d-Efectul de Gringoladă

„Sunt pro/fanii perifanilor cu epifanii, pe care-i cultiv si anihilez, întru diminuarea d/efectul de/gringoladă.”

„Matematicianul Hari Seldon si-a petrecut întreaga existență dezvoltând o ramură a matematicii numită psihoistorie. Folosind legile acțiunii maselor, psihoistoria poate prezice viitorul, însă numai la scară largă; la o scară redusă este predispusă erorilor. Psihoistoria funcționează bazându-se pe principiul conform căruia comportamentul unei mase de oameni poate fi previzibil dacă masa respectivă este foarte mare ca număr (cum ar fi o populație de aproximativ un cvadrilion de oameni). Cu cât masa este mai mare ca număr, cu atât viitorul acesteia este mai previzibil.” 

O insolență la adresa marelui Albert Einstein, violonistul amator.

Albert a desființat (literalmente) Principiile Matematice ale Filozofiei Naturale, atacându-l pe ilustrul său precursor Isaac, taman la Fundația de la baza postamentului temeliei axiomatice a operei de căpătâi a acestuia, si anume în punctele esențiale referitoare la noțiunile de spațiu si timp. Albert l-a contrazis pe Isaac susținând (în răspăr cu acesta) că (a) spațiul si timpul nu sunt absolute si imuabile, ci relative si schimbătoare, si că (b), în relativitatea lor curgătoarea, ar funcționa ca un tot unitar si inseparabil. Desigur că numitul Albert n-a susținut aceste lucruri în mod explicit si categoric, știi colea, bărbătește, verde-n față, ci aluziv, vag, ambiguu… dar, odată subminate atributele fundamentale ale spațiului si timpului, nea Albert, cu un tupeu de zile mari, a postulat că ansamblul celor două entității, numit continuum spațio-temporal se poate deforma, răsuci, distorsiona, dilata sau comprima. Desigur că în virtutea dreptului la liberă exprimare Albert avea toată îndreptățirea să-si exprime opiniile si să calomnieze cum vrea spațio-temporalitatea, mai ales dacă s-ar fi arătat a fi capabil în stare să dovedească cu martori si probe că nu-s simple calomnii, ci cruda si complicata realitate. Problema este ca dl. Einstein nu a spus ce sunt spațiul si timpul, nu a (re)definit explicit aceste noțiuni, ceea ce a lăsat mereu cititorului ingenuu impresia că ar fi fiind vorba de aceleași spațiu si timp definite (destul de) riguros de precursor… ceea ce, în fond, nu e nici plauzibil, nici convenabil, rămânând în perpetuitate o sursă de confuzie. La Newton spațiul si timpul constituiau un simplu cadru, un container gol, lipsit de substanțialitate, lipsit de atribute si proprietăți, în care se desfășurau, independent, dramele materiei, toate câte au ieșit până acum. Ori niște entități ca acestea, lipsite de proprietăți si de abilitatea de a poseda proprietăți n-au nicio șansă de a fi capabile în stare a se deforma, curba, contorsiona, răsuci, distorsiona, dilata si/sau comprima. E încurcătură la mijloc. Golul, vidul, lipsa, nu pot fi capabile de asemenea chestii / exhibiții, ne fiind compatibile semantic cu treburile astea. Pentru asta este nevoie de materialitate. Spațiul si timpul lui Einstein sunt un ceva, substanțial, capabil să aibă proprietăți măsurabile, observabile si schimbabile (nu imuabile). Probabil că „spațiul” o fi fiind ceva așa ca o materie formată din niște particule elementare rău de tot, în forma de… celule (bule) cu diametrul egal cu (fix) Lungimea Planck.

Dacă te ia gura pe dinainte si faci declarația calitativă că spațiul are abilitatea de a se curba (mai mult sau mai puțin) trebuie să fii pregătit cu detaliile cantitative. Nu este de parcă spațiul s-ar putea afla în doar două stări gen „neted” si/sau „curbat”, ci într-o infinitate de stări care reflectă grade diferite de curbură. Desigur că dl Einstein nu s-a fofilat în aceasta privință oferind formule matematice care arată (coerent si consistent) cât anume s-ar deforma spațiul în funcție de cantitatea si distribuția masei corpurilor care produc (cauzează) deformarea acestuia. Faptul că o masă mai mare îl diformează pe el, spațiul respectiv, mai mult decât o masă mai mică, dar într-un mod mereu repetabil si consistent în raport cu formulele oferite de Einstein denotă faptul că spațiul posedă un soi de proprietăți măsurabile precum ar fi fiind un soi de elasticitate si deci că spațiul n-ar fi fiind „spațiu”, vid, ci ar fi fiind ceva. Ceva, ce? Ei bine aceasta este întrebarea pe care cam eludat-o dl. Einstein. Ce sunt în fond si la urma urmei așa numitele spațiu si timp? Ce alte proprietăți mai au? Căror altor manifestări si fenomene le mai pot fi asociate? D-l Einstein a uitat să precizeze. Si nici posteritatea nu a rezolvat problema.

Este înduioșător si deconcertant să-i vezi pe savanți încercând să decidă ce sunt de fapt spațiul si timpul si reușind acest măreț deziderat cu exact același succes ca si tine, profanul. Nici măcar dacă sunt entități primare sau emergente nu reușesc dumnealor să se pună de acord. Personal consider că este încurcătură (terminologică) la mijloc. „Materia ordinară” (lumina y compris, cea întunecată așijderea) stă pe ceva, un soi de țesătură cu substanțialitate si proprietăți incomplet studiate, catalogate, definite. In mod abuziv, din considerente istorice, chestia respectivă continuă să fie numită, în virtutea inerției, spatiu-timp, fiindcă (nu-i așa) toate trebuie să poarte un nume, iar acesta ar fi fiind chipurile o denumire disponibilă în nomenclator, prin retragerea de pe piață si din dicționarele de sensuri a vechilor noțiuni si a accepțiunilor aferente de din viziunea lui Newton & Co. Nici că se putea promova o mai mare confuzie si bulibășeală prin eliminarea Eterului Luminifer si promovarea în acest rol, vacant în schemă, a bătrânelor noțiuni de spațiu (gol) si timp (uniform). Până nu vor opera riguros o ordonare semantică adecvată în nomenclatorul terminologic, savanții nu vor reuși mare brânză. Entitatea în interiorul căreia si asupra căreia se manifestă gravitația ar merita o identificare mai precisă, inclusiv sub aspect terminologic, lexical. Până si colegii din mecanica cuantică au rezolvat problema rebotezând într-un mare fel pseudo-vidul în care se manifestă particulele (Doamne iartă-mă) elementare, si anume: quantum electrodynamic vacuum. Eee, e altceva. Chestia asta prin care cum-ne-cum se propagă gravitația (si care se contorsionează) n-ar merita si ea o denumire nouă, clară, lipsită de ambiguități? Continuum spațio-temporal este o denumire veche, depășită si încărcată de impurități semantice istorice implacabile care sporesc si întrețin confuzii hilare. Tu, de exemplu, cum crezi că ar trebui să se numească chestia asta care intermediază gravitația în lume? Zi să-i zic!

După cum „desigur” „știi” „și” tu, 0 si ∞ sunt bine tolerate în matematică dar nu si în fizică. Locul lor de la sine înțeles este în matematică, dar pot cocheta bine merci si cu filozofia, arta si meta-fizica. Nu si cu fizica. Știința în genere nu se ocupă cu așa ceva, cu (câh) 0 si ∞, pe care le repudiază (când poate). In științe (precum fizica) când ceva dă, din calcule, 0 sau ∞, de obicei asta e semn că s-a greșit ceva, pe undeva, si anume prin punctele esențiale. In istoria sa multi-milenara, știința a tot avut de-a face cu situații din acestea în care a trebuit să tolereze, provizoriu, eternități, infinități, veșnicii, singularități, perpetuum-uri mobile si alte astfel de anomalii, generatoare de paradoxuri (temporare), pe care însă, cu răbdare, tenacitate si… observare (mai atentă) a reușit mai mereu să le izoleze si repudieze, pentru a restabili ordinea si rigoarea. Ce-i drept știința nu a reușit niciodată să elimine complet din ograda sa aceste aberații supărătoare si insistente, având si azi de furcă cu (unele dintre) ele. Istoria acestor batalii (unele încheiate, altele în curs) si a războiului aferent (fără sfârșit) este palpitantă si poate ar merita propriul foileton epopeic si arcagoeologic dar, momentan scopul pomenirii acestei istorii este acela de extrage din ea unele probe in speța dată… Vi-l amintiți poate de celebrul Isaac cu a sa elegantă teorie a gravitației universale care s-a dovedit (in cele din urmă) a fi fiind falsă, greșită, incorectă, neadevărată. Teoria lui sir Newton a fost invalida, chit că este o teorie de mai mare dragul, foarte frumoasă, elegantă, simplă si (culmea) si foarte utilă (este încă foarte utila, așa inexacta cum este), dar pentru asta omenirea (nu toată, doar oamenii de știință) s-a chinuit aproape 300 de ani… Să acumuleze probe, să le administreze… să încropească altă teorie… Toate cu migală, după tipic. Cu toate acestea trebuie spus că semne de invaliditate existau in teoria lui Newton încă de la bun început, întrucât teoria respectivă practic pactizase cu inamicii științei (0 si ∞) suflându-le in pânze si dându-le creditul necesar pentru a se aciua si adăsta in gradina științei.

Vă mai amintiți? In lumea lui Newton (care putea începe cu de la sine putere) era livrată si susținută ideea de perpetuum mobile. Intr-un sistem (izolat) două corpuri în mișcare a ar fi putut orbita liber, unul în jurul altuia, pe traiectorii fixe, la infinit, la nesfârșit, veșnic, asta în acord cu ecuațiile d-lui Newton. In mod normal asta ar trebui să dea de gândit, fiind un semn că ecuațiile nu sunt bune, pentru că, „în realitate” nimic din ceea ce există, nu tine la infinit, încheindu-se cumva, încetând să mai existe. In realitate ceea ce există, există pentru că nu există. Niște ecuații care nu sunt capabile să indice, anticipat, felul in care sistemul descris evoluează până la încheierea existentei sale, ci sugerează o perpetuare a sistemului in infinit, de regulă, sunt niște ecuații greșite. In realitate traiectoriile a două corpuri care orbitează unul în jurul altuia în mișcare liberă, nu sunt fixe si nu durează la nesfârșit. Cu fiecare ciclu, orbitele se modifică (foarte puțin, câte puțin), așa încât, într-un final, orbitele se vor tot diminua până cand corpurile se vor prăbuși unul în altul încetând să mai fie un sistem de două corpuri, devenind un singur corp. Asa se întâmplă în realitate, fiind aceasta o realitate pe care ecuațiile lui Newton n-o prevăd, dar pe care ecuațiile lui Einstein o prevăd. In lumea lui Einstein (aceea in care „continuum-ul spațio-temporal se deformează în prezența corpurilor cu masă), mișcarea corpurilor (care presupune si schimbarea formei continuumului, fiecare corp cărându-și cu sine si „adâncitura” pe care o face in „spatiu-timp”), conduce la formarea unor unde gravitaționale care se propagă prin acel continuum (înspre infinit, sic), fenomen care fură (astfel) energie sistemului format din cele doua corpuri, epuizându-le-o într-un final, forțându-le să se împace si să se îmbrățișeze de aproape de tot. Asa prevede teoria lui Albert, așa se si observă… în lume. In privință asta teoria lui Einstein e bună. In tot cazul mai bună decât a lui Newton (cu al său dubios perpetuum mobile).

Dar, atunci, ce-i greșit, sau măcar suspect cu teoria lui Einstein? Care-i infinitul din ea, cel care ar putea să o dea de gol ca fiind, totuși, invalidă. Tu, de ex, ce crezi? Unde se ascunde parșivul infinit (ori indezirabilul zero) în teoria lui Einstein? In ce anume rezidă oare veșnicia ei, care ar face-o să fie dubioasă, neserioasă, improbabilă, ca teorie ultimă a gravitației? Tu ce zici?