Tenis Catpivus

Cheia lecturii specifică zilei de azi se găsește într-o altă zi: AICI.

Te îmbraci frumos, te parfumezi si te duci la teatru. Intri în sală, te așezi, conformabil, la locul tău. Indicat pe bilet. Se sting luminile. Se ridică cortina. Privești spectacolul… si-ti place, te prinde, te captivează, nici nu-ti dai seama cum trece timpul, îți pare deja rău că o să se termine, că o să cadă cortina, că o să ieși si o să te întorci înapoi, în lumea cea cenușie. Căci da, viața bate filmul, dar nu bate teatrul. Soarta bate viața. Viața bate câmpii. Nimeni nu bate teatrul. Shakespear akbar. Nu știi sigur, dar presupui că totuși Piesa o să se termine. Cumva. Cândva. Înainte de miezul nopții, înainte de ultimul tramvai. O să ajungă la așteptatul deznodământ, în ultimul act, în ultimul tablou, desi… momentan totul e atât de complicat, intriga atât de sofisticată încât nu-ti poți imagina cum se va rezolva, drama, tragedia, comedia, cum se va ieși la lumină din situațiune. După o vreme însă începi să intri la fel de fel de idei, îți încolțește în minte un gând nebunesc: Si dacă n-o să se termine niciodată? Piesa. Poate că esti deja captiv într-o Piesă de teatru fără sfârșit.

Au trecut deja 6 ore de la primul gong… s-au întâmplat atâtea. Poate că ar trebui să te ridici pur si simplu în picioare si să pleci, să ieși discret, în stradă, la aer, să evadezi, să te evacuezi, să scapi, si să-ti vezi de treabă, de viața ta… de… problemele tale… de… Dar nu. N-ai cum. Piesa continuă si e palpitantă. Eroina tocmai a intrat în sala de nașteri, doctorul se giugiulește cu asistenta… Si apoi… Nu plecă nimeni… Nimeni din sală. Râdem, glumim, dar nu părăsim incinta… Probabil că ușile sunt încuiate… din prevedere… Si timpul trece… Trece drăguțul.

Actorii sunt alții, altă generație, si nici spectatorii nu par a fi aceiași… Unii dorm, alții au murit, alții s-au mumificat. Doamne cât timp să fi trecut? Câțiva ani! Maxim. Nu mai mult. După douăzeci de ani te uiți la ceas si ceasul îți arată alt secol, alt mileniu. Pe scena scăldată în lumina reflectoarelor continuă drama. Actorii își joaca cu naturalețe blazarea… Te resemnezi si tu si aștepți. Ceva. Orice. Nu se știe ce. Sfârșitul piesei? Un incendiu? Un cutremur? O molimă. Un război… Cine stie. Om trai si-om vedea.

Dar poate că totuși cea mai mare tragedie ar fi ca Piesa să se termine. Ar fi groaznic, înfricoșător… pentru că… pentru că este foarte posibil ca lumea de afară să nici nu mai existe. Să se fi epuizat. La urma urmei a avut destul timp să se sfârșească, să se încheie, să se digitizeze. Intre timp. Ce știi tu? Nu știi nimic. Poate că nici n-a existat vreodată așa ceva, lumea din afară. O altă lume. Aiurea. Teatrul e lumea. Aici te-ai născut.

Sfârșitul piesei ar însemna pur si simplu neantizarea. Condamnarea. Moartea. Sfârșitul. Dar, spre norocul tău, Piesa nu dă semne că s-ar apropia de vreun final, de vreun deznodământ. Curge. Totul curge. Panta rhei. Uite nici măcar la punctul culminat nu s-a ajuns. Abia acum urmează. Stai! Stai să vezi! Si tu… stai. Stai în sală, ascuns în întuneric, emoționat, înfricoșat, nepăsător, si… speri. Speri că poate totuși… nu se va termina. Va mai dura. Si… asta este totul.

In contextul zilei (având cu toate astea-n față de-a pururi ziua cea de azi), fără falsă lipsă a absenței de supliment de modestie în exces, as spune că tentativa noastră de proză scurtă, sugestiv intitulată „Tenis Catpivus”, este un mic eșec în materie de concizie. Nema concizia… Compunerea aici de față, este în mod categoric o proză scurtă mult prea lungă, în raport cu cerințele, cu aspirațiile si cu standardele recunoscute, iar varianta alternativă nucleară condensată gen, „viața este teatru” (trebuie să-ti joci rolul, bla, bla, bla)… n-ar fi mers nici ea fiind prea plată si lipsită de viață. A rezultat doar o schiță (luuuungă) în căutarea tonului, dar care nu, nu merge. Nu se lovește. Altceva, altceva, altceva, altceva…De fapt nici să te naști nu e ceva nou și nici să mori nu e ceva nou… Totuși cred că am găsit ceva. Uite, aici, se află proze cu adevărat scurte, ușor de citit si de priceput. Asta de exemplu ar putea fi chiar si pe înțelesul a-micului nostru Aldus Einstein: E ceva cu litere DCLV despre numere dar, cu toate astea, are si tâlc, si sonoritate… si de toate, în sensul tăcerii.

O interesanta poveste de 1 Aprilie a circulat prin China, care nu prea stie de gluma. Povestea este re-dată (si) AICI.