Haos și/sau infinit

Grație succesului de care s-a bucurat foto ghicitoarea în etapa inaugurală, as propune, în penultima zi de 1 Aprilie (un abuz), încă o foto ghicitoare:

Probabil că dumneatale, prea cinstitul cititor citit (si un ic) al Arcei lui Goe, ești ușor nedumerit, contrariat, dacă nu cumva chiar în prag de răscoală ori poate de blazare – renunțare (de-mi-si-a, de-mi-si-a…) din cauza felului în care onor d-l Goe (aka subsemnatul ano-nim) încearcă să umple golul (de inspirație (?!!)) de pe punte, cu tot felul de cacealmale facile, improvizate la plezneală… sub pretextul cusut cu ață colorată că ne-am fi aflând în luna păcălelilor, de parcă ar si avea pe cine păcăli, furându-și singur tichia/bereta . 🙂 Țin să te anunț (solemn), pe această cale, că nu ne aflam în pană de inspirație, ci dimpotrivă, viceversa… nu-i penurie, ci exces… având în portofolii si în cală „cârca colecția za vas„, amalgamate, atât pe partea literar-artistică, cu povesti de nimic în proze scurte, cât si pe partea științifico-profană a empirio-criticismului de nișă. Serios. La abundența copleșitoare a subiectelor aflate în precipitată așteptare, n-avem noi vreme să stabilim ordinea de bătaie si să alegem din colecție, pas cu pas, temele de oferit în dar… publicului… celorlalți (căci, nu-i așa?, dar din dar se face iadul, infernul fiind ceilalți), si mai ales n-avem vreme de tradus pe înțeles (…) conținuturile respectivelor subiecte. N-o să-ti vină să crezi cât de complicat e să stabilești ordinea corectă în care trebuie livrate prozele. (Poate chiar o să-ti povestesc, într-un topic special, despre implicațiile cuantice ale faptului că ordinea în care adresezi întrebările (dintr-un set dat) poate distorsiona dramatic informațiile pe care le obții în răspunsuri)… In fine, mai e puțin din luna aprilie si apoi vine luna lui mai. Iar dacă e mai, e Madrid… Mai Madrid, nu? Nu-i prea mult loc de întors… așa că, în loc de nimic, prefer să strecor această foto ghicitoare cu fractali, în amintea unei doamne de pe vremuri (nu spunem cine, persoană neimportantă), care fusese fascinată sau chiar obsedată de fractali (si și de Arca lui Goe), chit că într-o variantă profană, prozaică… chiar naivă am putea zice. Desi o discuție arcagoeologică despre tema universului fractalic rămâne un deziderat îndepărtat, totuși foto ghicitoarea de mai sus oferă o poartă de intrare promițătoare către felul în care infinitul creează haos (adică ordine) în lume. Ghici ce e?

Găsitorului recompense!

P.S. Constat cu dez/agreabilă surpriză că haosul (în concubinaj cu entropia) lucrează într-o manieră perfidă si subtilă la sabotarea Arcei lui Goe. Am propus cândva o foto ghicitoare pe Arcă (si anume AICI), căreia, ca un personaj serios ce mă aflu, îi oferisem (la timpul cuvenit) si dezlegarea. Iaca nu e. Nu mai e. Din ce în ce mai multe ancore către locuri ce păreau serioase, perene, persistente, se dovedesc a fi fiind azi căderi în gol, către nimic. Se pare că nu trebuie să mai contam pe nimeni în acest univers virtual si volatil… mai ales când oferim dezlegări. Acuma, na beleaua, aveam încă o foto ghicitoare de re-dezlegat.

* * *

A sosit iată si ultima zi de 1 Aprilie de anul acesta, taman la moment… si nu orice moment, ci… Unu Mai… florar… în care se pregătesc mici… atenții, acasă sau în deplasare la… mare (mici la mare) sau la… Bere voiești ? Bere să fie. In fine facă-se fiecăruia după plac, în punctul de inflexiune care separă, fractalic, exact ca în p(r)oză, întâiul Aprilie de anul acesta (trecut), de întâiul Aprilie de anul acesta (viitor)… lăsând loc infinitezimal (infinit?!), pentru glume si păcăleli din ce în ce mai mici si mai bere, în mai toate lunile iunie, iulie, de peste an, între fiecare prier si fiecare florar… flecar… Căci e ha, e ha, e halima… Cu promptitudine si profesionalism, oferim, în aceste momente solemne, emoționante, dezlegarea foto(n) ghicitorii „haos si/sau infinit”:

Nu-i o dezlegare ușoară. Nu-i mură-n gură. Căci încă nu s-au copt murele. Necesită o mică încordare, nițel efort, pentru traducere si înțelegere si acceptare, a sugestiei neliniștitoarei inclusă în dezlegarea foto(n) ghicitorii. Sper că prea cinstitul cititor citit si unic al Arcei lui Goe va avea încredere în recomandarea noastră si va parcurge dezlegarea încercând s-o dezleagă după mintea si sufletul sau. Așteptam cu interes impresiile celor care or avea curajul, bunăvoința, norocul si dorința de a le exprima… căci e ha, e ha, e halima…

Veriga de legătură între fractali si haos este complexitatea. Unde-i „exces” de complexitate se întâmplă tot soiul de monstruozități precum haos-uri si fractali. Iar complexitatea se ascunde în numere mari, nesimțit de mari… așa de mari că frizează infinitul. Revenind la oile noastre as zice că haosul este mult mai fascinant decât fractalii si fractalismele… In imaginea propusă ca foto ghicitoare, partea fractalică îi conferă frumusețe, o face să fie atractivă, captivantă, plăcută privirii, un ambalaj digerabil, înșelător, pentru grozăvia care se ascunde dincolo de fuzionarea culorilor. Adevărata si adânca emoție a acestei pozne vine din a haosul pe care-l conține si care induce neliniștitoare si tulburătoare sugestii despre natura lumii si a locului bietului om în ea.

epi-log:

Ideea care străbate din această ilustrare grafică fractalică a haosului care guvernează lumea este destul de tulburătoare… In acest model relativ simplu, format din doar 4 atractori (3 magneți si cu planeta 4), si un corp de probă suspendat, se pot observa lucruri oarecum neașteptate. Deși în deplasarea pendulului nu există nicio incertitudine (traiectoriile acestuia fiind perfect calculabile, determinabile, în funcție de condițiile inițiale: (a) masa bilei, (b) lungimea firului, (c) poziția de plecare a bilei, (d) pozițiile magneților, (e) intensitățile câmpurilor magnetice, (f) intensitatea gravitației), se poate constata totuși o sensibilitate cvasi-infinita a sistemului în raport cu valorile parametrilor (a)-(f)… Ne-am aștepta la o oarecare proporționalitate între variația parametrilor de intrare si parametri de ieșire care descriu starea finală stabilă în care ajunge (eșuează) nefericita bilă. Ca să simplificăm discuția (în special pentru cititorul profan) să considerăm că păstram constanți toți parametri cu excepția poziției inițiale din care este eliberată bila. Stările finale posibile sunt doar trei, mari si late, distincte, bila ajungând de fiecare dată în repaus relativ captată de unul dintre cei 3 magneți. Stările inițiale sunt o infinitate, corespunzând pozițiilor de start a bilei care pot fi alese în orice punct corespunzător (prin proiecție) planului in care se găsesc magneții. De la un experiment la altul putem modifica punctul de start foarte puțin, infinitezimal de puțin. După câte se poate constata din desen, există in jurul fiecărui magnet o arie compactă, în care fiecare magnet e stăpân. Câtă vreme păstrăm punctul de start în acea vecinătate, chiar modificându-l substantial de la o un experiment la altul, bila va fi in final captată de magnetul cu pricina (niciodată de ceilalți doi)… ceea ce pare firesc, intuitiv, in acord cu așteptările noastre. Ne așteptam ca pentru a face bila să fie în final captată de alt magnet va trebui sa modificam destul de substantial (semnificativ) poziția inițială a acesteia… Adică o schimbare categorică (dramatică) a stării finale, presupune o schimbare categorica a stării inițiale… ceea ce se si întâmplă (atunci cand punctele de start in care bilei i se dă drumul să penduleze se află) în zona centrală din poză, din apropierea magneților care-si împart, aici, echitabil zonele de influență. Intr-un univers „normal”, „previzibil”, „cu bun-simț”, cei trei magneți si-ar fi delimitat în mod clar categoric zona de influență… până la infinit. Desenul ar fi arătat foarte simplu cu trei sectoare egale, fiecare cu un unghi la centru de 120 de grade, separate de frontiere liniare… In „realitate” se observa ca lucrurile nu stau deloc așa. De îndată ce reluam experimentul alegând ca punct te start pentru pendul, puncte mai îndepărtate de zona centrală, se constată că variațiuni oricât de mici ale acestora (până la a infinita zecimală !!!!), pot conduce la stări finale net diferite… Dăm drumul bilei dint-un punct de start si ea ajunge în final captată de magnetul galben. Mutam punctul de plecare la o distanță de 0,000000000000…(n)1 si bila își schima categoric destinația, ajungând să fie captată de magnetul roșu. O mutam iarăși încă si mai puțin decât înainte si stare finală se schimbă din nou… Nu există nici urmă de vreo proporționalitate între mărimea variației parametrilor de intrare si starea finală în care va ajunge bila… Cu cât ne aflam mai departe de centru cu atât sensibilitatea este mai netă, mai categorica. Două bile (soț si soție) aflate initial foarte, foarte aproape una de alta, aproape în același loc (dar vai, nu chiar în același), odată intrate în vâltoarea forțelor cosmice (în principal gravitația si derivatele ei) vor urma traiectorii independente, diferite, uluitor de diferite, iar șansele de a eșuă împreună in aceeași stare finală sunt mici… In cazul acesta simplificat, probabilitate este de 33,(3) %… pentru ca există doar 3 magneți… (plus Pământul pe post de gaură neagră)… In universul cvasi-infinit în care numărul atractorilor este indeterminat (miriade de atractori) haosul este categoric mai adânc, iar șansele ca două entități care au fost la un moment dat (întâmplător) aproape împreună să sfârșească împreună sunt cvasi-nule.

Drama demonului lui Laplace (pentru cine si-l mai amintește pe acest nefericit demon si sarcina lui) nu rezidă în inabilitatea sa de a calcula cu putere infinită, cât in imposibilitate de a stabili cu precizie infinită condițiile inițiale, momentul t-zero, starea universului la un moment dat, bunăoară în momentul actual. Cu un optimism bazat pe nimic, oamenii de știință, încearcă să acrediteze ideea big-bang ului ca moment inițial, simplu si relativ ușor de definit, fiind acesta un ceva simplu, punctual, fără timp, fără spațiu, fără masă… un pachet zero-dimensional de energie (într-o cantitate) finită (inițială), așadar un ceva perfect ordonat, cu o entropie infimă, minimă. Cu așa premise, chiar si în context cuantic, un demon al lui Laplace ar avea speranțe pentru un oarecare succes. Doar că vorbim aici despre niște premise de-a dreptul utopice. Tentativele de a rezolva drama iluziei realității prin alegerea arbitrară a unui moment zero imaculat este de-a dreptul hilară, dacă stai să te gândești. Stai?