbecil) cinism. Viața se bazează pe moarte, se hrănește din ea spre o mică (si adesea inutilă) amânare. In acest context, pare destul de plauzibil că sensul vieții este moartea. Dar… atunci… care este sensul morții? Viața? De e sens într-asta (vorba poetului, mortului poet). La urma urmei de ce se moare?… De ce trebuie să se mai si moară? In ce scop tovarăși? Universul este vast si se mai si dilată accelerat, cu o rată mult mai mare decât cea în care se generează viață. Loc berechet pentru a continua viețile la nesfârșit, ca-n basmul tinerețe fără bătrânețe si viață fără de moarte. Nu? Si atunci? Ce-i cu moartea asta? Ce vrea? Ce poftește? Hai ca te-am zăpăcit, daca încă n-ai simțit gustul jocului la cacealma. Putem vorbi cu emfază, cu elan, cu patos, cu obidă, cu convingere, despre sensul vieții si al morții sau de absența sensurilor acestora, în special pentru că, de fapt, habar nu avem ce sunt acestea. Habar nu avem ce este viața, ce este moartea. Titlul prozei de azi, „Sensul morții”, putea fi la fel de bine „Sensul vieții”, de ex, sau „Non-sensul morții”, dar cel mai potrivit ar fi fost desigur „Sensul vorbelor”, sau „Non-sensul vorbelor”, ma rog ceva de acest gen. Ar trebui să ne lămurim mai întâi ce naiba este moartea. Sau viața? Tu știi? Ai (vreo) idee? Ca să încercam să ne dumirim (pe cale maieutică), înainte de a ajunge sa ne certam cu Cioran (si alții), ar trebui să luăm în discuție, mai întâi un caz simplu, o moarte mică, banală, ușor de înțeles, ca de exemplu aceasta: Un parameci urmează să moară.
Si dacă vom pricepe ceva din această minusculă cronică a unei morți anunțate, abia atunci vom putea avansa spre alte morți mai complexe si mai complicate, vorba poetului care zicea (printre altele) că „Se moare de guturai, se moare de gripa, Se moare de tuberculoza, se moare de mașină, Se moare de cancer, se moare de nebunii…De Beethoven NU SE POATE MURI.”… Mă rog există pe lume poeți mari, si Shakespeare, si Poe, si Esenin, si Nichita si există Mortua Est… Dar, după ce vizionezi filmulețul de mai sus (despre Moartea domnului Parameci), ti-as recomanda, pentru trecerea la nivelul următor (al jocului…) un alt poem (ghici al cui si de ce), pe care ar fi bine să-l citești in gând dar cu intonație:
Cu capul meu în mâinile mele,
cu capul lui Yorick pe umerii mei,
am venit la tine,
în cimitirul în care urmau să te îngroape.
„Trezește-te”, ti-am spus,
„Trezește-te iubita mea și surâzi.
Lângă mine nu sunt groparii. Nu!
Sunt…
niște localnici veniți să caute aur prin pământ.”
Cu capul meu în mâinile mele,
cu capul lui Yorick pe umerii mei,
am venit la tine, am făcut totul…
Dar groparii se grăbeau,
că-i așteptau nevestele cu masa pregătită.
Si… de ce n-am fi putut fi și noi o familie?,
chiar o familie de gropari?
La un prânz sătul de sine însuși.
Dar trebuie să te salvez.
Trebuie să fac să dispară apa din toate râurile
și lacrimile din toți ochii.
Și tu să învingi moartea asta în care ai căzut
și să vii să semănam în toate gropile capul lui Yorick.
Să crească livezi de Yorick
și să iasă nevestele groparilor
să culeagă fructele din livezile hohotitoare.
Și tu să fii fericită și sănătoasă
Văzând cum capul meu urcă
Din mâniile mele,
din pumnii mei osoși,
spre umerii mei,
spre locul lui vechi,
să te mai strige odată,
să te mai implore odată: Nu muriiiii…
Nu muri! Dulcea mea,
prințesa mea purtată
prin lume pe un straniu mormânt alegoric.
Nu muri!
Eu sunt Hamlet și urlu uscat și retoric,
spre apele mari care vin vinovat
și din depărtare se-întorc și răzbat
sălbatice ecouri: Yoooorick.
(b)Arca lui goE 