(b)Arca lui goE

b-Log anonim, amator si ventrilog al celor fara de blog. Despre NIMIC

Arhivă autor

(i)Mor(t)alitatea stelara

Posted by Arca lui Goe pe noiembrie 7, 2018

Intrucat proza, pre-vestita sub titlul provizoriu „Povestea mea”, se afla inca in incertitudine (recreativa), pentru a face trecerea mai lina de la Procesul d-lui Josef K. (proaspat trezit din coma intr-o lume complet noua, necunoscuta), catre ipotetica viitoare Poveste de Nimic, vin cu o mica diversiune, tot proza scurta, tot poveste de nimic, dar la scara cosmica, intr-o adaptare tipic omeneasca, pe intelesul omului-câine. Cica Universul nostru ar fi fiind capabil de scenarii cu adevărat înfricoșătoare și, în acest caz, avem in fata o aparentă tragedie: două stele, tovarăși de-a o viață (or fi fost soț si soție), decid să se îndepărteze împreună de galaxia Calea Lactee. Dar după milioane de ani de aventură în spațiul intergalactic, una dintre stele o ucide și o consumă pe cealaltă, iar acum își continuă călătoria prin univers fiind mult mai strălucitoare decât înainte, înconjurată de o aura formată din rămășițele celeilalte.

Tot ce ar trebui să facem ar fi sa mergem la locul crimei si să investigăm: AICI

Posted in Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | 40 Comments »

Procesul

Posted by Arca lui Goe pe octombrie 29, 2018

Domnul Josef K. este absurd. Se stie. Mai putin se stie despre faptul ca dl. Josef K. este prost si fudul. Ar trebui sa poarete ochelari de vedere, dar fiind fudul, nu-i poarta, iar miopia ii joaca feste. In fiecare dimineata dl. Josef K. merge la serviciu, cu masina personală, mereu pe acelaşi traseu, presărat cu staţii de autobuz. In fiecare dimineaţă, in fiecare staţie de autobuz, dl. Josef K. (nă)zăreşte câte o femeie exotică, specială, având un indubitabil parfum de „je ne sais quoi”, aflata, cuminte, in asteaptarea autobuzului sau, cine ştie, poate chiar a destinului. In fiecare statie alt gen de femeie, stilul proletar, intelectual, vampă, artistă, modistă, mai fragedă sau mai coaptă, toată gama, fiecare insa aratand fabulos in felul ei, starnind imaginatia absurdului domn Josef K. In rest dl. Josef K. nu mai vede nimic pe traseu. Din cauza miopiei sale neslujita de ochelari potriviti, sau din cine stie ce alte misterioase cauze neidentificabile (oricum incompatibile cu aceasta proza scurată), dl. Josej K., nu vede niciun alt fel de pasageri in statiile de autobuz. Nu se zaresc niciodata nici copii, nici barbati, de niciun fel, nici femei sleampete ori neinteresante, si nici mai multe la olalta, in aceeasi statie. Fiecare statie este populată, dupa cum remarca dl. Josef K., cel absurd, prost si fudul, cu câte o singură femelă exotică, decorativă, dichisită cu charm si rafinament si plasată acolo, pe traseu, in fiecare statie de autobuz, special pentru a întreţine un soi de armonie universală, in drumul, altminteri anost, al d-lui Josef K., de acasă până la serviciu. Dl. Josef K. nu se miră, de o asemenea enigmatică distributie de probabilitate in univers, lasându-se in voia ei, bucurându-se de ea, si visand cu ochii deschii la clipa in care o va identifica in aceasta colectie (atat de greu de sortat) pe aceea cu care va rezona armonic, atat de brusc si de intens, încat, iesindu-si din timiditate, d-lui o va invita in masină pentru a-i oferi gratis o cursă de neuitat prin Univers, până la destinaîia dorită de acea domniţă. Dar zilele si saptamanile trec, consacrand spectacolul oferit de prezenta uluitoarelor femele în statiile de autobuz, (pe care dl. Josef K il savureaza din plin), însă, in afara de schimbarea toaletelelor exotice ale misterioaselor dame, care se asorteaza mereu in acord cu anotimpurile care trec, nimic altceva nu se intampla. Desi dl. Josef K. se uita intotdeauna, cu coada ochiului, la fiecare exemplar de pe traseu, totuşi niciuna dintre ele nu pare tentată să aibă contact vizual, ochi in ochi, cu dl. K. aflat la volan. De când a fost părasit de soţia sa, dl. Josef K. a ajuns să se uite dupa tot felul de fufe si să accepte ochi dulci de la te-ai mira cine, abandonand pare-se ideea temerară că ar putea-o culege, de pe traseul său zilnic, pe aceea specială si unică, pe care să o ducă la destinatie ca gândul si ca vântul. Totusi, într-o zi aurie de toamna, învaluită în lumina blajină a unui soare răsărind, dl. Josef K., miop si fudul, observă ca EA îl priveşte zâmbind timorată, din statia de autobuz, facandu-i un semn discret cu mâna. Speriat de întamplare, dl. Josef K. accelerează brusc în intersectie, pe roşu, izbind în plin un tramvai numit dorinţă, care circula regulamentar. Vestea bună este ca airbag-urile mercedesului său funcţionează. Vestea proastă este ca pe dl. Josef K, il aşteptă, iaraşi, un Proces.

O proza scurta in genul oniric Aici

Nota Redactiei: Un amamnunt nu lipsit de importanta, pe care, nu se stie de ce, naratorul a omis sa-l precizeze in povestea de nimic, de mai sus, este acela ca pe traseul folosit de către dl. Josef K., de acasă până la serviciu, nu circula, de fapt, niciun autobuz. Semnele care indicau statiile de autobuz erau vechi, ramase de demult, pe vremea în care functiona pe acolo o linie de transport in comun. Nu se stie daca dl.Josef K. ori alte personaje din poveste aveau sau nu habar despre acest mic amanunt.

Posted in Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 145 Comments »

Iesit din comun

Posted by Arca lui Goe pe octombrie 26, 2018

Prin definitie, orasul de provincie în România anilor 80 este cenusiu. Pe strazi, in magazine, în locuri publice, oamenii sunt rari si blazati. Zombies. Monotonie absolută. Animatie spre zero. Singurele locuri în care oamenii se adună la olată sunt cozile de asteptate, dosite prin spatele magazinelor alimentare. In rest apatie totala. Locuri in care nu se intampla niciodata nimic. Peisaje dezolante. Blocuri coscovite. Buruieni. Incremenire. Beznă. Domnul S.P. se află intr-un astfel de oras, în plină zi, merge grăbit pe stradă, prin centru, aproape că aleargă. Pare disperat să ajungă undeva. Se opreste pentru câteva clipe să-si tragă sufletul. Priveste uluit in jur. Nu se zăreste nici țipenie. Nicio fiintă. Nicio miscare. Toate magazinele sunt închise. Pustii. Goale si pustii. Vânzătoarele nicaieri. Nicio masină nu circulă pe stradă. Pe nicio stradă. Niciun om pe trotoare. Orasul pare abandonat. Părasit. De jur imprejur o linsite nefirească, totală, apasatoare, înfioratoare, îngrijoratoare. Toata lumea s-a evaporat în neant. Senzatia de solipsism îl ameteste putin pe domnul S.P. D-lui ar trebui să fie înspaimantat de întamplare, dar nu, nu este, pentru că d-lui stie foarte bine care este explicatia stiintifică a faptului că, momentan, se află singur în Univers. Astazi, acum, Universitatea Craiova are meci în cupa UEFA, în sferuri, împotriva unei echipe din Germania: FC Kaiserslautern. Fără nicio exceptie întreaga suflare, comunitatea de zombies a orasului, tineri si bătrani, bărbati si femei, populatia este conectată integral la fenomen. Toată lumea este fie pe station, fie acasă în fata televizorului. Nimeni nu este pe strazi, în magazine, în fabrici si uzine, iar partidul stie, stie dar inchide ochii si tolereaza sabotarea economiei nationale. Pentru că azi si partidul face acelasi lucru, se uita hipnotizat la Balaci si compania. Dupa ce dl. S.P., ajuns târziu în oras, a încercat zadarnic să găsească un bilet în plus, sau să se strecoare altfel în stadion, se grăbeste acum sa ajungă la un prieten, ca măcar să poata vedea meciul la televizor, în alb-negru. La un televizor Diamant.

Si a urmat. Tot așa cum oceanul își retrage apele înspre larg înainte de a revarsă furia tsunami-urilor asupra țărmului tot așa, după doua ore de părăsire, orașul și-a ieșit din cochilii și din carapacea stadionului și s-a revărsat nebunește pe străzi. Craiova a învins și este în semi-finalele cupei UEFA. Victoria era cumva așteptata dar grandoarea spectacolului oferit pe străzile unui oraș altminteri amorțit este amețitoare și neverosimilă. Animație, muzică, steaguri, scandări, lume de lume. Străzile sunt pline de mașini care claxonează, semnalizează, „dacii” din toate județele, cu oameni uluiți de întâmplare care nu se îndura să plece acasă, căscând gura si ne venindu-le sa creadă ca ceea ce se întâmpla este adevărat, este aievea in Romania anilor 80, si ca într-un oraș mort, paralizat, înțepenit în anii de agonie ai comunismului biruitor la orașe si sate, se poate întâmpla așa ceva, un extaz generalizat, o bucurie fără margini si fără piedici, unică, de care sunt contaminați si pe care o trăiesc împreună, fără excepție, toți cetățenii, toata lumea. Destul au fost uniți in tăcere, doar la necazuri, la cozi si la obida, astăzi a venit de nicăieri, din fotbal, o bucurie uriașă, imensă, care le da voie sa fie împreuna într-o mare si inexplicabila fericire, sa se cunoască cu toții între ei, fiecare cu fiecare si cu toata lumea, ca într-o mare familie. Autocare cu turiști străini (!!!) veniți din Germania Federală (!!!), blocate in trafic, băbuțe frivole dansând twist cu fanioanele Universității Craiova agățate de gât, lume de lume, pestrița, lozind fără țintă pe străzi, se aduna cumva, nu se știe cum, la km zero, în centrul orașului, în fata hotelului Jiul. Profitând de întâmplare poetul A.P. toarnă un cenaclu ad-hoc, gratis, în fata a aproape o suta de mii de cetățeni veseli si buimaci, până târziu in noapte, la lumina reflectoarelor. Nu i-a strâns aici nici partidul, nici foamea. Nu se dă nimic, în afara dreptului neverosimil (acordat, acceptat pentru o clipă) de a-si exprima public si liber bucuria oferita de Balaci si compania, care au reușit ceva ce partidul n-ar fi fost în stare sa facă niciodată, si anume s-o învingă la ceva, la orice, pe Germania Federală. De mâine ne întoarcem înapoi în cenușiu, în blazare, în foame, în sărăcie, în fabrici si uzine, în planul cincinal înainte de vreme, dar până atunci, în noaptea asta, o facem lată, strigând din toți bojogii „Știința, Știința orice ar fi noi mereu te vom iubi”, si „Iliuță al nostru e cel mai bun din RSR”.

* * *

Greu de presupus ca va mai exista prea curând, in vreun oraș din Romania, vreun eveniment capabil să stârnească emoții de o asemenea anvergura de care sa fie contaminați, ca unul, toți cetățenii fără excepție, precum a reușit odinioară Craiova Maxima, cu ai săi Lung, Negrilă, Tilihoi, Stefanescu, Ungureanu, Țicleanu, Beldeanu, Balaci, Donose, Crișan, Cămătaru, Cârțu, Geolgău, Irimescu, Boldici, Adrian Popescu si, cu voia d-voastră, ultimul pe lista Sebastian Domozină.

Posted in Imperiul Cuvintelor, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 12 Comments »

Bunica

Posted by Arca lui Goe pe octombrie 20, 2018

Când a murit bunicul, bunica nu l-a plâns cu lacrimi. L-a bocit cu jale, cum cere datina, dar cu lacrimi nu, nu l-a plâns. Nici pe el, nici pe ea. Era iarnă. Era frig. Era îngheț. La cimitir, la îngropăciune, ningea, cu fulgi rari izgoniți încolo si încoace de rafale de vânt. Bunica ședea acolo in fata mormântului împietrită, imobilă  ca un monument funerar. Era înfășurată într-o broboadă groasă neagră care-i făcea capul să pară disproporționat de mare în raport cu trupul mic, împuținat, cocoșat. Cu fața pământie, cu nasul coroiat si cu ochii mici si ficși scufundați in fundul capului părea o cioară uriașă împăiată. Nu clipea nici măcar când îi intrau fulgi de zăpadă in ochi. Un icnet neașteptat i-a ieșit din piept atunci când prima lopată de pământ înghețat a căzut pe cosciugul bunicului si fața parcă i s-a înnegrit si mai tare, dar nicio lacrimă nu i-a umezit privirea.

Șapte ani la rând, după datină, bunica l-a pomenit pe bunicul. I-a îngrijit mormântul la cimitir, i-a pus lumânări când se cuvenea, i-a dat oua roșii de pomană peste groapa în nopțile de înviere, si, de doua ori pe an făcea pomană acasă, cu mare fast si pompă, vara in curte, iarna, mai înghesuit, înăuntru. Era un eveniment social de anvergură, la care participa tot satul.  Pregătirile începeau cu săptămâni înainte, si implicau aproape toate rubedeniile. Greul cădea pe bunica dar si pe fete si pe nurori. Cuptorul mergea trei zile încheiate ca sa facă pâine, colaci si mălaie. Sarmale, fasole, cozonaci, colivă, țuică si vin erau gata din belșug pentru un puhoi de oameni, tot neamul si tot satul. Ne strângeam întotdeauna cu toții, noi copii fiind, si aveam, cum s-ar zice „good time togheter”.  Evenimentul nu avea nimic macabru, funerar. Nu suna muzica, nu se spuneau glume, dar atmosfera era veselă si senină. Bunicul era pomenit din când in când in formule ritualice… „primește Doamne pentru sufletul lui Costea…”, dar in rest oamenii si muierile, si copiii beau, mâncau si vorbeau de ale lor, de cele aflate pe agendă, la ordinea zilei. Nu rar, unii, unele se abțiguiau si deveneau mai gălăgioși decât trebuia, drept care bunica le dădea rația pentru acasă si-i trimitea cu Dumnezeu. La pomenirea de șapte ani a fost invitat acasă si preotul satului. A fost așezat cu mare cinste in capul mesei, si toata lumea a fost mai smerita si mai tăcută in prezenta sa. Intr-un moment de tăcere, când nu se auzeau decât lingurile lucrând in farfurii, bunica l-a întrebat pe popa:  „Părinte,  cați ani trebuie pomenit mortul? Am auzit ca prin alte parți s-ar pomeni noua ani, nu șapte.”  Popa a terminat de înghițit sarmaua pe care o mesteca, a mai luat o gura de țuica, s-a șters la gura si a zis: „Deh, cate bordeie atâtea obiceie. După canon atâta trebuie, șapte ani. După aia mai puțin, cine vrea, o coliva, un colac, in familie.” Bunica a părut cumva dezamăgita de răspunsul preotului, fata schimbându-i-se parca a tristețe si spaimă.

(Continuare de Aici premonitii-sau-premeditari – Cateva luni in urma. ) Era vara, vara înalta si fierbinte. O vara din aceea la tara in care liniștea unei după-amiezi se aude până la cer. De dimineața bunica ne-a împărțit colaci cu oua, brânza si prune si ne-a pus sa zicem „bogdaproste” apoi îmi zice oftând din rărunchi: Astăzi se împlinesc șapte ani si jumătate de când a murit bunicu-to. Ar fi trebuit sa facem pomana ca lumea, ca-n toți anii. Popa e tânăr si poate nu știe bine, poate știu mai bine ăia de pomenesc până ala noua ani. S-a dus apoi in gradină si l-a bocit sec pe bunicul, invocând cu jale urmele unor reparații făcute la gard, atribuite defunctului bunic. Si dimineața a trecut, si ziua s-a încins ca un cuptor, si liniștea s-a lăsat peste sat rămânând in aer doar zumzetul vag al miriștilor, populate cu milioane de lăcuste, sa răzbată spre auzul cui sta sa asculte tăcerea din aer. O femeie trece pe drum si o striga pe bunica: Da’ Riţă, i-a fă-te până aci că vreau să-ţi spui ceva.  Bunica se duce la gard si femeia ii spune ceva încet, aproape in șoaptă. Bunica nu zice nimic. Apoi femeia pleacă in drumul ei. Bunica se întoarce in curte cu ochii plini de lacrimi. Se așază pe treptele scării, si plânge încet, ștergând-si ochii cu coltul broboadei. „Ce e bunico, de ce plângi? Ce ti-a spus femeia aceea?” „Femeia aia a fost in satul meu si mi-a spus de un om de acolo că a murit. Era leat cu mine”. „Era rudă?”, „Nu, nu era rudă, era un om din sat, pe care nu l-am mai văzut de 50 si de ani.”    

Pentru cei care nu indraznesc sa scrie nimica-niciodata… o recomndare de lectura ÎMI PLACE SĂ SCRIU!

Posted in Imperiul Cuvintelor, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 133 Comments »

Am vazut cum se naste un om

Posted by Arca lui Goe pe octombrie 13, 2018

Timpul: Ultimii ani ai epocii de aur. Locul: Redactia unei reviste studentesti. Personaje: Fel de fel de lume, studenti cu veleitati jurnalistice sau simpli gura-casca aflati prin zona ca bagatori de seama sau in cautare de socializare gratis, care persistand mai indelung prin zona, care evaporandu-se rapid si discret dupa cateva aparitii meteorice in for. In mod oficial revista este organul local de presa al organizatiei studentilor comunisti, apare o data pe luna si este rezultatul muncii si distractiei a circa 10% din populatia prezentă in redactie, in general cam aceiasi. In mod neoficial redactia se ocupă cu satisfacerea formală a cerintelor tovarisilor in cateva dintre articolele si editorialele plasate in primele pagini, ca pret de platit pentru tolerarea in paginile de pe coada a lucrurilor care-i preocupă, in realitate, deoptrivă pe redactori si pe cititori: evenimente studentesti, tabere, baluri, muzica, filme, susanale, cancanuri, chestii socoteli, si chiar mici sopârle si diversiuni in contra partidului unic. Redactor sef este unul „popescu„, un tip din anul IV la filologie, cu origine sociala sanatoasă, care se chinuie sa fie de comitet, adica popular. Ceea ce si este. El este cel care decide care materiale sunt incluse in numarul in curs, inainte de a fi trimis mai sus spre aprobare. E suficient ca el sa spuna: „Dupa cate ii cunosc eu pe tovarasi, materialul asta n-o sa treaca, asa ca n-are rost sa ne batem singuri cuie in talpa” si gata materialul este scos de pe lista. Cert este ca doar rareori se intampla ca cenzura tovarasilor sa fie mai exigenta decat a redactorului sef, asa ca de regula fiecare numar al revistei apare practic necenzurat, dovedindu-ni-se, daca mai era nevoie ca avem o libertate de exprimare reala, nu ca in occident. In plus ar fi de zis despre insul „popescu” că, desi este mai degraba urât si inatractiv ca barbat, are totusi un succes la femei peste medie, bucurandu-se de atentia multora dintre studentele dornice sa se afirme (si) ca ziariste. In mod oficial prietena lui este o studenta din anul I de la matematica, o bruneta frumusica foc, si isteata pe deasupra, pe care obisnuiam s-o aburesc ocazional cu vrajeala meta-fizica si cu tot felul de taine intelectuale, prin redactie sau pe la cate o cafea. Nu stiu cum i-au ajuns la urechi insului „popescu” aceste fapte nevinovate, si cum i-or fi fost sporite de a tras el concluzia ca treaba asta i-ar putea asasina viitorul de familist, dar cert este ca intr-o zi mă prinde singur in redactie si-mi zice asa pe nerasuflate „Bai sa stii ca „adela” nu e doar prietena mea, e logodnica mea”. „Asa si?”, zic eu făcând pe niznaiul. „Pai o sa ma insor cu ea?”, „Bine ma, sa fie intr-un ceas bun. Dar tot nu inteleg de ce-mi zici mie despre asta. Vrei sa ma inviti la nunta?”, „Nu må, zice el, dar voiam sa stii”. N-o sa credeti dar interventia insului a avut efect. Am evitat sa mai prestez vrajeala la d-soara „adela„. Asta dupa ce am facut o trecere in revista a posibililor „turnatori”, ajungand la concluzia ca singura persoana capabila sa ma raporteze miseleste „popescului„, era chiar „adela„, ea insasi in persoana, din motive la care (pe vremea aceea) am refuzat sa ma gandesc. In tot cazul mi s-a parut ca intamplarea are un aer usor prea suprarealist pentru gustul meu. Daca pana la urma „popescu” s-a luat sau nu cu „adela” asta nu mai stiu. Dar uite ca m-am luat cu vorba, deviind intr-o directie gresita, caci proza scurta, aici de fata, era dedicata altei intamplari din viata „popescului„.  Dupa cum spuneam, prin redactie se vânturau fel de fel de feţe palide de pe la toate facultaţile, care de care mai altfel decat ceilalţi, fiecare cu povesti pe profil, inclusiv medicinisti si mediciniste. Astia de la medicina reuseau intotdeauna sa capteze atentia povestind despre cum lucreaza ei pe cadavre umane in laborator, sau ce cazuri grozave au mai vazut prin spitale, unde se duceau fie pentru practica fie in vizite de lucru, insotindu-si profesorii care erau si doctori in spital. Din vorba-n vorba au ajuns sa povesteasca cu lux de amanunte despre cum asista ei la nasteri, la maternitate. „Popescului” chestia asta i s-a parut uluitoare si a zis ca i-ar placea si lui sa vina daca s-ar putea. Si s-a putut. L-a inlocuit pe unul dintre medicinisti si s-a dus sa caşte gura la femei care nasc. Omul a fost uimit, impresionat pana la lacrimi. A intrat in redactie, si vadit emotionat, a ridicat mainile in aer si ne-a zis: „Bai fratilor, am vazut cum se naste un om.” Ne-a povestit ce-a vazut si ce-a simtit si ne-a anuntat ca o sa scrie un articol tare despre asta. Vreo doua saptamani a muncit la articol, tinandu-ne la curent cu progresul, asa ca in sedinta de aprobare a materialelor, ni l-a citit, vadit emotionat, asteptand cu nerabdare sa ne vada impresiile . Nu mai tin minte cu exactitate ce continea articolul, dar imi amintesc ca nu era rau, ba dimpotriva. L-am aplaudat cu totii cat se poate de sincer. „Da må” –  zice el – ” dar dupa cate ii cunosc eu pe tovarasi, materialul asta n-o sa treaca, asa ca n-are rost sa ne batem singuri cuie in talpa si gata materialul a fost scos de pe lista.

Update: Intors surprinzator la d-lui in blog, dintr-un lung silentzum lugubru, dl.Tiberiu Orasanu propune si d-lui un soi de proze scurte… Se pare ca este un trend in lumea bloggerilor care n-au ales mutzenia deplina…

Alt update: Ca tot veni vorba despre vederea ochita inspre nasterea unui om (prin expulzare din paradisul sau primordial), poate ca n-ar fi chiar off topic sa venim cu o recomandare de lectura in care este vorba despre nasterea omului nou, fix acela a carui nastere a fost ratata prin in comunism prin avort precoce, si care reuseste iata sa se nasca in America corectitudinii politice si a ogarului purpuriu: AICI – stranepoata lui Winnetou, intr-un excelent paflet scris de conul Dorin.

Posted in Imperiul Cuvintelor, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 188 Comments »

Focule, vino cu mine (conti-nu-are)

Posted by Arca lui Goe pe octombrie 7, 2018

Ne machisem cu rom. Rom din acela cu miros tare, făcut din esență cu care gospodinele aromau prăjiturile. Ne rămăseseră câteva sticle de la petrecerea de joi, de la șură, și acuma, pentru ca ne strânsesem și împachetasem corturile pentru plecare, a trebuit sa ne debarasam de ele, așa ca le-am băut. Unii mai mult, alții mai puțin, și prin urmare unii eram mai veseli decât alții. Fusesem operativi la împachetare așa ca bagajele erau strânse, iar noi eram gata de drum. Doar ca până să vină autobuzul mai erau vreo doua-trei ore… Pe care trebuia să le omoram cumva. Era cald, toropitor de cald (nu știu dacă și de la  vreme sau doar de la rom) așa ca zic, „Eu mă duc sa mai fac o ultima baie in lac. Timp ar fi”. Unul dintre prieteni (din grupul ălora care nu se lăsaseră ademeniți prea tare de esența de rom), se uită la mine cu îngrijorare și zice „Bai, sâmbăta e, semnalmentele le ai, vârsta, meserie, tot… Vezi ca eu nu mai stau aici până marți când te-o scoate pe tine apa la mal. Hai mai bine să mergem și să mâncam ceva la stână”. Acum nu reușesc deloc să-mi amintesc dacă am mai făcut sau nu acea ultimă baie în lac  (așa îmbibat cu rom cum eram), probabil că n-am mai făcut-o, dar îmi amintesc că am fost la stână să mâncăm. Singurul meniu disponibil era „mămăligă cu brânză și cu margari… asta… cu unt”, după cum ne-a spus chelnerița, iar de băut, lichior de căpșuni.  Până să se facă mămăliga am savurat lichiorul de căpșuni (o minune) constatând în cele din urmă că provine dintr-o sticlă plina cu furnici moarte prin comă alcoolică. Barmanul s-a scuzat pentru incident oferindu-ne gratis încă un rând dintr-o sticla nouă, proaspăt desfăcută.

A venit și mămăliga, a venit și autobuzul și am ajuns la timp în centrul civic al orașului reședință de județ din care trebuia să luăm trenul înapoi spre casă. Plănuisem să ajungem mai devreme ca să bântuim un pic prin centru în căutarea unui bar sau a unui magazin de televizoare, unde să putem vedea episodul din Twin Peaks de săptămâna asta. Ca un făcut n-am găsit absolut nimic de acest gen, un motiv în plus să-l beștelim en gross pe amicul nostru care nu reușise s-o convingă pe Nada să coboare cu noi în oraș și să ne lase să vedem filmul la ea acasă, în garsoniera ei de cleștar. (Despre Nada, o poveste de nimic, poate altă dată.) Am plecat mahmuri și cătrăniți către gară, pregătiți să înfruntam cele trei ore de așteptare pe peron, în pace și reculegere. După o astfel de zi mi s-a făcut o sete teribila așa ca m-am deplasat cu greu până la bomba de la capătul peronului să-mi iau o limonadă. Si minunea s-a întâmplat din nou. In bomba aceea mizeră era un mic televizor la care tocmai începea Twin Peaks. Am ieșit afara si am dat un răget către grupul vesel informându-i despre miracol. La început nu m-au crezut dar până la urmă au venit cu toții umplând până la refuz bomba. Si uite așa n-am pierdut niciun episod din Twin Peaks la prima sa difuzare în România post-comunistă. Bine, nu spun acum că asta ar fi mare lucru, în sine, dar ca proză scurtă, la rubrica povestiri de nimic, la ce altceva ai putea să te aștepți măi dragă prea-cinstit cititor citit si unic al Arcei lui Goe?

Totuși episodul acela, care-și reface drumul spre actualitate (o actualitate de peste ani), prin această insignificantă proză scurtă, are o încărcătura artistică specială: visul Laurei Palmer. Se făcea că nu (mai) murise, ci îmbătrânise nițel spre patruzeci și ceva, într-un univers paralel, ușor imposibil, şi că își petrece ultima seara de vacantă, împreună cu presupusul ei soț, la malul oceanului, pe o plajă aproape pustie, în întunericul nopții. Mugetul valurilor înalte si șuierul vântului fac scena să (a)para mută, nici măcar clinchetul cupelor de șampanie ne răzbind spre auzul spectatorului.  O lună plină, alunecând înșelător prin spatele unor nori fugari, îl avertizează pe acel spectator (pasager / accidental / virtual) că, în aceasta „viziune aproape hieratică„, nimic nu este precum pare, și că multiple universuri paralele, își impart, în mod barbar si bizar, recuzita de materie, nisipul, apa, valurile, actorii, șampania, paharele, luna, norii, reușind sa alcătuiască în mod miraculos și straniu scene din filme diferite, din realități diferite, poate chiar din viața mea, a ta, sau a cine stie cui. Despre drama onirică a Laurei Palmer poate altă dată, cu ocazia altei beții.

Update: Cu putin noroc din intamplare se poate starni pofta de pro-duce proza scurta cu povestiri de nimic si altora, dintre noi astia scriitorii anonimi, clandestini si incipienti… si daca se vor starni destui ca sa amorseze un complex chimic cu potentail catalizator, atunci poate se va declansa un fenomen huvachian cu auto-intretinere, precum reactiile nucleare in lant, povestea unuia, starnind povestile celorlalti si tot asa. Desi mai e inca foarte mult paana departe, iata exista semne. Neamtzu Tziganu (de ex) a produs pe blogul sau o poveste sensibila in care deapana niste amintiri de suflet (pe care a re-produs-o si aici pe Arca, merci neicå, mi-a placut). Merita citita la fata locului intrucat acolo este ilustrata si cu cateva fotografii care merita toti babii: La Grâusor.

Posted in Imperiul Cuvintelor, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 48 Comments »

Focule, vino cu mine (varianta a doua)

Posted by Arca lui Goe pe octombrie 4, 2018

Eram un grup de prieteni si ne facusem obiceiul ca in fiecare an, pe la inceputul lui august, sa ne retragem doua saptamani, cu corturile, intr-un loc uitat de lume, undeva la munte, intr-un soi de Twin Peaks local, ce-si astepta resemnat demonii care insa se incapatatanau sa nu se arate, lasand locul prada unei blazari calme si odihnitoare, un loc in care nu se intampla niciodata nimic si in care totul arata la fel an dupa an. Cat eram acolo, o zi de duceam pe traseu, pe munte, prin pesteri si pe cheiuri, iar alta o petreceam in huzur pe malul lacului la plaja si innot. Erau in acel Twin Peaks trei astfel de ape, iar ritualul anual al acestui periplu devenise de neevitat. Stateam o saptamana intr-unul din nodurile acelui spatiu, apoi ne strangeam catrafusele si ne mutam tabara instalandu-ne ritualic intr-un alt centru al aceluiasi Twin Peaks, pentru inca o saptamana. Asteptam un an intreg intialnirea cu acest univers paralel in care evadam total pentru doua saptamani si in care acceptam cu bucurie sa fim complet si bilateral deconectati de restul lumii. Nu pastram niciun contact cu exteriorul, si nimeni nu avea cum sa ne contacteze in acest rastimp, in care, in restul lumii se putea intampla (aproape) orice fara ca noi sa aveam habar.

Intr-o vara din acestea, pe vremea in care la televizor se difuzau tenebroasele episoade ale serialului Twin Peaks, spiritul intamplarilor imaginare din filmul lui David Lynch a reusit sa intre in atingere cu spatiul real in care ne refugiasem. Reusisem in mod miraculos sa urmarim episodul din Twin Peaks de sambata treacuta, la televizorul portabil al unor turisti fantoma adusi acolo de providenta, dar intre timp se facuse marti, ziua celor trei ceasuri rele, in care urma sa ne mutam tabara pe marginea altui lac. Ne-am strans calabalâcul dis de dimineata, si am pornit-o la drum. Trebuia sa ajungem pe lumina la destinatie ca sa avem timp sa ne instalam corturile, dar drumul a durat mult peste asteptari caci pentru o mare parte din el ne bazam pe o masina de ocazie, care s-a incapatanat sa nu apara. Cele trei ceasuri rele le-am petrecut toropiti de caldura pe marginea drumului asteptand. Intr-un tarziu a oprit o duba dubioasa, hodorogita, fara ferestre, plina de praf si mizerie. Soferul a zis ca ne poate lasa aproape de locul in care doream sa ajungem numai ca drumul va fi lung si in spate nu are sacune si va trebui sa stam pe jos daca ne convine. N-aveam de ales asa ca ne-am inghesuit in duba, in comartimentul fara ferestre incuiati pe dinauntru. Praf, caldura, intuneric. Usa din spate era putin indoita si nu se inchidea bine asa ca ramasese o fanta ingusta prin care puteam vedea o felie extrem de ingusta din lumea de afara. Nu prea stiam bine locurile si prin fanta aceea nu reuseam sa recunoastem mare lucru. Claustofobie, panica… Oare unde ne-o duce individul cu moaca dubioasa. Ma zgaiam prin crapatura si le raspundeam monoton celor care ma intrebau: Ce se vede?”… Padure. Padure. Padure… Incepusem sa pierdem simtul timpului dar si simtul umorului. Habar nu aveam cate ore trecusera. Se insera. Nimeni nu zicea nimic cu voce tare dar toti aveau intiparita pe moaca un soi de ingrijorare in legatura cu finalul acetei intamplari, in care ajunsesem sa aratam teribil in acea semi-obscuritate, de nerecunoscut, plini de praf si naclaiti de transpiratie. Ca sa mai schimbe „vorba” (tacerea aceea elocventa) unul dintre noi zice: „Bai nu stiu voi dar eu unul cum ajungem acolo fac o baie in lac, fie ce-o fi. Pun eu cortul dupa aia la lanterna”.  Intr-un final hârbul s-a oprit undeva. Am tresarit cand am auzit usa din spate deschizandu-se. Eram pregatiti pentru orice. Am dat cu ochii de sofer care ne-a zis ranjind: „Gata băi ati ajuns. Hai repede cate zece lei de caciula ca ma grabesc.” Am rasuflat usurati, am marcat banul, si am luat-o din loc cu rucsacele in spate.

Se innoptase de-a binelea cand am ajuns aproape de locul de campare, precipitandu-ne care cum puteam spre acel liman, cu gandul ca in curand vom plonja in apa lacului. Am vazut de departe flashuri de lumina repetate, inexplicabile, in apropierea pontonului, si, pe masura ce ne apropiam nedumerirea sporea si ritmul pasilor nostri scadea, incet, incet. Era ceva lume adunata acolo. In mijloc, intins pe iarba era un om mort, inecat, vânat, plin de mâl, exact ca Laura Palmer, si un fotograf legist ii facea poze, din diverse unghiuri folosind blitzul. Am aflat ca se inecase sambata seara, cand plecase singur pe lac, cam in timpul in care se difuza Twin Peaks. Il cautasera in zadar, iar acum apa il scosese umflat la mal. Am aflat cu stupoare ca avusese aceeasi varsta si aceeasi profesie ca si mine. Eram acolo blocati, stand asa prosteste cu rucsacele in spate, nestiind ce sa facem.  Nu stiu cat am ramas asa, agatati in imponderabilitatea momentului. Am auzit deodata dinspre sosea: „Un-doi, un-doi, un-doi-trei-patru”, si am zarit o femeie la vreo 40 de ani, inalta, blonda, supla, imbracata in costum de jogging, urmata la doi pasi in spate de o fetita de vreo 8-9 ani, facandu-si alergarea, venind direct spre noi. Nimeni n-a reactionat in niciun fel. Nimeni n-a incercat s-o opreasca inainte de a ajunge la ”faţa locului”. Cand a ajuns s-a oprit langa mort continuand, impreuna cu fetita, sa faca alergare pe loc, un-doi, un-doi. „Ce e aici?”, l-a intrebat pe fotograf. „Inecatul de sâmbata” a raspuns aceasta. Continuand alergarea pe loc doamna si-a urmat interogatoriul: „A fost anuntata familia?” „Dar procuratura?”. Am aflat ca un procuror este asteptat peste cateva ore. Lamurita de situatie, doamna urmata de fetita, a ocolit mortul in pas de alergare, pornind-o inapoi, la deal, pierzandu-se in noapte, un-doi, un-doi, un-doi-trei-patru. Laura Palmer? Twin Peaks?

Posted in Imperiul Cuvintelor, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 21 Comments »

Focule, vino cu mine (I)

Posted by Arca lui Goe pe septembrie 30, 2018

motto:

„Through the darkness of future’s past,
The magician longs to see.
One chants out between two worlds…
„Fire… walk with me.”
We lived among the people.
I think you say, convenience store.
We lived above it.
I mean it like it is… like it sounds.
I too have been touched by the devilish one.
Tattoo on the left shoulder…
Oh, but when I saw the face of God, I was changed.
I took the entire arm off.
My name is MIKE.
His name is BOB.”

***

Cand lunga vreme ai foarte putin, si acel ceva ti se ia sau ti se pierde, suferinta este… va conti-nu…

***

pana cand muzele se vor lasa induplecate sa ma viziteze pentru a picura in cuvinte (putine, cat mai putine, v-as ruga) continuarea acestei proze scurte, planuita in doua-trei episoade… l-as in-forma pe cititorul citit si unic al Arcei lui Goe ca proza scurta se mai poate citi AICI – Particula lui Dumnezeu si in genere AICI.

***

Focule, vino cu mine (varianta întâia)

Natura umana ne ingaduie si ne forteaza sa descoprim in permamenta necesitati noi, nenaturale, pentru care dezvoltam un cult, la limita obsesiv, ce ne face sa dorim irepresibil lucruri aparent dispensabile, in tot cazul neesntiale pentru fiintare, care insa ne absorb si ne consuma cu totul, transformandu-ne.

In vremuri de criza si saracie, aceasta nevoie disperata de a iesi din greatza existentiala si de a ne lasa consumati de atasamente nenaturale, isi gaseste cu greu drumul. In era de debut a fantomaticilor ani 90, nu aveam prea multe optiuni, asa incat un serial precum Twin Peaks era un drog pe care nu-l puteai evita sau refuza. Fiecare episod era un reper fix, o poarta de trecere care se deschidea o data pe saptamana, unic si irepetabil… iar ratarea unui asemenea episod era una dureros de definitiva.

Impreuna cu un grup de prieteni obisnuiam de foarte multa vreme ca, in fiecare an, la inceputul lui august, sa ne retragem cu corturile undeva intr-un astfel de loc, un Twin Peaks local, ce-si astepta resemnat demonii care intarziau sa vina. Stateam o saptamana intr-unul din nodurile acelui spatiu, apoi ne mutam tabara intr-un alt centru al aceluiasi Twin Peaks, pentru inca o saptamana. In acest timp, o zi eram pe traseu, pe munte, prin pesteri, si pe cheiuri, alta zi eram pe malul lacului la plaja si innot. Erau in acel Twin Peaks trei astfel de ape, iar ritual anual al acestui periplu devenise de neevitat. Doar ca anul acesta ceva umbrea intalnirea atat de asteptata cu universul paralel in care evadam total pentru doua saptamani. Era vremea in care la televizor se difuzau, sambata, episoadele tenebroase ale filmului lui David Lynch, iar intoarcerea noastra in paradis, inexorabil programata la inceput de august, avea sa ne coste doua episoade din Twin Peaks. Enorm. Un pret greu cu care nu prea reuseam sa ne impacam, facandu-ne fel de fel de visuri fanteziste despre cum am putea totusi sa vedem filmul.

Se inserase de-a binelea, iar in aer domnea o linste vecina cu infinitul. Ne intorceam de la pestera, coborand agale, istoviti si flamanzi, catre corturi. Printre ramuri se vedeau in departare licaririle galbui ale focurilor facute de altii pe langa corturi, si parca, parca, adus de vânt, se simtea miros de fum si friptura… Am cotit-o pe un drum forestier, pe malul raului, intrand in line dreapta spre locul unde campasem. La liziera padurii se zarea o lumina mica, alba, bizara, care nu se potrivea deloc in peisaj. Ne apropiam intrigati incercand sa ne lamurim ce ar putea fi. Pe capota unei Dacii era asezat un televizor portabil, alimenat de la bateria masinii, iar in preajma un cuplu de pensionari asezati pe sezlonguri se pregateau sa vizioneze episodul din Twin Peaks. Invitati prin gesturi simple de cei doi, am ramas cu totii pe un semicerc si am urmarit, in tacere, filmul. Continutul acelui episod se potrivea armonic cu miracolul de a-l fi putut viziona atunci cand ne luasem orice speranta ca o sa reusim.

Posted in Arcaluigoeologie, Imperiul Cuvintelor, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 23 Comments »

Cum m-am desparţit de prietena mea (a doua variantă)

Posted by Arca lui Goe pe septembrie 25, 2018

AvertismentPovestea relatată în această proză scurtă este imaginară, orice asemanare cu fapte sau persoane din realitate fiind cu totul şi cu totul întâmplătoare. Orice asociere cu realitatea este neavenită şi făcută de cititor pe propria răspundere.

Am avut odată o iubită care locuia în alt oraş. Ne vizitam din când în când, dar mai mult păstram legatura prin scrisori. Dragostea la distanţă era complicată şi plină de frustrari, compensate uneori de faptul că atunci când ne întâlneam, intesitatea emoţiilor sporea proportional cu pătratul frustrarilor suferite când nu eram împreună. Totuşi menţinerea unei relaţii prin texte scrise are darul de a induce încet, încet, insinuant, dar persistent, o imagine crescator falsificată, diferită, paralelă cu realitatea. Uneori aceste discrepanţe căpatau dimensiuni insuportabile şi ne certam. Ne-am desparţit de câteva ori, dar de fiecare dată, după zile sau săptămâni de tacere, unul sau altul mai dădea un telefon sau mai scria o scrisoare şi o luam de la capăt. Devenise un soi de ritual.

Odată, după o astfel de ceartă, am convenit să ne mai vedem o ultimă oară şi să ne înapoiem unul altuia scrisorile. M-am dus în oraşul în care locuia viitoarea mea fostă iubită, urmând să ne întalnim după-amiza, când ieşea ea de la serviciu, în parcul în care obişnuiam să ne plimbăm ca îndragostiţi. Intrucât nu plănuisem în nici un fel cum o să decurgă şi cât o să dureze aceasta ultimă întrevedere, m-am gândit că trebuie să am un plan pentru cazul în care o să mă prindă noaptea în acel oraş, aşa că mi-am făcut din vreme rezervare la un hotel.

Am asteptat-o (ca de obicei) la intrarea in parc. A coborât dintr-un taxi, care a ramas s-o astepte. S-a apropiat in graba, cărând pachetul cu scrisori. Mi-a spus ca ii pare rau dar nu poate ramane decat 5 minute căci trebuie sa ajunga la meditatie întrucât profesorul îi chemase in ultimul moment, cu o zi mai devreme, caci a doua zi trebuia sa mearga in alt oras la o înmormantare. Ce se mai putea spune in 5 minute? Mi-a intins pachetul cu scrisorile mele dar a refuzat sa primeasca inapoi scrsiorile pe care mi le scrisese. Mi-a spus ca prefera sa le stie impreuna, la un loc, si ca oricum nu poate sa le care la meditatie dupa ea. Ce ar fi zis profesorul si colegii? Niciun cuvant nu-si mai gasea drumul spre suprafata. S-a repezit si m-a pupat pe gura apoi a sarit in taxi. Mi-a aruncat un zâmbet chinuit si mi-a facut semn s-o sun. Si asa a disparut din viata mea. Am ramas in poarta parcului cu doua plase de scrisori. M-am gandit ce sa fac cu ele. Mi-a trecut prin cap sa intru in parc si sa le arunc in lac. S-ar fi acoperit lacul, ca de nuferi. Pana la urma m-am dus la hotel si le-am lasat in camera. As fi avut timp sa ma duc la gara si sa iau trenul inapoi acasa dar am decis sa raman peste noapte in acel oras daca tot platisem camera. Nu mai stiu cum mi-am petrecut dupa-amiaza. Spre seara m-am intors la hotel. M-am oprit pe terasa. M-am asezat la o masa si am cerut ceva de baut. Oferta era foarte saraca asa ca a trebuit sa ma multumesc cu un lichior Artic (de menta). Apoi cu inca unul, si inca unul, asezonate cu „alune americane”. La o alta masa era un mic grup vesel, un tip insotit de doua „dame”. Una dintre ele era destul de comuna, dar cealalta n-ar fi putut trece neobservata, blonda, platinata, incercand (si reusind un pic) sa aduca cu Marilyn Monroe, ma rog o versiune provinciala dar orisicat. Sorbeau din pahare, vorbeau, radeau, nu puteai sa nu-i bagi in seama. Probabil ca m-au surprins observandu-i caci dupa o vreme am bagat de seama ca se uita si ei catre masa mea, dandu-mi impresia ca discuta despre mine, un ciudat care sta singur la masa si bea Artic dupa Artic. Tipul s-a ridicat a venit la mine si mi-a spus ca daca mi-ar face placere ma invita la masa lor ca sa bem impreuna. Am fost luat prin surprindere asa incat in primul moment am vrut sa-l refuz, dar din cauza efectului Artic n-am apucat sa deschid gura prea repede asa ca am avut vreme pentru a doua opinie. De ce nu, i-am zis, si m-am mutat la masa lor. Am observat ca nici tipa aceea care era „destul de comuna” nu era deloc uratica. Dimpotriva. Semana foarte bine cu tipul incat am crezut ca este sora lui si ca ea ar trebui sa fie cea disponibila si motivul principal pentru care am fost chemat sa intregesc grupul. M-am gandit ca asupra ei ar trebui sa-mi focalizez atentia si sa uit de Marilyn Monroe, dar cand tipul a facut prezentarile am aflat ca de fapt nu este sora lui ci sotia lui, in timp ce Marilyn Monroe era o colega de-a lor din trupa de teatru amator si ca avusesera cateva reprezentatii in oras. Ce coincidenta, caci pe atunci si eu ma mai indeletniceam cu astfel de teatru pentru amatori. Erau cu totii cu 5-6 ani mai mari decat mine.  Am petrecut bine impreuna. Nu-mi amintesc cum ii chema pe cei doi soti, dar imi amintesc (cum as fi putut uita?) ca pe Marilyn Monroe o cheama Lucia. La plecare m-au invitat sa jucam un wist in patru in camera celor doi soti, ispitidu-ma si cu niste cognac Milcov care s-ar fi aflat acolo. Am jucat cateva runde de wist dar s-a facut tarziu si Lucia a zis ca e obosita si vrea sa se retraga in camera ei. Am profitat de ocazie ca sa ma retrag si eu. M-am oferit s-o conduc. La usa camerei,  care era vecina cu a mea, mi-a spus ca i-a sarit somnul dar ca i s-a facut foame si ca ma invita o gustare in camera ei. A scos doua sandwich-uri si o sticla de vin pe jumatate goala. Am mancat in liniste apoi ne-am luat paharele cu vin (paharele acelea borcanate care se gaseau pe la hoteluri pe vremuri), am stins lumina in camera  si ne-am dus la fereastra sa admiram peiajul nocturn al acelui oras strain. Priveam tacuti in zare, cuprinsi amandoi de un soi de stinghereala care nu anunta nimic bun. Probabil ca dupa se termina si ultimul strop de vin din pahar urma sa-i spun noapte buna si sa ma retrag. Linistea noptii era tulburata de un grup de cheflii care stateau pe trotuar si vociferau chiar sub fereastra noastra. Ce tipi galagiosi, a zis Marilyn Monroe, ar trebui sa le turnam vin in cap. Vrei sa le torn vin in cap? Am intebat. N-ai curaj, mi-a zis ea. Vrei sa vezi? am ripostat. Apoi fara alta vorba mi-am golit paharul de vin pe fereasta. Ne-am speriat de ceea ce avea sa urmeze retragandu-ne brusc de la fereastra, cautand un loc in care sa ne ascundem. Ne-am ascuns in pat, sub cearsaf, consolându-ne salbatic unul pe altul, in contra injuraturilor care se auzeau de afara. Inainte sa adormim, Marilyn Monroe mi-a soptit la ureche: Imi pare rau ca a trebuit sa le patam hainele nenorocitilor ălora dar de meritat a meritat. Dimineata m-am trezit târziu singur in camera de hotel. Am plecat in graba caci eram pe cale sa pierd trenul inapoi spre casa. Mi-am luat bagajul din camera alaturata, am lasat cheia la receptie si am fugit, uitand in urma doua pachete cu scrisori. Pe Lucia n-am mai vazut-o niciodata de atunci. Pe prietena mea fara nume n-am mai sunat-o si nu i-am mai scris. Nici ea nu m-a mai sunat pe mine. Mi-a trimis o vedere in anul urmator anuntandu-ma ca intrase la facultate, din a parta incercare. De vazut am mai vazut-o o singura data, la ceva ani dupa aceea. Ne-am intersectat  pentru cateva clipe pe plaja la mare, ea era impreuna cu sotul si cu fiul ei, eu impreuna cu sotia si cu fiica. Privirile ni s-au intalnit pentru o clipa dar ne-am scurs unul pe langa altul fara nicio vorba. De atunci nu mai stiu nimic despre ea.

Posted in Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 24 Comments »

Cum m-am desparţit de prietena mea (întâia variantă)

Posted by Arca lui Goe pe septembrie 24, 2018

Avertisment: Povestea relatată în această proză scurtă este imaginară, orice asemanare cu fapte sau persoane din realitate fiind cu totul şi cu totul întâmplătoare. Orice asociere cu realitatea este neavenită şi făcută de cititor pe propria răspundere.

Am avut odată o iubită care locuia în alt oraş. Ne vizitam din când în când, dar mai mult păstram legatura prin scrisori. Dragostea la distanţă era complicată şi plină de frustrari, compensate uneori de faptul că atunci când ne întâlneam intesitatea emoţiilor sporea proportional cu pătratul frustrarilor suferite când nu eram împreună. Totuşi menţinerea unei relaţii prin texte scrise are darul de a induce încet, încet, insinuant, dar persistent, o imagine crescator falsificată, diferită, paralelă cu realitatea. Uneori aceste discrepanţe căpatau dimensiuni insuportabile şi ne certam. Ne-am desparţit de câteva ori, dar de fiecare dată, după zile sau săptămâni de tacere, unul sau altul mai dădea un telefon sau mai scria o scrisoare şi o luam de la capăt. Devenise un soi de ritual.

Odată, după o astfel de ceartă, am convenit să ne mai vedem o ultimă oară şi să ne înapoiem unul altuia scrisorile. M-am dus în oraşul în care locuia viitoarea mea fostă iubită, urmând să ne întalnim după-amiza, când ieşea ea de la serviciu, în parcul în care obişnuiam să ne plimbăm ca îndragostiţi. Intrucât nu plănuisem în nici un fel cum o să decurgă şi cât o să dureze aceasta ultimă întrevedere, m-am gândit că trebuie să am un plan pentru cazul în care o să mă prindă noaptea în acel oraş, aşa că mi-am făcut din vreme rezervare la un hotel. Ne-am întâlnit pe o alee, fiecare având în mână câte o plasuţă cu scrisori, cea pe care o căra ea fiind semnificativ mai voluminoasă. Am pornit-o amandoi spontan, ca şi cum nimic n-ar fi fost mai firesc, spre una din băncile de pe malul lacului, pe care, pe vremuri, o consideram a noastră.

Ne-am aşezat fără vorbă. Am schimbat plasele cu scrisori. Am băgat de seamă că în plasa cu scrisorile mele, care-mi erau înapoiate, se afla şi un disc de pickup. Era unul dintre cadourile pe care i le făcusem cândva, dar din nefericire, acum nu reuşesc cu niciun chip să-mi amitesc ce disc era, parca un Beatles, nu stiu care. Stiu doar că atunci nu întelegeam de ce tocmai pe acela se gandise să mi-l înapoieze. Cine ştie!? Poate fusese prin preajmă, la îndemană, atunci când adunase scrisorile. Eu nu-i înapoiam niciunul dintre cadourile primite de la ea. Am întrebat-o de ce mi-l înapoiaza şi mi-a spus că l-a ascultat deja de prea multe ori şi că nu-i mai trebuie şi că s-a gândit că poate îmi trebuie mie. I-am spus că nu, nu-mi trebuie, şi ca drept dovadă l-am scos din plic şi am încercat să-l rup în două, cu un gest scurt şi convingator. Mare greşeală căci discurile astea sunt foarte flexibile şi până să reuşesc să-l rup a trebuit să încerc de vreo două, trei ori, într-o scenă în care m-am umplut de un ridicol sublim. Ea nici n-a râs, nici nu s-a întristat de ridicolul meu, rezumându-se să mă privească cu un zâmbet nedumerit.  Am aruncat cele doua jumatăţi în lac, separandu-l pe John Lennon de ceilalti, iar apoi m-am aşezat şi eu pe bancă. Am tăcut o vreme.  Apoi am vorbit banalităţi, despre cunoştinte comune, pe seama cărora obişnuiam să ne amuzam împreuna, despre cum stă cu învaţatul, căci urma să dea (iarasi) la facultate, şi despre tot felul de nimicuri, până când s-a făcut seară de-a binelea şi au ieşit stele peste lac. Mi-a spus că trebuie să plece acasă căci o aşteaptă ai ei cu masa. Ne-am ridicat şi am pornit-o împreuna spre ieşirea din parc. Ne-am despărţit aşa cum ne mai despărţisem de câteva ori, cu câte un zâmbet amar pe faţă, sărutând-ne firav şi timid, ca doi necunoscuţi ale caror buze se ating pentru prima oară. Inainte de a ne despărţi ea a ridicat privirea spre cer şi mi-a arătat cu degetul o constelaţie anume, spunându-mi: „Ea o să fie mereu acolo”. Apoi am urmărit-o cu privirea, îndepărtandu-se, până când s-a pierdut în întuneric pe stradă, înţelegând brusc că n-o s-o mai văd niciodată. M-am debarasat cu o durere surdă de pachetul cu scrisori, înghesuindu-l în primul coş de gunoi care mi-a ieşit în cale, în drum spre hotel, eliberandu-mă astfel de o literatură înutilă, definitiv pierdută. Doamne ce oi fi scris în toate scrisorile alea?

M-am oprit pe terasa hotelului hotărât să mă îmbatat cu lichior Artic (de mentă), ceea ce am şi făcut, revenindu-mi din mahmureală abia a doua zi când coboram din tren, în gara oraşului meu de reşedintă, acum şi el de duioasă amintire.

Posted in Imperiul Cuvintelor, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 10 Comments »

Prima zi de scoală

Posted by Arca lui Goe pe septembrie 21, 2018

Desi nu-mi amintesc decât cateva secvente din istoria si emotiile primei zile de scoală, tare mi-e teama ca odata ce voi incepe sa scriu despre asta cu greu voi putea sa ma pastrez in frontierele categoriei „proza foarte scurta”.  Cel mai probabil imi va iesi o proza semi-scurta. Nu am cum sa stiu de pe acum daca voi fi mai apoi in stare s-o rescriu mai intr-o varianta esentiala, concisa, punctuala.  Poate voi fi, poate nu, poate se va gasi altcineva s-o esentializeze.  Vreun martor binevoitor , detasat emotional de acea intamplare, aflat „intâmplator” in aria de acoperire a „Povestirilor de Nimic”, s-o gasi sa o aduca din condei la doua-trei randuri de poezie in vers alb.

Experienta mea de prescolar a fost una extrem de redusa, intrucat in perioada cu pricina familia mea era prinsa cu mutarea dintr-un oras in altul. Am fost cateva saptamani la o gradinita in micul orasel in care locuiam, apoi a trebuit sa ne mutam, dar pentru ca resedinta familiei din orasul destinatie nu era gata inca, am locuit o vreme la tara la bunici si am frecventat gradinita de acolo pentru fix o saptamana, rastimp suficient pentru ca mama sa realizeze ca nu este o experienta care sa mi se potriveasca. Dar despre gradinitele mele de draga amintire, alte proze semi-scurte, alta data.

Din debutul acele zile de 15 Septembrie imi regasesc emotiile care ma faceau sa am inima cat un purice dar nu-mi amintesc mai nimic despre cum au decurs acasa pregatirile de dimineata, nici despre drumul pana la scoala, nici de careul festiv din curtea scolii. Amintirile mele despre aceasta zi incep burusc pe culoarul scolii, tinand-o strans de mana pe mama, indreptandu-ne catre clasa. Imi amintesc vanzoleala nebuna, freamatul  si zumzetul colectiv in care eram prins ca-ntr-o curgere de apa. Abia acolo  emotia mea unica si personala, inchisa pana atunci inauntrul pieptului meu, s-a revarsata in afara si s-a contopit cu emotiile celorlalti, parinti si copii, intr-o mare si unica emotie, aceeasi pentru toata lumea. Unii copii plangeau in hohote de parca erau dusi la pierzanie, dar am vazut si parinti stergandu-si lacrimile de-mi venea si mie sa plang de plansul lor. Intuind ca am nevoie de o mica imbarbatare mama mi-a spus: Tu n-o sa plangi. Esti baiat si baietii nu plang (desi vai, si baietii plang, precum si caii se impusca, nu-i asa?). Am confirmat ca nu, nu plang si m-am tinut tare.  Am ajuns in clasa plutind parca si m-am trezit aterizand lin in banca a cincea pe randul de la perete, spre culoar. Pe pupitru ma asteptau abecedarul, cartea de aritmetica si o garoafa rosie.  Apoi parintii care i-au condus pe calatori la pupitre au fost invitati sa plece si sa-si abandoneze odraslele dragi sa se descurce acolo cum or sti, singure in lumea dezlantuita. Mama a pornit spre iesire dar in mod bizar in amintire port imaginea mea, ca si cum eu m-as fi privit, din exterior, vazandu-ma ramanand in banca, din ce in ce mai mic si mai pierdut, de parca s-ar fi produs un transfer de memorie si de amintiri intre mine si mama. Apoi mi-o amintesc pe mama zambind si facandu-mi cu mana inainte de a iesi din clasa. Am ramas uitandu-ma in acea directie. Dupa cateva clipe mama a bagat capul inapoi pe usa si a mai privit inca odata in directia mea, surprinzandu-ma in timp ce-mi stergeam discret lacrimile de la ochi.  Ei, imi mai amintesc eu si alte cateva detalii din prima zi de scoala dar esentialul cam acesta ar fi. Si apoi si asa am folost deja prea multe cuvinte, lungind acest topic dincolo de normele acceptate pe Arca in materie de proza sucurta.

Posted in Arcaluigoeologie, Imperiul Cuvintelor, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 28 Comments »

(N-)Avem memorie. Cum procedam?

Posted by Arca lui Goe pe septembrie 19, 2018

Hei, tu. Extrage o zi oarecare, la intamplare, din viata ta si incearca sa-ti amintesti ceva despe ea, orice. Incearca s-o reconstitui, din memorie, sa-i scrii povestea, s-o re-vezi, s-o recapitulezi, s-o retraiesti in minte, cu faptele si cu emotiile ei, ca si cum ai fi Marcel Proust… sau cineva inca mult mai dedicat decat fuse acel Marcel plecat (candva, intr-un prezent irosit) in cautarea timpului pierdut. Ce sanse ai? Aproape niciuna. Accesul la propria ta viata iti este dramatic cenzurat de capriciile memoriei tale.  Dar exista si polul opus. Se zicea ca exista undeva o femeia (defecta?) care este capabila sa-si aminteasca si sa redea cu precizie fiecare zi din viata ei. Ii spui data si ea iti toarna povestea acelei zile, consistent, credibil, cu detalii.  Oare o fi mai bine asa? Tu ce crezi? Cum sa mai traiesti prezentul, cum sa mai ai emotiile asteptarii viitorului când cari in cârca o povara crescatoare a memoriei unui trecut coplesitor? Poate ca este totusi mai bine ca ne amintim doar vag câte ceva, lucruri, fapte, emotii, intamplari, fragmete, cioburi… care ne ingaduie sa construim o imagine (peste timp) a unui entitati bizare, (inconsistenta poate), ce transcende (cu mult) eul clipei, ceea ce suntem, acum, aici. Desigur ca acea imagine (a noastra ?) construita ca un mozaic incomplet si difuz, n-ar prea putea sa fie sursa vreunei proze scurte (chiar daca de incadrat s-ar putea incadra destul de usor la rubrica „Povestiri de Nimic”)… Pentru proze scurte avem la dispozitie zilele speciale (emblematice, memorabile si remarcabile), ale vietii noastre, pe care le putem folosi ca repere ce pot genera astfel de mici povesti si pe care le putem reda in cuvinte potrivite, chiar daca nu suntem nici Marcel Proust, nici femeia cu memorie infinita. Uite de exemplu eu imi amintesc ca azi ziua in care…

Posted in Imperiul Cuvintelor, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 24 Comments »

15 Septembrie

Posted by Arca lui Goe pe septembrie 15, 2018

15 Septembrie, o zi plină de semnificaţii cândva. Ziua când începea şcoala, inclusiv şcoala vieţii, o zi plină de prospeţime, de emoţii, de promisiuni. Ziua tuturor începuturilor, a tutoror aşteptărilor şi speranţelor întru atingerea unui deziderat simplu şi banal: fericirea. Astăzi 15 septembrie este o zi ca oricarea alta, cu lumini şi umbre, cu soare pal şi blând, cu dimineţi mirate şi solitare.

Cuprins de un soi de o nelinişte surdă şi fără sens, mă extrag pe mine din mine şi din liniştea (in)comoda a casei, şi plec, foarte devreme, să cumpar pâine, pentru micul dejun. Pe stradă nu e nimeni altcineva decât soarele, de o blândeţe infinită (dacă o exista aşa ceva), zâmbindu-mi cu gura până la urechi de parcă m-ar cunoaşte de undeva. Un cârd de biciclişti (generat spontan, direct din aerul formidabil de dens şi de clar al acestei dimineţi de septembrie) trece în viteză pe lângă mine. Una dintre bicicliste ridică mâna şi-mi strigă: „Bună dimineaţa”. „Bună dimineaţa”, apuc să-i răspund, întorcând capul dupa ea şi exersand din mers efectul Doppler-Fizeau… Ajung la „Patiseria Florentină”, dar probabil că e înca prea devreme ca să fie deschisă. Nu se vede nimeni înauntru, nicio mişcare, dar scaunele sunt aşezate frumos la mese. Imi încerc norocul. Uşa e deschisă. Intru şi mă aşez la o masă. Nu mai este nimeni acolo, niciun client. Sunt singur, singur, singur, ca-ntr-un han departe, doar că nu plouă. Dimpotrivă. Soarele ţine morţis să inunde totul cu o lumină dulce şi blajină care mă forţează să-mi amintesc cuvinte pretenţioase (diafan, de ex). Probabil observand că există clienţi, vânzătoarea a pornit muzica. Din plafon susură discret un blues ce-mi pare vag cunoscut. Cer o cafea şi cafeaua vine având în top o inimioară de caimac atat de frumos conturată că-mi vine să-i fac o poză şi s-o postez pe facebook (bine că n-am cont). Privesc pe geam şi fiecare trecator mi se pare un eveniment, un spectacol, o bucurie în sine. Probabil că om avea ceva în comun, noi aştia de umblam aşa buimaci dimineaţa devreme, sâmbăta, în zilele de 15 ale lunii septembrie… Trag cât pot de cafea, dar până la urmă tot se termină. Trebuie să mă ridic din acel mic paradis de conjunctură şi să-mi caut de drum. Acuma presupun că n-o să mă credeţi (căci nici mie însumi nu mi-a venit să cred), dar în chiar clipa în care dădeam să mă ridic de la masă, din difuzoarele Patiseriei Florentine, a început să se auda Jacques Brel implorând „Ne me quitte pas”. Am rămas ţintuit. Am reuşit cu chiu cu vai să nu izbucnesc în hohote de plâns (mă rog de urlat, am urlat eu ceva acolo, dar numai pe dinăuntru).  Când s-a terminat melodia m-am ridiact şi am plecat spre ieşire. Vânzătoarea mi-a zâmbit şi mi-a spus că-mi urează o zi bună. O zi bună ?! O glumă tristă  sau o realitate subtilă, cine stie…

 

Posted in Imperiul Cuvintelor, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 75 Comments »

Hai s-o dăm în bară

Posted by Arca lui Goe pe septembrie 14, 2018

Când ne strangeam destui, si destul de des se intampla asa, jucam fotbal pe trernul de handbal al unui liceu de fete. E-hei ce vremuri. Curtea liceul era inconjurta de garduri mari si grele, pe alocuri consolidate cu sarma ghimpata. Inauntru se aflau cladiri vechi cu arhitectura pretentioasa, pentru ca inainte vreme acolo fusesera gazduite fel de fel de alte institutii, inclusiv cartierele generale ale unor armate din diferite razboaie mondiale. Exista chiar si un turn medieval (despre care se zicea c-ar fi fiind de pe vrema lui Mircea cel batran) si o capela. Acum, in acel interior atat de bine pazit, mai era si caminul de fete (internistele de la liceu, of Doamne), o gradina imensa de zarzavat (pentru cantina liceului), un parc (cu atat de multe feluri de arbori incat ar fi putut fi declarat usor gradina botanica), o curte interioara cu arteziene, ma rog o minune plina de atractii, inclusiv cu un teren de handbal pe bitum, cu porti, numai bun de jucat fotbal 7 pe 7. Cum naiba sa stai departe de asa ceva? N-aveai cum. Mereu saream gardul si ne faceam veacul in interior, pana sa prinda de veste paznicul, care de obicei dormea dus in cabina de la poarta principala, aia care dadea la strada. Cand aparea mosul o zbugheam ca potarnichile pentru a ne intoarce repede inapoi, nu dupa mai mult de o jumatate de ora, cat ii lua mosului sa se lase furat de somn in cabina lui. Dupa o vreme a ajuns sa ne lase in pace, capatandu-ne statutul de tolerati pe terenul de handbal.

Cand nu eram destui pentru un fotbal la doua porti, ori jucam victorie, ori jucam bare. Nu stii cum se joaca bare? Eeee… In spatele uneia dintre porti, la un metru de marginea terenului era zidul unei cladiri cu doua etaje si lata cat tot terenul. Cand trageam la poarta aceea mingea se intorcea mereu inapoi in teren si puteam continua jocul fara sa mai consideram corner sau out de poarta. Cand eram doar patru, cinci, insuficient chiar si pentru o miutza, jucam bare. Puneam mingea la punctul de 7 metri si sutam spre poarta goala incercand sa ochim barele. Bara transversala era de doua puncte, bara laterala de un punct, vinclul de trei puncte. Daca obtineai vreun punct puteai continua sa incerci sa lovesti mingea revenita in teren si sa obtii alte puncte, daca nu continua urmatorul. Oricum si daca loveai si daca nu loveai bara, mingea revenea in teren respinsa de zidul cladirii. In cladire era laboratorul de chimie al liceului de fete. Miercurea de la 2 la 4 erau ore in laborataor, iar pe profa de chimie o deranjau teribil busiturile infundate care se auzeau cand bombardam noi zidul cu mingea de fotbal. Si atunci o trimitea pe laborantå sa ne spuna sa terminam cu galagia. Eeee, ca s-o vedem pe laboranta aia venind sa se ia de noi am fi fost in stare de orice. Era mai sexy decat Brigite Bardot in anii de glorie. Pana la urma si daca eram destui pentru fotbal, miercurea de la doua la patru era musai sa jucam bare si bare jucam, desi taman in acea zi a saptamanii, nu se stie dece, nu prea nimeream barele, ci mai degraba zidul laboratorului de chimie, plin pe interior cu puicute.

Posted in Imperiul Cuvintelor, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 19 Comments »

Premonitii sau premeditari ?

Posted by Arca lui Goe pe septembrie 10, 2018

  1. Azi: Miezul zilei. Suntem la tara. Tata este in camera cea buna, in fata oglinzii. O oglinda mare, in care te poti vedea în întregime. Se barbiereste. Se barbiereste si plânge. Il aud murmurând: „De ce Doamne? De ce ma pedepsesti?„. Se barbiereste ca sa fie barbierit. Cine stie daca va mai putea sa se barbiereasca mâine, sau poimâine.
    .
  2. Cateva zile in urma: Se însereazå. Suntem la tara. Curtea e plina de lume: neamuri, vecini, prieteni, unchi, matusi, verisori, verisoare, rubedenii mari si mici. Mese intinse. Petrecere mare. Tata a implinit azi 50 de ani si are invitati. Multi. Cheful e pe sfârsite. La un cap de masa sta bunica, mama sarbatoritului. Deodata o auzim zicand asa, mai mult pentru sine: „Deh ma, facusi si tu bairam, dar stai sa vezi ce petrecere o sa fac eu de ziua, mea saptamana viitoare„.
    .
  3. Azi: Dimineata devreme: Bunica nu se simte bine. Fara ca nimic sa fi fost prevestit de cu seara, i s-a facut rau peste noapte (de la stomac), iar acum zace neputincioasa in pat. Tata a plecat dupa doctor. Mama mai are de treaba prin curte si ma roaga sa stau cu ea, ca sa nu ramana singura in casa. Stau stanjenit pe un taburet, langa pat. Nu sunt printre nepotii favoriti ai bunicii, asa ca nu prea aveam exercitiul conversatiilor libere. In genere vorbim doar strictul necesar si numai despre lucruri concrete. Nicio metafizica nu anima relatia mea cu “baba”. Bunica ii intelege si se intelege bine pe nepotii ei de la tara, vorbind cu ei aceeasi limba si avand aceleasi apucaturi. Noi, cei de la oras, suntem mai ciudati, mai greu de inteles si de multumit. Reusesc sa-mi gasesc un inceput de confort in tacerea care se asterne, cand deodata bunica imi face semn cu mana sa vin mai aproape. Vrea sa-mi spuna ceva, dar in starea in care este vorbele ii ies greu si cam bolborosit. “George”, zice ea, pe un ton misterios dar nu grav, ca si cum ar avea de gand sa-mi impartaseasca un mic si nevinovat secret, continuand apoi dupa o pauza prelunga de gandire: “George, io o sa mor.” Nu e speriata, nu e trista sau macar marcata in vreun fel special de acest anunt. Din ton pare mai degraba ca-mi destainuie o decizie secreta, o hotarare pe care a luat-o si despre care simte nevoia sa vorbesaca, cu cineva care s-o asculte si care insa sa n-o dea de gol. Si, dintre toti nepotii, tocmai eu, cel de la oras, se intampla sa ma aflu prin preajma. “Ei, cum o sa mori bunică!?”, ii zic eu, straduindu-ma sa pastrez un ton neutru. “Sa vezi tu George, c-o sa mor”, adauga ea cu convingere si parca cu o speranta ascunsa, speranta ca nu i se vor baga bete-n roate in aducerea hotararii la bun sfarsit. Eliberata de secretul pe care-l voia transmis in lume (ca sa se stie in lume ca ea n-a fost târata de moarte in neant, asa pe nepregatite, fara stirea si fara voia ei), s-a intors impacata in tacerea ei.
    .
  4. Cateva luni in urma: (va urma AICI)
    .
  5. Azi: Dupa-amiaza: Doctorita i-a facut bunicii o injectie si ne-a spus s-o lasam sa se odihneasca, iar mai tarziu sa incercam sa-i dam supa de pui. Totusi vestea ca este bolnava la pat s-a raspandit cu usurinta in sat, ceea ce in traducere spontana a insemnat ca „Da’ Ritza trage sa moara” asa ca vecinii si rudele n-au intarziat sa apara aglomerand camera si intreband care cum si pe cine, inclusiv pe bunica, despre cum se simte. Bunica a raspuns catorva, mai pe alese, apoi s-a incordat un pic, sufletul i s-a ridicat in capul pietului, si, dupa o mica sfortare a iesit afara si dus a fost, lasand in urma un trup firav si inert. Noi, copiii, am auzit de afara, din curte, vaietul terifiant produs de martorii aflati in incapere si am inteles ca bunica a murit. Fara nicio vorba am inceput sa plangem, privindu-ne printre lacrimi unii pe altii.
    .
  6. Trei zile mai tarziu: Ar fi trebuit sa fie ziua ziua bunicii. Astazi este inmormantarea ei. Nasterea si moartea. Petrecere mare. Cu gornisti. Curtea e plina de lume. Mesele improvizate ramase de saptamana trecuta sunt folosite pentru pomana. Au fost adaugate alte mese mici pentru copii. Se asteapta in mai multe serii, oamenii vin se aseaza la masa, la pomana pentru sufletul moartei, beau, mananca, apoi se ridica pentru a lasa locul altora.

Posted in Imperiul Cuvintelor, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 34 Comments »

Deplasare spre roșu

Posted by Arca lui Goe pe septembrie 7, 2018

There are days when I feel the expansion of the universe directly with the soul,
and then I am overwhelmed by the feeling of the infinite among us.
The stock market of sentiments that trades our shares
is about to collapse
under the weight of this insinuated infinite.
I have to disconnect once again the soul’s antennae
from listening to this bizarre cosmos,
populated with darkness,
foolishness
and false impressions come from infinite minus,
as if coming from nowhere,
while silently contemplating your red-shift
through spaces.
Sunt zile când simt dilatarea universului direct cu sufletul,
iar apoi sunt copleșit de sentimentul infinitului dintre noi.
Piața bursieră a sentimentelor care tranzacționează acțiunile noastre
este pe cale să se prăbușească
sub apăsarea acestui infinit insinuat.
Trebuie să deconectez încă o dată antenele sufletului
de la ascultarea acestui cosmos bizar,
populat cu tăcere,
întuneric
și false impresii venite de la minus infinit,
ca și cum ar veni de nicăieri,
în timp ce contemplu, în liniște, deplasarea ta spre roșu
prin spatii.

Update: Cu ajutorul incredibilei cinefile Ana Ayana am descoperit o ilustrare admirabila (de lung metraj) a prozei scurte botezata aci „Deplasarea spre rosu”.

P.S. Si apropos de filme bune, le-as recomanda tuturor sa treaca in revista blogul despre filme al Anei Ayana si sa se inspire din propunerile facute de d-ei. Daca filmul este apreciat acolo cu o nota mai mare de 8, si nu l-ai vazut inca, apoi este musai sa-l vezi. 🙂

Posted in Imperiul Cuvintelor, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 15 Comments »

Autobuzul copilariei

Posted by Arca lui Goe pe septembrie 4, 2018

In copilarie, intotdeauna cand mergeam sau ma intorceam de la tara, aveam grija sa stau in autobuz pe partea potrivita ca sa pot vadea epava unui alt abutobuz, abandunat candva, demult, la marginea drumului, autobuzul copilariei mistuindu-se incet, incet, in neant.

Posted in Arcaluigoeologie | 21 Comments »

Viata ca un salon

Posted by Arca lui Goe pe august 30, 2018

Viaţa ca (ntr-) un Saloon. De/veniri. Capricii literare. Numai si numai literare.

Se dedica tuturor instantierilor d-nei X, raspandite pe la poluri… (cand nord, cand sud…) adica celor doua variante extreme ale acestei misterioase d-ne X. (ura si iubire)…

 

We will eventulay wake up in a winter away, suddenly illuminated by the brilliance of eternal snow of Northen Pole, the cold of the bones, and the painfull absence of memories that we have not built in the meantime, over the summer, over the autumn…

Intr-o bună zi,
dintr-o noapte bună,
dl.X. a băgat de seamă
ca soţia sa îi este ca o soră…

medicală…

din România.

Dl.X a mai constatat că-şi duce viaţa de saloon,
Ca-ntr-un cuib de cuci şi că…
se poate şi mai rău,
Mult mai rău,
Abrupt…
O viaţă ca o pradă,
Dar, cuminte, n-a gasit în asta nicio consolare.

Si atunci, dl.X. a ex-clamat cu uimire: Verrreee! Si asta e tot (?!).

P.S. Dl.Preda (mai firoscos din fire) ar fi zis că dacă dragoste nu e nimic nu e,
iar Alfred (jarry) ar fi mormăit: că chiar madame Ubu, că urât mai miroase…

 

Concluzie: decat soră mai bine vară. O vară fierbinte, caniculară am putea zice… Lunga vară fierbinte, vară şi fum… vara noastră se va sfârsi… iar toamna ne va sări…  Ne-om trezi într-o iarna oarecare, iluminaţi deodată de stralucirea zăpezilor veşnice,  de la poluri, de frigul din oase, şi de absenta dureroasă a amintirilor pe care nu le-am mai construit între timp, peste vară, peste toamnă…

 

Posted in Imperiul Cuvintelor, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 23 Comments »

So-ci-etate

Posted by Arca lui Goe pe august 28, 2018

Ooo tu, martor nefericit al acestei proze foarte scurte, citind frazele care urmeaza te astepti poate la o intamplare petrecuta aevea, ecranizabila, redata succinct, aci, pe verticala epica a petrecerii respective. Nu. Nici vorba de asa ceva. Miezul intamplarii care se va substantializa in continuare (caci despre o intamplare este vorba) nu are nicio consistenta epica, si prin urmare niciun regizor n-ar putea sa faca ad-litteram din ea un film (de foarte scurt metraj, asa dupa cum ar fi putut sa faca foarte simplu din „Prisul Vesel”) decat poate cu pretul unor noi transformari artistice dramatice, musai metamorfice si subtile, precum cele care prefac scârboasenia unei omizi paroase si șleampete in splendoarea unui fluture gingas si elegant. Te invit asadar sa-ti imaginezi ca esti (ooo tu, martor nefericit al acestei proze foarte scurte) un regizor care are ca tema de concurs ecranizarea urmatoarei proze foarte scurte.

Calatorind intr-un autobuz fara ferestre, plin de lume, domnul G. (aflandu-se visator, in plina visare) contempla minimal universul exterior, impartindu-si, in egalå masurå, bruma de atentie activa disponibila, atat peisajului misacator de afara, cat si societatii statice din autobuz, insa fara rezultate emotionale sau epice notabile. La prima avedere nimic anume de consemnat, in absenta vreunui efort de imaginatie remarcabil care sa sporeasca, cat de cat, precara realitate a unei calatorii facuta intr-un autobuz fara ferestre, plin de lume… prin lume… Minimalismul momentului (care nu-l solicita niciun pic pe dl.G) ar fi putut oferi ocazia unor reverii interioare mai consistente, doar ca si in acea dimensiune a sinelui sau, dl.G. motzaia intr-o stare calma si plutitoare… leganat de valuri ontologice foarte, foarte line, produse de radiatia de fond remanenta de la facerea lumii, supra-numita  (nu se stie de ce) Big-Bang. Am putea zice (citand un clasic cvasi-anonim) ca dl. G. era suspendat confortabil intre metafizica si clitoris, fara alte pretentii epistemologice de la lume, fata cu momentul respectiv, plasat la un pol sud al continuumului spatio-temporal, cand, deodata (caci nimic nu se intampla altfel decat deodata), mintea d-lui G. se agåtå de sonoritatea misterioasa si bizara (daca stai sa te gandesti, si te invit sa stai) a cuvantului „societate”. Societatile umane sunt instantieri banale (relativ la pozitia observatorilor umani) ale acestei clase stranii: societatea.  Ooo tu, martor nefericit al acestei proze foarte scurte, nu voi incerca sa te terorizez teoretizând despre semnificata ampla si cuprinzatore a ceea ce ar putea sa insemne acest cuvand (explicitat vag in dictionare), dar voi incerca pur si simplu sa enumar cateva exemple de societati, (ca multimi foarte mari, numarabile, de elemente cvasi-independente, capabile de interactiuni bilaterale, de comunicare, perpetuare si extindere spre infinit). Societatea umana e una. Societatea albinelor e alta. Societatea furnicilor, a delfinilor, a bancurilor de pesti, si altele similare sunt fiecare altceva, dar tot societati. Societatea unui lan de grâu sau a unui pâlc de copaci. Societatea macilor dintr-un lan de grâu. Societatea firelor de iarba. Societatea râmelor. Societatiile bacteriilor din intestinal tau. Societatea focurilor care incendiaza o padure sau un oras. Societatile stelare. Galaxia.  Toate societatile sunt spectaculoase daca reusesti sa intelegi cum functioneaza, sa le intelegi extazul si agonia, destinul, vibratia, emotia interioara care le anima in relatia fiecarui ins cu alt ins din interiorul acelei societati. Incearca (ooo tu, martor nefericit al acestei proze foarte scurte) sa intelegi in acest fel, in adanc, o societate aleasa la intamplare, de exemplu societatea focurilor care incendiaza case, orase, biblioteci, paduri, suflete… Sau, daca nu poti asta, macar societatea mirabilå a unui musuroi de furnici… Sau (chiar) societatea din care faci parte, caci, indiferent cine sau ce ai fi (ooo tu, martor nefericit al acestei proze foarte scurte) musai sa faci si tu parte dintr-o societate… cel putin una. N-ai cum altfel…

Posted in Imperiul Cuvintelor, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 30 Comments »

Parisul vesel

Posted by Arca lui Goe pe august 18, 2018

Un tânăr suplu și  elegant, îmbrăcat în alb, își  ia un elan considerabil și sare. Mintea mea refuză pe moment să înțeleagă ce se întâmplă și îmi furnizează instantaneu o explicație banală: Iată ce scurtătură a găsit individul ăsta ca să ajungă pe peronul de vizavi. Doar că explicația livrată spontan de buna mea minte este valabilă, vai, numai pentru o clipă infinit mică. După o scurtă plutire prin aer, timpul îngheață, iar tânărul se întâlnește în zborul său cu metroul care tocmai intra în stație, cu mare viteză. Deodata, pe loc, nimic nu mai mișcă în univers. Separați de parbrizul locomotivei, zburătorul și mecanicul se uită mirați, pentru o eternitate, unul la altul, ochi în ochi, încleștați în îmbrățișarea unei priviri mortale și fără sfârșit. Timpul nemilos începe însă sa curgă iarăși, brusc, abrupt, și tânărul este rostogolit, ca o păpușă de cârpe, jos, pe șine, sub roțile metroului. Trenul frânează inutil, cu un țiuit prelung și insuportabil, care însă nu poate acoperi țipătul ascuțit al unei femei necunoscute (mama universală), aflată întâmplător acolo, pe peron. Apoi din nou tăcere și nemișcare. O veșnicie. Cumva, într-un târziu, timpul se smulge înca odată din înțepenire, avansând scremut și discontinuu, cu icnete bizare, pentru a oferi curioșilor priveliștea unui manechin contorsionat, rămășițele în roșu și alb ale fostul zburător. Ca la o comandă, neauzită dar subînțeleasă, martorii părăsesc scena, în grabă, în liniște, în cadență parcă, fără vorbă, cu capetele plecate.  Rămâne peronul sinistru și gol, iar în locomotivă mecanicul trenului, singur, să se descurce cum o ști mai departe.     

Imaginile mă urmăresc obsesiv pentru câteva zile. Le povestesc unor prieteni parizieni care mă văd a fi tulburat, și ei găsesc de cuviință să mă liniștească, spunând-mi sa nu mă îngrijorez prea tare caci e o întâmplare banală, care se repeta destul de des la Paris, în orașul luminilor, și cu care te obișnuiești. Totuși, daca stai sa te gândești, este destul de greu de închipuit ce anume l-ar putea face pe un tânăr suplu si elegant, care locuiește la Paris, să se sinucidă.  Trebuie să fi fost vorba despre o traducere în amor, cam ca în cazul lui nenea Anghelache, altminteri nu și nu. Mare chestie și amorul ăsta. Nu crezi?  Oare și Alexandru Macedon o fi suferit din dragoste? 

Posted in Imperiul Cuvintelor, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 38 Comments »

Nişte atingeri

Posted by Arca lui Goe pe august 14, 2018

Pas în Doi, un film pe care, înainte de a-l vedea, mi l-a povestit o iubita de o vară la mare. Apoi l-am văzut şi revăzut. Fără iubita de la mare. Să-l vedeţi şi revedeţi şi voi. Cu cine vreţi. Despre film şi despre Anda Onesa altadată, în altă proză scurtă. Acum vreau să insist pe o secvenţă insignifiantă din film. Un personaj cu totul şi cu totul secundar (Dodo), un tip cuminte, cumsecade, timid şi bleguţ se însoară. Balul buralacilor este o masă la cantina fabricii, cu caţiva colegi. Ghiţă îl sfătuieşte să nu-şi bată nevasta (că nu se cade, indiferent ce-ar face femeia să n-o baţi). „Fiara” Dodo, promite să n-o bată. Apare şi mireasa care pare a fi în control total, lundu-l pe sus pe bietul Dodo, care nu mişcă în front. In urma lui un coleg îi striga „Să n-o baţi Dodo, să n-o baţi!”. A ironie sau a îndemn (nu se ştie)…

La câţiva ani distanţă ne bălăceam într-un lac şi ascultam muzică simfonică dată pe foarte tare, difuzată de la debarcader. La ora doua fix DJ-ul schimbă muzica de la clasic la pre-modern… Queen – Bohemian Rhapsody… Fără absolut nicio legatură (oare?), brusc începe o ploaie torenţială înspăimântătoare…  Bălăceala noastră capătă accente apoteotice. Se rup norii. Apa lacului fierbe parcă sub torentele care cad din cer. Uşor totul este învăluit în pulbere fină şi ceaţă. Ne cuprinde aşa un soi de teamă şi ieşim unul câte unul din apă. Ca să nu ne ude ploaia. Câţiva curajoşi sunt încă departe pe lac. Abia îi mai distingem prin ceaţa produsă de ploaia torenţială la întâlnirea apei cu apa. Dincolo de huruitul admirabil al ploii biciuind suprafaţa lacului, la concurenţă cu Freddie Mercury (care susţine destul de convingator că Show must go on) nu se aude nimic. Este, aş putea spune, o tăcere deplină. Ne îngrijorăm pentru cei pierduţi în larg. In special un băiat care nu ştie să înoate se agită disperat pe mal pentru că prietena lui este singură, undeva în mijlocul lacului. La o oarecare distanţă este un pescar cu barca. Tânărul urlă cât îl ţin plămânii la pescar cerându-i (din semne) să se ducă cu barca spre prietena lui care pare în dificultate pe lac. Pescarul întelege cu chiu cu vai şi începe să vâslească într-acolo. Mai are un pic şi ajunge. E la doar câţiva metri. Apoi se opreşte şi începe să vâslească în altă direcţie. Tânărul înebuneşte şi urlă la el ca disperatul. Pescarul se apropie din nou de sărmana fata apoi iaraşi o porneşte în alta direcţie dând a lehamite din mâini. Fata nu voia cu niciun chip să fie salvată. Se bucura nebuneşte de ploaia aceea şi nu intelegea de ce pescarul ţine musai s-o salveze, cerându-i acestuia s-o lase în pace. Intr-un final începe să înoate spre mal. Când este la vreo cincizeci de metri, câţiva curajoşi din grup sar dupa ea… s-o ajute (!).  Ajungându-i  în preajmă unul îi povesteşte despre disperarea iubitului ei care priveşte neputincios şi nedumerit de pe mal… Când ajunge destul de aproape ca să poată fi auzită fata îi strigă prietenului ei „Te iubesc, să nu mă baţi!”.  Probabil că şi pe acel iubit îl chema tot Dodo.

Dacă vă stă la îndemână vă recomand cât se poate de insistent să faceţi măcar o dată în viaţă, o baie într-un lac, pe o ploaie torenţială, cu spume, în timp ce, de undeva din cer, se aude la maximum „Show must go on”.  Vă promit că veţi rămâne cu o amintire de neuitat.

Punct de plecare AICI

Posted in Imperiul Cuvintelor, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 9 Comments »

Partea amuzantă a unor semnale triste…

Posted by Arca lui Goe pe august 9, 2018

Cândva prin anul 1900 toamna, într-o vară, dl.X, pasager în autobuz, a fost fără voie, martor amuzat al unei discuţii între două tinere domniţe.

„Ce mai faci tu? Nu te-am văzut de un car de vreme!” „Ce să fac tu, m-am măritat şi am copil mic, stau mai mult pe acasă.” „Păi parcă făceai liceul la seral.” „Da, tu dar nu m-am mai dus că n-am mai avut timp şi nici chef. Da’ acum îmi pare rău.” „Da’ de ce, tu?” „Aa, păi era mişto la liceu cu colegii. Mai ales la ora de biologie cu profa aia haioasă. O scotea pe Monica la lecţie şi ne pişam pe noi de râs. O întreba ce sunt genele, şi aia arăta cu degetul pe la ochi, şi nu erau alea tu, şi ce ne mai râdeam…”

Ceva mai târziu, în alt an (cam prin 1900 toamna), tot într-o vara, dl.X, pasager în autobuz (acelaşi autobuz),  a fost fără voie, martor amuzat al unei discuţii între (alte) două tinere domniţe.

„Ce mai faci tu? Nu te-am văzut de un car de vreme!” „Ce să fac tu, sunt ocupata, cu familia, cu serviciu’.”Da’ ce tu, te-ai angajat? Unde lucrezi?” „Lucrez la spital fată, sunt infirmieră.” „Si cum e? Nu e nasol?” „Eee, ba da, la început a fost nasol, dar acuma m-am obişnuit. Dupa ce m-am angajat, când am fost în prima tura de noapte i s-a făcut rău la o babă din salon. Doctorul de gardă dormea. M-am dus să-l trezesc, dar până să se scoale ăla, baba a murit. Io m-am pus pe plâns. Doctorul a început să râdă şi m-a întrebat: Ce-ai fată nu ţi-e bine?  Da’, acuma m-am obişnuit. Când mai moare câte unul doctorul mă întreabă: Acuma ce faci, nu mai boceşti? Nu, dom’doctor zic io, şi ne spargem amândoi de râs.”

Ca de obicei, d-lui X, i s-a năzărit că între cele două întâmplări  din autobuz, ambele avându-l ca martor (inocent? întamplator?) există cumva o conexiune secretă, un scurtcircuit meta-fizic…  O fi? N-o fi? Cine stie?…

Posted in Imperiul Cuvintelor, Intrebari la care Goe nu primi raspuns!, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 11 Comments »

5 August. Moartea unei Duminici.

Posted by Arca lui Goe pe august 5, 2018

A mai murit încă o duminică înainte de a se naște, asasinată în burta mamei ei. Crima a fost premeditată și s-a produs în noaptea de sâmbătă spre luni, înainte de miezul nopții. Criminali niciodată prinși si niciodată dovediți au înscenat o strangulare accidentală cu cordonul ombilical. Alții susțin că nenăscuta duminică s-ar fi sinucis, din teama dezamăgirilor din dragoste. Cert este că duminica a murit. Păcat de ea. Se anunța a fi o splendidă duminică de vară, frumoasă ca o fată mare plină de speranțe și promisiuni. A murit pe întuneric, fără martori și fără lumânare, ne botezată și ne alintată de nimeni.  A fost înmormântă pe ascuns, fără slujbă și fără alai, direct în pământ, înfășurată în propriile-i aripi. Fie-i țărâna ușoară și veșnicia plăcută. O duminică ce nici n-a existat, din colecția duminicilor fără rost.

Posted in Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 20 Comments »

Munca apei

Posted by Arca lui Goe pe august 3, 2018

Days after days, after days,
in my life, empty days,
because I can’t get enough you in them.
And each day with too little of you in it is a lost day.
Forever. Inexorable lost.
Irretrievable lost days.
Zi după zi, după zi,
în viața mea, zile goale,
pentru c
ă nu pot avea destul din tine în ele.
Fiecare zi cu prea puțin tu în ea este o zi pierdut
ă.
Pentru totdeauna. Inexorabil pierdut
ă.
Zile pierdute irecuperabil.

 

Posted in Imperiul Cuvintelor, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 6 Comments »

Viaţa pe larg. Roman.

Posted by Arca lui Goe pe august 1, 2018

Ilie (omul). S-a născut la ţară. Și a murit la ţară. In exact acelaşi loc de pe fata Pământului, în aceeaşi  curte, la nici un metru distanţă.  De foarte tânăr şi până la bătrâneţe a umblat prin multe locuri şi a locuit la oraş, departe de casă. A trait 89 de ani şi încă o zi. In toată viaţa sa, spre mirarea şi amuzamentul copiilor săi, când mergeau în vizită la ţara el spunea că se duce pe acasă. Acesta a fost singurul înţeles al vieţii lui: întoarcerea. In rest, Ilie (omul) a fost mereu, până la sfârşit, egalul lui Ivan Ilici (personajul). Tu, cititorule, cum stai?

Posted in Imperiul Cuvintelor, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 4 Comments »

Intâmplări din casă. Spiriduşul.

Posted by Arca lui Goe pe iulie 31, 2018

Voi care-mi cunoaşteţi dimineţile doar din proză,
Voi nu stiţi cum împletesc eu (ca poet), artistic
agonia şi extazul,
Tăcerea şi liniştea (două lucruri atât de diferite)
Dizolvându-le, în loc de zahăr,
în cafeaua amară şi neagră
ce-mi zâmbeşte zilnic din cana,
ca o femeie din Africa, pe care am cunoscut-o cândva,
demult, într-un film dintr-o altă viaţă.

Ei bine, în dimineaţa asta,
In care mă pregateam iaraşi să mă furişez,
Prin casă, ca un hoţ printr-o casă straină…
M-am trezit cu un spiriduş.
Spiriduşul, cu voce cristalină ca de clopoţel,
Mi-a spus că a venit să ne facem împreună gimnasitica matinală.
Am făcut exerciţii, am respirat, am alergat,
Am făcut genoflexiuni, flotări şi iaraşi am respirat.

Tăcerea a disăarut. Liniştea a rămas.
Apoi spiriduşul  s-a invitat la micul dejun.
Am savurat împreună omleta, sucul de portocale şi aerul clar al dimineţii.
In curte. Păsarile. Conversaţia. Privirile.
Grijuliu, spiriduşul m-a întrebat dacă nu cumva e târziu şi o să întârzii la serviciu.
Cam era, dar ce mai conta?

Posted in Imperiul Cuvintelor, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 1 Comment »

Conexiuni

Posted by Arca lui Goe pe iulie 29, 2018

In plina teroare colectivista o fetită își trăiește copilăria fericita înconjurata de dragostea părinților. Plecarea in armata la canal (la munca forțata) a tatălui ei, sau drama unei nopți in care gospodăria le este călcată de un tâlhar, prins in cele din urma prin vigilenta tatălui ei, si alte asemenea semnale captate din lumea celor mari i se întipăresc pentru totdeauna in minte si in suflet. După mai mult de o jumătate de secol, ca si când ar vorbi unor rude apropiate, fetița le povestește aceste întâmplări unor necunoscuți pe care nu i-a întâlnit si nu i-a văzut niciodată.  Intre un moment si altul se întinde, ca un râu, partea cea mai consistenta a vieții ei: un roman de aventuri.     

 

Posted in Imperiul Cuvintelor, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 3 Comments »

Poemul repetabilelor ore. 24. – Proză scurtă

Posted by Arca lui Goe pe iulie 27, 2018

Poemul repetabilelor ore. 24. Titlu: Gustul și culoarea fericirii pe culoarul nefericirii.

Dimineți bizare în care mă strecor prin casă (casa mea)
ca un hoț printr-o casă pustie.
Nu mă întâlnesc cu nimeni,
dar totuși mă furișez,
ca și când mi-ar fi teamă să nu mă prindă.
Nimeni.

Serile și mai bizare.
Casa e plină de ceilalți care se strecoară ei
ca și cum le-ar fi teamă să nu fie. Prinși. Atinși.
Nimeni.

Nopțile albe. Fără culoare.

Colac peste pupăză mai vine și week-endul.
In aceeași casa. Casa noastră.
Plina deja de universuri paralele.

Tu ce mai spui iubita mea pierduta? Ziua.
Iubire bibelou de porțelan
(obiect de preț cu smalțul nepătat).

 

Posted in Bancul zilei, Luna Aluziilor, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 4 Comments »

De-a copilaria

Posted by Arca lui Goe pe iulie 26, 2018

O doamnă matură, nedăruită cu copii, iarna, în parc… La prima ninsoare de peste an, în fiecare an, acea doamna obişnuia să ofere copilei care a fost un mic dar. Nevazută de nimeni  se lasa să cadă, cu voluptate, în zapada. Iarna asta nu s-a mai aruncat în zăpadă. N-a avut vreme, n-a avut chef, n-a mai vrut să ofere un cadou pe care nimeni nu-l mai cere. S-a plimbat însă singură, amintindu-şi o întâmplare dintr-o altă iarnă, în acelaşi parc. Un copil, momentan al nimanui, a invitat-o pe doamna matură, nedăruită cu copii, la joacă în zapadă. Au construit împreună castele de zăpadă, ei doi, un băieţel şi o fetiţă. Aceasta a fost una dintre întâlnirile semnificative ale vieții acelei doamne. Una în care sufletele se ating și ard împreună un timp, fără să lase în urmă cenușă.

Posted in Aliorum Textuum, Imperiul Cuvintelor, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 4 Comments »

Slipknot

Posted by Arca lui Goe pe iulie 25, 2018

Dl.G, un tânar de 21 de ani, ajunge pentru prima dată în viaţă la mare.  Pe faleză remarcă un om simplu şi singur, ne băgat in seama de nimeni,  care cântă la fluier.  După multă vreme, departe de ţarmul mării, dl.G. observă întâmpător un asiatic coborând dintr-un atomobil luxos, care urcă pe o piatră de la marginea drumului pentru a cânta cinci minute la vioară.  Dl.G. intelege că există o legatură între aceste întamplari dar nu reuşeste să-i descifreze sensul.

 

 

 

Posted in Arcaluigoeologie, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic | Etichetat: , | 4 Comments »

O întâmplare care a durat 20 de ani şi mai bine şi care durează încă. Proza foarte scurtă.

Posted by Arca lui Goe pe iulie 25, 2018

Dl. G. a ajuns la mare pentru prima dată în viaţa sa destul de târziu, dar asta este altă poveste pentru altădată. In prima zi, profund vrăjit de mişcătoarele valuri (mult peste aşteptarile sale, atent construite în anii anteriori), în scurtele momente în care îşi lua privirea de la valuri, dl.G. nu contenea să se mire cât de indiferenţi păreau a fi ceilalţi turişti care se plimbau şi conversau pe faleza înaltă de la Eforie Sud, cu toţii ignorand complet vecinătatea mării, cu o singură şi memorabilă excepţie. Un tânăr rural, fără vârstă, singur, îmbracat cu o ie înflorată, şedea pe marginea falezei, cu picioarele atârnându-i în gol, privea marea fix în ochi şi cânta la fluier, nebăgat în seamă de nimeni şi nebăgând pe nimeni în seamă. Doar el şi marea căreia îi cânta de zor, din fluier. Dl.G. l-a obeservat o vreme pe tânărul rural, realizând că şi el vede marea pentru prima data în viaţă, făcând din această imagine un reper important al primei sale întâlniri cu marea.

La vreo douazeci de ani distanţă de aceasta insignifiantă intâmplare, dl.G. întorcandu-se, într-o duminică spre seară, dintr-o excursie de o zi, cu familia, a decis să facă un mic ocol, pentru a-i arăta fiicei sale de 5 ani clădirea corporaţiei pentru care lucra peste săptămână şi care se afla în mijlocul unei păduri. Imensa parcare era acum complet goală, iar strada circulară care înconjura complexul era pustie. Dl. G. a oprit maşina în mijlocul parcării şi apoi au pornit-o pe jos către şosea. S-au oprit sub un pâlc de copaci de la marginea drumului, aşezându-se  în jurul unei mese de picnik, fiind astfel ascunşi vederii dinspre stradă. Un Mercedes alb, apărut din senin, a oprit foarte aproape. Din el a coborât un tânar asiatic, fără vârsta, îmbracat în costum. S-a urcat pe o stâncă (plasată strategic acolo de către peisagistul care amenajase parcul),  şi a început să cânte la vioară ♪♪♪.  Brusc dl.G. şi l-a amintit pe tânărul rural care cânta la fluier, pe faleza înaltă de la malul mării Negre. Asiaticul a cântat preţ de vreo cinci minute, imaginându-şi poate că nu are martori, apoi a urcat în mercedesul său alb, a plecat şi dus a fost. Pentru câteva clipe dl.G s-a aflat din nou, pentru prima dată în viaţa sa la mare, pe faleza înaltă de la Eforie Sud, profund vrăjit de mişcătoarele valuri (mult peste aşteptarile sale, atent construite în anii de dinainte).

 

P.S. Aceasta este prima variantă, cea prelungă, a primei proze foarte scurtă, propusă la rubrica „Povestiri de Nimic”. Ne uzmim din greu la scurtarea ei înspre varianta finală, cea concisă, pe care publicul tintă să o poata citi in 10-15 secunde, nu mai mult, în acord cu standardele cerute.

Posted in Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic | Etichetat: , | 1 Comment »

Povestiri de nimic

Posted by Arca lui Goe pe iulie 21, 2018

Nota justificativa.

Stiti si voi ca se practica proza scurtă si foarte scurtă, mai ales prozatorii. Ne-am inmultit in asa hal pe planeta, incat singura literatura digerabila cat de cat este proza foarte scurtă. Suntem deja prea multi scriitori (inclusiv pe cap de locuitor) incat fiecaruia ii revine o felie din ce in ce mai ingusta din atentia si timpul pe care i le pot acorda cititorii (o specie pe cale de disparitie). Cititorii s-au imputinat ingrijorator, ne mai perpetuandu-se ca in erele anterioare, practicand mai degraba sexul protejat, in timp ce selectia naturala a produs in ultima vreme aproape exclusiv scriitori… Prin definitie scriitorii sunt niste finite cu imaginatie bogata, carora le umbla mintea anapoda, facandu-i sa viseze la cai verzi pe pereti… si sa alunece una, doua, în deliruri incompatibile cu prezervativele, inclusiv cu cele fosforescente sau aromate. In plus cei din secta scriitorilor au talentul de a da mereu peste un gen anume de femeie, femeia care este toata numai pizda, si pe care indiferent cum o intorci tot peste pizda dai, asa incat perpetuarea este pratic inevitabila. Nici macar nu conteaza ca mama purtatoare nu este scriitoare, ci cel mult cititoare, gena scrisului fiind pre-domnianta si transmitandu-se obligatoriu la urmasii de ambele sexe. Pentru scriitoarele aparute astfel lucrurile se petrec aproape intocmai precum se intampla pentru scriitori, cu mici si nesemnificative diferente, specifice sexului, compensate si acelea, pana la anulare, de catre valurile de emancipare generalizata care impiedica orice discriminare pe baza de sex. Sunt convins ca cititoarele noastre vor reformula in minte, cuvânt cu cuvânt, descrierea echivalenta care explica de ce (si) scriitoarele se perpetueaza mai mult decat citititoarele. Iata asadar aici niste premise care prefigureaza predispozitia pentru proza scurata si foarte scurta: penuria de cititori, lipsa timpului si a dispozitiei pentru lectura, o goana nebuna in fiecare azi ce-n maine ca un fulger va trece… Si asta nu este totul. Scriitorii insisi sunt contaminati de morbul goanei nebune, devenind incapabili de a scrie lucari ample, romane, foiletoame, epopei… Se pot scrie cel mult nuvele, schite, povestiri, si, mai ales eseuri. Nu mai scrie nimeni Razboi si Pace ca (nici) n-are de ce… Momentan sunt la moda eseistii…  Prin urmare cererea si oferta converg, in literatura (si nu numai), catre genul scurt, mai ieftin, mai practic, mai accesibil, mai rapid si mai fara riscuri… O ratatre literara in genul scurt, la fel precum una in sexul scurt, nu poate fi atat de colosala pe cat ratarea scrierii unui roman ori cea a scrierii unui roman fenomenal de prost. Asteptarile si pretentiile de la proza scurta si foarte scurta sunt mici spre foarte mici, iar esecurile ca si inobservabile, autorilor oferindu-li-se cvasi-instantaneu sansa unei noi inercari… Totusi abundenta enorma de scriitori (care fosti poeti, care fosti romancieri, care fosti critici literari (da,da), care pur si simplu nimic altceva), producatori de proza scurtă si foarte scurtă, face dificila consacrarea unor debutanti. Singura sansa este practicarea prozei nu scurte, ci ultra-scurte, pe unde lungi in medii virtuale. Noi, ca personaj de schita, am cam sti cum devine treaba, asa incat (teoretic cel putin)  putem livra niste esantioane literare, sub forma unor povestiri de nimic, mici, tinnzand la zero, a caror lectura sa se poate face, fara probleme, in 10-15 secunde, adica fix in ragazul pe care-l are mintea navigatorului virtual atunci cand comuta de la un canal (media) la altul, intre doua stiri (si acelea fake).  Inauguram astazi, pe Arca lui Goe (o pluta), categoria literara „Povestiri de nimic”, in genul ultra-scurt… pe care potentialii cititori sa le poata lectura pe telefonul inteligent oriunde, oricand, in no time and no space, in tramvai, pe trotuar, in parc, pe buda, intre doua e-mailuri…  intre preludiu si postludiu… la o tigara sau nu. Scopul nostru este sa (com)batem concizia celui mai scurt roman propus pana acum, compus de Bula, si care, conform cerintelor prestabilite, trebuia sa fie incarcat de mister, sexualitate, si mistica si pe care-l reamintim publicului nostru tinta: „Ah, zise contesa, Dumnezeii ma-si, iarasi am ramas gravida si nu stiu cu cine!„.

De data viitore venim cu esantioanele originale. Acceptam si oferte de la contributori benevoili, creatori de lucrari minuscule (excluzand insa epigramele si haiku-urile). Pana atunci oferim repere bibliografice si lecturi alternative, spre deplina informare si derutare a vizitatorilor nostri care au la baza cursul de citire rapida, acela care-ti ingaduie sa citesti Razboi si Pace intr-o jumatate de ora, pentru a fi complet edificat (este vorba despre niste razboaie in care era implicata Rusia):

Câteva recomandări de proză scurtă și nuvele

Premiul Iocan pentru proza scurtă – Ia te uita se acorda si premii, aviz amatorilor profesionisti. 🙂

Proza. Proza scurta. Proza umoristica

Proza scurta – Liliacul alb

Editura LiterNet – Catalog

7 cărţi de proză scurtă românească

Proza scurta. Eseuri

Posted in Arcaluigoeologie, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 58 Comments »

Luna de fotbal s-a terminat. Prima zi…

Posted by Arca lui Goe pe iulie 16, 2018

Luna de fotbal s-a terminat. Prima zi de dupa… a cazut (ca de obicei) intr-o zi de luni (I hate Mondays). Sa stam drepti si sa-i facem fata. Astazi este asadar  prima zi a perioadei (de asteptare) dintre doua turnee finale ale Campionatului Mondial de Fotbal.  Multumita FIFA va fi o asteptare inca si mai lunga intrucat urmatorul campionat mondial de fotbal nu se va mai disputa (ca intotdeauna) in iunie-iulie ci (vai mie, ca niciodata) in noiembrie-decembrie… si inca in cel mai nepotrivit loc cu putinta: in desertul din peninsula Arabiei. Poate doar in Antartica sa fi fost mai rau, printre pinguini. In sfarsit, sa speram ca nu va fi inca si mai rau si ca macar se va disputa (totusi), si ca nimic de natura politica, economica, sociala sau de ce alta natura te-ai mira, nu va anula disputarea editiei viitoare. Qatar sa fie, dar sa fie. Pana atunci ne-om descurca cu ce avem. Un campionat european (in anul 20 – 20), mai multe turnee de tenis de mare slam… si cate alte astfel de spectacole de divertisment care sa ne intretina mandria de a fi påmânteni pe planeta de påmânt.  Caci da, orice s-ar spune si orice s-ar zice, avem nevoie de divertisment, de joaca, de inutil. Inutilul cu sclipici este cel mai util cu putinta intru combaterea angoaselor existentiale ale omului si omenirii… Suntem atat de inteligeni incat putem detecta cu (prea) mare usurinta zadarnicia ontologica, ceea ce ne face sa avem o nevoie disperata de iluzii si compensatii. Suntem atat de luminosi (de dinauntru), cu abilitatile noastre cognitive, incat inevitabil atragem asupra noastra intunericul infinitului, care incearca sa ne anihileze, precum incearca energia intunecata sa anuleze sclipirea stelelor si a galaxiilor… (dilatand si diluand Universul). Hranidu-ne (pre noi) cu divertisment si distractie reusim sa pastram aprinsa flacara dorintei si a aspiratiilor de a fi, inventand astfel „bucuria de a fi si de a persista”, (in contra entropiei).  Luna de fotbal s-a terminat. Luna de miere s-a terminat. Ce mai urmeaza? Vrem altceva… „Un criminal adevarat sa mearga la pian„.

Posted in Arcaluigoeologie | 53 Comments »

Gata! A inceput! Luna de fotbal !

Posted by Arca lui Goe pe iunie 14, 2018

A inceput fratilor! Campionatul Mondial de Fotbal 2018 in Rusia. Sa urmarim cu infrigurare meciurile echipei noastre si sa le tinem pumnii baietilor. Romania este repartizata in grupa K care isi desfasoara meciurile la Vladivostok. Din grupa noastra mai fac parte Italia, Olanda si SUA. Este probabil cea mai grea grupa dintre toate. Sa vizionam, sa comentam si sa ne simtim bine. Deocamdata Rusia – Arabia Saudita 5 – 0. Nimic de zis…

Egip 0 – 1 Uruguay – Echipa celesta, prima campioana momdiala, prima gazada a unui Campionat MONDIAL de Fotbal, s-a chinuit pana in ultima clipa cu urmasii piramidarilor… Si cand te gândesti ca faraonul Cheops (Khufu) a stat pe tusa (pitulat in trupul lui Mo Salah)… asta spune despre faptul ca Luis Suarez si Cavani sunt inca in faza de incalzire…

Maroc 0 – 1 Iran

Portugalia 3 – 3 Spania – Hooop si as… cu Ronaldo. 3 golouri Ronaldo, in primul meci la Campionatul Mondial. In contra Spaniei (nu al Coreii de Nord, gol cu ceafa, cine-si mai aminteste de la vuvuzele). Ai zice ca o sa rupa nori. Am dubii. Goo-gol mi s-a parut doar al treilea, cel din lovitura libera, pe care Cristiano la pregatit printru-un exercitiu de concetreare remarcabil. Cele zece secunde de dinaintea golului, in primplan cu fata lui Ronaldo, care arata a uliu (nu a om) care se concentreaza intens asupra prazii, reglandu-si focalizare, contine tot atat intense frumusete cat si golul isusi.
Totusi, meciul n-a fost asa de frumos precum (a)pare. A continut multa frumusete dar discontinua, cu intreruperi sâcâitoare, cu fracturi de frumusete pe alocuri. Spania ar fi meritat parca un pic mai mult… desi intr-un anumit sens „merit” sa fie egalata de aceasta Portugalie care a avut posesia mingii de doua ori mai putin decat adversara sa. Probabil ca scorul correct ar fi fost 3 la 2,5 pentru Spania 🙂

Franta 2 – 1 Australia – (cu o Australie pe un post de Romanie, un fel de). Complicat meci, uratel, dar din care se pot extrage cateva „savori” pentru microbisti. Penalty acordad (correct) pentru francezi dupa vizionare pe camera, hent aproape prostesc facut in careu de catre un „francez” si penalty pentru australieni, bara-gol… si câltzosenie cat cuprinde… As zice ca meciul a fost norocs pentru francezi… dar asta ramane de vazut… Poate ca un soc le-ar fi prins mai bine pentru o eventuala trezire ulterioara…

Salutam prezenta unui co-commentator, fan si cunoscator in ale fotbalului in dubla sa postura, asadar doamnelor so domnilor, Neamtzu Tziganuuuuu:

neamtu tiganu said
iunie 16, 2018 la 9:50 am

campionatul mondial deja a fost cistigat aseara… de Ronaldo.. dupa asta nu mai urmeaza nimic, nu mai poate urma nimic..

prea multe scandaluri, un antrenor ar fi incercat sa violeze o femeie de servici, ma intreb de la ce servici?
Turcii nostrii, (nemti) se fotografiaza cu presedintele lor caruia-i poarta respect Erdogan, Gündogan, Ösil. Imi voi face si eu o poza cu presedintele roman, ca-i neamt.

Iranul a cistigat cu ajutorul lui Alah, care Alah nu i-a ajutat pe Marocani, cred ca si-a bagat dracu coada ca l-a pus pe Alah intr-o asa situatie. Marocanu pe care nu l-a ajutat care i-a ajutat pe iranineni e de fapt neamt.
––––––––––––

Argentina 1 – 1 Islanda – Hm! N-am vazut meciul. Poate cineva sa-mi spuna ce si cum? Am auzit ca dl.Messi a ratat un penalty. Pai asa ii raspunde d-lui lui Cristiano Ronaldo? Ma rog, n-as vrea insa sa ne grabim si sa uitam ca un Campionat Mondial nu se castiga niciodata in prima zi a competitiei, ci, intotdeauna in ultima.

Peru 0 – 1 Denemarca – Se pare ca aceste este scorul cel mai probabil la acest campionat Mondial 0 – 1…

Croatia 2 – 0 Nigeria – Nigerieni n-au reusit sa introduca in stadion gainile aducatoare de noroc si ca urmare au fost invinsi. Croatii au preferat sa introduca pe stadion, in loc de gaini, jucatori profesionisti… sa-i vedem si mai departe…

Costa Rica 0 – 1 Serbia – Fosta Brazilie a Europei reuseste sa invinga la limita. Nimic de zis.

Germany 0 – 1 Mexico – Bine acuma acesta este scorul la pauza, dar de… instrucat 0 – 1 pare a fi scorul standard… e posibil sa ne uitam degeaba la repriza a doua (zic si eu ca sa-i ambitionez pe jucatori). Cert este ca Germania arata cu patru ani mai batrana (nu mai matura) asa ca s-ar putea ca in Rusia sa li se infunde. Iarasi. – – – Ha-ha-ha.. Si iata ca pronosticul de la pauza s-a adeverit. Scor final 0 – 1. Mda… Dupa parerea mea, Germania a probat un joc slab, cu toata aparenta ofensiva si cu ocaziile ce-ar putea fi considerate (de catre spectatorii naiv) a fi fiind mari (inclusive bare)… Au dat-o in bara. Au jucat lent, previzibil, fara niciun pic de imaginatie sau luciditate. Partea proasta este ca la cum arata acum Germania nu-i vad iesind din grupa. Se pare ca au venit direct obositi la acest campionat Mondial si tânjesc (in mare secret) la odihna cat mai curand. Sa ajungi sa n-ai cu cine sa mai tii nu-i insa o perspectiva prea fericita pentru un microbist. Ma rog, nu numai pentru microbosti, ca tot asa e si-n viata. 😦

Suedia 1 – 0 Coreea de Sud

Belgiua 3 – 0 Panama

Tunisia 1 – 2 Anglia

Rusia 3 – 1 Egipt

Colombia 1 – 2 Japonia

Polonia 1 – 2 Senegal

Uruguay 1 – 0 Arabia Saudita

Portugalia 1 – 0 Maroc

Iran 0 – 1 Spania

Denemarca 1 – 1 Australia

Franta 1 – 0 Peru

UPDATE: De la corespondentul nostru din Germania… o cronica fotbalistica si nu numai…

 

Update: Am pierdut sirul meciurilor… Am consemnat fabulosul meci dintre Franta si Argentina (finala din optimi, 4- 3 pentru Franta, de fixat in legenda in cazul in care francezii vor mai repeta isprava in continuare, eventual in meciul urmator cu Uruguayiul lui Suarez si Cavani), si am ajuns la meciul in care Rusia, tara gazda, trece incredibil de Spania la penaltiuri, dupa ce 120 de minute a stat in transee. Bine acuma meritul principal este al spaniolilor care au jucat in mai noul spirit german, cu pase laterale si fara fortatre pe principiul ca nu-i bai, golul vine si singur. Ei uite ca nu, nu vine.

…si iata cum se face ca Romania se afla intr-o companie din ce in ce mai selecta in fotbal alaturi de Italia, Olanda, Germania, Spania, Portugalia si Argentina, toate aflate in acest moment (extrem de prematur) afara din turneul final al Campionatului Mondial de Fotbal din anul 2018 din Rusia. Sa fie anul Rusiei? A organizat campionatul Mondial, Trump e pe cale sa recunoasca anexarea Cremeii… Ce ar fi daca Rusia ar castiga Campionatul jucand exclusiv cum a facut-o astazi…? Ce? Nu se poate?… Ba bine ca nu. Pai cred ca atunci Putin ar fi investit ca presedinte pe viata in Rusia si nimeni n-ar avea ce sa mai zica…

Mi-a placut Uruguayul (ce goluri fabuloase a reusit Cavani) si m-am bucurat ca a reusit sa-l trimita pe capriciosul Ronaldo acasa, ca sa nu-si inchipuie ca e mai cu motz decat Messi. De altfel Uruguay este singura echipa din America de Sud cu care tin (din cand in cand) fara retineri, parandu-mi a fi cea mai europeana la stil (si asta nu numai in fotbal)… De altfel intreaga nebunie a campionatelor de fotbal acolo a inceput,, la Montevideo in 1930. Echipa Romaniei a fost si ea prezenta la inaugurare sosita pe Conte Verde (si noi am fost pe Conte Verde). Frumos ar fi daca editia jubiliara de la 100 de ani din 2030 s-ar organiza tot acolo, in Uruguay.

 

Posted in Arcaluigoeologie | 216 Comments »

Ala bala portocala

Posted by Arca lui Goe pe iunie 2, 2018

eh, as vrea (eu) sa scriu un articol intitulat asa: ala bala portocala (sau macar alla baba pugaciova) si care sa se potrivesca mânusa, in continut, cu titlul såu… sa fie ca o vraja… abracadabra, dar na, acuma, niciun pic de inspiratie poetica nu ma anima (deo-cam-data, si nihil sine deo-cam-data… nu, nu se poate) si nicio motivatie straina nu ma imbie la o asa reverie… pe hârtie, caci, ahhhhh, vorba ceea lipsita de sens, sens, sens, ca daca dragoste nu e nimic nu e, si pe o asa penurie, iti vine in minte (minte, minte) titlul poemului, fa-bulos, (ce nu?) dar apoi muza se amuza, te priveste cu un zambet… care se scurge infricosator, precum picturile lui ala… Salvador Dali (fugi, fugi, fugi de-aci), de la ironie (fina) la cinism (atroce), spre un hictus de hiena, ce decade apoi abrupt in indiferenta rece (rece, rece ca o bere uitata in congelator), lasandu-te cu titlul in aer, la pamant, balta, nedumerit, nelinistit, neimplint, singur, singur, singur, intr-un han, departe, departe frate, ca o vara dint-o alta viata, (a ta? a ta? dar a cui?)… singur tu cu ratatrea ta ireversibila si ireverentioasa, ca un punct pus la inceputul frazei, precum semnul interogativ al intrebarii in limba spaniola (?Hasta la vista, baby). Singur in ecuatie, singur (si) vinovat. Descurca-te. Construeste. Extrage-te din problema si vezi-ti de viata ta, de restul ramas, reconsiderå-te, (mama ce de reflexive, re-flexeaza-te) ne-uitand ca „ai aripi nevăzute / încă nefolosite în rucsac / taie frânghia subțire de care ei trag / porți chibrituri de calitate, e leac / aprinde urmele vieții de dincolo de prag / ridică-te e timpul de înălțat / amintește-ți de tine și vei fi salvat„. In fine, orice sfarsit este un nou inceput… Avem un titlu – ala bala portocala. Bun. Nu? Ba da! Deci, dar, asadar, cum procedam? Eu zic asa. Mergem un pic, pe jos (musai pe jos), pana la polul nord, sau macar pana dincolo de cercul polar, fara sa obosim, fara se ne rebegim, fara sa ne blazam, fara sa ne abandonam, #re-zis-tând.  Ajunsi acolo facem un iglu, in care sa dormim (somn, frate, somn) si sa supra-vietuim, pret de-o insomnie, si de-un ceai de iasomie, pana cand, in fine se intampla: aurora boreala. Avem grija (mare, mare grija sa nu ne prinda dormind, mahmuri, somno-lenti, neatenti, sa n-o ratam naibii si pe asta, bai mare atentie ca e ultima, ultima, ultima), si cascand ochii, mintea, sufletul, inima, o savuram, o ab-sorbim inauntrul nostru, o asimilam, o facem una cu noi insine, cu sinele nostru (ala care o fi, cel au-tentic), singuri noi cu noi, pe cont propriu (caci oricum cu cine altcineva?) si asa, imbogatiti interior cu lumini cosmice (sau, ma rog, aproape cosmice, ca deh, ionosfera e aci, aproape, la distanta unei respiratii adanci)… ne putem intoarce (daca mai stim unde, daca mai avem unde) de unde am plecat, pentru a reda continutul articolului intitulat atat de simplu si de inspirit: ala bala portocala. Uite cum sta socoteala. Caci asa si numai si numai asa se mai poate.

 

Loc de scris introducerea-cuprinsul-si-incheierea articolului Ala bala portocala: AICI !

 

UPDATE (1): Locul de scris descris mai sus ramane inca vacant, disponibil, pentru povestea in asteptarea atat de inspirat intitulata „Ala bala portocala”.  Totusi, in lumina unui text (vezi mai jos) extras din interviul acordat de scriitorul Etgar Keret, cred ca as putea initia niste exercitii cvasi-literare in ritm de ala bala portocala. Mai intai textul extras din interviu:

„…Eu incerc sa-mi imaginez ce as simti daca as trai viata altcuiva. Nu spun ca Dostoievski, care a scris Crima si pedeapsa, gandea precum un criminal. Dar a avut capacitatea sa-si imagineze cum gandeste un criminal.

Nu am devenit empatic dupa ce am inceput sa scriu, mai curand faptul ca eram empatic m-a determinat sa scriu.

Nu zic ca empatia ne face neaparat oamenii mai buni, mai curand o vad ca un fel de alergie pe care o capeti. Dar din momentul in care o ai, vei putea sa spui povesti foarte interesante despre vietile altora.

Pentru mine scrisul este un obicei foarte arbitrar. Ma asez si imi spun: OK, acum voi scrie despre o persoana care nu a existat niciodata, care traia intr-un oras care nu a existat niciodata, si care a facut lucruri care nu s-au intamplat in realitate. Exact cum altii fac curat prin casa, sau isi pregatesc cina. Cand ma gandesc la asta imi dau seama ca scrisul este un act de compensare, deoarece oamenii obisnuiti nu simt nevoia sa scrie. Doar cand viata devine insuportabila te refugiezi in scris.

Sa va spun o poveste nostima. Editorul meu m-a rugat odata sa ma intalnesc cu un prieten de-al lui care voia sa scrie o carte. Era un tip foarte chipes, atletic, fost pilot in fortele aeriene, chiar unul dintre cei care au bombardat acel reactor nuclear din Irak. Dupa ce a plecat din armata, a infiintat o companie high-tech de succes, pe care a vandut-o rapid pe cateva miliarde, apoi a mai infintat una si a vandut-o si pe asta tot pe cateva miliarde. Si tipul asta statea de vorba cu mine in restaurant, relaxat, mancand masline pe care le arunca in aer cate una si apoi le prindea fara sa uite, si-mi spune: „Vreau sa scriu o carte care sa fie in acelasi timp si nostima si trista, dar care sa aiba un mare impact asupra oamenilor, sa se spuna ca le-a schimbat viata etc”.

Si cum stateam si ma uitam la el i-am zis: „Eu nu cred ca veti putea sa scrieti acea carte” . Ultragiat, tipul mi-a replicat: „Uite ce e, eu intotdeauna am obtinut tot ce am vrut. Cum poti sa-mi spui ca e ceva ce nu pot face?”. Si i-am raspuns: „Tocmai de aceea. Deoarece scriitori devin doar acei oameni care nu pot obtine de la viata tot ce si-au dorit.”

Oamenii care au tot ce vor nu mai simt nevoia sa creeze o alta lume.

Eu cred ca scrisul este intotdeauna un rezultat al unui esec. Luati poeziile de dragoste. Cele mai frumoase sunt despre o persoana care iubeste intens pe altcineva care nu ii raspunde la fel. M-am intrebat de ce poemele shakesperiene sunt intotdeauna despre tristetea unei iubiri neimplinite, si mi-am dat seama ca daca femeia ii raspundea cu aceeasi pasiune, ar fi fost prea ocupat sa-si traiasca iubirea pentru a mai scrie poezii.

Doar cand esti singur poti scrie poezii de dragoste. Scrisul este o forma de compensare…”

 

UPDATE (2): „Ma asez si imi spun: OK, acum voi scrie despre o persoana care nu a existat niciodata, care traia intr-un oras care nu a existat niciodata, si care a facut lucruri care nu s-au intamplat in realitate.” – Si acum exercitiul cvasi-literar pre-anuntat, in ritm de ala bala portocala: <in progres>

 

Mai bine decat exercitiul meu cvasi-literar blocat in suspans de cruda realitate, cred ca in momentul ACTUAL, ACUM, cea mai ala bala prtocala potriveala ar fi acest scurt metraj:

 

Posted in Arcaluigoeologie | 95 Comments »

Partea buna a lumii… s-o exploram

Posted by Arca lui Goe pe mai 24, 2018

Desi am (de)plâns cu lacrimi amare (de crocodil?) predispozitia noastra pentru teme grave, pentru evanimente si transformari cu potential negativ, pentru ceea ce creaza ingrijoratere si spaime, propunandu-ne sincer sa le mai lasam pe acestea si sa ne ocupam nitzel si de lucrurile simple, firesti, bune, dragute, inofensive, care constituie partea luminoasa a lumii si a vietii, se pare ca aceasta schimbare de atitudine nu-i deloc simpla, regasindu-ne „imediat in permanenta” sceptici de la natura mama. In pofida acestui lucru trist, cat si in ciuda faptului ca nu prea gasim exemple pozitive printre semenii conlocuitori in HUVACA (si ca sa dau numai un exemplu de exemple lipsa l-as da pe domnul Dorin Tudoran care desi a renuntat scarbit si pe buna dreptate la contul sau de Facebook in favoarea vechii sale Certocratii, continua preponderent cu incriminarea lucrurilor rele din viata si din lume), iata totusi ca mai facem o incercare de a ne lipi de niste lucruri bune, pentru a ne trezi pofta de asa ceva si pentru a ne stimula si imbunatati abilitatea de a le identifica (dibui) si savura, spre o stare de bine general (daca s-ar putea). Iata o posibila poarta de intrare spre acest gen de teme blajine, care sa mai invalideze cumva sartriana ipoteza care consacra greatza ca fiind nota dominanta a existentei (parte-n parte cu bucuria de a fi). 🙂

Lucruri bune şi rele în Danemarca

Lucruri bune

  1. Plajele sunt simple şi curate şi arată destul de frumos atât vara cât şi iarna.
  2. Nu trebuie să-ţi închizi uşa cu cheia dacă trăieşti la ţară, deoarece există o probabilitate foarte mică de a fi jefuit.
  3. Magazinele nu sunt deschise în perioada când oamenii care muncesc sunt în preajma lor, de fapt aceasta înseamnă că economiseşti o groază de bani deoarece nu poţi cumpăra nimic.
  4. Autobuzele circulă conform programului, vin la timp.
  5. Danemarca este ţara LEGO, de aceea este îngrijită.
  6. Nu există animale otrăvitoare.
  7. De asemenea, nu sunt cutremure.
  8. Aici nu există reactoare nucleare (presupun că Suedia le pune pe ale lor cât mai aproape posibil de graniţa cu Danemarca).
  9. Aici vara este ca o poză pe cutia de ciocolată, perfectă din punct de vedere al culorilor.
  10. Prăjiturile. Prăjiturile şi pâinea.
  11. Este bine să fii gras, este ceva obişnuit. Chiar şi adolescentele sunt deja babane.
  12. Dacă îţi plac serile culturale la cafenea şi ai o grămadă de bani şi nu te deranjează să asculţi aceeaşi conversaţie, este un loc foarte plăcut în care să lâncezeşti.
  13. Le poţi spune oamenilor că ai trăit în locul de naştere al lui Hans Christian Andersen.
  14. Danemarca are o educaţie deosebită. Dacă aici este locul în care oamenii sunt cei mai fericiţi, nu-mi spuneţi care este locul cu cei mai trişti.
  15. Copiii sunt în grija statului de la 6 luni, ceea ce înseamnă o mare economie de timp. Cred.
  16. Danezii sunt drăguţi şi inocenţi.
  17. Dacă eşti din America, poţi locui aici şi poţi spune că ai trăit în Europa, ceea ce este adevărat.
  18. Nu este foarte cald.
  19. Aici este zăpadă, ceea ce este foarte distractiv.
  20. Oamenilor le place să stea confortabil pe canapea.
  21. Dacă nu vrei să fii căsătorit cu cineva, poţi divorţa imediat şi apoi să mergi mai departe cu viaţa ta (aceasta nu este valabil în cazul căsătoriilor interculturale).
  22. Poţi lăsa copiii nesupravegheaţi şi nu veţi păţi nimic. Chiar şi copiii foarte mici, bebeluşii.
  23. Este o ţară foarte mică, astfel încât nu trebuie să petreci ore în şir într-o maşină pentru a ajunge oriunde.
  24. Există o varietate de alimente ecologice la supermarket de unde poţi alege.
  25. Serviciu gratis de împachetare a cadourilor.
  26. Eşantioane gratis la raionul de frumuseţe şi în timpul promoţiilor la alimente.
  27. Întotdeauna există o petrecere la care poţi merge.
  28. Dacă îţi place peştele, poţi să mănânci până te spargi.
  29. Dacă îţi place să mergi la nudişti pe plajă, nimeni nu te va aresta.
  30. Ciclismul.
  31. Marfa este lăsată în afara magazinelor pe timpul nopţii şi cu greu este furată, ceea ce dă sentimentul de a trăi undeva unde oamenii nu au nevoie să fure.
  32. Crăciunul şi Anul Nou este ca în filme.
  33. Libera exprimare, oricine poate spune orice le place fără să se teamă de represalii.
  34. Egalitatea, toţi sunt egali aici şi handicapaţii primesc un scaun cu rotile placat cu aur.
  35. Şcoli gratis… şcolarizarea este gratuită. Nu trebuie să plăteşti nici măcar o coroană pentru şcolarizarea copiilor pe care o primesc de la ora 8 la 16.30.
  36. Sistemul judiciar. Sentinţele sunt foarte indulgente aici, dacă cineva comite o crimă primeşte doar 3 ani sau chiar nimic (dacă familia îl îndeamnă la crimă).
  37. Bebeluşii. Bebeluşii sunt lăsaţi nesupravegheaţi în cărucior la uşa cârciumelor. Este atât de sigur aici, încât nimănui nu-i pasă.
  38. Siguranţa. Danemarca este atât de sigură, încât aici nu există crime. Nimeni nu este jefuit, nimeni nu este violat şi mai presus de toate nimănui nu i se fură maşina.
  39. Cel mai fericit loc de pe pământ, cu excepţia Coreei de Nord, desigur. Danemarca este cea mai fericită ţară din lume, toţi sunt atât de fericiţi încât le poţi vedea zâmbetul de fericire pe faţă.
  40. Rata redusă a sinuciderilor. Deoarece Danemarca este atât de fericită, rata sinuciderilor este atât de mică. Anul trecut au fost doar 7 sinucideri în toată Danemarca, trei dintre ele fiind din milă, de aceea nu contează.
  41. Comunitatea internaţională. Comunitatea internaţională din Danemarca este înfloritoare. Există mai mulţi oameni care se mută în Danemarca decât cei care pleacă, acest zvon se răspândeşte în întreaga lume, astfel că Danemarca este ţara în care trebuie să trăieşti.
  42. Sistemul educaţional de aici nu se compară cu absolut nimeni, este incomparabil, unic, fără egal.
  43. Multiculturalismul şi toleranţa. Danemarca i-a adoptat pe imigranţi şi toate şcolile te învaţă despre a înţelege şi a te bucura de diferenţe.
  44. Drepturile omului. Danemarca are un record de neatins când vine vorba despre drepturile omului, a obţinut de două ori premiul Cel mai bun tratament din lume acordat oamenilor.
  45. Vikingii. Vikingii vin din Danemarca.

Lucruri rele

  1. Anotimpurile sunt nebunatice. De la o extremă la alta. Şase luni de frig extrem şi zăpadă, trebuind să porţi haine călduroase (evident, canadieni şi eschimoşii n-au nicio problemă), iar apoi puternica lumină a soarelui făcând cerul imposibil de albastru şi lanurile de rapiţă de un galben ţipător.
  2. Oamenii sunt ciudaţi. Dacă nu eşti la fel de ciudat ca ei, vei urî această ţară, nu o să-ţi placă aici.
  3. Alegere limitată a varietăţii hranei.
  4. Ore ciudate de deschidere a magazinelor. Magazinele închid când oamenii termină serviciul.
  5. Conotaţii sexuale… Nu este neobişnuit să găseşti reviste porno alături de cărţi pentru copii.
  6. Peisajul: într-adevăr plictisitor în ciuda frumuseţii verii, începi să tânjeşti după dealuri şi munţi.
  7. Nu există opţiuni vegetariene. În Danemarca prin hrană vegetariană se înţelege puiul şi peştele. Mulţi danezi nu ştiu ce înseamnă cuvântul „Vegan”, ei cred că este ceva despre diabet.
  8. Aroganţa. Danemarca crede că este cel mai bun loc din lume, ceea ce este jenant, deoarece acest loc este Coreea de Nord sau Venezuela.
  9. Baia… este foarte rar să întâlneşti aici o baie care să aibă cadă. Dacă vrei să fii cu adevărat curat, trebuie să faci o baie.

Sigur, lista poate fi completată.
După cum vedeţi, lucrurile pozitive sunt cu mult mai multe decât cele negative, de aceea dacă vreţi să vă mutaţi aici să vă gândiţi foarte bine şi să reflectaţi.

Posted in Arcaluigoeologie | 28 Comments »

Viaţa e dură. Punct de plecare…

Posted by Arca lui Goe pe mai 22, 2018

Viaţa e dură ! Alta propunere de dezbatere a unui subiect fara predicat.

Anthony Hopkins, în vârstă de 80 de ani, recunoaşte că nu a mai vorbit cu fiica sa, Abigail Harrison, singurul său copil, de mai bine de 20 de ani.

Într-un interviu acordat recent, celebrul actor a mărturisit că nu a mai ţinut legătura cu singura sa fiică şi nici măcar nu ştie dacă este sau nu bunic, scrie Daily Mail. Anthony Hopkins are o fată, în vârstă de 48 de ani, din prima căsătorie cu Petronella Barker, de care a divorţat când copila avea doar patru ani. Abigail Harrison este, la rândul ei, actriţă şi regizor de teatru. În urmă cu mulţi ani, Abigail a renunţat la numele de familie al faimosului ei tată, luând numele de Harrison, „pentru a se afirma prin forţe proprii“. În 1990, pe vremea când încă vorbea cu tatăl său, Abigail chiar a jucat în două dintre filmele sale, „Shadowlands“ şi „The Remains Of The Day“.

Anthony hopkins, alături de fiica sa Abigail Harrison, în 1991 la premiera unui film.

Au întrerupt apoi orice legătură, iar în prezent Anthony Hopkins nici măcar nu ştie unde locuieşte fiica sa. Sir Anthony a mărturisit că a fost distant cu Abigail pentru că „familiile se mai despart“.  Întrebat dacă Abigail Harrison are copii, Sir Anthony a spus: „Nu am nicio idee dacă sunt bunic sau nu. Oamenii se despart. Familiile se despart şi îşi continuă viaţa. Oamenii fac alegeri. Nu-mi pasă. Viaţa e dură“.  Abigail Harrison a fost crescută de mama ei, prima soţie a lui Sir Anthony, Petronella Barker, după ce cuplul a divorţat în 1972. Trepat, tânăra s-a înstrăinat de tatăl ei, însă au relaut legătura în anii ’90, după care cei doi nu şi-au mai vorbit deloc, după cum mărturiseşte chiar actorul.  La fel ca în cazul tragediei lui Shakespeare, „copiii nu-şi plac taţii, nu trebuie să se iubească neapărat“, a mai declarat Hopkins pentru Radio Times.  În acelaşi interviu, Sir Anthony a acuzat Hollywood-ul că este toxic şi perfid, iar vedetele sunt ipocrite: „Nu vreau să fiu înconjurat de oameni de genul acesta. De toată «iubirea» şi prefăcătoria. Nu suport asta. E foarte multă ipocrizie“.  Anthony Hopkins, care a câştigat un premiu Oscar pentru rolul lui Hannibal Lecter din „The Silence of the Lambs“, locuieşte în Malibu, California, cu cea de-a treia soţie, Stella Arroyave, în vârstă de 62 de ani, despre care a spus că l-a „domolit“.  „E o persoană foarte bună pentru mine. Soţia mea se îngrijorează pentru că muncesc prea mult. Dar voi continua să muncesc pentru că ce altceva aş putea face? Mă voi retrage eventual când îmi vor cădea dinţii şi părul“, a conchis actorul.

Anthony Hopkins, născut pe 31 decembrie 1937, este un actor britanic de film, teatru şi televiziune. Considerat unul dintre cei mai talentaţi artişti ai generaţiei sale, starul britanic a câştigat premiul Oscar pentru cel mai bun actor în rol principal în 1992 pentru evoluţia sa din filmul „Tăcerea mieilor/ The Silence of the Lambs“. Anthony Hopkins a primit alte trei nominalizări la Oscar pentru rolurile din filmele „Rămăşiţele zilei/ The Remains of the Day“, „Nixon“ şi „Amistad“. Anthony Hopkins a fost înnobilat în 1993 de regina Elizabeth a II-a a Marii Britanii pentru servicii deosebite aduse artei dramatice şi are, începând din 2003, o stea pe Walk of Fame din Hollywood.

Posted in Arcaluigoeologie | 33 Comments »

Inevitabilul se intampla tuturor

Posted by Arca lui Goe pe mai 18, 2018

De ce nu mai suntem prieteni pe Facebook? – Mădălina Marcu

Am ieșit de pe Facebook de câteva ori. M-am supărat ca văcarul pe sat. M-am supărat pe oamenii care postează excesiv, care postează tâmpenii, care nu dau like și share la chestiile vitale și relevante. Nu mă meritau.

M-am supărat altădată că orice aș fi făcut nu ieșeam bine prin comparație. Alții erau mai fericiți, mai plimbați, mai de succes, mai buni scriitori, mai buni la a face poze. Unii erau prea fericiți. Și simțeam că încearcă prea tare să arate cât sunt ei de bine. Mă încărca teribil lupta asta a lor. Când de fapt mă încărca teribil lupta pe care eu o duceam. De a mă convinge pe mine convingându-i pe „prietenii mei” că sunt bine-bine, vorba cântecului.

E treabă grea Facebook-ul ăsta. Adormi cu el, te trezești cu el, lâncezești cu el în brațe scrollând la nesfârșit între ego-uri și oglinzi. Nu vă spun nimic nou vouă celor care faceți la fel. Poate că, de fapt, grea e treaba asta cu ego-ul.

Cred că suntem o generație crescută într-un sistem de cultivare a EGO-ului. Ne-au spus părinții noștri că suntem speciali. Ne spun statisticile că suntem speciali. Suntem cei care știu cum se derulează o casetă, dar și cum să folosim social media.

A trebuit să ne facem corporatiști și antreprenori. Să construim o lume nouă. Și am făcut-o. Ne-am construit lumea și carierele. Am dat 110%. Ne-am „trainat” și „coachuit” și dezvoltat personal în toate zonele care să ne facă și mai buni la ceea ce facem, și mai productivi. Am învățat engleză de la Cartoon Network, am făcut cursuri de vânzări, de vorbit în public sau de management al timpului.

Și am muncit al dracului de mult. Să ajungem sus repede. Să avem succes. Cred că suntem generația care ne-am definit succesul în funcție de filmele americane din anii ’80-’90 și umflând la maxim noțiunea familiilor noastre despre succes.

Să ai casă, să ai mașină, să ai funcție, să fii cineva, să ajungi acolo unde devii de neînlocuit sau temut, să ai carduri și rate și copilul la școli și grădinițe private. A trebuit să avem ego ca să răzbim. A trebuit să ne construim armuri în jurul sufletelor noastre de copii ai unei revoluții pe care n-am prea înțeles-o.

Și inevitabil, a venit un moment în viața noastră în care ego-ul a ajuns să ne consume. Suntem buni la a proiecta forță și a ne apăra teritoriul. Suntem buni la a avea dreptate și argumente. Dar ne seacă. Ne îmbolnăvește.

Poate nu pe toți. Așa că voi zice doar despre mine. Pe mine mă obosește ego-ul ăsta care m-a ajutat să ajung „undeva” în viață. Mă obosește lupta asta continuă să-mi apăr ideile și adevărul. Mă obosește să fiu invincibilă.

În ultimul an am aflat de la 4 oameni diferiți că le este teamă de mine. Teamă! Cum să-ți fie teamă de mine? Nu țip, nu înjur, nu fac urât. Așa mă gândeam. Dar de fapt, mă raportez la lume dintr-o poziție de forță. Mă raportez la lume dintr-o zonă de reconfirmare a ego-ului. Nu pot să nu fac lucruri, nu pot să nu spun lucruri, nu pot să nu lupt. Dacă aș face asta, lumea n-ar mai vedea că sunt valoroasă. Mi-am dat seama că scriu pe Facebook ca să fiu validată. Ca să-mi spună prieteni și străini că am dreptate, că scriu frumos, că sunt deșteaptă.

Și când mi-am dat seama de asta, m-am oprit. Nu vreau să-mi ucid ego-ul, nici nu știu dacă e posibil. Îi sunt recunoscătoare că m-a adus până aici. Dar aș vrea să văd ce e dedesubt. Să am un pic de liniște în cap ca să scap de frica de a nu fi relevantă. Ca să mă aud. Cine sunt eu când nu sunt puternică? Cine sunt eu când nu sunt pe Facebook și nu mă arăt ca să fiu aplaudată? Cine sunt eu când nu mă compar cu nimeni?

Ieșitul de pe Facebook a fost un pas mic în drumul ăsta. Au urmat alții. Am stat în autobuz și m-am gândit să-l rog pe șofer să deschidă ușile între stații. Mi-am imaginat cum mă va refuza și eu mă voi enerva. Pentru că nimeni nu mă refuză!

Și imaginându-mi acest dialog am decis totuși să cer deschiderea ușilor și dacă sunt refuzată să nu mă supăr. Să accept refuzul fără să simt că am fost ofensată în ego. N-a fost ușor dar voi continua, că nu mă face pe mine ego-ul meu.

***

Update:

stely said

Referitor la articol as spune mai intai ca, pe mine nu ma bate gandul sa ma retrag de pe facebook. M-am obisnuit cu acest mod de relationare cu oamenii din lumea larga . Am in lista foarte putini prieteni , dar nimic nu ma impiedica sa intru pe alte conturi ca sa urmaresc ceva ce ma intereseaza. Pot spune ca lista celor pe care ii urmaresc(fara sa-i am prieteni) este destul de consistenta. Nu comentez decat atunci cand imi da ghies inima , in sensul ca imi face placere sa contribui (sa completez) la postarea (tema) propusa sau cand simt nevoia sa intervin in discutii pe un subiect de cele mai multe ori controversat. Nu , nu ma simt obligata de nimeni si de nimic , nici pe facebook si nici in “HUVACA” …noastra. 🙂 Ma simt ca acasa . Stau cat vreau, fac ce poftesc si “fug” cand vreau de acasa. 🙂 Ego-ul meu nu sufera daca cineva ma contrazice . Dar da, ma enervez cand mi se sterg comentariile fara nici o avertizare sau fara sa mi se argumenteze in prealabil opiniile contrare. In atare conditii nu pot sa fac decat ceea ce trebuie (cred) . Adica , oricine ar fi el il scot din lista , intrucat consider ca acela nu mai poate sa-mi fie prieten , devreme ce procedeaza incorect , adica sa-mi inchida gura sau usa in nas asa dupa cum percep dar si dupa o analiza “la rece”. Asa am facut ,bunaoara ,cu unul dintre cei mai valorosi prieteni ai mei , D.G. Da, s-ar putea spune ca am facut-o din orgoliu, devreme ce dumnealui mi-a jignit(cu intentie) prietenii , indirect si pe mine. Dar , daca ar fi vrut ar fi putut sa-si ceara scuze, dar nu a facut-o gandind pesemne ca nu are de ce. Mai sunt cativa “prieteni”pe care i-am sters din lista , dar din cu totul alte motive. Unul dintre ele fiind acela ca ma simteam sicanata cu mesaje sugestive cu anumite tente ( sponsorizare) sau de alta natura . Un asa-zis prieten ma “cucerise” cu o povestioara despre o fosta eroina anticomunista, care i-ar fi fost matusa si care a suferit ani grei de inchisoare, iar acum este muritoare de foame . I-am dat “like” si i-am spus cateva vorbe sincere de admiratie. Asta l-a incurajat , crezand pesemne ca si-a gasit “prada”. Dar, dupa ce am facut niste investigatii , “eroina” era fictiva , dupa cum era si contul lui. Altul fiind , culmea, un concitadin ce imi cerea voie sa -mi dea un telefon pentru o intalnire.Dupa profil era mai tinerel decat mine cu vreo 25 de ani. Dupa nume, ii fusese elev sotului meu . : ) Pe el, l-am sters doar dupa ce am constatat ca nu ma crede si ca nu inceteaza cu mesajele. Alta “prietena” careia i-am cerut prietenia doar ca mi-a sarit in ochi numele si prenumele, ele fiind asemanatoare cu cele ale mele dinaintea casatoriei. M-a frapat coincidenta, mai ales ca ne “intalneam” la comentarii pe un alt cont. Tipa locuia in acelasi oras cu sora mea , deci inca un motiv. Insa, dupa un timp anume , cand am vazut ca mi se umplea pagina cu “n” fotografii de-ale ei ,in toate ipostazele posibile, unele destul de intime ( la biserica, la spital ,in pijama , cu perfuzii la mana, la coafor , in masina etc…) m-am saturat si am scapat de ea. Nici nu cred ca a observat, intrucat avea vreo 4000!! de prieteni.Si acum ma intreb cum si i-a facut , intrucat n prezenta nici un indiciu ca ar fi fost vreo somitate in viata reala.
Ah da, sunt si destui care simt nevoia (asta da, este un ego in toata regula) sa indrazneasca sa ceara prietenia unor adevarate somitati, doar ca sa se simta mandri ca sunt acceptati de dumnealor si numai ca sa ii aiba ca un trofeu in lista lor. Am intrebat, bunaoara pe cineva, mirata cand i-am vazut lista , ce l-a determinat sa-i ceara prietenia , vazand ca nu prezinta nici un semn ca i-ar citi, macar din cand in cand postarile, de altfel de mare interes si valoare. Mi-a confirmat cu sinceritate ca asa e :se simte mandru si atat . 🙂 Nu stiu daca este bine sau rau , insa eu nu as sa cere prietenia cuiva numai pentru atat. Daca sunt atrasa de acel “Cineva” nu ma opreste nimeni sa-i urmaresc in tacere si cu placere contul (postarile) fiind adesea public .
Eh, dar am fost si eu stearsa din lista unor prieteni chiar bunisori, carorora le cerusem prietenia, si cu bucuria impartasita de ei, am fost acceptata. Unul era cu nume si prenume din real, celalalt fictiv. Ambii m-au sters din lista . Unul din orgoliu (chiar foarte mare) si nu l-am regretat iar cealalta, care s-a dovedit a fi un el , din prea multa onoare. A avut un puseu de sinceritate si s-a retras el singur dupa ce s-a deconspirat. Ii urmaresc contul (si el pe-al meu) dar nu sunt semne ca acel cont este unul viabil. Il (o ) intalneam adesa pe ziare (indeosebi pe Adevarul)cu comentarii haioase si pline de umor , cu un continut satirico-politic destul de consistente si cu mult adevar -. de fapt erau niste pamflete foarte bine construite .Nici pe acolo nu am /l-am mai vazut. Marturuisesc ca am avut un timp (nu prea lung ) cand am regretat-o.

Prin urmare , considerand ca ” intamplarile “acestea, fiind ,da, “inevitabile” nu prezinta pentru mine un motiv de inchidere a contului de pe facebook. Ego-ul meu fiind in reperele(limitele ) oricarui ego normal (nu exagerat) nu are de suferit . Nu ma intereseaza like-urile (daca sunt bine( ma bucur) daca nu iarasi bine, Accept ca ce am comentat nu a fost interesant. Sterg (cu manuta mea) comentarii, pe care citindu-le ,la scurt timp, constat singura fie , ca am facut o gafa , fie pur si simplu ca nu mi-a mai placut ce am scris.

 

Dl.Goe said

@Stely – După cât te se poate înțelege, d-voastră considerați ca mecanismele „Facebook” descrie in articolul Mădălinei Marcu sunt valide, plauzibile, credibile, din perspectiva relației ego-ului cu restul lumii, dar ca aceasta situație nu poate constitui in niciun caz o motivație de a închide contul de „Facebook” (ci, dimpotrivă, poate fi chiar o buna rațiune de a-l menține)… N-ar fi nimic surprinzător (in natura) caci mereu se întâmpla ca același fapt (context, set de întâmplări) sa stimuleze anumite lucruri, dezvoltări, pentru ca mai apoi, aceeași persistenta sa duca la sațietate, la saturație si sa înceapă sa inhibe lucrurile pe care odinioară le-a stimulat. Poate ca d-voastră n-ați ajuns încă la saturație, fiecare avândul-si limitele (proprii si personale) cat si istoria, contextual exterior care oferă (in timp) detaliile care se acumulează spre atingerea acelor limite. Poate ca la un moment dat veți ajunge si d-voastră (poate da, poate nu, cine știe?) in postura Mădălinei Marcu, ceea ce poate sa se întâmple, vai, oricui, oriunde si in orice, nu doar in universurile de gen „Facebook” dar chiar si in „viată”. Desigur ca acest mic discurs al nostru poate fi fundamental greșit (n-ar fi o noutate), dar acestea fiind zise, mi-ar plăcea sa aud părerea d-voastră despre mecanismele prin care s-ar putea explica de ce (de ex.) dl. D’Artagnan and Co. au creat si au abandonat „Hanul Muschetarilor”. D-voastră ce credeți despre asta? Dar despre faptul ca Arca persista încă (aparent împotriva oricărei rațiuni)? Cine e mai „nebun”? Dl D’Artagnan sau dl.Goe? 🙂 

 P.S. In subsidiar, si Soarele are pete, Simona are limite (cu toții avem), iar topicul propus n-are rezonanta in contextual (spațio-temporal al) locului, fiind, pare-se, un topic mai off topic decât chiar starea de off-top-ie specifica nivelului curent la care a ajuns saturația pe Arca lui Goe, pe curba care histerezis ce descrie fenomenul de magnetizare (si demagnetizare) a acestei construcții huvachiene (d-voastră fiind o membra de vaza a cercului select si extrem de selectiv al persoanelor de pe lumea aceasta care știu ce naiba înseamnă (sau măcar vrea sa însemne) acest cuvânt cu sonorități bizare: huvachian

 (caci la urma urmei, din cei aproape 12 miliarde de oameni care au trăit sau mai (si) trăiesc încă pe planeta Pământ, cei care cunosc „sensul” (sau nonsensul) cuvântul „huvachian” se pot număra pe degetele unei singure mâini, nu? 🙂 ) 

 Leurda si leușteanul se vând mai bine. 

Nu-i așa ca la început oamenii vin in HUVACA (blogosfere and Facebook-uri y compris) in primul rând ca sa facă pe deștepții (sforțând-se teribil in acest sens) pentru a sfârși invariabil in a veni (spre finalul aventurii), in principal pentru a se prosti liber (fără efort si fără riscuri)? Se pare ca nu doar fiecare meci de tenis este ca viată (o replica miniaturala a unei vieți) ci fiecare mica Aventura, fiecare lupta, fiecare fapta, fiecare întreprindere, fiecare pasiune, fiecare încordare, fiecare fragment din viată, este in sine ca o viată (o replica miniaturala a unei vieți)…

De succes nu sunt locurile constante, consistente, egale mereu cu ele însele, ci sunt locurile cu geometrie variabila, versatile, care sunt in stare sa ofere condiții potrivite (stimulatoare) celor care vor sa facă pe deștepții – când in lume se găsesc preponderant, in exces, astfel de finite, si condiții propice celor care vor sa se prosteasca (fără riscuri) atunci când lumea a basculat într-o era in care majoritatea vrea lejeritate (ieftina sau chiar gratuita). 

HISTERÉZIS s. n. (Fiz.) Fenomen cu caracter ireversibil care constă în faptul că succesiunea stărilor unei substanțe, determinate de variația unui parametru, diferă de succesiunea stărilor determinate de variația în sens contrar a aceluiași parametru. – Din fr. hystérésis.[1]     

 

Bunica said

Îmi pare că demonizarea FB e un trend drăguț. Bietul Eco! Era oripilat de prostia vorbitoare pe FB. Asta fiindcă în lumea reală trăia printre intelectuali veritabili. Dar lumea reală e plină și ea de prostie, dacă te miști prin mai multe medii o găsești din abundență. Nu mai zic de tv. Pentru mine FB e ca o bicicletă, un PC, un tren, un aparat casnic, adică ceva de folosit, nu ceva care mă folosește. Iar dacă uneori îl folosesc în exces, „vina” e a lumii reale, care nu-mi oferă atâtea comodități ori satisfacții. Intru repede, într-o pauză de muncă, mă amuz, zvârl ceva, privesc o poză etc. A fost o vreme când oamenii se îngrozeau de urmările nefaste ale folosirii automobilului. A venit acum vremea damnării lumii virtuale.
Aș mai sta, dar mi-e că s-o însera. 🙂 Și mă așteaptă FB!

Cred ca una dintre pagubele majore ale faptului ca oamenii au cazut prada momelilor virtuale (care ofera satisfactii imediate, recompense spontane, eliberatoare de endomorfine) consta in inducerea unei stari de superficialitate. In goana dupa satisfactii imediate, oamenii s-au dezvatat de practiacrea unor eforturi de durata, in proiecte mai ample care sa aduca satisfactii la capatul unui efort indelungat, dupa o perioada mai mare de timp, si care sa nu ofere prea multe garantii de succes, sau recompense prea clare pe parcurs, inainte de finalizarea unui astfel de proiect de anvergura. Din ce in ce mai putini oameni se angajeaza in astfel de proiecte care sunt in permanenta sabotate de satisfactiile instant pe care le ofera socializarea virtuala. Partea proasta este ca majoritatea acestor satisfactii sunt de proasta calitate, adesea false, surogate, sau oricum chestii fragmentare care nu se pot coagula inntr-o stare de bine a insului, care sa-i confere consistenta si identitate. Ma uit la conferintele de TED si constat ca inclusiv in tematica si in modul de abordare s-a schimbat dramatic in ultimii ani, in exact sensul generalizarii unei superficialitati ingrijoratoare. Cei care au apucat si ere mai putin generoase in satisfactii imediate si au apucat sa se implice la vremea lor in proiecte personale mai ample inca mai reusesc sa inteleaga fenomenul, dar cei nascuti ieri, (fulgii de nea y compris) care asa au pomenit, n-au nicio sansa sa inteleaga care-i problema, risipindu-se in acest gen de dans frivol de la o tema la alta, de la un loc la altul, de pe un canal pe altul, nicaieri ne reusind sa stea mai mult de o clipa, smulsi aproape imediat de alte chemari, spre alte locuri care sunt gata sa le ofere fericirea instant, satisfactia la moment. Indiferent pe ce FB s-ar afla, mereu exista altul irezistibil care-i smulge irepresibil perturband orice continuitate si orice inchegare. Am devenit dependenti de nevoia de a verifica in permanenta daca nu cumva exista ceva mai bun de facut decat ceea ce tocmai faceam… ne mai facand astfel. Orice noroc /Si-ntinde-aripele, / Gonit de clipele / Starii pe loc.

 

Posted in Arcaluigoeologie | 29 Comments »

Unde fugim de acasa?

Posted by Arca lui Goe pe mai 16, 2018

Deschidem aici o lista cu raspunsuri acordate pe sprânceanå acestei intrebari indecent de inocentå: Unde fugim de acasa?

… in luna,

la zoo,

la mare,

la munte,

intr-o poveste,

in casa bunicilor,

in padure,

in delta,

in Turcia,

in Creta,

la amant/å

la film,

la teatru,

la biserica,

la carciuma,

la intamplare,

oriunde,

in cautarea norocului,

in intampinarea aventurii,

in necunoscut,

in betie,

in somn,

in visuri,

la bal,

la spital,

pe calea Victoriei,

pe calea Plevnei,

in Cismigiu,

in Cisnadie,

la Sighisoara,

in toata tara,

la un curs de reciclare,

la munca,

la cor,

la meci,

la cumparaturi,

la scoala,

aiurea,

la circ,

la batranete,

la tinerete,

la mustata,

la tzambal,

la Civita Vechea,

la mama acasa,

la tata casa,

la antrenament,

in vizita,

in trecut,

in viitor,

in universuri alternative,

pe strada Mântuleasa,

la Las Fierbinti,

pe mare,

in Tibet,

in Nirvana,

la gim,

la lunca,

pe vale unde a facut fasolea floare si mazarea tecusoare,

la gradinita,

in curtea scolii,

in imaginatia unui prieten bun,

la dracu-n praznic,

in panzele albe,

in contumacie,

in bejenie,

in transhumatza,

la hanul lui manuc,

intr-una din zilele insorite ale vietii noastre,

unde om vedea cu ochii,

in valea plangerii,

la iunion,

la comediile nemtesti,

la Strada lui Felimi,

la dolce vita,

la Ateneu,

la donna e mobile,

la bulivar,

la tribunal,

la carnaval,

intr-un pahar cu visinata,

la baile comunale,

la sauna,

la frizer sau la croitoreasa,

la Gogol acasa,

la Tecuci,

la vie en roze,

la Baile Herculane,

la origini,

la destinatie,

la trepidatie,

la epicentru,

laparoscopic,

in purgatoriu,

in muratoriu,

intr-un ochi strain,

in borcan,

in exegeze,

in ipoteze,

in insulele Canare, Baleare sau Antile,

la polul Sud,

la capul bunei sperante,

in Gibraltar,

la Punta Arenas,

la Calul Balan si saua-i verde (?),

la vara viitoare,

in vitrina,

pe un peron vechi de gara,

in inchipuire,

in uitare,

la razboi,

la pace,

la negocieri,

la joaca,

la balta,

la psiholog,

la masaj,

la ultraj,

la råspantie,

laconic,

in lumea virtuala,

in mine,

in saline,

in vederea intaririi sentimentului de prietenie,

in vizuina,

in cuib,

in sânul lui Avram,

in pustiu,

in zadar,

in taceri necuprinse,

in oaze misterioase,

sub plauma,

sub cerul instelat,

sub liliacul inflorit,

la mansarda,

in Grecia antica,

la Medeleni,

la vulturi

la catacombe

in tiribombe,

la inceput,

in culise,

la Cluj,

la Vama Veche,

la Plesu acasa,

la la,la,la si tra,la,la,

la Carul cu bere,

la Cisnadie

in prerie

na acuma, mai zi si tu…

Update

la clasa intâi, la vremea revistei arici pogonici, la serbarea de sfarsit de an, in vacanta, in excursie, in calatorie, la nastere, la nunta, la botez, la chermeza, la agape, pe carari de munte, pe carari de ses, pe valea seaca cu hangerul fara teaca, in umbra, in zare, in umbra fetelor in floare, la stâna, pe o stanca neagra, in sihastrie, in burlacie, la Pasti, la Craciun, la Cel mai iubit dintre pamanteni, la cumpana dintre ani, la vulturi, la lilieci, la curve, la capre negre, la manastire, in nesimtire, in ograda, la cort, la dugheana, sub spranceana, la târg, in târnå, la taverna, la balena, la carciuma din Ferentari, la teatrul national la Caligula cu Ovidiu Iuliu Moldovan in rolul principal, la premiera, in scrumiera (sa ne punem cenusa in cap), in masina, pe vapor, pe ogor, la arat, la semanat, la Ararat, pe muntele Athos, pe muntele Olimp, acolo unde se ingana ziua cu noapte, in pivnita, in pod, la subsol, la mansarda, la culme, la razor, la varful Omul, in Bulgaria, in Albania, in mana unui om strain, in joaca, in trecere, la petrecere, la fum, la vant, la dor de duca, la naluca, la fata morgana, la Campina vara, la prisaca, la Prislop, intr-un varf de plop, in cuibul de viespii, intr-un cuib de cuci, pe Champs-Elysees, la Trocadero, la Venetia, la anul si la multi ani, intr-o floare de mac, intr-o viata paralela, pe o schela, intr-un roman autobiografic, in memoria colectiva, la colectiv, in saivan, in armata, la conferinta, la muzeu, la militie, pe miriste (cu prepelitele toamna), la cramå, la crâsmå, la cantinå, la bodegå, in visul unei nopti de vara, in vid, in vagin, in encyclopedia britanica, in cartea de citire, in abecedar, in discoteca, in vinoteca, intr-un calcul fara capat, in varful dealului, pe o padina, pe o panta, cu o parapanta, in râpa, in deriva, la intamplare, la steaua care a rasarit, la malul marii, la malul zilei, intr-o sticla de sampanie, la cofetarie, la patiserie, la herghelie (pentru a calari in pielea goala pe in cal murg in amurg), la un semn, la o reverie, la cine nu te astepti, la tine-n suflet, la un pahar de vorba, la o sticla de bere in tacere, la duhul din lampa, la Damasc, prin Colentina, prin Brazda lui Novac, pe canalul Bega, la Moulin Rouge in 1957 toamna, la casa cu cocos, la gara, cu trenul prin tara, cu nasul, cu mocanita, printre nori, printre stele, in Andromeda, pe strada ta (vei veni pe strada ta), la vecinul Costica, la o mastica, la tzanc, la cina (la o vecina), la mila nevestei, la viata ta (ai o dambla?), pretutindeni deodata, in rutina, in extaz, in anonimat, in identitate, in meditatie, in actiune, intr-un uter de fata mare, sub cupola circului, la Capsa, la hanul Ancutzei, in Albumul Duminical, in Gala desenului animat, la Breaza, in lupanare de cinismu si de lene, in tihna, la un pranz såtul de sine insusi, la plimbare, de colo colo, acolo unde te cheama inima, in copilaria copiilor tai, in fata casei, pe prispa casei, pe fundul marii, in spuma marii, in spumele marii, pe drumuri europene, la tziganci, la cafea, la ghicit, pe insula Ada Kaleh, la o cafenea in Manhattan in 2031 intr-o dimineata devreme, intr-un proton, la lumina zilei, in cåmarå, in cålimarå, in canton, in cantonament, intotdeauna si da,da,da va mai urma…

Måi, dar voi ceilalti unde fugiti de acasa? Nicaieri? Niciodata?

Voi cei care venind acasa spuneti „buna seara”, voi nu stiti ce inseamna sa intri pe o usa tacand. (asta nu-i din mine ci din Octavian Paler).

Posted in Arcaluigoeologie | 24 Comments »

Nou sub soare

Posted by Arca lui Goe pe mai 13, 2018

Luându-l (discret) in considerare (si) pe tertzul mereu exclus, in postura sa de martor accidental al evenimentelor, aflat aici, la fata locului, absolut (adica relativ) intaplator, din pura co-incidenta, dar adresandu-ma insa preponderant (ca de obicei) cititorului citit si unic al Arcei lui Goe, vin si articulez urmatoarea intrebare, suta la suta retorica: Despre ce anume oare ar fi nimerit (in context) sa mai vorbim sau sa mai amutim (impreuna sau fiecare in parte), in acesta zona crepusculara (de rit HUVACA-ian)? Am putea ceda (ca intotdeauna) ispitei pentru teme mari, ample, grave, infricosatoare chiar, importante la scara mare, sociala…  dar am putea la fel de bine sa acceptam alunecarea in farmecul inefabil al detaliului (aprent) derizoriu, umil, individual, fara pondere si fara ecou in dimensiunea sociala a lumii (inclusiv social-media). Adica in loc sa atacam teme, fenomene ori evenimente (geo)politice, sociale, stiintifice, religioase, economice, istorice, antropologice, care privesc si intereseaza (in mod artificial) grupuri mari de oameni, sa le abandonam pe acestea, in favoarea unor detalii punctuale care pot interesa doar indivizi luati separat, la bucata, cel mult colectii disjunte de asemenea insi. Sa ne focalizam cu precadere pe intmplari nesemnificative la nivel social (nealiniate defel curentelor media care tin audientele si ratingurile la cote inalte de interes) dar care au o nota de natural, de firesc, de pamantean. Ce-ar fi daca am vorbi, bunaoara despre leurda si leustean?

Are cineva in memorie vreo poveste, vreo intamplare, vreo snoava sau vreo vorba de duh despre relatia sa (de suflet), ca fiinta (umana) vie, cu acest gen de fiinte vegetale vii, pline de clorofila si savoare? Cam in genul celor insirata de catre dl. Neamtu Tiganu AICI ? (va urma)

 

UPDATE (1): O informatie utila pentru parizienii de rit est-european. Cu ceva vreme in urma (cam demultisor as zice, suficient incat intamplarea sa-mi apara ca fiind dintr-o alta viata, straina, a altcuiva), am locuit la Paris. Speriat de atata strainatate, mi-am adus cu mine toate pornirile patriotice si apucaturile neaose, invelindu-ma in ele ca un cocon intr-o crisalida, cu speranta unei metamorfoze line spre versiunea mea cosmopolita. Complementar explorarilor plenare in noua cultura, vizitam insa cu regularitate si magazinele romanesti, de unde ma aprovizionam corespunzator intru satisfacerea apucaturilor culinare cultivate de mama, bunici, neamuri, rude, prietenti si tara, mergeam la bisericile romanesti, si frecventam centre culturale si manifestari cu specific romanesc. Pot spune ca gaseam aproape tot ce era necesar (in exces chiar) pentru a nu suferi prea tare de dorul de (a)casa. Cu cateva mici exceptii (doua): leustean si sorici de porc pârlit. Acuma de, sorici de porc pârlit nu savuram cotidian nici in patria natala, asa ca suferinta era supurtabila, dar cu leusteanul era mai greu, mai ales ca ma asteptam sa-l gasesc pretutindeni ca pe marar si patrunjel. Nici vorba. La magazinele romanesti din Paris nu-l aveau decat uscat (ceea ce, vai, nu-i tot aceea) asa ca am inceput sa ma plang oricui statea sa ma asculte, despre dorul de patrie materializat in nevoia de leustean verde, proaspat. Oamenii milosi mi-au facut fel de fel de recomandari, unde sa-l caut, cum sa-l cultiv (in apartament)… dar pana la urma s-a gasit unul  care m-a privit amuzat si mi-a zis ca are solutia pentru problema mea. M-a indrumat sa ma duc in jardin de Luxembourg intr-un loc anume, unde s-ar afla, pe post de planta ornamentala, o tufa de leustean de toata frumusetea. Intrucat nu era 1 Aprilie l-am crezut pe cuvant si m-am dus. Da domnule, era. O tufa uriasa de leustean, leustean. Incepand de atunci, cu discretie si prudenta, pentru a proteja si planta dar si buna mea reputatie de cetatean onest, treceam din cand in cand (ca din intamplare) prin jardin de Luxenburg si furam cateva fire de leustean cu care sa-mi dreg aleanul si dorul de acasa. Cat am stat la Paris n-am dus lipsa de leustean verde. Ma intreb si acum (cu nostalgie) daca o mai fi acolo tufa aceea de leustean pe care francezii o luau drept planta ornamentala. O mai fi, n-o mai fi, nu se stie. Cand oi mai ajunge pe la Paris o sa verific si o sa te tin la curent.

Posted in Arcaluigoeologie | 50 Comments »

Lucruri la care barbatii nu ar trebui să renunţe niciodată de dragul unei femei

Posted by Arca lui Goe pe mai 9, 2018

Odată cu implicarea într-o relaţie, de dragul sau de frica partenereor, multi barbati au tendinţa de a ceda in multe privinte.

Psihologii explică de ce accentul ar trebui pus pe acceptare şi nu pe schimbare şi care sunt valorile la care nu ar trebui niciodată să se renunţe.

Relaţiile de dragoste trebuie să se bazeze pe iubire, acceptare, susţinere şi grijă reciprocă. Din păcate, tot mai multi barbati acceptă relaţii toxice, din teama că nu vor găsi ceva mai bun.

Lucruri pe care barbatii nu ar trebui să le sacrifice niciodată de dragul unui femei:

1.Identitatea. – Personalitatea ta unică, speranţele şi visurile tale ar trebui respectate şi apreciate de partenera. Dacă simţi că trebuie să renunţi la lucrurile care îţi aduc fericirea, pentru a te încadra în stilul de viaţă al partenerei, atunci ar trebui reevaluată existenţa acesteia în viaţa ta.

2. Familia. – Membrii niciunei familii nu sunt perfecţi, iar partenera trebuie să înţeleagă acest lucru. Excluderea familiei din viaţa ta pentru a-ţi satisface partenera este un lucru distructiv. Ambii parteneri trebuie să realizeze că adevăratul compromis ar trebui să fie acceptarea familiei, a defectelor şi a tuturor oamenilor care până acum au făcut parte din viaţa voastră.

3. Prietenii. – Nu trebuie să-i placă prietenii tai. La urma urmei, sunt ai tai şi nu ai ei (cel putin nu pana la proba contrara). Atâta timp cât există o prietenie frumoasă, care te ajută să te dezvolţi sănătos şi adaugă ceva pozitiv vieţii tale, nu ar trebui să-ţi ceară să renunţi la ea. Nu sacrificaţi bucuriile vieţii. Adevărata iubire înseamnă acceptare şi asumare.

4. Valorile. – Sistemul moral de bază pe care majoritatea dintre noi îl avem ferm în psihicul nostru trebuie respectat întotdeauna. A iubi pe cineva nu înseamnă să-ţi abandonezi valorile morale. Dacă faci compromisuri cu privire la acestea, conştiinţa ta va suferi, în cele din urmă te va provoca să îţi pedepseşti partenera. Mai bine găseşti o partenera cu valori morale similare.

5. Stima de sine. – Orice relaţie care face un barbat să nu se simtă suficient de bun este una nesănătoasă. Dacă te face să te simţi mic, nesigur şi îţi aminmteşte fiecare greşală pe care ai comis-o, trebuie să reevaluezi locul acestei persoane în viaţa ta. Indiferent de situaţie, iubita ta ar trebui să te aprecieze, să te admire şi să te susţină.

6. Fericirea. – Fericirea vine în multe forme în cursul unei vieţi. Când găsiţi acei oameni, hobby-uri şi experienţe care vă aduc bucurie autentică, partenera de viaţă trebuie să susţină existenţa acestora în viaţa ta. Dacă simţiţi nevoia de a vă suprima dorinţele şi nevoile pentru binele relaţiei, atunci faceţi un compromis mult prea mare.

Posted in Arcaluigoeologie | 30 Comments »

Viitorul suna bine?

Posted by Arca lui Goe pe mai 4, 2018

Ca posibil prilej de vorba si/sau de tacere elocventa sau de adâncå meditaie as aduce azi in atentie un fenomen extrem de ingrijorator, observabil cu ochiul liber, si care afecteaza o proportie prea mare din segmentul social invocat. Ai observat si tu? Cunosti fulgi de nea? Iata despre ce este vorba:

Generația „fulgilor de zăpadă”

– de Alianța Familiilor din România – 14/11/2016

Cu ani in urma am scris despre Guyland, tradus in romaneste ca „Tinutul barbatilor imaturi”. Revenim din nou asupra subiectului, dar dintr-o perspectiva aditionala, aceea a„generatiei fulgilor de zapada”.

Guyland e un termen creat de sociologi cu ani in urma. Originea lui e atribuita lui Michael Kimmel, sociolog la State University din New York care in 2008 a publicat o carte cu acelasi titlu. Oferim o recenzie facuta de New York Times in septembrie 2008. Guyland denota, in termeni nesofisticati, inabilitatea tinerilor de a se transforma in barbati. E un fenomen observat de sociologi de citeva decenii incoace la tinerii americani din zonele urbane, care ramin imaturi pina la anii de mijloc ai vietii ori nu se maturizeaza deloc. Desi sunt educati, in anii studentiei dezvolta o viziune si o mentalitate a vietii care le intirzie maturizarea ori le-o blocheaza in intregime. Sunt tineri care, traind ani la rind in campusurile universitate, izolati de realitate, dezvolta o cultura proprie, o mentalitate tipica, un set de valori de care cu greu se desprind.

Un exemplu al acestui tip de „baietei” este echipa de fotbal a Universitatii Harvard, al carei comportament infantil a fost subiectul unui raport recent publicat si comentat in New Yorker.

La cursurile universitare tinerii de tip guyland stau impreuna, merg la aceleasi cursuri, iau masa impreuna, maninca aceasi mancare (prefera berea si pizza), merg la aceleasi evenimente sportive si isi petrec weekendurile impreuna, in betie ori in salile de biliard. Isi formeaza un cod de conduita aparte. Sunt imaturi in gandire, in vocabular, in comportament. Nu cunosc grijile vietii. Ramin necasatoriti: pentru ei fetele sunt doar un mijloc de satisfacere carnala. Nu au orizonturi profesionale deosebite. Nu sunt motivati de nimic si nimeni. Sunt sarcastici. Locuiesc cu parintii, din lipsa de bani si comoditate. Intirzie sa-si obtina chiar si un permis de conducere auto. Maninca mancarea gatita de mama ori si nu contribuie la cheltuielile din casa… pentru ca nu au bani. Stau pe capul parintilor cit pot, iar cind trebuie sa se dezlipeasca de ei, se ingramadesc mai multi intr-o casa luata in chirie unde traiesc in grup si isi impart cheltuielile. Se multumesc cu slujbe mediocre, nu au ambitia sa avanseze la locul de munca, nu ii pasioneaza politica ori implicarea in proiecte civice.

Fenomenul guyland, insa, nu mai e doar american. E intilnit peste tot in lumea occidentala, Taiwan, Corea de Sud si Japonia. Studiile de genul acesta sunt frecvente si denota aceasi problema si in Europa. Tinerii europeni ajung la 30 de ani si inca sunt necesatoriti si continua sa locuiasca cu parintii. Acelasi fenomen incepe sa se simta si in Romania.

In ultimii citiva ani, insa, sociologii au observat metamorfozarea stilului de viata guylandintr-un fenomen nou dar si mai ingrijorator, generatia post-guyland pe care sociologii o numesc „the snowflakes generation”, adica generatia fulgilor de zapada. Aceasta generatie nu e limitata doar la barbatii tineri, ci include si fetele.

Cine sunt „fulgii”, cum se manifesta fenomenul acesta si daca e cazul sa ne ingrijoram?

Claire Fox – I Find that Offensive!

Claire Fox e o scriitoare britanica care mai devreme in an a publicat o carte cu titlul I Find that Offensive! („Ma ofensezi”!) Cartea descrie fragilitatea extrema a tinerilor britanici, mai ales a celor din universitati. Fox e de parere ca la generatia tanara nu mai e vorba de imaturitatea intilnita, tipic, la oricare tineri dar care dispare in timp, dupa absolvirea universitatii. Societatea s-a obisnuit cu studentii necomformisti, intr-un sens rebeli, care pun la indoiala totul, se impotrivesc autoritatii, se cred mai buni si inteligenti decit toate generatiile care au trait inainte de ei, sunt anti-establishment si isi dispretuiesc, indirect, parintii, crezindu-se mai destepti decit ei.

Generatia „fulgilor de zapada” fara speranta de imatura, se ofenseaza extrem de repede si permanent, membrii ei sunt supra-sensibili pentru ca se cred „unici”, nu tolereaza niciun dezacord si se fereste de orice disputa de idei, invocand fragilitatea si unicitatea. In sensul acesta, Fox crede ca generatia snowflakes e o simptomatica pentru carentele structurale ale societatii britanice si europene.

Cum se manifesta emotional generatia „fulgilor de zapada”? In iulie publicatia britanica The Spectator le-a facut un portret nu tocmai magulitor. Sunt intr-o permanenta stare de depresie si se „trateaza” cu medicamente psihotrope. Se estimeaza ca cel putin o treime din tinerii britanici intre 15 si 25 de ani sufera de anxietate ori depresie. Sunt rupti de realitatea vietii de familie, preferand sa traiasca sub-cultura mediilor sociale. O jurnalista britanica de 25 de ani scria, anul trecut, un articol in The Telegraph numind generatia ei Epoca Disperarii („Age of Desperation”). Jumatate din prietenii ei sufereau de anxietate si majoritatea dintre ei luau calmante.

Parintii lor isi smulg parul. Cum este asa ceva posibil, daca generatia copiilor lor e cea mai bine educata, hranita, la adapost si fara griji, din istoria omenirii? Este si generatia care, gratie tehnologiei moderne si a sacrificiilor inaintasilor, foarte probabil va ajunge sa traiasca mai mult ca oricare din strabunii ei…

Problema nu se limiteaza doar la Marea Britanie. „Fulgii de zapada” sunt prezenti si in Italia, unde sunt cunoscuti cu numele de bamboccioni, ceea ce in romaneste ar fi „baieti mari dar natangi”.

A cui este vina?

Cine e responsabil pentru crearea acestei generatii imature si incapabila de maturizare?Profesorii universitari, intelectualii si filosofii occidentali, in primul rind, la care se adauga politicienii ultimilor ani care, din dorinta de a primi voturile generatiei „fulgilor”, promoveaza imaturitatea ca virtute. Semintele actualei situatii au fost semnate in anii 70 – iar rezultatele sunt vazute astazi: Tinerii cer o viata care sa nu le impuna sacrificii. Se impotrivesc libertatii cuvantului pentru a nu fi ofensati. Cer ca societatea, in special campusurile universitare, sa le configureze zone de totala siguranta („safety zones”) in care nu pot fi deranjati in gandirea lor, obiceiurile lor, comportamentul lor. Cei care le critica stilul de viata ori mintile fragile sunt acuzati de intoleranta, etichetati ca persoane care promoveaza ura. „Fulgii” ii critica intens pe acestia, organizeaza proteste in universitati, pe strazi, boicoteaza si cer destituirea din functii a profesorilor care nu agreeaza cu ei.

Dar fenomenul acesta nu e intilnit doar in universitati, ci s-a extins in restul societatii si de ambele parti ale Atlanticului. In Marea Britanie, multe universitati au cedat presiunilor, iar unele au anuntat ca nu vor mai oferi anumite cursuri care ar putea ofensa studentii, in timp ce alte cursuri au fost modificate pentru a le face mai putin „ofensive” la adresa anumitor grupuri sociale, etnice, rasiale, religioase, ori la adresa „minoritatilor sexuale”. Saptamana trecuta v-am oferit un articol despre un profesor din Toronto care refuza sa foloseasca pronume transgender-iste cind se adreseaza studentilor, cu toate ca administratia universitatii il constrange sa o faca.

Cursurile de istorie, de exemplu, au fost rescrise pentru a nu ofensa musulmanii.Capitolele obisnuite despre cruciade au fost sterse ori modificate pentru a-i descrie pe musulmani ca fiind victime ale agresiunii crestinilor!

Alte cursuri, obligatorii inainte, au fost facute optionale pentru aceia studenti care pretind ca sunt ofensati. Unele universitati au adoptat chiar un punctaj alocat fiecarui curs in functie de nivelul potential de „ofensare” si, in functie de acest punctaj, studentii au dreptul sa nu urmeze cursul respectiv. La fel, daca profesorii atentioneaza studentii ca la o data specifica va fi tinut un curs care va discuta evenimente sangeroase ori razboaie, studentii pacifisti, de exemplu, sunt scutiti de la acele ore.

Pozele din cursuri care ar putea deranja, de exemplu scene de batalii ori persoane ranite, sunt eliminate. Cum atunci sa studiezi medicina? Ori istoria? Ori psihologia?

Se discuta, de asemenea, eliminarea in intregime a anumitor subiecte din discutiile de la cursuri. Un exemplu e violul, pe motivul ca ar putea aduce in mintea unor studente evenimente neplacute din viata lor.

„Fulgii de zapada” din universitatile americane si australiene

Dincolo de Atlantic, in SUA, sau de Pacific, in Australia, situatia e si mai dezastruoasa. Citeva exemple:

  • In San Louis, Missouri, studentii au cerut si primit ca o universitate catolica sa scoata din incinta sa statuia unui misionar catolic care cu secole in urma a misionat si convertit la crestinism triburile native de indieni din acea parte a Americii de Nord. Pentru studenti, statuia simboliza „imperialismul crestin distrugator al civilizatiei native”. Studentii au fost in special ofensati de faptul ca statuia reprezenta imaginea misionarului in fata caruia statea ingenuncheat un bastinas.
  • La Universitatea Stanford din California studentii au demonstrat anul acesta cerind caurmatorul presedinte al universitatii sa fie o femeie transgender (adica barbat schimbat in femeie), lesbiana, necasatorita, de rasa asiatica. Niciun cuvant in pretentiile lor despre competentele profesionale.
  • La Universitatea din Texas (Austin) studentii au cerut, cu succes, eliminarea din campus a statuii lui Jefferson Davis, unul din liderii Confederatiei Sudiste de pe vremea razboiului de secesiune american din Secolul XIX, motivul fiind ca Davis apartinea unui sistem politic care dorea perpetuarea sclaviei.
  • Luna trecuta, tot la Universitatea din Texas conducerea universitatii a cedat pretentiilor studentilor de a interzice costumele de Halloween care reprezinta diverse culturi de tipul tigani, cowboys, indieni si asa mai departe.
  • Anul trecut, Universitatea din Minnesota a interzis prezenta in campus a unei camile care urma sa fie mangaiata de studenti, studentii sustinand ca evenimentul ar fi abuz la adresa animalelor.
  • Unul din cele mai extreme cazuri a fost cel al unei universitati din Georgia, unde studentii au impus conducerii universitatii sa nu mai arboreze steagul american pentru ca, zic ei, simbolizeaza imperialismul!
  • La Universitatea Oxford studentii au cerut, pina acum fara succes, eliminarea statuii lui Cecil Rhodes (un explorator britanic in Africa de Sud) pentru ca acesta ar fi, ati ghicit, simbolul „imperialismul britanic”.
  • Universitatea Flinders din Adelaide (Australia de Sud) a eliminat din cursurile universitare termenul „epoca de piatra” („stone age”) si l-a inlocuit cu termenul „societati complexe si diverse” („complex and diverse societies”).
  • Tot Flinders a publicat o lista de termeni care nu pot fi folositi la cursuri ori la universitate si i-a inlocuit cu termeni care sunt „neutri” pentru a evita posibilitatea ofensarii unor studenti.
  • Sa nu se lase mai prejos, Universitatea din Melbourne a anuntat noi reguli de conduita care interzic profesorilor sa intrebe studentii numele de familie cu scopul de a le determina originea etnica ori rasiala.
  • Alte universitati au inventat o functie noua, aceea de „Chief Diversity Officer”, adica „Ofiterul sef pentru Diversitate”, pentru a „ghida” studentii cum sa vorbeasca, ce termeni sa foloseasca si ce termeni sa nu foloseasca pentru a nu ofensa alti studenti. Din aceasta cauza, unele universitati au eliminat termenii „Craciun”, „Hanuka”, „Paste”, etc.
Să porți sombrero la o petrece de Halloween e „rasism”, consideră „fulgii”
Să porți sombrero la o petrece de Halloween e „rasism”, consideră „fulgii”

Generatia „snowflakes” iubeste comunismul

Indoctrinati de profesori universitari de Stânga, „fulgii” iubesc comunismul. Luna trecuta a fost publicat in America un studiu privind atitudinile tinerilor americani fata de comunism, realizat de Victims of Communism Memorial Foundation. Conform acestuia,

  • Marx are mai multa influenta asupra lor decit Biblia. 64% dintre ei sunt de acord cu principiul lui Marx „fiecaruia dupa nevoile lui” si doar 54% cu principiul biblic „cine nu munceste, nici sa nu manance”.
  • Unii studenti cred ca razboaiele duse in vremea presedintelui George Bush au ucis mai multi oameni decit Stalin.
  • 42% dintre „fulgi” nu stiu cine a fost Mao Zedong, 40% nu au auzit niciodata de Che Guevara, 18% nu stiu nimic despre Stalin, 33% nu au auzit de Lenin si 18% nu stiu cine e Putin. Dintre studentii care au auzit de Lenin, 25% au o parere buna despre el.
  • In timp ce intre 80% si 91% dintre americanii nascuti inainte de 1955 cred ca comunismul este un sistem politic rau, doar 55% dintre studentii americani au o parere negativa despre comunism.
  • 45% dintre tinerii americani intre 16 si 20 de ani ar vota pentru un socialist si 21% pentru un comunist. Doar 42% dintre ei au o parere buna despre capitalism, in comparatie cu 65% dintre parintii lor.

Ce-i de facut?

Oare parintii generatiei snowflakes fac o favoare copiilor lor cautind sa-i tina la adapost de realitatile zilei? De de realitatile istoriei? Dar de realitatea naturii umane – depravata, pacatoasa, incapabila de perfectiune? Fara indoiala ca nu. Tinerii nu se maturizeaza. Nu pot intra pe piata muncii. Nu pot intemeia familii. Nu pot deveni parinti responsabili, capabili a aduce pe lume si a creste generatiile care sa le ia locul.

Generatia snowflakes traieste intr-o lume a fanteziei, o lume ireala, intr-un clabuc de sapun al iluziilor, fabricandu-si propria lume utopica. Sume enorme sunt investite in educatia tinerei generatii iar intrebarea tot mai serioasa este daca nu cumva aceste investitii sunt irosite. Aici rolul parintilor e vital…

* * *

Cum a apărut generaţia „fulgi de nea“, tinerii hipersensibili,

veşnic nemulţumiţi şi ofensaţi de cele mai banale lucruri. Prin forţa reţelelor sociale, tinerii nemulţumiţi transmit şocuri care pot afecta societatea. Tinerii din ziua de azi sunt hipersensibili şi se simt ofensaţi de cele mai banale lucruri, apoi, prin forţa reţelelor sociale, transmit în societate şocuri care pot afecta afaceri sau chiar vieţi.

Născută în anii ’80, ’90 şi 2000, generaţia milenialilor, cunoscută şi sub denumirea de generaţia Y, se distinge prin narcisism şi prin dezvoltarea unui puternic cult al propriei personalităţi, după cum arată o serie de studii. Mai mult, generaţia Y pune mai mare accent pe bunuri materiale, imagine şi faimă, lăsând la coada intereselor concepte precum comunitatea sau mediul, arată o altă cercetare publicată în „Journal of Personality and Social Psychology“.

În volumul intitulat „I find that offensive!“, scriitoarea britanică Claire Fox identifică o subdiviziune a generaţiei Y, pe care o numeşte „generaţia fulgilor de nea“ – tinerii care sunt extrem de sensibili faţă de punctele de vedere care le dau lumea peste cap şi au o putere şi dorinţă de a da soluţii extrem de mici.   „Fulgii de nea“ sunt fragili şi au o capacitate scăzută de a face faţă momentelor dificile din viaţă Din perspectivă emoţională, aceşti tineri sunt deosebit de fragili, au toleranţă la frustrare redusă şi o capacitate scăzută de a face faţă momentelor grele din viaţă. Chiar şi nivelul lor de empatie pare să fie foarte diminuat, pentru că în Universul lor interior este o stare de neputinţa de care nu sunt conştienţi adesea.   „Fulgii de nea“ sunt ofensaţi inclusiv de faptul că li se spune aşa: trei sferturi se plâng că le-ar putea afecta sănătatea mintală, potrivit unui studiu în care au fost intervievaţi peste 2.000 de britanici cu vârste cuprinse între 16 şi 24 de ani. Milenialii doresc ca oamenii să nu-i mai numească „fulgi de zăpadă“ deoarece sintagma ar fi una abuzivă. Ca răspuns la concluzia că sunt vulnerabili, hipersensibili şi uşor ofensaţi de anumite cuvinte şi idei, adulţii tineri neagă aceste caracterizări: „Nu suntem aşa. Şi dacă veţi continua să spuneţi că suntem, vom fi aruncaţi într-un soi de disperare mintală.“

Nevoia de victimizare este explicată de psihologul Mirela Horumba astfel: „Orice persoană cu o stimă de sine redusă, pentru a o putea compensa spre a trăi cu ea, începe să adopte atitudinea de victimă. Aceasta ajută la menţinerea unei stări de confort psihologic minimal şi explică neputinţa persoanei în cauză prin intervenţia aparentă a oricărui element extern care face ca tânărul să nu îşi asume ceea ce trăieşte. Întotdeauna va fi cineva «de vină» şi astfel se perpetuează nevoia de victimizare şi în perioada adultă şi chiar la bătrâneţe. Aşadar, prima dată apare o stare de «neputinţă învăţată» în copilărie, apoi până la victimizarea permanentă este doar o chestiune de timp.“   Imprimă şocuri în societate prin forţa reţelelor sociale Persoanele din generaţia „fulgilor de nea“ transmit stresul resimţit din cauza lucrurilor care îi ofensează şi, prin forţa reţelelor sociale, imprimă şocuri în societate care pot avea efecte în viaţa comunităţii.

O serie de exemple recente stau mărturie.    În noiembrie 2017, profesorul de matematică Joshua Sutcliffe, de la o şcoală din Oxfordshire, a fost suspendat şi se confruntă cu o audiere disciplinară după ce s-a adresat clasei sale cu „bravo, fetelor!“, între elevi aflându-se şi un transgender.

Celebrele hostese din cadrul campionatului de Formula 1 nu vor mai fi văzute la grilele de start. Liberty Media a explicat că această tradiţie „nu mai corespunde cu valorile apărate de noi şi este în contradicţie cu normele sociale actuale. Nu credem că această practică mai este adecvată şi relevantă pentru F1 şi fanii ei, vechi şi noi, din întreaga lume“. Însă hostesele s-au revoltat în urma acestei decizii şi au început pe social-media o mişcare de protest. „Corectitudinea politică a devenit o nebunie. Suntem împiedicate să facem ceea ce ne place“, a scris pe Twitter hostesa britanică Rebecca Cooper.

Un alt caz s-a înregistrat la Galeria de Artă din Manchester, unde, după mai multe presiuni, o pictură din 1896 ce înfăţişa femei nud a fost coborâtă pentru a evita ca unele persoane să se simtă ofensate. Vizitatorii au acuzat reprezentanţii galeriei că încearcă o campanie publicitară în urma recentului scandal de hărţuire sexuală de la Hollywood, în baza campaniei #MeToo.    „Fulgii de nea“ au cerut chiar şi boicotarea localului Blighty Cafe din Londra, fiindcă, susţin ei, face apologia lui Winston Churchill, pe care îl consideră un „criminal de război“ şi un „rasist“. De asemenea, aceştia au suţinut că mâncărurile servite acolo sunt „ofensatoare pentru cei care continuă să experimenteze rasismul instituţional“.

Luna trecută, platforma Netflix a început să difuzeze serialul „Friends“, din anii ’90, iar potrivit unor persoane seria este de fapt o expunere dezgustătoare de rasism, sexism, homofobie şi chiar transfobie.

„Tendinţa de exagerare şi de a critica orice apare din faptul că tânărul nu se simte bine în pielea sa. Şi orice persoană care nu este mulţumită de viaţa sa proiectează asupra celorlalţi nemulţumirile proprii. Aşa că nimic nu va fi destul de bun pentru persoana respectivă, iar critica va fi cvasiprezenta“, a explicat pentru „Adevărul“ psihologul Mirela Horumba.    În ceea ce priveşte impulsul de a acţiona prin proteste sau postări pe Internet atunci când ceva sau cineva îi deranjează, acesta este pus pe seama faptului că le hrăneşte stima de sine. „Impulsul de a acţiona prin critici şi proteste provine din însăşi faptul că dacă «atacă» pe cineva care din perspectiva lor a greşit, pentru foarte puţin timp stima lor de sine pare să fie mai ridicată. Mecanismul psihologic pus în acţiune este că dacă tu nu eşti bun, prin comparaţie cu tine eu devin mai valoros. Este doar o falsă impresie, de scurtă durată, însă aparenţa confortului psihologic predomină“, explică specialista.

„Mentalitatea de victimă este dată de inabilitatea de a face faţă solicitărilor vieţii, lipsa de plăcere, voinţa inactivă. Dezacordul pe care îl sesizează în interacţiunile cu ceilalţi îl interpretează ca devalorizare, percepându-l ca un atac  personal“, adaugă şi psihoterapeutul Keren Rosner.

Cum au apărut „fulgii de nea“ Părinţii, şcoala şi societatea contribuie la formarea unui mediu în care generaţiile devin tot mai fragile, incapabile să facă faţă criticilor, este de părere scriitoarea şi directoarea unei organizaţii de tip think tank din Marea Britanie, Claire Fox.   Din punct de vedere evolutiv şi istoric, adolescenţa este vârsta la care tinerii îşi asumă riscuri şi caută aventura, îşi clădesc idealuri, se pregătesc să dea piept cu viaţa. În schimb, tinerii din ziua de azi cresc învăţând să perceapă lumea ca pe un loc înfricoşător, prin transmiterea insistentă a unor mesaje alarmiste legate de cele mai diverse aspecte ale vieţii de zi cu zi, susţine Fox.

Nevoia obsedantă de protecţie   Aceasta enumeră printre motivele care duc la fragilizarea tinerilor insistenţa cu care se exagerează riscurile presupuse de aproape orice activitate ar întreprinde. Părinţii au devenit atât de protectori încât le răpesc până şi libertatea de a se juca şi de a alerga în aer liber, de a se căţăra în copaci, aşa cum era perfect normal cu ani în urmă, şi totul în numele siguranţei şi în dorinţa de a le netezi drumul în viaţă.

Astfel, o întreagă industrie s-a dezvoltat în jurul nevoii obsedante de a proteja copiii din ziua de azi, fără să realizăm că toată grija aceasta se întoarce împotriva lor. Părinţilor li se spune constant că trebuie să elimine critica din discuţiile cu copiii, pentru a nu le ştirbi stima de sine, dar aşa le anulează gândirea critică. Îi creştem şi îi educăm astfel încât ajung să considere extrem de ofensatoare opiniile care nu le sunt pe plac şi devin mai afectaţi decât ar fi cazul de ceea ce cred alţii despre ei, explică Fox. În volumul intitulat „I find that offensive!“, scriitoarea vorbeşte despre această generaţie mult prea sensibilă, a tinerilor care până ajung la facultate sunt atât de temători şi neîncrezători încât nu sunt deloc pregătiţi să se descurce cu provocările de bază ale vieţii de adult. Psihoterapeutul Keren Rosner a detaliat pentru „Adevărul“ cum hiperprotejarea copiilor în loc să le fie dezvoltate abilităţile de adaptare îi determină pe viitorii adulţi să dezvolte frici şi angoase în faţa provocărilor, dar şi să piardă oportunităţi.

„Mediul familial nesigur, instabilitatea relaţiei dintre părinţi, divorţurile, lipsa suportului emoţional îi modelează într-o formă inadaptată. Lipsa modelelor, lipsa respectului uman, accentul pus pe bunuri materiale şi bani nu pregătesc un tânăr curajos şi activ social, ci unul nemulţumit care aşteaptă favoruri. Sunt temători, exagerează dificultăţile pentru că nu sunt obişnuiţi cu efortul, nu sunt concentraţi pe găsirea de soluţii şi pe modalităţi de rezolvare şi rămân blocaţi în revoltă. Rolul pasiv, alegerea neimplicării nu fac decât să formeze indivizi neadaptaţi, pentru care viaţa nu are niciun farmec, este doar un şir de provocări pentru care nu sunt pregătiţi. Părinţii care renunţă la a mai critica copiii, renunţă la critica educativă, formează persoane cu autocritică slabă, indivizi care nu-şi doresc evoluţia, succesul“, a declarat Rosner.  „Fulgii de nea“, produsul metodelor moderne de parenting înţelese greşit   Psihologul Mirela Horumba a declarat pentru „Adevărul“ că generaţia „fulgilor de nea“ este şi produsul metodelor moderne de parenting greşit înţelese şi la fel de eronat implementate, precum şi al stimei de sine extrem de scăzută a tinerilor perpetuată de părinţi.

„La bază avem dorinţa sănătoasă a părinţilor de a elimina violenţa din educaţie, însă în loc să aşezăm fundamentul corect, acela al fermităţii şi al autorităţii parentale sănătoase – a nu se confunda cu agresivitatea – am înlocuit cu supraprotecţia. În spatele comportamentului acestor tineri stă o stimă de sine foarte scăzută alimentată din fragedă copilărie cu sentimentul neputinţei construit de către părinţi. Pentru a explica consecinţele supraprotectiei este necesar să înţelegem că întotdeauna transmitem prin comportamentele noastre şi un mesaj psihologic. Acesta este «tu nu eşti în stare, aşa că fac eu în locul tău», chiar dacă tu ai vârsta biologică şi autonomia necesară“, explică specialista.

Şi psihoterapeutul Keren Rosner subliniază că problema este în sânul familiei şi afirmă că metamorfoza tinerilor în indivizi hipersensibili, veşnic nemulţumiţi, îşi are originea în viaţa lor de familie şi este influenţată de tipul de relaţie pe care o au cu părinţii.

„Au o fragilitate extremă, în ciuda aparenţelor care emană indiferenţă sau aroganţă. Ei sunt foarte uşor de lezat, se descurajează imediat, sunt lipsiţi de elan şi bună dispoziţie. Reperele lor sunt foarte slab conturate, nu au încredere în sine şi simt că nu pot face faţă în relaţii sociale. În ultima perioadă, setul de valori s-a schimbat sub influenţa social, dar mai ales indusă de familie. Copiii au o mentalitate tipică indusă de uniformizarea activităţilor şi comportamentelor. Ei au în general aceleaşi jocuri şi preocupări în zona virtuală, le plac aceleaşi mâncăruri, speră să aibă aceleaşi obiecte vestimenatre. Creativitatea şi originalitatea sunt reduse“, explică Rosner.  Psihologul afirmă şi că reperele acestora sunt distorsionate din cauza instabilităţii emoţionale şi a poziţionării lor pe primul plan, într-un mod egoist. „Fulgii de nea“ sunt consideraţi „noii fascişti“ din cauza intoleranţei extreme

„Fulgii de nea“ cer ca societatea, în special campusurile universitare, să le ofere zone de totală siguranţă în care nu pot fi deranjaţi în gândirea lor, obiceiurile lor, comportamentul lor. Cei care le critică stilul de viaţă ori minţile fragile sunt acuzaţi de intoleranţă şi etichetaţi ca persoane care promovează ura. „Fulgii“ îi critică intens pe aceştia, organizează proteste în universităţi, pe străzi, boicotează şi cer destituirea din funcţii a profesorilor care nu agreează cu ei. La final, cer ca tuturor celor care au fost „proscrişi“, prin acţiunile lor sau din alt motiv, să li se interzică accesul la platformele de unde ar putea să-şi expună replica sau alte păreri. Acest fenomen a fost denumit „no-platforming“ şi a dus la interzicerea în unele campusuri universitare a dezbaterilor pe teme controversate, precum avortul sau ateismul.

Scriitorul britanic Stephen Pollard (53 de ani) avertizează că „fulgii de nea“ ar putea deveni „noii fascişti“, având în vedere faptul că reacţionează de cele mai multe ori cu vehemenţă la adresa lucrurilor pe care ei le consideră ofensatoare şi faţă de persoanele cu opinii diferite de ale lor.

De cele mai multe ori, generaţia „fulgilor de zăpadă“ crede că are dreptatea de partea ei şi acţionează astfel „în numele moralităţii şi al corectitudinii politice“. Dar viziunea lor ar putea deveni o deziluzie periculoasă, tocmai pentru că libertatea de exprimare şi implicit posibilitatea iscării unor ofense reprezintă piatra de temelie a libertăţii în sine. „Fulgii de zăpadă“ se transformă astfel într-o veritabilă avalanşă. Cu greu trece o săptămână fără ca hipersensibilii să nu se simtă ofensaţi de câte ceva, totul în numele moralităţii şi al decenţei.    Efectele negative ale unor astfel de atitudini se resfrâng nu doar asupra societăţii, ci şi asupra indivizilor care le practică.

„Viaţa de adult a unei astfel de persoane nu va fi una foarte confortabilă pentru că nimeni nu îşi doreşte să stea lângă cei care critică permanent şi au o stare de nemulţumire generată de neasumarea responsabilităţii pentru deciziile luate“, explică psihologul Mirela Horumba.  Pe de altă parte, psihoterapeutul Keren Rosner atrage atenţia asupra faptului că hipersensibilitatea, dublată de lipsa energiei şi a curiozităţii, conduce foarte uşor la stări depresive, anxietate, plictiseală cronică.

„Este o contradicţie că aceste generaţii paralizate de griji, cu educaţie, condiţii bune de viaţă, să fie atât de defensivi, centraţi pe sine, trişti. Tinerii se feresc de responsabilităţi, însă îşi arogă drepturi, au impresia că totul li se cuvine. Perseverenţa şi sacrificiul nu sunt trăsături de caracter apreciate. Zona de confort este foarte limitată, iar dincolo de această zonă chiar nu-şi doresc să exploreze. Toleranţa la frustrare, la stres este foarte scăzută tocmai pentru că nu se descurcă, iar situaţiile dificile sunt foarte greu de gestionat. Pretind susţinere, favoruri, ajutor, fără a analiza din ce poziţie cer aceste lucruri. Este consecinţa faptului că au primit foarte uşor ce şi-au dorit. Nu au avut exerciţiul aşteptării şi al efortului. Din acest motiv ei au pretenţii fără să ofere ceva“, afirmă Rosner.

La finalul analizei sale, Pollard face şi o comparaţie cu lumea orwelliană, arătând că imperativul ca o singură formă de gândire să fie permisă, iar orice deviază de la ea să fie considerat ofensator şi să fie interzis, este profund periculos. Pentru că, deşi „fulgii“ pretind că tot ce fac e generat de grija faţă de aproapele lor şi preocuparea pentru binele lui, rezultatul este o formă de totalitarism intelectual.

 

Posted in Arcaluigoeologie | 44 Comments »

Motivatii pentru a scrie o carte… de care sa ai parte

Posted by Arca lui Goe pe aprilie 28, 2018

Este destul de dificil de gasit la momentul potrivit, imboldul potrivit de a ne propune noua o tema noua, ca simplu pretext de vorba sau de tacere (conemplativ-meditativa) pe Arca lui Goe. Momentele potrivite sunt rare, iar imboldurile din ce in ce mai inguste, mai ascutite…  astfel incat probabilitatea intalnirii dintre ele este foarte mica (si deh, cu statistica nu te pui ca te arzi). Iata totusi ca reusim sa propunem acum un articol nou, a carui aparitie se datoreaza, in buna masura, unei intmplari petrecute azi (ieri?) pe Arca lui Goe. Despre ce este vorba? Pai un vechi (daca nu cumva chiar foarte vechi) coleg de harjoane internautice ne aduce la cunostiinta (printr-un comentariu, vezi topicul precedent) ca a devenit fericitul autor al unei carti publicate: Mihail Calomfirescu – alias Neamtu Tiganul a publicat un volum intitulat „Si noi am construit avioane„. Despre istoria si peripetiile faimosului Neamtu Tiganu prin HUVACA si blogosfere, cat si despre povestea acestei carti, asa cum a putut fi perceputa, din comentariile prin care autorul a (tot) anticipat-o, (poate) alta data. Povestea este captivanta as zice. Ceea ce as vrea sa fac acum prin acest topic nou nout, postat pe Arca lui Goe, (Goe fiind fiecare, oricine, si poate chiar toata lumea), este ca dandu-l ca exemplu pe Neamtzu Tziganu (un paragon) sa oferim astfel un stimulant scriboreic si altora. Neamtul Tiganu nu este singurul exemplu, printre cei multi, cata frunza, cata iarba, care au intrat in lumea realitatii virtuale ca simpli comentatori (chibiti) pentru a iesi ca autori cu carti publicate. In ultima vreme am tot primit, pe fel de fel de filiere, astfel de vesti, de la destul mult alti semeni de-ai d-lui Goe, care au decis sa scrie domnule, o carte. Altii cu potential si intentii similare au ramas de caruta, pierzandu-si intre timp idealul luminos, alunecand treptat in lehamite si resemnare. Ceea ce desigur ca este un pacat. Recomand aici revederea unuia dintre punctele de vedere primordiale pe care a fost fondata ideea de Arca lui Goe (AICI – Dreptul la replica) invitandu-l pe cel care cade prada acestei recomandari de lectura sa mediteze un pic asupra actualitatii si inactualitatii acelui text propus, alaturi de alte cateva, la temelia acestei constructii pe nisip.  Nu intru in pauza de dinaintea discutiilor (vii) sau a nediscutiilor (tacerilor elocvente) pe aceast topic, inainte de a mai oferi un alt fel de stimulant celor care pastraza inca in suflet ideea de a scrie domnule si ei o carte, acolo, chiar daca la prima vedere stimulentul propus poate avea efecte inhibitoare:

Exemplu de cum se poate scrie o carte:

Subintitulată „povestea Melcului Prinţ“, Mel­ci­clopedia este o naraţiune con­­­struită vag după struc­tura bas­mului în care eroul melc pleacă de-acasă (ironia este inclusă) în căutarea sinelui. Călătoria Mel­cului Prinţ care-şi pune problema pro­­priei i­den­ti­tăţi (vezi şi frag­mentul de mai jos, care este chiar începutul cărţii) este ase­mă­nă­toare călătoriei lui Oblio, per­sonajul fabulei muzicale The Point! (1971) de Harry Nilsson, plecat în căutarea pro­priului sens. Melcul Prinţ ajunge să umble prin Melxopotamia (o ţară „im­per­­tur­babil de rotundă“ şi împărţită în cinci petale, avînd ca formă de guvernămînt anarhia constituţională, ca monedă lentul şi ca drapel o pictură de Miró), unde îi este ghid Melcduza Zuza, cea care şi dă seama că Melcului Prinţ, posesorul unei case, dar nu şi al unei genealogii, îi lipseşte, de fapt, o mamă, aceeaşi mamă, nimeni alta decît Melca Sirenă. Plecat astfel în căutarea elixirului dragostei materne, Melcul Prinţ întreprinde o clasică, dar totodată neconvenţională călătorie iniţiatică, formatoare, care-i deschide ochii, la propriu şi la figurat, asupra lumii şi a lui însuşi.

Povestea Melcului Prinţ este, de fapt, povestea descoperirii diferenţelor, o poveste despre cunoaştere, identitate şi alteritate („absenţa identităţii se făcuse ţăndări şi fiecare ciob reflecta“, spune melcul la un moment dat), iar Melcduza Zuza, spirit melciclopedic prin excelenţă, îl învaţă din toate cîte puţin: elemente de geografie (Ţara Intermediară), astronomie (melcteoriţi), matematică („«Fibonacci plimbă macii!» este o aluzie la faptul că matematica e halucinogenă“), istorie şi politică (Imperiul Melcoman, Ţinutul Melcuiesc), ştiinţe (tabloul lui Melcdeleev, „melcouzaurii, aceste ficţiuni fosilizate“, taxonomia speciei: melci de apă minerală, melci fructiferi, melci cu clopoţei, melci voiajori ş.a.m.d.), spiritualitate şi religie (Melcaan, Melcsia, Melchiuda, Mînăstirea Melci cu Domnul, reîncarnarea prin melctempsihoză, melcsticism), medicină (melcoterapie, împachetări cu nămoluşte la Melchirghiol), filozofie („întrebările pot trăi foarte bine şi fără răspunsuri, după cum există şi răspunsuri din flori, fără părinţi, fără rude de gradul unu etc.“), limbaj (expresii escargotice: „Cogito, melco sum“, „Melx silencio“ etc.), economie (Melxopotamia este ţară exportatoare de nemurire, iar cetăţenii ei sînt plătiţi să contribuie la o bibliotecă de vise: „Visele în sepia ale melcilor melxopotamieni arată de parcă ar mai fi fost visate o dată, cu mii de ani în urmă, de către alţii“), cultură populară (dansul „Melciuleandra“, fabula „Melcmuţica şi furnica“), dar şi artă înaltă, expoziţia cu picturile-reproduceri ovine expuse în palatal anarhului fiind un (c)limax al umorului livresc al cărţii („Las Merinosas după Velásquez; Oaie surprinsă de viscol după Turner; Oaie neagră rătăcită-n grîul galben, după Van Gogh; Behăitul după ­Munch; Turmă de oi văzută dintr-un avion bimotor după Pollock; Carul cu oi după Grigorescu“ ş.a.m.d.)

Călătoria Melcului Prinţ nu este un drum marcat de probe, teste şi încercări, ci o suită de poveşti spuse şi de alte personaje-simbol (cum ar fi Melc Capone, gangsteropodul care-şi ţine pistolul în Biblie, sau Melcfistotel, autorul unui manuscris intitulat „Cîteva consideraţii personale despre dragoste“). Dimensiunea intertextuală a cărţii („din profil, melcul pare un şerpişor boa care tocmai a înghiţit un elefănţel“, „e o zi perfectă pentru melcul-banană“ sau „viaţa este ceea ce li se întîmplă melcilor în drum spre cimitir“) este dublată de cea paremiologică („necunoaşterea de sine nu miroase-a bine“, „melcîinele este cel mai bun prieten al pomului“ ş.a.)

Nu e o surpriză dexteritatea cu care Iulian Tănase inventează parafraze, paradoxuri şi jocuri de cuvinte, dar Melciclopedia este o carte-festin care, situată la mijloc de poezie şi umor, abundă în trimiteri culturale, dar mai ales în stări de graţie a limbajului şi a imaginaţiei (iar ilustraţiile lui Mircea Pop sînt o operă în sine), ca în această splendidă descriere, printre atîtea altele: „Tigru şi Eufrat sînt fluvii prin ale căror albii nu curge pic de apă; melcii sînt cei care curg, ca nişte caravane care şerpuiesc lent, într-un continuum vîscos, cu unduiri imperceptibile, două procesiuni moi, două fluvii nevertebrate curgînd cu lentoarea cu care se scurge timpul“. Melciclopedia are toate datele să devină o carte de melcăpătîi în literatura pentru copii şi rafinaţi.

Puteţi asculta ediţia radio-emisiunii All You Can Read cu Iulian Tănase accesînd arhiva urbansunsets.com/radio-shows/u-can-read.

***

Iulian TĂNASE
Melciclopedia (fragment)

Povestea mea începe într-o dimineață de toamnă, cînd mi-am dat seama că nu știu cine sînt. Numele pe care mi-l tot repetam în gînd ca pe o mantră fantomatică nu îmi era de nici un ajutor. Nu poți fi doar un nume, îmi spuneam, nu poți fi doar o etichetă pe care cineva ți-o lipește de frunte, la naștere, ca pe o bancnotă cu care ar urma să te descurci întreaga viață, trebuie să fie ceva mai mult de-atît sau, pur și simplu, altceva, îmi spuneam. Lumea se afla la locul ei, din cîte îmi dădeam seama, atît de la locul ei cît poate fi lumea, și habar n-aveam ce înseamnă că lumea se află la locul ei, habar n-aveam dacă lumea are un loc al ei, dar era suficient să îmi fac privirea roată pentru a înțelege că totul era cum știam deja că este, o ordine ca o proiecție a obișnuinței.

Dar dincolo de orizontul pe care ochii mei îl puteau atinge cu privirea se în­tîmplau tot felul de lucruri, unele îngrozitoare, altele minunate, timpurile miracolelor împletindu-se, fără să se amestece, cu timpurile ororilor, ca două fire de lînă de culori diferite care se împletesc și se adună în textura aceluiași pulover, să zicem. Ajuns cu gîndul în acest punct, mi s-a făcut frig. E îngrozitor să nu știi cine ești. Cînd înțelegi că nu știi cine ești, ți se face deodată frig. Am intrat în casă și am zăcut toată dimineața, înșurubat în spirala osoasă a îndoielii. Mă gîndeam că ar trebui să fac ceva, că trebuie să o pornesc cumva din loc, dar nu știam dacă trebuie să plec în afara mea, cît mai departe, sau înăuntrul meu, cît mai adînc, limba vorbită în gînd lucrînd, iată, cu concepte cărora le e imposibil să evadeze din capcana dualității. Pe la amiază am ieșit din casă și am mers o bună bucată de vreme fără nici o țintă.

Spre seară, dar nu știu dacă era seara aceleiași zile sau a alteia, am întîlnit un tip ciudat, deși poate că cel ciudat eram eu, nu el. Să zicem că era, cumva, opusul meu și că toți cei care nu sînt ca noi ni se par ciudați. Avea niște ochi negri, mari, și părea foarte stăpîn pe sine, iar această siguranță, oarecum arogantă, i se trăgea, am înțeles imediat, de la revolverul pe care îl purta la brîu ca pe un trofeu. S-a apropiat de mine și m-a întrebat:

– Vrei să intri în banda mea de gangsteropode? Jefuim, ucidem, ne distrăm și noi, că viața e scurtă.

 

 

Posted in Sezonul Opt Vertical | Etichetat: , , , | 31 Comments »

Nimeni nu ți-e dator!

Posted by Arca lui Goe pe aprilie 20, 2018

Un text correct care reda destul de exact felul de a fi al lumii in care traim:

***

Nimeni nu ți-e dator! – de Dmitri Gorelik

Asta înseamnă să încetezi să aștepți. Înțelege că nimeni nu ți-e dator cu nimic și asta va fi începutul răsăririi tale.
Nimeni.
Cu nimic.
Nu e dator.
Așa simplu…

Scapă de iluzia că ești o persoană foarte importantă și semnificativă în ochii celor pe care-i întâlnești.

Nimeni nu e dator să te iubească, să-ți ofere ceva, să se imprietenească, să se comporte sincer și onest cu tine.

Nimeni nu ți-e dator să-ți fie fidel doar pentru că tu ești fidel cuiva sau la ceva.

Nimeni nu e dator să te ajute, să-ți ofere brațul în clipe dificile.

Nimeni nu ți-e dator să te compătimească și să te liniștească.
Să-ți împrumute bani.
Să-ți asculte poveștile și să râdă la glumele tale.

Nimeni nu ți-e dator să suplinească golul din sufletul tău și lipsa de abilitate de a trăi fără prezența cuiva în viața ta.

Nimeni nu e dator să te angajeze pentru că ești un lucrător bun.

Nimeni nu e dator să aibă grijă de tine și, mai ales să-ți ofere o viață fericită și lipsită de griji.

Nimeni nu e dator să-ți ofere aceleași sentimente.
Cu bunătate.
Cu recunoștință.

Nimeni nu e dator să acționeze la fel cum tu ai acționat fața de el.
Ai înțeles?
Nimeni. Nimic. Ție. Nu ți-e dator.
Niciodată și nicicum.

Crezi că acest adevăr te face mai închis(ă) și mai rigid(ă)?
Dezamăgit(ă)?
Nu. Nu. NU.
Privește altfel lucrurile.
Este vorba despre iertarea profundă.

Tot ceea ce ți se întâmplă în viață, are loc grație stării tale de mulțumire şi recunoştință.

Acum vei învăța să prețuiești mărunțișurile care le ignorai:
Un cuvânt bun.
Cererea unui ajutor.
Un zâmbet.

De fapt, problema era în tine, doar în tine.
Observi câtă bunătate este în lume când nu mai astupi totul în jur cu așteptări, cu „vreau” și „îmi ești dator să”?

Toți oamenii sunt buni la suflet. Lasă-i să fie firești, fără așteptările și evaluările tale. Astfel totul va reveni la locurile sale.
Și asta este foarte important în relațiile interpersonale.

„Dacă iubești, lasă să plece…”, asta înseamnă acea libertate inestimabilă, în care se naște adevărata dragoste.

Respectă alegerea celuilalt.
Nu încerca să anticipezi și să controlezi totul. Nu-ți place, pleacă, însă nu păta viața altuia.

Nimeni nu ți-e dator cu nimic.
Asta e primul pas.
Mergi mai departe fără așteptări.
Nu mai lupta împotriva tuturor.
A dispărut nedreptatea și a rămas doar mulțumirea față de ceea ce ai din abundență și atât de minunat.
Ușurință și simplitate, asta trebuie să simți.
Acum nu mai porți cu tine tot ce te trăgea la pământ permanent.
Acum ești liber(ă).
Liber(ă) să asculți și să fii liniștit(ă).
Liber(ă) pur și simplu să fii.
Nimeni nu ți-e dator cu nimic.
Și nu mai ai nevoie de nimeni și de nimic.

Trăiește și iubește!

********************************************************

”Te afli aici ca să-ţi împlineşti destinul, iar ceilalţi sunt aici ca să şi-l împlinească pe-al lor. Nu aştepta nimic din partea lor, altminteri îi vei determina să facă lucruri de ochii lumii, îi vei transforma în mincinoşi. Nu aştepta nimic de la nimeni şi nici nu împlini tu aşteptările pe care le au ceilalţi faţă de tine.” – OSHO

 

 

Posted in Arcaluigoeologie | 47 Comments »

Sezon deschis

Posted by Arca lui Goe pe aprilie 10, 2018

Pe trotuar alaturi salta
Doua fete vesele.
Zau ca-mi vine sa las balta
Toate interesele.

***
Seasons change, people change, feelings change…

Am ajuns „cu bine” in post-adevar, in era dominata (copios) de fake news… In principal asta a fost posibil intrucat am fost cumva constransi sa acceptam sau sa respingem „mesajele” care ne inunda, aproape exclusiv in mod afectiv si nu rational. Nu ni se cer reactii rationale, ci emotii imediate, usor de starnit si de pus in circulatie. Faptele nu ne mai intereseaza, nu ne mai impresioneaza. Virtualitatea lumii face adevarul concret sa fie insignifiant, vulnerabil, nesemnificativ in tot cazul, colateral si dispensabil. Ceea ce conteaza este exclusiv ceea ce ne poate emotiona, enerva, scoate din sarite, din apatie, din letargie… facandu-ne sa re-actionam, intru intretinerea lantului trofic al emotiilor intense sau vagi, dar in tot cazul globale si goale de continut. Exista unii autori care propun cu naivitate si speranta intoarcerea la fapte. Titlul: „„Factfulness”, este echivalent al satisfacției de a-ți fundamenta opiniile pe fapte și mai puțin pe emoții si presupuneri. Subtitlul anulează brutal cam orice subtext: „10 motive pentru care ne înșelăm asupra lumii și de ce lucrurile sunt mai bune decât crezi”. Non-ficțiune apărută postum.

In fine, a venit primavara, un nou sezon. Iarna s-a incheiat. E timpul ca macar sa schimbam emotiile de iarna cu cele de primavara, daca nu ne-om putea intoarce pe deplin la fapte, si la noi insine, caci da, a venit vremea sa ne re-amintim ca mai presus de toate trebuie sa-ti fi credincios tie insuti.

“This above all: to thine own self be true,
And it must follow, as the night the day,
Thou canst not then be false to any man.”

William Shakespeare, Hamlet

Update: Mi-ar placea ca Dorin Tudoran si Vladimir Tismaneanu sa se impace plenar, sa reuseasca sa-si depseasca insurmontabilele animozotatii si sa se intalneasca intr-o zona cu vedere spre ceea ce-i uneste si aseamana mai degraba decat spre ce-i deosebeste si invrajbeste. Din pacat aceasta problema pare imposibil de rezolvat. Mare pacat.

Sunt vremuri de disputa si confruntare si sunt vremuri de reconciliere si armonie. Fiecarora trebuie sa stim sa le facem fata, sezisandu-le timpul, vremea… in ciuda atotputernicei inertii (la bine si la rau). Daca o pace durabila intre Dorin si Vladimir nu pare posibila tot ar fi ceva daca s-ar putea una intre Dorin Tudoran si Viorel Padina.

(va urma)

Posted in Sezonul Opt Vertical | 44 Comments »

O intamplare din trecut

Posted by Arca lui Goe pe aprilie 6, 2018

Odata demult in frageda copilarie (sa tot fi avut vreo 7-8 ani), in vacanta de primavara, ma aflam la tara la bunica, si se intampla sa fie saptamana patimilor. Joi seara, bunica ne-a luat (pe mine si pe fratele meu) la Denie.  Cand am ajuns acolo se lasa seara. Liliecii si zarzarii din cimitir erau infloriti. Amurgul mustea de parfumul florilor lor. Misuna lume pretutindeni. Am intrat in biserica la slujba, in fum vânåt de tåmâie. Cand am iesit se intunecase de-a binelea. Biserica se afla (si se aflå inca) la poalele dealului pe care este cimitirul. Dupa slujba de Denie oamenii care ieseu din biserica se duceau in cimitir, sa-si cinsteasca mortii. Pe fiecare mormant erau lumanari aprinse, iar femeile jeleau asa cum se cuvine. De jos, de la poalele dealului privelistea era miscatoare. Bocetele femeilor se amestecau intre ele rezultand un bocet unic, neinteligibil si coplesitor, iar lumanarile, care faceau dealul sa scanteize feeric in intunericul noptii, pâlpâiau aproape toate cu aceeasi cadenta, atinse de vantul noptii care le facea sa tremure.  Am urcat apoi pe poteci pana la mormantul bunicului. In trecere vedeam fetele oamenilor care se aflau deja acolo, luminate de lumina firava a lumanarilor. Un alt spectacol.  Am observant cu o oarecare mirare ca femeile inlacrimate aflate acolo, cuprinse de jale si durere in timp ce incantau bocetele ritualice, se intrerupeau brusc, revenind aparent fara efort la o stare senina si indiferenta. Taifasuiau cu celelalte femei, trageau cate o dusca,  glumeau, radeau, pentru a se intoarce apoi, tot asa de brusc la lacrimi si la bocetele in care ii invocau cu voci sfasietoare pe cei dusi de pe lume.  Este aceasta o seara de Denie care mi-a ramas intiparita in minte.

O alta intamplare din trecut: POPQ

Posted in Sezonul Opt Vertical | 9 Comments »

O poveste de Paşte, de Tudor Arghezi

Posted by Arca lui Goe pe aprilie 4, 2018

O poveste impresionantă de Paşte, scrisă de Tudor Arghezi, descoperită în paginile unei reviste vechi

„Murindu-i găina şi lăsându-i şapte ouă orfane, Piticul din Muntele Pietricica, un gospodar bătrân, cu pletele şi bărba albe, a ieşit din scorbura tufanului, unde se afla intrarea odăilor lui de sub pământ, şi plimbându-se cu mâinile la spate, însoţit de cărăbuşul lui cu coarne, s-a gândit ce să facă el cu ouăle din cuibar.

Papagalul i-a spus: dă-le drumul de vale şi lasă-le să umble până ce vor da oamenii de ele. Piticul a răspuns Tci! plescăind cu limba; adică: nici vorbă! Gaiţa i-a spus: dă cu ele după veveriţă şi vezi ce se întâmplă. Iepurele i-a spus: n-am auzit niciodată de aşa ceva, adică de ouă; şi s-a strâmbat de râs când i-a povestit Piticul cum se fac ouăle de găina. A vorbit cu toate dobitoacele mai mici şi mai mari care au trecut pe la el şi sfatul niciuneia din ele nu i s-a potrivit.

– Am să fac altceva, îşi zise Piticul: o să le clocesc eu.

Piticul din Muntele Pietricica a fost cel dintâi din neamul lui care s-a gândit să clocească. La vârsta lui, nici nu e de mirare, căci după hrisoave şi însemnări găsite pe la biserici, el avea 872 de ani, fără să fi suferit înţepenirea unei încheieturi şi hranindi-se numai cu cât rădea cu linguriţa din pojghia lunii de pe frunze şi zmantanind noaptea izvoarele de argintiul ei, Piticul putea să mai trăiască încă pe atâta şi poate că va trăi, căci trăieşte şi azi. L-am văzut eu.

Aşa că Piticul s-a pus pe clocit într-o Marţi, cu băgare de seamă, ca să nu spargă ouăle şi să se umple de gălbenuş pe dulamă lui de catifea, Piticul fiind îmbrăcat numai în straie scumpe, ca Vlădicii şi ca judecătorii, şi curat ca o porumbiţă.

După zece zile, s-a cojit un ou şi a ieşit dintr-însul un inel cu trei mărgăritare şi cu o boabă de safir între ele. Piticul s-a mirat şi l-a pus deoparte.

Al doilea ou fusese mai năzdravan, căci din el a ieşit o vioară fără arcuş care cânta singură şi schimba cântecele îndată ce o întorceai cu strunele în jos. Piticul puse vioara într-un cui şi o lasă să cânte, clocind înainte. Auzind-o, i se făcea Piticului în spate o dată cald şi o dată rece, atât era de mişcat şi de uns pe inimă la graiul ei, jumătate murmur de vânt în frunze şi jumătate fuga de apă prin bice înmugurite de sălcii scoborate în pârâu. Coaja oului ăstuia, din care venise unealta de cântat, era pe dinăuntru ca scoica de mare, cu lumini oglindite trandafiriu, în pătura ei sticlitoare din miezuri.

Un ou bătea ca o inimă fugărită şi a ieşit din el un ceasornic. Cum s-a făcut nu ştiu, degeaba mă întrebaţi; atâta pot să spui, că a fost ceas adevărat cu două capace şi şapte rubine. Piticul l-a dus şi l-a atârnat lângă vioară, repede, ca să nu i se răcească ouăle celelalte.

Dintr-al patrulea ou a venit un geam argintat, o perie şi un pieptene, la care s-a adăugat un borcan cu pomadă de mustăţi.

– Doamne!, zise Piticul, unindu-şi mâinile pe când şedea pe ouă, tu ai ghicit tot ce-mi lipsea, căci de 328 de ani mi-e bărba năclăită şi nu mi-am mai răsucit mustăţile, ca un flăcău. Dar ai uitat să-mi trimiţi şi un săpun.

Săpunul se găsea într-al cincilea ou. Într-adevăr, din acest ou ieşiră 12 săpunuri cu 12 miroase deosebite, căpşuni, ismă creaţă, levănţică şi câte altele. Piticul unchiaş a dat fuga la dulapul cu rufărie şi a vârât săpunurile printre stive, ca să îmbete cearceafurile şi cămăşile de mirodenii.

Al şaselea ou era încăpător cât o ladă mare. Din el au ieşit pahare de cristal, farfurii de porcelan, ceşti, borcane, din cele mai catifelate şi mai sonore materiale. Casa Piticului se umplu ca înaintea unui ospăţ de toate sculele unei gospodării îmbelşugate. Din al şaselea ou se mai ivi un stol de vise, toate frumoase pe care nu le-aş putea număra, încăperile Piticului singuratec mişcându-se pe neaşteptate ca un cer de nori luminoşi.

Toate visările, dorinţele şi închipuirile Piticului se făcuseră lucruri şi, încăpute într-un singur ou de găina, luau acum fiinţă, ca şi cum fuseseră de totdeauna. Însă fiinţa lor, mai adevărată ca în vis, era mai puţin adevărată ca în fiinţă. Trupurile erau străvezii şi această lume, suferind de plămada închipuirii, se îmbulzea ca un fum licărit dedesuptul unui părete de sticlă şi, atingându-le unchiaşul, mâna lui trecea prin ele ca printr-un văzduh cu ceata colindătoare. Iată un cal alb, pe care Piticul îl dorise acum vreo 400 de ani, pe când era mai puţin cocoşat, neavând 430 împliniţi. El se arătă ca un abur, plutind ca o scamă mare în aer şi potcoavele lui licăritoare aveau ceva din luciul nălucitor al marginilor lunii. Schivnic şi neimperachiat, Piticul visase odată să se însoare cu o fată frumoasă şi acum toate fetele frumoase, dorite de evlavia lui trecută, veneau în hore uşoare în casa lui din pământ şi treceau prin faţa fostei lui tinereţi, rămasă tot atât de tânără, ca în ceasul când se arătau prin păşunele Muntelui Pietricica şi ziceau „buna dimineaţa” într-o limbă mai veche de cât se vorbeşte azi.

– Dacă mă însurăm cu toate şi trăiam tot până acum, ţara asta ar fi roit de pitici mici şi piticii din basme ar fi trăit aevea, la Sinaia, la Buşteni, la Poiana Ţapului şi la Predeal, cu piticutele lor, în vile de melci cu pridvoarele de scrumiere – îşi zicea Piticul.

Al şaptelea ou sta neclocit şi nu ieşea din el nimic…

De bună seamă, dacă era de lemn. Mâncase găina în ziua când l-a ouat prea multe surcele? Nu se ştie. Dar tot o să slujească şi el la ceva. Piticul şi-a pus de gând să-l roşească de Paşti cu băcan şi să se ducă în satele dintre munţi cu el, să păcălească jucătorii şi nuntaşii”.

Posted in Sezonul Opt Vertical | 2 Comments »

Paradis paradit, refren infern

Posted by Arca lui Goe pe martie 30, 2018

pace, rai, razboi, iad, peren, trecator, chestiunea zilei, acum, acut, ordinea de zi, pe unitate, important, esential, aici, acum-aici, vag, departe, imaginar, insignificant, chestiunea clipei, problema anului, tema deceniului, paradigma secolului, globalizare, emanciparea, politicul, socialul, economicul, cultura, viata, moartea, Dumnezeu, demonii, schimbarea, finantele, moda, noua cultura, meme, Facebook, bani, bani, bani, religie, resurse, natura mileniului, esenta universului, timp, spatiu, imensitate, diluare, nimicnicie, limitare, cuvant, impresie, libertate, senzatie, valoare, lideri, mase, idei, vectori, entropie, acumulare, coagulare, integritate, moralitate, noua moralitate, armonie, alienare, distante, rataciri, matrici, labirint, istorie, statistica, inevitabilitate, stoicism, amanare, public, insul, societatea, raul social, binele social, central, periferic, cerere-oferta, pace, rai, razboi, iad, peren, trecator, chestiunea zilei…

Pentru a atrage public trebuie ca oferta sa corespunda cererii publicului oricat de ciudata, aberanta si lipsita de sens ar putea parea aceasta. Fara sa stie prea bine cum, cand si de ce, publicul statistic vrea ceea ce vrea, ceea ce a ajuns sa vrea, prin expunere la Socul Viitorului, inundat de miriade de oferte in care cele mai simpliste sunt cele mai dorite si mai comestibile. Omul recent este istovit nu de efortul de a-si clarifica (in interior) ce vrea, ce-i trebuie, ce i-ar face bine ci de efortul de a alege (d/in exterior) dintre aparenta infinitate in diversitate a lucrurile care i se ofera. Nu se stie câte sunt. Nu-mi pot permite riscul sa vreau ceva ce nu exista. Trebuie asadar sa vad ce exista si sa-mi corelez dorintele cu lucrurile tangibile, existente (pe piata). Am un munte de pachete cu cadouri in fata mea. Societatea (ceilalti? semenii?) mi le ofera. Trebuie sa ma apuc sa le desfac, sa le studiez, sa le inteleg, sa le evaluez si sa vad care mi se potriveste si care nu, pe care (så) mi le doresc si pe care nu. Dar treaba asta nu se mai temina niciodata. Nu ajung la nicio finalitate. Abandonez orice lucru gasit pe care mi l-am dorit cumva (mult, putin, cine mai stie?) mânat de dorinta de a vedea daca in inventarul disponibil, ramas, nu se afla altul si mai potrivit, pe care mi-l doresc si mai mult. Frustrarea creste apocaliptic. Ma precipt. Imi schimb strategia. Nu mai pierd timp cu lucrurile complicate, greu de inteles. Le elimin direct din atentie, focalizandu-ma pe cele simple, usor de evaluat rapid, in termeni „imi place”, „nu-mi place”, „mi-l doresc”, „nu mi-l doresc”. Ajung astfel sa-mi doresc nimicuri, cu conditia sa fie cat mai ciudate, mai originale, mai noi, mai altfel, decat cele fumate, demodate, desuete… Ma identific cu ele. Si vai, nu sunt unic, sunt doar un ins ajuns sa procedeze asa printre alte miliarde de insi contaminati de acelasi boala. Alegerile noastre mediate statistic, formeaza cererea (fluida si schimbatoare), pe care oferta o preia si o satisface. Cei depasiti de evenimente, cei incapabili sa mai doreasca ceva, contribuie mult mai putin la aceasta medie (mai deloc), pe care flamanzii, performantii, o definesc colectiv. Cine o intelege, bine. Cine nu… Dezastru. Tu cum stai? O intelegi?

Aveam intentia sa abordez un subiect la ordinea zilei, cu care sa contribui (si eu) la cvasi-oferta de lucruri pe care onor clienti sunt invitati sa le vada, sa-si umple timpul observandu-le, pentru a intelege rapid daca le plac sau nu, daca le trebuie sau nu… daca le consuma sau nu. Voiam sa dezbat despre memes. („Meme-ul este o idee, o maniera comportamentala sau un stil care se răspândește de la o persoană la alta constituind o cultură in sine – adesea cu scopul de a transmite un anumit fenomen, o temă sau o semnificație reprezentată de acel „meme”. Un „meme” acționează ca unitate pentru a purta idei, simboluri sau practici culturale, care pot fi transmise de la o minte la alta prin scriere, vorbire, gesturi, ritualuri sau alte fenomene imitate cu o temă imitată. Suporterii conceptului privesc meme-urile ca pe niste analogi culturali ai genelor biologice prin faptul că si ei se auto-replică, sunt afectati de mutații și răspund la presiuni selective.„). Realizez ca nu sunt pregatit sa vorbesc despre asa ceva, si intuitia-mi spune ca nici potentialii interlocutori, vizitatori, observatori ori martori intamplatori care se pot acumula pe Arca in timp util, nu sunt mai breji. Dar, si daca ar fi ei mai breji (sau chiar daca am fi impreuna), oare ar fi de vreo utilitate aceasta abordare? Ma tem ca nu. In context (a se revedea materia din urma). Nici macar ca divertisment. Ca divertisment insa as putea propune altceva: Paradis. Sa meditam despre aceasta notiune. Exista? Nu exista? Ce este paradisul? Unde se afla? Unde nu se afla? Ce temperatura este in Paradis? Ce umiditate? Ce presiune? Este Paradisul infinit? Poate fi naruit? Este indestructibil? Este paradisul un loc? Un loc limitat in spatiu si nelimitat in timp? E o stare?… Dar infernul? In fine, Dumnezeu cu mila.

 

Update 1, de 1 Aprilie: 

Si pacaleala zilei de 1 Aprilie (una dar buna): Ceea ce se intampla in prezent ne poate fura nu doar prezentul ci (vai) si trecutul. De viitor nici nu mai vorbim. Deposedare in integrum. Caprele nu mai sunt sapte, ci zero virgulå ceva, ce nu se stie.

P.S. Ne cerem scuze nimanui pentru faptul ca anul acesta pe Arca lui Goe recolta de pacaleli va fi slaba. Deh, a fost in an secetos. Dar, daca ploua, sa vezi pacaleli cu carul la anul si la multi ani. 🙂 Si apropos, nu trebuie sa simulezi uneori cee ce nu poti simula tot timpul sau macar oricand (la nevoie). Valabil pentru toti cititorii nostri, dar in special pentru cei care nu ne viziteaza, nu ne citesc, si nu ne acorda nicio importanta, ignorandu-ne natural, fara efort.

Posted in 0ricine-0ricând-0riunde, Games of EGO (GOE), Imperiul Cuvintelor, Intrebari la care Goe nu primi raspuns!, Maruntisuri fundamentale, Parerea lui Goe, Sezonul Opt Vertical | Etichetat: , , , , , | 25 Comments »

Arca, arca… a opta oara! Si Garda Nationala nici n-a existat.

Posted by Arca lui Goe pe martie 21, 2018

E echinocțiu, iarasi echinocțiu.


Si primavara. Iarasi primavara.


Arca lui Goe îsi serbeaza a opta oara aniversarea.


Prilej de a constata ca pe Arca noastra multe vorbe sunt.


Si multe taceri. Si ca toate vor dura la multi ani!


Ceea ce le dorim si vizitatorilor nostri unici!

Celor intamplati deja dar si celor inca neintamplati: La multi ani!

 Lista celebrarilor de pana acum cu comentarii originale: 
2018. Arca, arca… a opta oara! Si Garda Nationala nici n-a existat.
2017. 7 ani de vesnicie
2016. Nu s-a celebrat, nu s-a tinut. S-a suspendat.
2015. Un veac de s-crima si pedeapsa
2014. Carte aiurea uitata in tramvai
2013. 3 ani de santier, moloz, schele si sechele
2012. Basmul de la echinoctiu
2011. Idei intepenite
2010. Hello world

 

Posted in Arcaluigoeologie, Sezonul Opt Vertical | 42 Comments »

Ceva ce va fi… inevitabil in lume

Posted by Arca lui Goe pe martie 20, 2018

Raportul momentan cerere/oferta in HUVACA, pentru niste trader-i de vorbe precum „dl.Goe”, impinge Arca spre o stare de gol, pana de inspiratie si context meditativ. Trecand in revista lista potentiala a temelor de actualitate (interioare-minte/suflet si exterioare-lumea larga, in acord cu criteriile de validare specifice Arcei), si evaluand nivelul de interes pe care l-ar putea genera propunerea unor asemenea teme (in masa obscura a vizitatorilor extrem de unici care bântuie zona), se constata ca nu prea mai avem ce si de ce vorbi pe Arca, linistea devenind o optiune din ce in ce mai  plauzibila, mai comoda, mai la moda… mai ales ca o atare varianata n-ar intra in niciun fel de contradictie cu niciunul dintre „principiile filozofale” care au guvernat existenta de pana acum a Arcei lui Goe: dreptul la libertate (de exprimare), dreptul la anonimat, dreptul la ratare, dreptul la replica, dreptul la opinie, dreptul la vorba, la vis, la fantezie, dreptul la importanta, dreptul de a fi luat in seama, dreptul la notorietate, dreptul de a filozofa, dreptul de a tachina, dreptul la joaca (la joaca de-a absolut orice)…  precum si dreptul de viceversa (care confera accesul la inversul fiecaruia dintre drepturile inalienabile mai sus precizate)… Ba dimpotriva. Prin prisma acestei necontradictii cu nimic anume, optiunea pentru linste ar fi fiind asadar motivata la fel de fireasc si de natural precum cea oferita din perspectiva saraciei raportului cerere/oferta al elementelor din lista potentiala a temelor de interes. Si totusi…  Ne aflam sub spectrul ameninatator al invaziei Inteligentei Artificiale si al Super-Inteligentei Artificale, ceea ce ar putea schimba fundamental cadrul discutiilor virtuale fara pretentii in HUVACA. Cand Inteligenta Artificiala si Super-Inteligenta Artificiala se vor instaura pe Pamant (in favoarea dar si in dauna omului), mult nu mai e, Universul acesta peste care linistea sta sa pogoare, va deveni inca un Paradis  Pierdut. Ne vor atinge uneori nostalgii fugare, vagi si neintelese, in timp ce vom continua (saraci fiind) sa discutam (despre orice) exclusiv cu Alexa. Si Alexa ne va inghiti, precum chitul urias pe Iona. Pana atunci insa s-ar cuveni poate sa mai amanam inca o data linistea ce sta sa se asterana, cu un mic zgomot despre niste Teme si temeri. Sa ne intelegem „soarta”. Din aceasta sursa ad-hoc vom extrage si vom propune (spre dezbatere sau meditare, nu conteaza), detaliile si perspectivele care se potrivesc cu spiritului din totdeauna al Arcei. Candva. Curand. Dar, intrucat nu avem monopolul potrivelilor pe Arca lui Goe, fireste ca oricine este indreptatit sa ex-traga si sa pro-puna, la bataie, propria perspectiva asupra celor insirate in ingrijoratorul articol din Dilema (Veche).

Posted in Sezonul Opt Vertical | Leave a Comment »

 
%d blogeri au apreciat asta: