Gravitațientropia – MMXXIII (3 si 14) – Issac si Albert, în așteptarea lui Gödel.
Multe (dacă nu cumva cam toate) dintre ratările Gravitației pe lume se datorează Entropiei, cea care, cel puțin în aparență, sabotează eforturile ordonatoare ale gravitației (si, vai, nu numai). Faptul că 1% din masa proto-nebuloasei gazoase de la originea Sistemului Solar si-a ratat încorporarea de la bun început in nucleul solar (permițând formarea planetelor, asteroizilor, cometelor si a celorlalte multe mizerii de prin heliosferă), este rezultatul direct al excesului variațiunilor entropice care au întrecut cu (foarte) puțin capabilitățile de ordonare prin coagulare ale gravitației, așa cum s-a tot întâmplat pretutindeni in univers, la orice scara si in orice strat (a se vedea, de exemplu, formarea Galaxiei, sau a Uniunii Europene 🙂 cazul Victor Orban). Anticipând un pic, îți pot dezvălui încă de pe acuma ceva ce se va revela, în cele din urma, pas cu pas, si anume că, de fapt, entropia ca atare nici nu exista, fiind doar o denumire „isteață” si „perversă”, o eticheta ce desemnează un efect colateral/secundar al gravitației însăși. Sir Isaac Newton de altfel, habar nu avea despre existența unei asemenea categorii ontologice si probabil că ar fi fost pus în mare încurcătură dacă ar fost forțat cumva, în răspăr cu mersul lucrurilor la vremea sa, să se gândească si să ia in considerare o asemenea mărime (Doamne iartă-mă) fizică. Imaginându-ne un experiment prin care dl. Albert Einstein (cel din anul 1916, nu de mai târziu, nu de mai devreme), ar fi fiind teleportat așa deodată la Cambridge, în vremea lui sir Isaac Newton, îngăduind-i-se lui Albert să comunice cu Isaac, să interfereze în munca acestuia, si să încerce să-l convingă (pe el si pe ceilalți) de nevalabilitatea teoriei universale a gravitației, în favoarea teoriei relativității, am putea ghici ca dl. Einstein s-ar confrunta cu o misiune (aproape) imposibilă. In deplin acord cu principiul parcimoniei, tentativele de teorii ale ilustrului Albert Einstein ar fi fost bărbierite instantaneu cu Briciul lui Occam, in condițiile epocii, ne mai alegându-se mare lucru din ele. Practic Einstein n-ar fi avut nicio șansă să deturneze istoria fizicii si să-l convingă pe Newton (cu atât mai puțin pe altcineva, poate cu excepția lui Gottfried Wilhelm), de netemeinicia principiilor matematice ale filozofiei naturale si de faptul că, vezi Doamne, gravitația ar însemna (ce face???) curbarea continuumului spațio-temporal. Singura șansă a lui Albert de a-l îmbârliga pe Isaac ar fi fiind aceea de a-l atrage într-o discuție serioasă despre… entropie. Altminteri nu. O tempora, o mores…
Culmea este că si mai târziu, când s-a produs de facto căderea lui Isaac, tot cu Briciul lui Occam s-a operat bărbierirea vechii teorii în favoarea celei noi, fiind mult mai simplu să se ia în considerare (si să se observe, la eclipsa din 1919) curbura spațiului în vecinătatea Soarelui, pentru a explica precesia orbitei lui Mercur, decât să fie menținută ipoteza fistichie a existentei unei planete misterioase (numita provocator, Vulcan) care s-ar fi aflat undeva aproape de Soare si care ar fi indus perturbații asupra mișcării lui Mercur. In zilele noastre dl. Einstein se confruntă cu o dramă asemănătoare. Teoria sa tensorială despre deformarea continuumului spațio-temporal, ne-reușind să facă predicții adecvate la scara galactică si meta-galactică îi forțează pe colegii săi, savanții de azi, să procedeze ca cei de odinioară doar că de data asta mult mai gogonat. Cei de azi nu mai propun ipoteza unei insignifiante si enigmatice planete Vulcan, ci propun să luam în calcul, un fleac, si anume existența materiei întunecate, si nu olecuță de materie, ci de vreo 4-5 ori mai multă materie întunecată decât materia cuminte, luminoasă, vizibilă si observabilă. Din fericire pentru nea Einstein, deocamdată, n-a apărut genialul care să propună o teorie si mai bună despre gravitație decât asta care curbează spațiul si timpul si care necesită în ecuații multă, multă, materie cenușie dar si, mai ales, întunecată. De fapt aici voiam sa te aduc cu vorba, la curbarea spațiului si timpului. Cum vine asta? Tu cum ai înțelege treaba asta? Te avertizez însă că la un moment dat, un alt bizar (Hawking) a zis să stăm cuminți în banca noastră, fiindcă de fapt savanții, în intimitatea mintii lor, știu că nu are loc nicio deformare a spațiului si timpului, ci doar că lucrurile se mișcă prin lume de parcă s-ar curba ceva, dar nu se stie ce… Iar despre asta chiar că este de discutat. Se va discuta. Si vom încerca să amorsam discuția de la poza asta veche:

Tipul ăsta care cântă este nimeni altul decât reincarnarea lui Isaac Newton. In noua sa variantă i-a fost mai la îndemâna să se exprime prin muzică decât prin ecuații, dar, după câte poți constata si singur, esențialmente nu s-a schimbat prea tare. 🙂