(b)Arca lui goE

b-Log anonim, amator si ventrilog al celor fara de blog. Despre NIMIC

Archive for the ‘Arcaluigoeologie’ Category

Stiinta anticiparii potoapelor si a adaptarii la mediul marin.

LCFCD (76) – Baieti buni, baieti råi si…

Posted by Arca lui Goe pe Septembrie 19, 2017

Lumea cum fu ?! Cam da!

Niste båieti

 

The Beatles

pre-Text: Lume, lume… Hello world!

Boss (official and acting)

 Text: Loc pentru explicatii inventive:

dl. Plesu

Excelenta sa dl. Andrei Gabriel Plesu, a acordat un scurt interviu (trei intrebari) pentru Deutsche Welle. Prin raspunsurile sale dl. Plesu a incercat sa clarifice (daca mai era nevoie) enigma, sau, poate, dimpotriva, sa adanceasca misterul si confuzia in legatura cu retragerea sa strategica din postura de (pseudo)blogger pe platforma Adevarului. In fapt, in respectivul interviu, excelenta sa, dl. Andrei Plesu, face un scurt rezumat al articolului (scrisorica de alaltaieri) in care isi prezenta demisia, daca nu chiar abdicarea, din (ingrata pana la urma) pseudo-postura de blogger, reluand pe scurt motivatia (lista de pre-texte) care-l determina sa nu mai scrie texte pe (la) respectiva platforma. Pentru noi unul gestul domniei sale reprezinta un deja-vu, deja-vu, deja-vu, intr-o ipostaza fara nimic original in raport cu sirul nesfarsit al gesturilor identice deja produse (la vremea lor) de miriade de alti bloggeri, comentatori, chibiti, trolli, followeri, in situatii cvasi-similare, care s-au simtit moralmente obligati sa compuna o „scrisoare de adio” (de obicei ticluita in raspar cu cruda realitate).

In cruda realitate, un om vorbeste intr-un forum (preferandu-se, imediat in permanenta), adresandu-se, in mod aparent, unor puhoaie de gura-casca chemate sa-l „aclame”, sau macar sa-i acorde „atentie”, in fine sa se manifeste cumva, pentru a-i da vorbitorului impresia (daca nu certitudinea) ca nu vorbeste in pustiu, spre a-i spori astfel importanta de sine. Uneori si niste injuraturi consistente ii pot fi de folos (daca sunt emise cu pasiune si sincera emotie de insi perceputi ca fiind importanti, macar in numar). In mod inevitabil (inexorabil as zice chiar) intr-un astfel de proces comercial, in care oratorul livreaza vorbe, incasand in schimb importanta de sine, mai devreme sau mai tarziu intervine uzura. Mecanismul se gripeaza, vorbele devin stereotipe, insailari previzibile, iar reactiile negative ale „auditoriului” (devenit) din ce in ce mai obosit, mai epuizat, mai epurat (si mai impurificat), se inmultesc. La un moment dat vorbitorul (daca e cat de cat lucid) constata ca vorbele-i emise nu-i mai apartin, apartinand din ce in ce mai mult spectatorilor carora le sunt dedicate, fiind compuse in acord cu asteptarile acestora (nu neaparat pe placul acestora), subminandu-i dramatic, lui, vorbitorului, placera de a vorbi liber, in timp ce reactiile publicului vor fi iesit demult din gama celor care pot contribui la sporirea importantei de sine. De obicei vorbitorul atinge aceasta luciditate tarzie cand nu mai e nimic de facut. Nu doar balanta zilei ii este negativa ci balanta pentru intreaga prestatie, intrucat omul a tot sperat (de la o saptamana la alta) ca lucrurile se vor indrepta incat a ajuns sa-si cheltuiasca toate economiile din zilele „bune”. Pentru a salva macar aparentele, omul ajuns aici compune o scrisoare de adio si de amor (propriu), in speranta ca va stoarce o lacrima, o emotie, un regret, ceva acolo macar cat ii mai lipseste pentru a fi la zero. Ceea ce nu se intampla. Ceea ce denota. In fine…

Asadar, excelenta sa, dl. Andrei Plesu, un urias daca stai sa te gandesti, a patit-o si d-lui. A ajuns elitist in retragere, pensionat de hoardele (cvasi)anonime, cu care a avut indrazneala sa se razboiasca. Anonimii l-au nimicit (inclusiv colegii sai intelectualii, con-frati de blogereala pe platforma adevarul), fiind d-lui si mai sensibil din fire. Nici macar n-a fost blogger-blogger, ci editorialist cu saptamana. Compunea si dansul cate o compunere pe saptamana pe o tema compatibila cu esantionul cititorului statistic-mediu de la gazeta intitulata Adevarul. Se vadeste acum din scrisoarea de adio a d-lui Plesu ca aceasta compunere saptamanala era cea care-i bloca d-lui Plesu niste proiecte personale mai de anvergura (ei, as, sa le vedem). In sfarsit, trebuia sa compuna si dansul o asemenea scrisoare de adio. Altii (conul Dorin de exeplu) au compuns volintir nu una, ci sapte-opt asemenea scrisori. Ceea ce ne intristeaza pe noi unul, cu asupra de masura este ca excelenta sa dl. Andrei Plesu (un mare compozitor, dupa opinia noastra), n-a inteles si n-a acceptat, nici macar pana la urma, in ce consta libertatea de exprimare, pledand pentru „moderare” (cenzura), si decretand ca „detractorii” sai anonimi n-au alt scop decat din doua una: ori sa se foloseasca de dansul pentru a-si edifica o notorietate oarecare, ori sa-si descarce energiile negative in discursuri repetitive prilejuite de faptul ca-l detesta (sincer) pe d-lui, dl.Plesu. In viziunea d-lui Plesu entitatile anonime se reduc in esenta la aceste doau porniri specifice, nedorind si nefiind nimic altceva. Ceeea ce ar putea fi „un adevar”, convenabil demisionarului intervievat de Deutsche Welle.

 

Pentru lamuriri epistemologice a se revedea episodul pilot (AICI)

Posted in Arcaluigoeologie, Sezonul al-VII-lea | Etichetat: , , | 3 Comments »

LCFCD (75) – Con-tainer

Posted by Arca lui Goe pe Septembrie 15, 2017

Lumea cum fu ?! Cam da!

Poetium Tudoranicus – post-contempranul iluziilor

 

pre-Text: Lume, lume… Hello world!

Unii dintre „noi”,
Coane Dorine,
aleşi,
atent,
la întâmplare,
pe sprânceană,
au reuşit,
individual,
sub atenta observare
a unui meta-moderator,
cvasi-îngaduitor şi infinit apatic,
să-i întreacă
pe alţii,
(dintre „noi”),
depăşindu-i val-vârtej,
pe nesimţite,
pe aceştia,
ajungând
(când?)
dincolo de post-modernism,
dincolo de post-contemporanism,
de bine, de rau,
la startul competiţiei
„să străbatem veşnicia pe jos”.

Aşa se face că ai început,
coane Dorine,
să scrii poezii bune,
acuma, la post-bătrâneţe…
ca tânăr aspirant
(adică rece-nt)
la câştigarea
respectivei competiţii…

 

 Text: Loc pentru explicatii inventive:

 

Foarte bune poezii
(nu zic nu) dar,
ce ştiu eu?
Ce ştie Onteluş?
(cu cap de pluş)…
Si, pe cât de bune-s poezile,
pe atât de puţini cititori
care să se potrivească cu ele
există pe lumea asta.
Singurul prezent aici
eşti chiar d-ta
Coane Dorine,
ceea ce este extrem de puţin,
pentru obţinerea unui wild card
la străbaterea veşniciei pe jos.

Ceilalţi spectaori unde sunt?
Aceia care să te înţeleagă (poeticeşte)
măcar în măsura în care te înţelegi singur,
capabili să te redea pe tine
ţie însuţi, în notime.

Dar, dacă scrii o carte,
nu e rau.
(Uneori cărţile ştiu singure
să-şi caute,
prin tot Universul,
cititorii (potriviţi)
mai bine decât autorii…
de poezie.
Decât cei post-contemporanişti în tot cazul).
dar să nu fie nici cu şi nici despre
Borges, Aureliano, Buendia, Marquez, Macondo, şi în genere
să nu aibă aer sud-american…,
ci să fie nordică,
coane Dorine,
precum Aurora Borealis,
Aşa să-ţi ajute Dumnezeu.
(Un spectator nenaturalizat).

(La nord de Yukonul Dorin – Editia priceps, Y-not)

Pentru lamuriri epistemologice a se revedea episodul pilot (AICI)

Posted in Arcaluigoeologie, Sezonul al-VII-lea | Etichetat: , | 3 Comments »

LCFCD (73) – Triptic

Posted by Arca lui Goe pe Septembrie 4, 2017

Lumea cum fu ?! Cam da!

(de imaginat) felul in care s-au miscat atomii prin lume, între aceste trei cadre

pre-Text: Lume, lume… Hello world!

 Text: Loc pentru explicatii inventive:

Pentru lamuriri epistemologice a se revedea episodul pilot (AICI)

Posted in Arcaluigoeologie, Sezonul al-VII-lea | 3 Comments »

LCFCD (69) – Sarbatori intotdeauna fericite. Ferite si fericite

Posted by Arca lui Goe pe August 18, 2017

Lumea cum fu ?! Cam da!

Sa ne (tot) bucuram asadar…

  pre-Text: Lume, lume… Hello world!

 

 Text: Loc pentru explicatii inventive

Pentru lamuriri epistemologice a se revedea episodul pilot (AICI)

Posted in Arcaluigoeologie | 4 Comments »

LCFCD (68) – Amagirea pâinii si alte amagiri

Posted by Arca lui Goe pe August 16, 2017

**Lumea cum fu ?! Cam da!

…)

Lume, lume… Hello world!

Intre foame si îmbuibare, îngust loc… si aproape pustiu.

In poza alaturata (in care un oficial turc „amageste” copii armeni-conlocuitori folosind ca momeala o bucata de paine) este vorba despre felul in care unele mici si nesemnificative diferente precum etnicitatea (in cazul dee fata), sunt folosite ca vehicule ale unor instincte primare animalice, care au nevoie de anumite justificari (pentru ca de… noi suntem oameni, nu animale). Marea de diferente neesentiale intre insii speciei (incorporati sau auto-incorporati in grupuri definite pe baza neesentialelor diferente) ofera mereu, din belsug, justificari pentru manifestarea instinctelor atavice care zac in adancul omului sub staratul superficial de omenie (cultura, civilizatie…). Apartenenta la un grup trebuie consolidata si protejata prin loialitate, solidaritate, abnegatie, patriotism etc, care trebuie sa se manifeste neconditionat, in orice imprejurare. Istoria omenirii nu-i nimic altceva decat un sir nesfarsit de conflicte sangeroase intre „triburi”, de crime odioase comise in numele apartenentei la grup, intrerupte de pauze (mai lungi sau mai scurte) necesare pentru refacere si pregatirea viitoarelor episoade istorice (glorioase si abominabile).

Loc pentru explicatii inventive:

Din nou despre restrictiile impuse candidatilor la functia de presedinte al unei repubici. In afara de criteriul restrictiv referitor la limita de varsta, pomenit intr-un topic anterior, constitutiile republicilor prevad, in privinta aspirantilor la functia „suprema” in stat, restrictii privitoare la cetatenia candidatilor, la locul nasterii, la numarul de ani petrecuti de catre candidati, ca rezidenti cu domiciliul stabil, in republica, inainte de intrarea in campanie. Unii concetateni considera ca ar trebui adaugate si alte restrictii inca si mai pline de sens. Am putea poate considera ca ar fi logic sa le fie impusa candidatilor (de ex.) conditia de a vorbi fluent si corect limba oficiala a republicii in care vor sa candideze. Ori sa detina un atestat oficial eliberat de institutii medicale autorizate din care sa reiasa ca sunt in deplinatatea facultatilor mentale si poseda o stare de sanatate compatibila cu functia vizata. Aceste restrictii apar majoritatii concetatenilor ca fiind rezonabile. Dar sunt ele intr-adevar rezonabile? Intr-un mod care ar trebui sa fie evident acestea nu sunt nici pe departe rezonabile. Sunt in mod categoric anti-democratice, anacronice si inutile (daca n-ar fi de-a dreptul paguboase). Sunt anti-democratice in primul rand pentru ca limiteaza dreptul inalienabil al electoratului de a-si alege liber liderul cel mai potrivit si mai reprezentativ. In al doilea rând sunt anti-democratice pentru ca denota intr-un mod perfid neincrederea „legiuitorului” in discernamantul „poporului”, in abilitatea acestuia de a face  alegeri potrivite, consistente, rationale. Ceea ce ar trebui impus prin lege ar trebui sa fie obligativitatea candidatilor de a face publice datele care sa ateste cetatenia (cetateniile pe care le poseda sau le-au posedat), locul nasterii, locurile de resedinta, starea de sanatate fizica si mentala, limbile vorbite. O comisie electorala abilitata ar trebui sa verifice informatiile si sa publice in ce masura informatiile oferite de catre candidati sunt valabile. Canditatul X este: 100% cetatean al republicii (sau dupa cum devine 50% ori 0%), este nascut 100% in republica (sau 0% sau 30%), pe parcursul vietii sale a avut domiciliul stabil in republica 100% din timp (sau 78% sau 0%, dupa caz), este sanatos psihic 100% sau 0% sau 92%, este vorbitor fluent si corect al limbii republicii in proportie de 100%, sau 51% ori 2% dar mai vorbeste in proportie de (ex) 35% limba x, y, z. Important este ca informatiile sa fie transparente si popularizate corespunzator, astfel incat alegatorii sa stie, sa vada negru pe alb, care este situatia fiecarui candidat, si, pe baza acestor date, in combinatie cu ofertele electorale ale fiecarui candidat, sa decida care dintre ei il reprezinta cel mai bine pe el, pe alegator, si sa-l aleaga pe acela despre care crede sincer ca-i poate servi cel mai bine interesele (personale). Ori e democratie, ori nu e?

Posted in Arcaluigoeologie | 6 Comments »

LCFCD (65) – O personalitate exploziva si surâzåtoare

Posted by Arca lui Goe pe August 6, 2017

Lumea cum fu ?! Cam da!

O lume ne-buna, ne-buna…

 

Lume, lume… Hello world!

Cand inteligenta artificiala este contaminata de prostia naturala… reprezentantii celei din urma (majoritari in lume, lume) intra pe fir fara sa mai stea pe gânduri (ne avand pe ce)…

…si un (contra)punct de vedere:

Apelul la Autoritate Anonima.

Dar… Se opune cineva?

* * *

Diversitate, diversiune, update: Aflam cu agreabila surpriza ca anonimul nevenetian Neamtzu Tziganu, alias inginer in retragere Mihail Calomfirescu, si-a finalizat volumul autobiografic sugestiv intitulat „carte (cu subtitlul „Si noi am construit avioane„). Lucrarea depusa la editura urmeaza sa apara in curând în limba materna a autorului, în fosta sa patrie (d-lui fiind actualmente rezident intr-o alta limba pe care o vorbeste „la fel de perfect” ca si pe cea româna; gen: Volkswagen izbit-n zid).

Fara urma de malitziozitate il felicitam pe aceasta cale ocolitoare si ii uram vânzare buna, succes la public si la critica, mai ales ca la un moment dat am fost invitat sa fim colaborator la redactarea volumului carte, in calitate de (co)Rector al cursivitatii si mecanicii fluidelor frazelor din alcatuirea lucrarii (ceea ce nu s-a intamplat, spre binele autenticitatii, unicitatii si originalitatii stilului). Deloc surprinzator este faptul ca autorul reuseste sa publice un volum (in open era) inaintea vechiului sau amic de harjoane hyperspatiale, dl. Abalaru Viorel, pe care d-lui l-a si sponzorizat in acest sens (dar inutil).

Loc pentru explicatii inventive:

Spirala inflatiei – un model de evolutie valabil in orice… inclusiv in „nasterea” si evolutia universului, a speciei umane, a sentimentelor de iubire si ura… si in genere a orice v-ar putea trece prin cap. (Apropo stii ce-ti intra pe o ureche, iti iese pe cealalta, dar iti ramane si in cap?).

Ar fi extrem de frumos daca am putem vedea o „teorie” despre inflatie si spirala inflationista, incropita din clisee si sub-intelesuri, propusa de catre economistul Porthos (de la Decablogul muschilor sai), compusa pe baza de intuitii din impresiile sale de lectura, din experienta sa personala si din cele pre-sabilite definitiv in mintea sa uluitoare. Din pacate nu ne sta la indemana sa-l convingem sa accepte o astfel de provocare. Dimpotriva. O invitatie directa din partea noastra l-ar inhiba ireversibil. Dar am putea insa ramne recunoscatori oricui, dintre cei cu priza din anturaj, care ar fi in stare sa-i sugereze discret si eficient  un asemenea topic.

P.S. Târnåcopul.

Posted in Arcaluigoeologie | 4 Comments »

LCFCD (64) – Mâna la cap

Posted by Arca lui Goe pe August 4, 2017

Lumea cum fu ?! Cam da!

Un salut!

 

Lume, lume… Hello world!

Afara o lumina obscura,
Inauntru intuneric orbitor,
Omul.

 

Loc pentru explicatii inventive:

Daca n-am fi ancorati in asteptarea lui Godot (Potopul), in acest varf de duna, probabil ca ne-ar trece prin cap sa  ne dam cu (b)Arca pe Facebook (ptiu drace).  Pe moment este greu de spus daca absenta noastra strategica, din acel univers a-tot-cuprinzator, este un succes remarcabil sau o ratare specifica. Nu vom cerceta. Se va revela… Candva.

Posted in Arcaluigoeologie | 3 Comments »

LCFCD (62) – Piramidomul invalizelor

Posted by Arca lui Goe pe Iulie 28, 2017

Lumea cum fu ?! Cam da!

-)  (-​

  Lume, lume…

Soro(s) lume… Am fost (un) nemuritor. Nemuritor pentru o zi. Ieri. O zi intreaga de nemurire. Ieri va fi o alta zi, ca oricare alta.  Si maine va fi o zi. Nu si „azi”. Nu. Despre azi nu se stie nimic. Nu inca. (Poate mai pe seara sa ne clarificam, cat de cat). „Azi” este o perioada de tranzitie, de (pe)trecere, in care se poate intampla orice. Absolut orice.  Si numai astfel (vorba lui Fernando), abia maine voi putea fi ceea ce ieri n-as fi putut fi niciodata.  Contextul actual al Arcei lui Goe (si ma refer, in special, la intamplarile fara nume petrecute sub punte, in cala) ma predispune (eee) (vai, impotriva vointei mele semi-suverane) la o alunecare indecenta, obsesiva si opresiva catre modul filozofal (de a fi al fiinitei).  Desi n-as (prea/mai) vrea sa sa cad in capcana unor intrebari cvasi-existentiale (redundante, infinite si inutile), uitandu-ma la piramidomul invalizelor (ura si la Gara Centrala), vechi de aproape un veac (de  nesinguratate si lipsa de intimidate), nu pot sa nu exclam retoric: La ce bun „prietene”? Cu ce sens?  Vorba poetului (extrasa din context, asa la misto), „de e sens intr-asta, oare totul nu e nebunie?„. Tot ceea ce este, este exclusiv pentru a nu fi. In afara „nimic”-ului si a „infinit”-ului (care au „in sine” o existenta extrem de subredå, discutabilå, inexistand practic, fiind fara fiintare), care sunt imuabile, restul, „finitii”, adica, noi si semenii (inclusiv cei de natura vegetala si minerala) am primit (la pachet cu darul existentei) si darul schimbarii inexorabile. Numai ceea se se schimba exista (a exista fiind tot una cu a (te) schimba)… Inevitabil insa (inexorabil) schimbarea duce, iremediabil, ireversibil, la disolutie, la pierderea „identitatii”, si in cele din urma la iesirea definitivå din existenta, la non-existenta, per se, pare-se.  Vorba ‘ceea, nu de moarte ma tem, ci de vesnicia ei. Suntem redati (in no time) nimicului din infinit. Nimic din ce-a fost nu va mai fi, iar ce-a fost va fi ca si cand n-ar fi fost. Odata ca niciodata. Pentru totdeauna. A fi inseamna a nu fi. Ceea ce „se intampla”, se intampla pentru ca nimic nu se intampla (oricat de bizar si paradoxal ar suna un astfel de enunt).  Cata vreme (avem puterea sa) gasim acest enunt contradictoriu, bizar, lipsit de sens (ce-i sensul?), suntem nemuritori. Suntem cu totii abonati la nemurire. Doar ca, din cand in cand, cate unul (din noi) nu mai e in stare sa-si plateasca abonamentul.  Lunar.

P.S. Sper sa nu-i dea cuiva prin cap sa ma intrebe explicit (cu punct si virgula), care-i legatura dintre „Piramidomul Invalizelor” si acest pre-text pe-trecator, redundant si inutil, aruncat accidental pe puntea Arcei lui Goe, la vedere. M-ar descumpani teribil punandu-ma in postura de a nu sti ce sa-i raspund. Nimic mai complicat decat de a explica lucrurile evidente. Evident, nu?

Loc pentru explicatii inventive:

S-a låsat linistea…
s-a lasat de fumat si de bautura…
de femei si de jocuri de (ne)noroc…
S-a apucat de droguri mai tari,
heroine fine si dulciuri rafinate…
restul e tacere…
pe inserate, la concluzia zilei,
speriati de nefirescul tacerii,
mi-au fugit din cala, ca potarnichile,
ultimii sobolani cenusi.
Mi-au ramas noua marmote
(câte albe, câte negre),
Care månâcå hamsii si beau rom
cu prizonierii condamnati la infinit,
în închisoare.

 

 

 

 

 

 

Pentru lamuriri epistemologice a se revedea episodul pilot (AICI)

Posted in Arcaluigoeologie | 5 Comments »

LCFCD (59) – De-ale carnavalului

Posted by Arca lui Goe pe Iulie 8, 2017

Lumea cum fu ?! Cam da!

Cu mascå, fårå mascå

Cartofii contin gluten.

Lume, lume…

Cu ce se ocupa unii –  Cușer pentru toata lumea:

Vaticanul a decis: Painea fara gluten nu e buna la impartasanie. Dar OMG-uri se accepta,

Taina impartasaniei: Vaticanul este impotriva azimei complet fara gluten.

Dupa ce o lunga perioada de timp preotii procurau vinul si azima (prescura) de la comunitatile religioase, „astazi acestea se vand in supermarketuri, in alte magazine si pe internet”, releva aceasta scrisoare a cardinalului Robert Sarah, „ministrul” cultelor si sacramentelor.

Prin urmare, el a cerut episcopilor sa se asigure de o „respectare absoluta” a normelor canonice din partea producatorilor.

Pentru catolici, painea si vinul devin trupul si sangele lui Hristos in timpul oficierii mesei, dar aceasta preschimbare a painii si vinului nu este valabila decat cu produse conforme, scrie AFP.

Painea trebuie sa fie nedospita (fara drojdie) si din grau curat, fabricata de persoane competente si integre. O alta cereala nu este tolerate decat in proportii foarte mici (n.b. cât de mici?), in timp ce adaugarea de alte produse cum ar fi fructe, zahar sau miere constituie „un abuz grav„.

Vinul trebuie sa provina numai din struguri si preotii sunt invitati sa-l pastreze bine pentru a nu se acri.

Pentru persoanele care nu pot absorbi paine sau vin fermentat, episcopii pot autoriza mustul din struguri sau azima cu continut scazut de gluten, dar nu 100% fara gluten, pe motiv ca aceasta denatureaza painea.

Cu toate acestea, Vaticanul a decis ca materia euharistica preparata cu organisme modificate genetic ar putea fi considerata o materie „valida”, asigura scrisoarea.

Pentru a se asigura de respectarea acestor criterii, Vaticanul propune instaurarea unei autoritati de control in fiecare tara.

Loc pentru explicatii inventive:

Cicå:

Anul în care religia va dispărea este mai aproape decât credem

„mai aproape decat credem”? Pai ce, credem? Noi? Asa ceva?  De unde or sti autorii articolului ce credem noi, enoriasii? Ca n-au de unde.

Iata ce zic stintificii:

Ideea de bază este că, pe măsură ce oamenii devin mai bogați, iar standardul de viață crește, aceștia sunt mai puțin îngrijorați de lipsa unor necesități de bază sau de moarte, violență sau boală. Cu alte cuvinte, ele sunt sigure de bunăstarea lor și nu mai simt nevoia să apeleze la divinitate pentru a-și calma temerile și nesiguranța.

Noțiunea că îmbunătățirea condițiilor de viață este asociată cu o scădere a credinței în Dumnezeu este susținută de dovezi.

 Abordarea cea mai evidentă pentru estimarea momentului în care lumea va trece la ateism majoritar se bazează pe creșterea economică. Acest lucru este logic, deoarece dezvoltarea economică este factorul cheie responsabil pentru laicizare (secularizare – n.red). În stabilirea acestei estimări, s-au folosit nouă țări în care ateismul este aproape omnipresent.” (ghici care țări !)

Pentru lamuriri epistemologice a se revedea episodul pilot (AICI)țări

Posted in Arcaluigoeologie | Leave a Comment »

LCFCD (57) – Sforårii

Posted by Arca lui Goe pe Iulie 4, 2017

Lumea cum fu ?! Cam da!

Incurcate sunt cåile Domnului
în comunicarea umanå

Lume, lume…

 

Loc pentru explicatii inventive:

 

Pentru lamuriri epistemologice a se revedea episodul pilot (AICI)

Posted in Arcaluigoeologie, Sezonul al-VII-lea | Leave a Comment »

LCFCD (56) – Si lumea cum va fi fost

Posted by Arca lui Goe pe Iulie 1, 2017

Lumea cum fu ?! Cam da!

pre-Text: Lumea cum va fi fost, daca si numai daca mesajul lui Sagan va fi descoperit de (alte) fur-nici. Text:

Pentru lamuriri epistemologice a se revedea episodul pilot (AICI)

Posted in Arcaluigoeologie | Leave a Comment »

LCFCD (54) Lista Simonei

Posted by Arca lui Goe pe Iunie 27, 2017

Lumea cum fu ?! Cam da!

​”Filme la care Simona s-a umflat de plans”

  pre-Text.

Va cer iertare ca am lipsit atat de mult, am ratacit prin sfere ciudate. Mi-e si rusine sa scriu… Voi reveni dupa ce ma iertati. (Simona, 21 octombrie 2013, 01:57)

Azi, va spun care sunt filmele care m-au inecat in lacrimi. Si astept sa-mi dezvaluiti si voi lista voastra.

Gladiator
The Last of the Mohicans
Cold Mountain
Titanic
La vita e bella
Bridges of Madison County
A Time to Kill
Hanover Street
Marley & Me
Message in a Bottle
What Dreams May Come
Zorba the Greek
The Fisher King
The Prince of Tides
The Bucket List
Sanitka (serial ceh)
The Pursuit of Happyness
Gara pentru doi

(lista ramane, din pacate sau din fericire, deschisa)

Daca  nu le-ati vazut cumva, cautati-le. Va doresc suferinta frumoasa! Pe curand.”

 

 

 Text.

 

Pentru lamuriri epistemologice a se revedea episodul pilot (AICI)

Posted in Arcaluigoeologie | Leave a Comment »

LCFCD (52) – Simona se måritå

Posted by Arca lui Goe pe Iunie 21, 2017

Lumea cum fu ?! Cam da!

si-Mona se måritå

  pre-Text:

Simona si Doru: Dragoste cu subiect si predicat

Simona s-a måritat. 14 iun 2014 / 22:19. Si-a cunoscut sotul pe Internet.

Text:

Nunta Simonei este o stire (de preså) pentru ca: Tango: Statul ocroteste minciuna de baza a societatii.

Pentru lamuriri epistemologice a se revedea episodul pilot (AICI)

Posted in Arcaluigoeologie | 9 Comments »

LCFCD (51) – Ghici cenuså ce-i!

Posted by Arca lui Goe pe Iunie 17, 2017

Lumea cum fu ?! Cam da!

  pre-Text: Dupa aceea unii si-au pus cenuså-n cap. Unii continuå si azi så-si punå cenuså-n cap.

 

 

Text: Un cetåtean desfigurat zace in sânge pe trotuar dupa ce a fost batut de un tâlhar care l-a jefuit. Un psiholog care trecea intamplator pe acolo il priveste si zice: Vai, groaznic. Cel care a fåcut asta are mare nevoie de ajutor.

Pentru lamuriri epistemologice a se revedea episodul pilot (AICI)

Posted in Arcaluigoeologie, Sezonul al-VII-lea | 27 Comments »

LCFCD (50) – Ghici ciupercå

Posted by Arca lui Goe pe Iunie 15, 2017

Lumea cum fu ?! Cam da!

  pre-Text.

Nu-mi amintesc la ce este bunå memoria. N-om putea sti la ce-ar fi fiind bunå, câtå vreme (trece) nici måcar propria viatå nu ti-o poti aminti asa cum fu Panda, Ana (Lugojana)… lui Manole nici nu-i paså… de gol.

 

Fantastic! Nu exista „stiintific”! Exista doar „stiintifico-fantastic”. Se poate demonstra stiintific. Bunåoara atunci când încerci så explici unui copil de 8 ani cum functioaneazå un motor electric, în curent continuu.

Pentru lamuriri epistemologice a se revedea episodul pilot (AICI)

Posted in Arcaluigoeologie | 1 Comment »

LCFCD(45) – 1 Iunie

Posted by Arca lui Goe pe Iunie 1, 2017

Lumea cum fu ?! Cam da!

Ziua copiilor din fiecare

Pentru lamuriri epistemologice a se revedea episodul pilot (AICI)

Posted in Arcaluigoeologie | 2 Comments »

LCFCD (44) – Ziua de la răscruce

Posted by Arca lui Goe pe Mai 30, 2017

Lumea cum fu ?! Cam da!

răspântiind…


…  Ziuă.
În ţintirim nici ţipenie.
Pe alei.
Se auzea înflorind liliacul.
El, singur,  flancat de morminte,
Se plimba prin cimitir, abătut,
cocoşat şi nedumerit, împovărat
de o cruce imensă şi grea.
Mergea agale pe alee, agonizând,
La deal
(căci cimitirul acela se afla pe un deal),
Cu ochii în pământ,
Când, deodată, pe neaşteptate,
ajunse la o răscruce. Mare.
Rămase ţintuit.
Îşi trase sufletul
cugetând încotro s-o apuce, şi,
cugetând, există (un pic).

Fără să ştie cum, se înălţă,
pentru o clipă suspendată, sus
deasupra ţintirimului şi văzu,
(din non-existenţă),
că aleile, încrucişându-se,
făceau o cruce mare cât tot cimitirul.

Un cimitir muribund
împănat cu cruciuliţe.
Acolo, la răscruce, se vedea el (însuşi),
Mic,
Împovărat de o cruce imensă şi grea,
Încercând (disperat) să se înalţe.
Cuprins de milă (pentru el însuşi),
Se lăsă atras (magnetic) înapoi,
În capcana acelui biet trup.
Crucea se uşurase şi ea
(între timp)
Era o cruce imensă dar uşoară.
O cruce de placaj, goală pe dinăuntru.
Se răsuci, agale, şi privi la vale, către trecut.
Drumul său, la deal, pe alei,
Era marcat cu o dâră enormă de rumeguş.
Vântul însă se împotrivea risipind dâra,
Lăsând în loc un (om) pustiu
şi o cruce goală,
la o răspântie.
În clopotniţă
Se auzea amuţind liliacul.
În ţintirim nici ţipenie.
… Noapte.

Pentru lamuriri epistemologice a se revedea episodul pilot (AICI)

Posted in Arcaluigoeologie | 1 Comment »

LCFCD(43) – Ali din tara lui Trump

Posted by Arca lui Goe pe Mai 24, 2017

Lumea cum fu ?! Cam da!

​frumuseti pierdute in lumea lui Donald

 …frumos, foarte frumos, interesant, dar si mai interesant ar fi un meci de box in cosmos, in imponderabilitate… S-ar cuveni abitir o paralela intre portocalii „Traian Basescu” si „Donald Trump”. Ma si mir ca n-o face nimeni. Se afla analogii si pseudo-analogii cat cuprinde. In final s-ar putea face o trecere in revista a felurilor in care s-au pozitionat fata de Donald, fostii „basisti” si fostii „antibasisti”.

La urma urmei este fenomenul „Trump” o alta instantiere a fenomenului „Basescu”, intr-o versiune noua, superioara, sau este doar o imitatie inertiala (de proasta calitate)?  Sau poate ca, dincolo de nevinovate asemanari circumstantiale, una-i una si alta-i alta?

Cine stie?

Pare off topic dar nu (prea) e: un „PS. În articolul de lunea trecută, am enumerat, în fuga condeiului, numele cîtorva cunoscuţi dizidenţi români. Evident, n-am livrat o listă completă. Dar nu-mi iert că am omis un nume esenţial, care nu merită uitarea noastră, deşi am ajuns să practicăm uitarea cu o funestă dexteritate. E vorba de Dorin Tudoran. Nici curajul, nici verticalitatea lui n-au fost de toată mîna. Îi cer iertare, şi îmi fac iluzia că istoria românescă de mîine va fi mai puţin neglijentă decît am fost eu, în pripa mea gazetărească (uşor pre-senilă?). Ghici ce e! O conserva de tinichea, inscriptionata pe capac (in introducere) Martin S. Martin, pe fund (in incheiere) Dorin Tudoran (intr-un PS fabulos) si care (când colo) contine (in cuprins) o banalå tocaniztå de limbå. Câte ceva care sa uimeasca nitzel, sa amuze un pic, sau så invers, si så-l lase oleacă perplex, câte putin, pe fiecine (cititorul acidental din orice sfera o veni el/ea cu greu).

P.S. Ce o insemna „Nici curajul, nici verticalitatea lui n-au fost de toată mîna„? Ca nu prea face sens. Afirmatorul acestui enunt negativ ori e un prea subtil (…) anticipator care si-a pregatit terenul pentru vreun alt PS, in vreo alta conserva… ori… divinå o fi pripa sa gazetărească (uşor pre-senilă?).

In asteptarea deznodamantului ar fi de mentionat o micutzå intrigå: Si introductivul Martin S. Martin i-a cåntat un pic in strunå aceluiasi dizident de convergenta (sic) Dorin Tudoran, pe marginea unui articol in care, actualul pamfletar certocrat, din lista de ex-poezei a patriei (ne indeajuns de) recunoscatoare, ii compunea o oda bine cam-umflata lui Donald Trump. Ce-o cauta germanul Plesu in bulgaria acestui duet trans-atlantic nu se stie. Te pomenesti c-or pune de un triunghi, usor de adus din (ah) fuga condeiului. Oare singurul dizident vådit anti-comunist ce parere o avea despre asa ceva?

Totusi, totusi, deci, asadar si asa deci… cum de nu se gaseste nimeni (vorbitor de limbutzå romånå) sa execute o analiza (sau o sintezå) a semnificatiilor relatiilor de succesiune (pseudo)(a)cauzalå, intre precursorul Basescu si epigonul Donald. Presupunem ca se afla la mijloc o spaima interioara din portofoliul de emotii ale posibililor analisti, niste complexe bizare, o teama de inconsistenta fata cu prea multele fatzete ale realitatii din era ticalosilor. Sa fi (fost) (pro)basist, (pro)trumpist, anti-basist, anti-trumpist, s-o (tot) dai cotita (dupa piersic mimand cu nonsalanta echidistanta) si sa fi fortat sa te confrunti cu cruda si confuza realitate, comporta riscul inacceptabil al unor scufundari spectaculoase in ridicol, si daca esti (vei fi… fost) „partizan”, si daca esti (vei fi… fost) „neutru”. Cel mai nimerit este sa asteptam. Lumea trece. Si uita. Cam ca Plesu pe Tudoram (nici curaj, nici verticalitate de toată mîna). Dupa aceea da. Vom prezenta analize, concluzii, interpretari. Vom incepe cam asa: Dupa cum am spus inca de la bun inceput, la vremea respectiva, si chiar de mai inainte…

P.S. Inca o ghicitoare. Ghici cine, despre cine, zice, si de ce! – „Președintele Băsescu avea în suita sa de admiratori și un filozof care, la un moment dat, a trebuit să traducă din română în română afirmații prezidențiale, pentru ca tot omul să priceapă că președintele dorise să spună altceva decât spusese.” – Cine zice cå zice ca så se afle in treabå, cineva care nu prea mai are ce zice, bine zice. Credem „noi”. Halal!

 

Pentru lamuriri epistemologice a se revedea episodul pilot (AICI)

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , , , | 7 Comments »

LCFCD(42) – Asteptam indulgentele d-voastra

Posted by Arca lui Goe pe Mai 20, 2017

Lumea cum fu ?! Cam da!

…Calotele se cam topesc…

   … te test… de test… Fram, in frigiderul polar

Pentru lamuriri epistemologice a se revedea episodul pilot (AICI)

Posted in Arcaluigoeologie | 6 Comments »

LCFCD(41) – Intalniri incredibile

Posted by Arca lui Goe pe Mai 18, 2017

Lumea cum fu ?! Cam da!

…de-o iubire ireala sau de-o dragoste banala, cine poate stii?

   … cå si galaxia noastra impreuna cu galaxia spirala vecina din constelatia Andromeda…  vor avea in curand o asemenea intalnire incredibilå si o dragoste tot asa la prima vedere… in numai patru miliarde de ani de acum incolo… fatalitate sau pre-meditare?… Cine poate stii? Pentru tine, pentru mine, pentru cine stie cine, visele vor fi spulberate intr-o zi…

Pentru lamuriri epistemologice a se revedea episodul pilot (AICI)

Posted in Arcaluigoeologie | 1 Comment »

LCFCD(40) – Serenada unei iubite

Posted by Arca lui Goe pe Mai 14, 2017

Lumea cum fu ?! Cam da!

Viziteaza-mă-n Sahara (Madeleine ne viendra pas)

Femeia mea locuiește în Alaska.
Eu în Sahara.
Pe continente diferite.
Nu ne vizităm niciodată,
Dar ne ducem dorul și grija.
Eu tânjesc după răcoarea polară,
Ea după soarele alb al desertului.
De întâlnit ne întâlnim câteodată,
Întâmplător,
În lungile calatorii,
întreprinse în interes de serviciu,
Pe care amândoi le avem de făcut,
Ori prin taigaua Siberiană,
Ori prin desertul Gobi,
(În țara nimănui)
Mai rar prin Australia și Oceania.
Ultima oară ne-am întâlnit in Antarctica,
la o temperatură de minus 40 de grade.
Celsius. Sau Fahrenheit.
Ocazie cu care am constatat că
Provenim din regnuri diferite.
Ne-am sărutat și ne-am despărțit…
Pentru alte câteva anotimpuri.

Femeia mea locuiește în Alaska.
Eu în Sahara.

Sper ca data viitoare să ne întâlnim la Paris,
În lupanare de cinismu și de lene.
Sau măcar în Colentina, într-o stație de tram 33.

Pentru lamuriri epistemologice a se revedea episodul pilot (AICI)

Posted in Arcaluigoeologie | 1 Comment »

LCFCD(39) – Copilåria (întotdeauna) fericitå

Posted by Arca lui Goe pe Mai 12, 2017

Lumea cum fu ?! Cam da!

Resursele fericirii

Fericiti cei saraci cu duhul?

Pentru o clipa am crezut ca povestile din tramvaiul 16 (actualmente lipsa din inventar pe o penurie ca aceasta) s-au mutat in trambaiul 36 (tot un patrat perfect): Căutându-l pe GogoiEram în tramvaiul 36, visam frumos în aglomeraţie, fără să mă ţin de ceva, practic blocată între alte patru sau cinci corpuri. Ne apropiam de Parcul Tei, în dreapta aveam priveliştea bălţii şi, dincolo de ea, în zare, silueta blocurilor turn noi, pline de oameni fericiţi. În nas cu mirosul dulceag al interiorului de tramvai (care combină transpiraţia, duhoarea tutunului, mireasma corpurilor după o zi lungă de muncă, fie ea la birou sau pe şantier), alunecam pe marginea apei, fără să mă mir de adunătura ciudată din vagon. O parte – domnişoare cu bluziţe subţiri şi pantofi fini, o altă parte – muncitori cu uniformele murdare, mulţi dintre ei „afumaţi“ deja sau oricum cu gândul la şi în drum spre aşa ceva. Ce bine e să fii viu într-o zi ca asta, mi-am zis, în timp ce soarele se scurgea peste baltă. La următoarea staţie, la colţul parcului, în tramvai au urcat vreo şapte-opt copii transpiraţi, cu genunchii rupţi de la fotbal, cu hainele ferfeniţă, o mică brigadă din Tei, şi au început să-şi facă loc printre călători, strigând unii la alţii: „Bă, unde e Gogoi?“, „L-ai văzut pe Gogoi?“, „Nicule, bă, Nicule, bă, Gogoi a urcat şi el?“, „Pune mâna pe el, nu-l lăsa“, „Gogoi, unde eşti frăţioare? Vino pân-aici“… etc, etc. etc.

A fost doar o iluzie. O scurta nålucire… Aiurea-n tramvai. Dar vai! Povestile din 16 aveau parca mai mult miez…

 … loc de dat cu capul… de comentat gândul pregnant… ramas de caruta…

Con-glomerate (din plăci… tec-tonice) de prin lume adunate:

(a) Un intelectual româno-american de mare anvergură, neîndurându-se să-și lase în paragină ambasada, postează din când în când, la gazeta sa de perete, câte un pseudo-pamflet modest și-n genere fără ecou. Accidental însă, câteodată, niște auto-vorbitori con-crescuți prin zonă, reușesc să producă seturi de simboluri fonetice care-l fac pe intelectualul româno-american de mare anvergură să considere că se cuvin corecții. Un oarecare a sugerat că Le Pen este versiunea franceză a lui Le Trump. Amfitrionul (cu rang de con-sul în ambasada sa) s-a grăbit să adauge că comparația între Le Pen si Le Trump este exagerată. Din păcate n-a menționat în ce sens și-n ce direcție ar fi fiind exagerată. Adică că să spună în clar cine-i dezavantajat de analogia respectivă. Știindu-l de acel intelectual ca fiind mare fan al uluitoarelor peripeții ale unui papițoi cu bani la Casa Alba, presupun că a vrut să-i țină partea lui Donald. Fenomenul rămâne interesant.

(b) Un fost inginer (to be) , fost ziarist, fost gând-itor, actualmente liber cugetător (liber de orice constrângere precum logica, common sense-ul, etc), prestează servicii de compunere la Republica. Compunerile sale au exclusiv încărcătură emoțională. Scrie pradă sentimentelor, în genere umorale. Se găsesc en gros comentatori pe măsură, de aceeași factură, care să-i țină hangul. Intr-una dintre cele mai recente producții ale sale, de un haz nebun, omul mărturisește că a fost crescut de un cuplu de lesbiene format din mama sa și bunica sa. Din acest motiv (destul de solid dacă stai să te gândești) îi ia în tărbacă pe cei care au decis prin vot că familia tradițională trebuie sa fie (fiind) formată prin asocierea dintre un bărbat și o femeie. Ai zice ca insul este un apărător al noțiunii de familie tradițională în sens extins, care să poată fi formată/bazată (și) pe cupluri homosexuale. Când acolo ce să vezi? In final omul zice că este ferm împotriva legiferării posibilității ca „familiile” bazate pe cupluri homosexuale sa adopte copii, ci asta să fie interzis (prin lege). Adică că din aceasta dilema nu puteți ieși. Pai bine mai năică, familia nu-i prin definiție și sens tocmai acea asociație constituită exclusiv în scopul creării și creșterii copiilor? Nu tocmai de aceea asociațiile/parteneriatele bazate pe cupluri homosexuale țin morțiș să fie intitulate „familii tradiționale”?

 

Pentru lamuriri epistemologice a se revedea episodul pilot (AICI)

Posted in Arcaluigoeologie | 1 Comment »

LCFCD(38) – Gândul pregnant

Posted by Arca lui Goe pe Mai 9, 2017

Lumea cum fu ?! Cam da!

Aveti (și voi) amintiri pregnante?… Da. Nu. Nu-mi amintesc.

In care se poate vedea că afetul de tun este și vestă anti-gloț.

La inceput intentia a fost un simplu joc de-a ratele si vânåtorii… dar pana la urma cred ca pusca din poza a fost folosita pentru uciderea pasarilor cântåtoare… am aceasta bånuialå…

 Test…

 

Pentru lamuriri epistemologice a se revedea episodul pilot (AICI)

Posted in Arcaluigoeologie | 1 Comment »

LCFCD(37) – Planeta maimutelor

Posted by Arca lui Goe pe Mai 4, 2017

Lumea cum fu ?! Cam da!

Planeta maimutelor…

Cei mai buni dintre noi 🙂 vor coloniza spațiul. Colonii de lumi pierdute…

Pare-mi-se că sunt în vogă (bucurând-se de o oarecare notorietate, dar și de atenția și emoția publicului larg) dezbaterile despre a fi sau a nu fi… vegan. Este una dintre temele despre care astăzi, „în zilele noastre” (nu ale voastre) fiecare oricine are musai o opinie clară, exhaustivă, și și disponibilitate pentru a și-o susține în contra opozanților infami. Deși nu s-ar zice, tema veganismului (a fi sau a nu fi și a nu precupeți) este în strânsă legatură cu tema dată aci, aceea a colonizării spațiului de către pământeni, pentru ca, în fine, planeta să fie redată sie însăși (ca să poată muri liniștită). Iar legătura aceea subtilă, vagă, inobservabilă la prima vedere, între veganism și abandonarea planetei de către primatele superioare, nu este deloc unidimensională. Dincolo de perspectiva veganismului forțat, la care s-ar auto-constrânge coloniștii umanoizi (si umaniști), în eventuala lor epopee spațială (o odisee ca oricare alta), există și o puzderie de alte perspective mai absconse, care pun în relație veganismul și exilul spațial al omului de mâine… și asta cu toate că, sau mai ales pentru că, în toată această tevatură la modă, veganismul nu-i decât un simptom, o etapă, pe calea emancipării omului față cu păcatul nutriției (un păcat apocaliptic, aproape la fel de mare și de grav ca cel al trufiei… si/sau al luării în deșert a numelui Domnului – un anonim mai anonim decât toți anonimii la un loc).

Tu ce părere ai măi dragă? Eh, ai tu părere, dar n-ai elan… și nici motivație adecvată s-o exprimi, din cauza unei prea depline libertăți de exprimare. La urma urmei, o prea mare libertate de exprimare (deplină) produce în sine aceleași efecte ca și cenzura totalitară absolută: împiedica exprimarea… liberă. Pe alta cale (lehamite) dar cu aceleași rezultate: un silențium lugubru. Pace și liniște. Numai prea-înțelepții ar putea sesiza diferențele abisale între diferite tipuri de tăceri cvasi-absolute. Dar, deh, de unde prea-înțelepți pe aici? (pe raza comunei, rază de circa 15 miliarde de parseci)… în fine, ca să nu mai lungesc inutil vorba, aș încheia apoteotic această insolită intervenție spontană, cu o diversiune. Oare s-ar putea detecta anumite legături metafizice (desigur), chiar antagonice, între veganism și vaginism?… sau între preocuparea pentru vegan versus preocuparea pentru vagin? Oare ce-o mai face amicul Gelu… Voican… Voiculescu? Pe unde oare și-o consuma siderarea dintre metafizica și clitoris? Din câte-mi amintesc, ultima oară când l-am întâlnit, era pe undeva pe la Cartagina. Pare-mi-se…

 Stephen Hawking: Humans have 100 years to find a new planet

 

Pentru lamuriri epistemologice a se revedea episodul pilot (AICI)

Posted in Arcaluigoeologie | 6 Comments »

1 Aprilie – Nu e păcăleală

Posted by Arca lui Goe pe Aprilie 1, 2017

Obisnuiti-va cu figura asta. O sa ni se tot arate. Plus Alexander Zverv, viitorul luminos al tenisului, de dupa Djokovic, Federer si Nadal. Si nu arata rau deloc.

***

Posted in Arcaluigoeologie | 9 Comments »

LCFCD(22) – De-a-fir-a-sfera

Posted by Arca lui Goe pe Martie 31, 2017

Lumea cum fu ?! Cam da!

De-a-fir-a-sfera (în ajunul zilei de sfântul 1 Aprilie)

 

Pentru lamuriri epistemologice a se revedea episodul pilot (AICI)

Posted in Arcaluigoeologie | 4 Comments »

LCFCD(21) – Vede si Umani-șade

Posted by Arca lui Goe pe Martie 29, 2017

Lumea cum fu ?! Cam da!

Vede si Umani-șade

Unde incepe si unde se sfârseste natura umană? Unde incepe si unde se sfarseste instinctul animalic, teritorialitatea, complexul reptilian? Unde anume se află Dumnezeu in acest peisaj? Cat de fragile sunt limitele dintre regnuri? Totul pare pana la urma atât de… mineral… Nimic stelar, plasmatic, uman, superior. Simple scurt-circuite care ne leaga direct cu materia si energia întunecate, desi se spune ca nici Dracul nu-i chiar asa de negru. Probabil însă că nici lumina nu-i chiar asa de albă. Spuneti ca-i omul o lumină?   Pe lumea asta…

Hm! Se poate spune. Libertatea de exprimare e gratis (de poamană?).

 

Pentru lamuriri epistemologice a se revedea episodul pilot (AICI)

Posted in Arcaluigoeologie, Sezonul al-VII-le | 4 Comments »

LCFCD(20) – Omul cu sireturi

Posted by Arca lui Goe pe Martie 27, 2017

Lumea cum fu ?! Cam da!

Omul cu sireturi

British beauty – Biserica bolnavă, laureat al premiului No-Bell pentru litratură, ceea ce Scutură Lance n-a reusit.

Celor care, privind aceasta fotografie, vor fi recunoscut (din minte) personajul cat si acelora care l-au identificat dupa investigatii google-istice, le-as (mai) spune ca aceasta poza se vrea o ilustrare naiva a ceea ce poate insemna o schimbare la fata. Cu totii ne transformam din cate ceva in cate altceva. Ceea ce se vede la un moment dat si la fata. Celor care sunt amatori de observarea unor schimbari la fata mai putin ingenue  le-as recomanda sa-l studieze pe Traian Basescu. Dincolo de aspectele tragi-comice ale transformarilor lui Basescu, la fata, ramane nostima si situatia prin care o multime de trepadusi de rit „anti-båsesc-deci-exist” au fost lasati in offside, intrucat „dusmanul ireductibil” a ajuns sa sustina taman ceea ce sustin si ei insisi, care in cor, care pe cont propriu. Asa se face ca Mircea Badea (de ex) cat si multi altii din acest soi, au devenit basisti sadea, fiind sarmanii victime inocente ale unor schimbari la fata prin inductie si fenta. Normal ar fi sa se pupe. Piata independentii. Cine nu vrea cu Traian, poate vrea cu Elena.

 

Pentru lamuriri epistemologice a se revedea episodul pilot (AICI)

Posted in Arcaluigoeologie, Sezonul al-VII-lea | 5 Comments »

LCFCD(19) – Vestă anti-clonț

Posted by Arca lui Goe pe Martie 25, 2017

Lumea cum fu ?! Cam da!

Vestă anti-clonț

Încercarea de a face ordine în haosul arhivei proprii e un balans epuizant între surpriză, plictiseală, epuizare, vanitate și candoare. Regăsești inventarul uitat al naivităților juvenile, al tatonărilor fudule, al aspirațiilor care te-au modelat. Refaci traseul ambițiilor, al iluziilor și al nesiguranței formative, traseul accidentat la capătul căruia ai devenit ceea ce ești sau ceea ce crezi că ești. Uneori citești stingherit pagini pretențioase de jurnal, alteori descoperi note obscure, pe care nu le mai poți situa în timp, sau exerciții îndrăznețe de reflecție „originală“. Era o vreme cînd nu te temeai de ridicol… Dar și cînd, purtat de o nevoie abstractă de creativitate, de o difuză poftă de expresie sau de vreo împrejurare provocatoare, obțineai neașteptate eseuri duios aurorale, a căror prospețime pare să-ți fie, azi, străină…” –Note, stări, zile, Andrei PLEŞU

Spre ilustrare, propun un text scris, cred, în Septembrie 2011. Sa presupunem ca, prin jocul intamplarii, ati descoperi acasa, abandonat pe balconul d-voastra, un colet. Cu imensă uluiala aţi constata, desfacand coletul, că înauntru se afla un corp uman, inert, un cadavru recent, în mod aparent cel putin, care arata identic cu d-voastra înşivă, iar alaturi de acesta o nota prin care vi se aduce la cunoştiinţă că un laborator secret a produs o clona a d-voastra pe care o puteţi activa (aduce la viata) pe baza unui procedeu simplu (descris in nota) sau ca o puteti distruge, utilizand un dizolvant aflat intr-un recipient din acelasi colet. N-am de gand sa va intreb cum ati proceada. Sper doar ca ati acceptat acest scenariu în mod serios, fara a ceda in fata tentatiei de a cadea în derizoriu şi băşcălie. Sa zicem ca aţi decis activarea dublului d-voastra, si ca procedand conform indicaţiilor va aflati in fata unei fiinte vii care nu are niciun fel de informatie stocata in creier. Prin urmare pentru a o putea scoate in lume este necesar s-o pregatiti, s-o aduceti la zi cu cunostiintele despre lume si viata. Despre univers. Sa presupunem ca fiinta este foarte inteligenta şi că asimileaza repede limbajul, vorbirea şi că in scurt timp aceasata fiinta, total dependenta de d-voastra, vă intreabă: „Cum a fost creat UNIVERSUL?”. Ei bine intrebarea mea este, cu toata consideraţia, „Ce anume i-ati raspunde acelei fiinte la intrebarea pe care v-a adresat-o?”. Nu mie, nu publicului, nimanui altcuiva ci ei, clonei d-voastra neştiutoare. Pentru a vă inspira in formulare redau mai jos câteva raspunsuri acordate aceleiaşi întrebari.

Pentru lamuriri epistemologice a se revedea episodul pilot (AICI)

Posted in Arcaluigoeologie | 3 Comments »

7 ani de vesnicie

Posted by Arca lui Goe pe Martie 21, 2017

…_-=-_…
Dupa cum afirma (si) pasionatii de numerologie, cifra 7 are semnificatii de o bogatie specială. Nefiind necesarmente pasionati de logia respectiva, ne multumim cu trimiterile semantice catre traditiile abordabile antropologic (alta logie, in alta traista).

a) Cei șapte ani de acasa (*)
b) Cei șapte ani mâncărime (**)
c) Cei șapte ani de pomenire (***)


7 x 7 = 49.

(*) Debutul dureaza 7 ani, nici mai mult, nici mai putin. E decisiv.

(**) Șapte ani mâncărime… mai pe la mijloc (mijlocul vietii). Șapte ani mancarime este un termen psihologic, care sugerează că fericirea într-o relație scade după aproximativ șapte ani de căsătorie. Sintagma a fost folosita pentru prima dată pentru a descrie înclinația de a deveni necredincios după șapte ani de căsătorie, în jocul Seven Year Itch de George Axelrod, și a câștigat popularitate în urma adaptării in 1955 in filmul in care joaca Marilyn Monroe si Tom Ewell. Sintagma s-a extins pentru a indica cicluri de nemulțumire nu numai în relațiile interpersonale, ci și în orice situație, cum ar fi de lucru un loc de muncă cu normă întreagă sau cumpărarea unei case, în cazul în care scăderea fericirii și satisfacția sunt observate pe perioade lungi de timp. Aici poate fi vorba si de „cei sapte ani de haiducie”, sau „sapte ani de blogherie”.

(***) Pe la tara, oamenilor li se fac, dupa moarte, pomeni, timp de 7 ani. Un alt fel de cei 7 ani de acasa.

Acum iata ca si Arca lui Goe a implinit venerabila varsta de 7 ani, cu toate semnificatiile de rigoare.

Posted in Arcaluigoeologie | 11 Comments »

LCFCD(18) – Tan-drețuri

Posted by Arca lui Goe pe Martie 18, 2017

Lumea cum fu ?! Cam da!

Atentie, gaze

Cinemaul si Prostii, Frumoasa si Bestia, Doru Pop si profesor universitar

Induiosatoare implicarea emotionala si amploarea devotiunii la autorul acestui articol fluviu, in ton cu manifestarile de aversiune exacerbate ale contestatarilor. In fond si unii si alti fac jocul mizerabililor care au alterat basmul prin introducerea „diversiunii subversive” cu tenta de „political correctness”. Nu exista nicio justificare rationala sau de ordin artistic prin care sa poata fi motivata aceasta alterare stupida a povestii originale, in pretinsa tentativa de actualizare in acord cu contextual modern. Faptul ca autorul acestui articol ca si alti „indignati” de profesie incearca sa justifice „mizeria” facuta prin inserarea artificiala, fortata a respectivei sugestii, prin aceea ca varianta originala a basmului abunda de anomalii (trimiteri zoofile, lipsa de emancipare a femeii, etc) este in fond in pretext jalnic, o alta mizerie. Haide mai tovarasi, daca tot nu sunteti in stare sa scrieti alte povesti, noi-noute, care sa reflecte minunatul context actual, lasati totusi povestile vechi la locul lor, in forma originala, pana cand se vor epuiza de la sine, pana cand vor cadea in desuitudine si nu vor mai avea nimic cu care sa farmece noile generatii de copii si de adulti. Oricum mizerabilii care au vârat cu de-a sila tâmpenia aia in firul povestii, n-au urmarit nicio emancipare sau vreo reparare fata de discriminarea unora sau altora (ba dimpotriva) ci au urmarit in singur lucru: sa fie provocatori, sa stârneasca reactii in scop pur publicitar, pentru a incasa banul. Ceea ce le-a si reusit de minune cu ajutorul tuturor indignatilor de pe ambele versante ale problemei. Reactia normalå ar fi fost ignorarea totala, nebagarea in seama a respectivei mizerii. Eu unul voi alege sa ignor filmul in ansamblul lui in semn de protest in fata felului mizerabil in care autorii au gasit de cuviinta sa fie provocatori si sa-l promoveze. In plus e o poveste veche, fumata. Cunoscuta. Efectele speciale? Sunt peste tot, asa ca fara acest „scandal” premeditat si regizat de „artistii” de la „buftea” nu vad ce mare lucru ar mai ramane de vizionat in pastisa „Frumoasa si Bestia”.

 

Pentru lamuriri epistemologice a se revedea episodul pilot (AICI)

Posted in Arcaluigoeologie, Sezonul al-VII-lea | 12 Comments »

LCFCD(17) – Micul print? Micul monstru?

Posted by Arca lui Goe pe Martie 13, 2017

Lumea cum fu ?! Cam da!

Sah (si Mat)

 

Pentru lamuriri epistemologice a se revedea episodul pilot (AICI)

Posted in Arcaluigoeologie | 10 Comments »

LCFCD (16) – Dragostea învinge (orice)

Posted by Arca lui Goe pe Martie 10, 2017

Lumea cum fu ?! Cam da!

Dragostea învinge (oricum)

 

Pentru lamuriri epistemologice a se revedea episodul pilot (AICI)

Posted in Arcaluigoeologie | 5 Comments »

LCFCD (15) – 8 Martie

Posted by Arca lui Goe pe Martie 8, 2017

Femei, femei, femei…

i-imgur_-com_jfajkbn-1

wp_dailysanctuary-com_2015_03_rp056

wp_dailysanctuary-com_2015_03_rare037-1

Posted in Arcaluigoeologie | 24 Comments »

LCFCD(14) – Teleguță rezistentă la cutremure

Posted by Arca lui Goe pe Martie 4, 2017

Lumea cum fu ?! Cam da!

Teleguță rezistentă la cutremure de 10 grade Celsius pe scara Richter.

wp_dailysanctuary-com_2015_03_rp077

 

Pentru lamuriri epistemologice a se revedea episodul pilot (AICI)

Posted in Arcaluigoeologie | 19 Comments »

LCFCD(12bis) Conditia femeii

Posted by Arca lui Goe pe Martie 1, 2017

Lumea cum fu ?! Cam da!

Conditia femeii

wp_dailysanctuary-com_2015_03_rp078

ghiocei

 

Pentru lamuriri epistemologice a se revedea episodul pilot (AICI)

Posted in Arcaluigoeologie | 14 Comments »

LCFCD(12) – Conditia (in)umana

Posted by Arca lui Goe pe Februarie 25, 2017

Lumea cum fu ?! Cam da!

Conditia (in)umana

wp_dailysanctuary-com_2015_03_rp079

 

Pentru lamuriri epistemologice a se revedea episodul pilot (AICI)

Posted in Arcaluigoeologie | 11 Comments »

LCFCD (11) Atentie la malarie!

Posted by Arca lui Goe pe Februarie 23, 2017

Lumea cum fu ?! Cam da!

Acest anunt a fost postat la intrarea unui spital din Papua, Noua Guinee in timpul celui  de-al doilea Razboi Mondial

wp_dailysanctuary-com_2015_03_rp080

 

Pentru lamuriri epistemologice a se revedea episodul pilot (AICI)

Posted in Arcaluigoeologie | 4 Comments »

LCFCD(10) Banane pentru capra

Posted by Arca lui Goe pe Februarie 20, 2017

Lumea cum fu ?! Cam da!

Banane pentru capra

wp_dailysanctuary-com_2015_03_rp081

 

Pentru lamuriri epistemologice a se revedea episodul pilot (AICI)

Posted in Arcaluigoeologie, Sezonul al-VII-lea | 16 Comments »

Lumea cum fu ?! Cam da ! (9)

Posted by Arca lui Goe pe Februarie 17, 2017

Blondele de altå datå!

wp_dailysanctuary-com_2015_03_rp082

 

Pentru lamuriri epistemologice a se revedea episodul pilot (AICI)

Posted in Arcaluigoeologie | 6 Comments »

Lumea cum fu ?! Cam da ! (8)

Posted by Arca lui Goe pe Februarie 14, 2017

Masurarea decentei!

wp_dailysanctuary-com_2015_03_rp083

 

Pentru lamuriri epistemologice a se revedea episodul pilot (AICI)

Posted in Arcaluigoeologie, Sezonul al-VII-lea | 14 Comments »

Lumea cum fu ?! Cam da! (7)

Posted by Arca lui Goe pe Februarie 11, 2017

Ce se intampla?

wp_dailysanctuary-com_2015_03_rp085

 

Pentru lamuriri epistemologice a se revedea episodul pilot (AICI)

Posted in Arcaluigoeologie | 6 Comments »

Lumea cum fu ?! Cam da! (5)

Posted by Arca lui Goe pe Februarie 5, 2017

Evelyn McHale: O moarte frumoasă pe strada 33
the most beautiful suicide

wp_dailysanctuary-com_2015_03_rp088

Pentru lamuriri epistemologice a se revedea episodul pilot (AICI)

Posted in Arcaluigoeologie | 18 Comments »

Lumea cum fu ?! Cam da! (4)

Posted by Arca lui Goe pe Ianuarie 31, 2017

Герой человечества

Pentru lamuriri epistemologice a se revedea episodul pilot (AICI)

Posted in Arcaluigoeologie, Sezonul al-VII-lea | 29 Comments »

Lumea cum fu ?! Cam da! (3)

Posted by Arca lui Goe pe Ianuarie 29, 2017

Betty White at home with her dog in 1952

wp_dailysanctuary-com_2015_03_rp089

Pentru lamuriri epistemologice a se revedea episodul pilot (AICI)

Posted in Arcaluigoeologie, Sezonul al-VII-lea | 12 Comments »

Lumea cum fu ?! Cam da! (2)

Posted by Arca lui Goe pe Ianuarie 26, 2017

Oamenii s-au mai si casatorit (cu nevestele lor):

wp_dailysanctuary-com_2015_03_rp091

Pentru lamuriri epistemologice a se revedea episodul pilot (AICI)

Posted in Arcaluigoeologie, Sezonul al-VII-lea | 7 Comments »

Lumea cum fu ?! Cam da!

Posted by Arca lui Goe pe Ianuarie 24, 2017

Iubiti con-patrioti,
Stimati con-cetateni,
Dragi con-temporani,
con-fratilor,

Perspectivele nu arata prea bine. Fiorul de streche se intinde, tot mai mare, si mai mare. Donald insusi mânå-n lupta… vijelia-ngrozitoare, care vine, vine, vine, calca totul in picioare. Totu-i praf. Lumea-i cum este si ca dânsa suntem noi. Nu insist cå n-am de ce. Nu vom fi noi aceia care, de aci, så schimbam cu doua vorbe (fara tâlc) si trei clarviziuni (larvare) cursul inevitabil la evenimentelor care stau sa se intâmple (caci are sa se întample lucru mare)… Ce a fost va fi… Si poate doriti sa revedeti, selectiuni din programele nostru de revelion. Si pentru ca, vorba ‘ceea, o fotografie face cat o mie de cuvinte, vå propun sa revedem, in poze, cateva dintre lucrurile (cheie) cu care s-a ocupat omenirea in ultimii o suta, doua de ani (cam de cand dateaza fotografia). Intentia ar fi ca in topul celor 1000 de cuvinte implicite, din fiecare episod al serialului cu amintiri din viitor, sa mai adaugam si noi acolo… doua-trei, de såmântå (såmântå de vorba), daca om avea rågazul, inspiratia si pofta, de asa ceva. Daca nu, nu. Mia sa traiasca.

wp_dailysanctuary-com_2015_03_rp0681

A drink first!

Posted in Arcaluigoeologie, Sezonul al-VII-lea | 88 Comments »

Eminescu n-a plagiat (des-mințire)

Posted by Arca lui Goe pe Ianuarie 15, 2017

apollinaire-poet-of-mystification-m-d-magazine-march-1967-calligrammesEminescu n-a plagiat. Desi nu exista decat cel mult dovezi circumsatntiale, indirecte, ca Mihai Eminescu ar fi scris el insusi poemul „Oda (in metru antic)”, tot atat de adevarat este ca nu exista nici dovezi rezonabile cå altcineva ar fi fiind autorul acestei mici capodopere poetice, nimeni altcineva nerevendicandu-se realmente, de facto, ca autor al celebrului vers „Nu credeam sa-nvat a muri vreodata” (chit ca pare extras de pe buzele lui Ghilgames, cum te vad si cum (nu) ma vezi), ceea ce desigur ca este, in genere, valabil pentru toate poeziile tuturor poetilor. Despre nicio poezie nu se poate afirma cu certitudine absoluta ca autorul ei de facto ar fi fiind chiar persoana care o publica sau in numele careia este publicata oficial. Faptul de a compune poeme este un gest privat, individual, petrecut in intimitatea  solitara a poetului, (de regula) fara martori (cu unele mici si nesemnificative exceptii de poeti exhibitionisti precum Adrian Paunescu, caruia i se mai intampla uneori (arar) sa compuna versuri cu voce tare, cu martori, la cenaclu). De regula se acorda credit primului venit, care se repede glont in lume, întâiul si unicul, cu o poezie de gata, pe care o re-då lumii, declarand-o ca fiind a sa, din sine. Poate fi privit cu suspiciune (de ce n-ar fi?, caci nu e deloc normal sa compui poezii) dar, cata vreme nimeni altcineva nu zice „ba-i a mea”, de regula i se acorda respectivului privilegiul de a fi considerat Autor (Creator), desi, in realitate, nimeni nu l-a vazut nåscand efectiv… poezia (sau poeziile respective). Poate ca in realitate a gasit-o pe undeva, pierduta (de cine stie cine) sau i-a dictat-o si lui (alt)cineva, in soaptå, bunaoara o muzå, un inger pazitor, stramosii, societatea, un prieten, o ruda, o amanta, vreun confident, vreun ins introvertit, rusinos, timid, care-i este cu ceva dator sau obligat lui, „poetului”, sau vreun ins care procedeaza astfel pentru ca detesta publicitatea, expunerea la public, faima, notorietatea (preferand sa ramana confortabil in umbra, in anonimat, o schita, o ipoteza, in mister), sau din cine stie ce alte motive personale, si care alege, sau este constrans (cam tot aceea), sa-si promoveze creatia prin intermediul altcuiva (un medium) sau chiar prin intermediul nimanui (ca in cazul creatiilor folclorice culese mai apoi de etnografi precum Vasile Alecsandri, mioriticul ). Teoretic orice este posibil. De obicei un poem este o creactie colectiva. Din comoditate, acceptam ca pe o certitudine, probabilitatea ca o poezie sau mai multe sa fi fost compuse integral chiar de cel ce pretinde ca le-ar fi scris (ultimul contributor, încheietor), publicandu-le sub numele såu (sau sub pseudonimul literar). Cu o probabilitate foarte mare poemul „Oda (in metru antic)” a fost scris chiar de Mihai Eminescu (poetul nostru national). Daca ne-am låsa purtati de val (dar ce e val ca valul trece) am putea sa sus-tinem (exagerand) ca „Oda (in metru antic)” a fost inventatå de Mihai Eminescu (fiind, asadar, o inventie de-a sa sau macar o inovatie). In afara unor (pseudo)suspiciuni „inchipuite”, (remarcabile si in atitudinile altora, unii chiar critici literari cu greutate), noi unul nu detinem dovezi concludente c-ar fi altminteri (bunaoara viceversa). Prin urmare Eminescu n-a plagiat. Da, adevar va zic voua. Desi „Oda” este, intr-un fel, in contrasens cu restul operei eminesciene, desi Eminescu el insusi n-a intentionat niciodata sa o publice (pårându-i-se, zice-se, ne-gata, imperfectå, nedemnå de expunerea la public, spre deosebire de toate celelalte), totusi, se pare ca de scris, el a scris-o. Probabil ca (deja) in mintea unora dintre martorii inocenti, care au asistat neputincioasi (si cu silentiozitate) la acest foileton, „avanCronica unei deMistificari neAnuntate” (o farsa ratatå) incepe sa se nasca revolta si/sau consternarea, zicandu-si: „Pai bine måi musiu Spiridoane, si atunci de ce te-ai mai apucat sa torni o asemenea gogoriță pestiță pe Arca lui Goe? Nu avea arca asta si asa destule bube (mucegaiuri si noroi)?, destule hibe?, destule belele pe punte si prin calå? Ce ti-a mai căsunat pe bietul cadavru din debaraua patriei?” (Desigur ca martorii neinocenti (…), caci avem si din acestia, îngânå în barbå: „Haide måi Goe n-o mai da cotitå, ca noi ne-am prins de la inceput ca nu-i decat o gluma nesåratå si nereusitå de-a dumitale. Nu mai da si mai råu cu mucii-n fasole!„). Si unora si altora trebuie sa le spun ca sunt (cumva) coautori (complici si inspiratori) ai acestei intamplari de sfarsit de sezon pe Arca lui Goe. Cum si de ce, se va lamuri mai la vale, iar de vom avea timp si inspiratie, vom insira si cateva comentarii despre efectele secundare, rezultatele colaterale, neasteptate (ale acestui demers care-l privea prea putin pe Mihai Eminescu, in epoca post-adevar), asa dupa cum s-au resimtit ele (cel putin) asupra noastra, unul. Majoritatea benefice am putea pentru ca sa zicem. (Concluziile le poti trage tu sau altii, Alex Stefanescu, de ex.)

(va urma – cu epilog)…

…(urmare – continuare din para-graful pe-trecut mai sus)

octavian-paler-aceeasi-varsta-14523…Prin urmare, odata cu golirea de con-tinut pe-trecuta pe puntea precedentei Arce a lui Goe (cu prilejul decernarii si sabotarii premiului Nobel pentru literatura pe anul 2016 – anul „trump”), am fost (noi, gospodarul de pe Arca, si edil) in postura de a evalua rămasițele, reziduurile remanente, care se tot transfera de la o editie la alta a Arcei lui Goe, denotand niste inamovibilități si niste imuabilității cam angoasante, per se. Am constatat (la vreamea respectiva) ca indiferent ce „intreprinderi” facem (sau nu facem) noi pe Arca lui Goe si indiferent de orice altceva se intampla (sau nu se intampla) prin zona, suntem insotiti constant, undeva in subteran, de o masa amorfa, inerta si silentioasa, de vizitatori unici (complici?) care nu interfereaza si nu interactioneaza in niciun fel cu Arca lui Goe. In tot cazul nu interactioneaza electro-magnetic (ci cel mult gravitational, ca sa zic asa). Avem materie intunecata. In tot cazul neluminoasă si iluminabilă. Aflandu-ne (ca si altadata) in trecere, intre doua instantieri diferite ale Arcei lui Goe, in plina munca de debarasare, golire, curatire, purificare (insotita de succese notabile, de altminteri observabile in spectrul vizibil, cu ochiul liber), a fost normal sa fim (si noi) mai intrigati decat de  obicei de prezenta si persistenta acestei materii intunecate din haloul Arcei lui Goe: vizitatorii muți (nu mulți dar orisicât). Asta a fost „intriga”. Si asa ne-a venit  ideea (utopică) sa incercam un experiment  prin care sa-i scoatem la lumina, sau macar sa le testam re-activitatea, limitele, consistenta, sau, inca si mai putin, så inducem vreo schimbare observabila (cat de cat) in acea masa amorfa, inerta, silentioasa, constanta. Astfel s-a nascut Cronica unei Mistificari Anuntate despre presupusul (si plauzibilul) plagiat al lui Eminescu. N-as vrea sa-si imagineze cumva, cineva (cine?) ca, propunand respectiva „farsa” ne-am fi inchipuit noi ca respectiva cronica ar putea fi altceva decât strict o afacere interna pe Arca lui Goe, un experiment precis localizat si delimitat (ceea ce de altminteri s-a si intamplat). Dar, ce sa mi lungim vorba… experimentul a esuat. N-am reusit sa-i scoatem la lumina decât pe Marius Mistrețu (de la epicentru) (care in niciun caz nu-i materie intunecata) si pe Carmen-Maria Mecu (de la odihna) (care in niciun caz nu-i luminoasa).

aa_DSC_0302Ulterior (recent) am constatat reducerea semnificativa a respectivei mase (fara sa avem certitudinea ca respectiva diminuare s-ar datora experimentului nostru), si, daca trendul se pastreaza, ne asteptam sa constatam in curand eliminarea de la sine a acesteia, si deci rezolvarea angoasantei probleme, constata mai ales in perioadele de transmutare de la o instantiere la alta a Arcei lui Goe. Epilog: Vom ramane fara materie intunecata si fara radiatie de fond, ceea ce nu are cum sa fie decat de bine, benefic… pentru viitoarele Arce ale lui Goe, de vor fi sa mai fie. Dar… sa nu zicem hop inainte de a såri.

Si daca experimentul numit Cronica unei Mistificari Anuntate – Eminescu plagiator a esuat, in raport cu scopurile sale initiale (asta e), nu-i mai putin important ca a produs (in subsidiar) anumite efecte colaterale neasteptate, in special in relatia dintre noi (care noi?) si sarbatoritul nostru de azi: Mihai Eminescu (de la Ipotesti), despre care ar merita sa pomenim intr-un eventual post-scriptum. Nu credeam sa-nvat a muri vreodata… etc, etc, etc…

(va urma – sau nu)

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , | 32 Comments »

Mersul lucrurilor (in continuare) – Rezolvarea lui Eminescu

Posted by Arca lui Goe pe Noiembrie 6, 2016

Întrebare pentru Primărie: unde i-e capul?

6c9b3c28a6893521f63e64703fb3d48127cd18f9

Din motive nu tocmai simplu de explicat in cuvinte putine, acest articol se afla la a n+1 varianta si este foarte departe de forma prevazuta initial, iar in aceasta epopee de carier, hacker-ii cu hachite (care bantuie pe aici din ce in ce mai agresiv si mai fara scrupule) raman cel mai nesemnificativ impediment dinte cele care intarzie finalizarea sa. Pana una alta voi da acces publicului la aceasta varianta aflata in lucru (intrcat „expertii” au cam terminat de spus ce aveau de spus fara sa fi produs vreo clarificare semnificativa, ba dimpotriva, as zice). Asadar…

Dragå bizarule, cititor necuvântåtor al textelor scåpåtate pe Arca lui Goe, afla despre mine cå sunt bine-sånatos, ceea ce-ti doresc si tie. Desi nu am dovezi materialist-dialectice in aceasta privintzå, stiu totusi ca astepti cu mare nerabdare si cu sufletul la gura sa-ti livrez probele „plagiatului” eminescian, dimpreuna cu amanuntele picante ale acestui scandal mocnind de atat amar de vreme (intreaga era a istoriei moderne si contemporane).  Sper sa nu te impacientezi prea tare pentru amanarile intamplate din prea delasatoarea fire a d-lui Goe (investigatorul) si sa intelegi ca intreprinderea noastra nu-i o treaba usoara, ci una mare si grea, plina de riscuri imprevizibile si de piedici rasarite din neant, mai ales cand pe fir intra si masonii (dintre cei care nu sunt ocupati cu recuperarea tezaurului romanesc de la Moscova). In materie de „Eminescu” demascarea unor mici mismasuri poate conta cat o blasfemie abominabila, iar reactiile pot intrece cu mult asteptarile. Cat suntem noi de dl.Goe, de anonim, de insolent (per se) si de greu impresionabil, totusi, in speta de fata, avem temeri. Exista precedente destul de infricosatoare. Si l-as mentiona aici pe cel dintâi. „În anul 1883, Macedonski scrie o epigramă „inofensivă”,[45] fără a bănui urmările catastrofale, care-i vor schimba cariera și întreaga viață: Un X… pretins poet-acum  / S-a dus pe cel mai jalnic drum… / L-aș plânge dacă-n balamuc / Destinul lui n-ar fi mai bun, / Căci până ieri a fost năuc / Și nu e azi decât nebun. În urma acestei epigrame, Macedonski a fost sever sancționat de societate (?!). Opinia publică (?!), printr-o rară unanimitate, și-a dat mâna pentru a-l declara mort moralmente pe cel care a avut cruzimea să zvârle aceste sarcasme marelui poet când boala îl doborâse. Consecințele au fost extrem de drastice, încât Macedonski a ajuns să nu mai aibă nici pâinea cea de toate zilele în cel mai strict sens al cuvântului.[60] Poetul vrea să se disculpe, dar ziarele refuză să-i publice cuvântul, abonații Literatorului îi înapoiază foaia, societatea se destramă. Este arătat pe stradă devenind un obiect al oprobriului public, iar sfera aristocratică, foarte înrâurită de Maiorescu, încetează a-l mai ajuta.” Si asta se intampla, deloc intamplator, in chiar anul in care conspiratia oculta condusa de Titu Maiorescu punea la cale „farsa tragica” a inscenarii „plagiatului” Eminescian din care era prevazuta iesirea pe variante,  fie (a) prin „salvarea” si absolvirea lui Eminescu si satirizarea altora (victime colaterale ale farsei si in special a lui Mihail Nikitici Kass, scriitor și fruntaș socialist român de origine evreiască pe numele lui real Solomon Katz, care-l revendica pe Eminescu ca agent al cauzelor sale (…), fie (b) prin compromiterea si ingroparea poetului (in cazul in care nu se gaseau alte mijloace pentru a-l scoate de sub influența societatii secrete Carpati (…)  Presupun ca cel putin cativa dintre cititorii deloc intamplatori ai acestor randuri stiu despre ce anume se face vorbire aici (si nu ma indoiesc despre faptul ca ceilalti vor cerceta si singuri). Pana la urma destinul a impus o a treia varianta, mult mai tragica, care a curmat brutal farsa pusa la cale de Titu Maiorescu, prin prabusirea lui Mihai Eminescu in boala care-l va macina pana la sfarsitul vietii. Reactia scapata de sub control a „opiniei publice” starnita (…) pedepsitor impotriva lui Macedonsky, a facut inoportuna si riscanta dezvaluirea farsei, iar autorul acesteia si-a pierdut curajul de a o da pe fata. Sfatuit de Caragiale, Maiorescu a hotarât sa mai amane ridicarea voalului de pe farsa introducerii asa zisei Ode (in metru antic) in editia princeps a volumului de poezie Mihai Eminescu. Din (ne)fericire momentul prielnic n-a venit niciodata, si s-ar parea ca nici acum configuratia astrelor nu este prea favorabila acestei demistificari târzii. V-as propune in intertime o „poveste” adevarata (din zilele noastre) care ar trebui sa aiba darul de a-l pregati emotional (si nu numai) pe cititorul avid de aflarea ADEDVARULUI (taman acum, in era post-adevar pe care o traversam, inglodati in confuzie si prejudecati). Iata:

O poveste trista de Craciun vine din Statele Unite. Parintii unui copil de 5 ani, aflat pe moarte din pricina unei boli grave, l-au chemat pe Mos Craciun la spital, pentru a-i indeplini o ultima dorinta pustiului.

Copilul si-a dat ultima suflare in bratele båtrânelului, care povesteste experienta cu lacrimi in ochi.

El statea cu spatele la fereastra, tot ceea ce am putut face a fost sa incep sa vorbesc cu aplomb si bucurie, stiti: „Cum sa aud ca tu nu vei sarbatori Craciunul anul asta?” si el imi spune „Sunt pe moarte”, a povestit båtrânul. Abia a putut sa deschida cadoul. A vazut ce era acolo si a inceput sa zambeasca. Si-a culcat capul de perna si s-a uitat la mine, spunandu-mi „sunt pe moarte” si se uita la mine ca si cum nu intelegea de fapt ce inseamna asta.

– Poti sa-mi faci o favoare?
– Desigur!
– Cand ajungi la Portile Raiului, spune-le ca esti cel mai grozav spiridus al lui Mos Craciun.

Iar el zice:

– Chiar sunt ?
– Da, sigur ca esti. Sunt sigur ca te vor lasa sa intri imediat.
– Da?

Si s-a ridicat si m-a imbratisat cu putere. Apoi s-a uitat la mine si m-a intrebat :

– Mos Craciun, poti sa ma ajuti?

Si atunci si-a dat ultima suflare. Nu mi-am dat seama imediat, m-am uitat la el si apoi m-am uitat la fereastra. Mama lui a inceput sa tipe „Nu, nu inca!”.  Au venit inauntru, le-am pus fiul in brate si am fugit de acolo. Trei zile dupa aceea nu am mai fost om.

Caci in rest (in general) Mos Craciun este si el om. Ca mine si ca d-voastra. Un om caruia nimic din ce-i omenesc nu-i este strain (… vom reveni cu detalii). Acum sterge-ti lacrimile, caci agonia mortii pare sa fie la fel de sfasietoare la 5 ani, la 40 sau la 89, in realitate ca si in imaginatie, si incearca sa faci in salt cuantic intr-o alta perspectiva. Aceasta:

Rezolvarea lui Eminescu.

Sa zicem ca ai fi in pragul Big-Bang-ului tau personal, pe buza acestuia, in chiar momentul de dinainte marii explozii revelatoare, sau, mai prozaic spus, ca te-ai afla pe moarte, in acea clipa infinita de agonie si extaz… in care esti dus deja, fara sa fi ajuns încå… undeva.  Cand deodata, tu, (d)intr-o suferinta dureros de dulce, te trezesti ca  acea mica eternitate (o plutitre imponderabila, o cådere) ti-ar fi perturbata de o voce misterioasa si tulburatoare, venita de niciunde, care iti cere imperios så alegi liber „locul” in care te vei duce dupa Big-Bang: (a) in iad (infern), (b) in purgatoriu (transit), (c) in rai (paradis), sau (d) nicåieri (nowhere, in neant, non-existenta). Ce-ai alege? Sincer acuma. Fii sincer? Haide fii sincer cå nu te omoara nimeni. Cum ti-ai folosi, in clipa aceea (vezi mai sus) liberul arbitru? Mda, eziti…  Ce liber arbitru sa mai fie acela in care esti pus sa iei decizii majore, colosale, pe loc, intr-o clipa, si nu in orice clipa ci o clipa anume, bine aleasa. Adica tu arzi in focul tau (cand toti dorm), de-al tau propriu vis mistuit te vaieti, pe al tau propriu rug te topesti, arzand (normal), intr-un foc pe care nu-l poti stinge cu toate apele mårii (atentie nu se stinge cu apa) si (Alt)cuiva ii arde sa vina cu sondaje de opinie si sa-ti puna intrebari incuietoare despre destinatii turistice la preturi promotionale: gratis. Haide, få o alegere! Acum sau niciodata. Grabeste-te. Incet. Incet… Prea tarziu!

Se spune ca toti barbatii care au fost insurati ar trebui sa mearga in iad. Nu, nu pentru ca si-ar fi chinuit nevestele, dupa cu s-or fi gandit instantaneu „feministii”, ci dimpotriva, pentru ca daca un barbat a avut parte (pe Pamant) de o sotie buna atunci a avut deja parte de toate deliciile paradisului (asa incat in rai s-ar plictisi teribil), iar daca a avut parte de una rea atunci oricum iadul i-ar parea paradis. Eminescu n-a fost insurat. Motiv pentru care n-ar trebui musai trimis in iad. Nici macar in iadul plagiatorilor. Dar Maior-escu… ?

atentia, va urma… vor urma, mai intai comentarii, nade si trimiteri pline de subinteles (pentru cei atenti, competenti, interesati si rabdatori).

646x404

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , , , , | 15 Comments »

O, da, O, nu – Eminescu plagiator?

Posted by Arca lui Goe pe Octombrie 28, 2016

Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată;
Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,
Ochii mei ‘nălţam visători la steaua
Singurătăţii.

Când deodată tu răsărişi în cale-mi,
Suferinţă tu, dureros de dulce…
Până-n fund băui voluptatea morţii
Ne-ndurătoare.

Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus,
Ori ca hercul înveninat de haina-i;
Focul meu a-l stinge nu pot cu toate
Apele mării.

De-al meu propriu vis mistuit mă vaiet,
Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări…
Pot să mai re-nviu luminos din el ca
Pasărea Phoenix?

Piară-mi ochii tulburători din cale,
Vino iar în sân, nepăsare tristă;
Ca să pot muri linişiti, pe mine
Mie redă-ma!

Acest text literar îi este atribuit d-lui Mihai Eminescu, sfarşit din viaţă de tânăr, pururi tânăr şi nemuritor. Totuşi acest poem nu-i aparţine d-lui Eminescu (nici n-ar avea cum) ci altor autori, dupa cum se va vădi mai la vale. Ideea de a-l face pe Mihai Eminescu sa accepte tacit înfierea acestui text, arogandu-şi paternitatea asupra sa, îi apartine lui Titu Maiorescu (mamă născătoare şi co-autor al acestei mistificări uluitoare). Faptul că o asemenea mistificare de proporţii a putut rezista netulburată un timp atât de îndelungat rămâne în sine un mister copleşitor. Se pare că simpla trecere a timpului a sporit rezistența legendei create în jurul acestui poem, descurajandu-se din ce în ce, orice tentativă de de-mitizare prin divulgarea unui adevar simplu dar inconvenabil. Dovezile incontestabile care probează acest „plagiat” există. Le vom face publice. Ele se gasesc în câteva documente de la Biblioteca Academiei, care refera (şi) alte documente aflate în biblioteca de la Vatican şi care, de-a lungul timpului (cel puţin cele autohtone), au fost văzute şi studiate de diverse persoane competente, critici literari, filologi, lingvişti, exegeţi, ziaristi, dar se pare ca acest lucru s-a întâmplat începând destul de târziu, atunci când legenda paternitaţii lui Mihai Eminescu asupra acestui text se consolidase îndeajuns încât să descurajeze orice intenţie de a face valuri în aceasta privinţă, făcându-i pe martori să nu-şi creadă ochilor, să-şi revizuiască interpretarea şi să se auto-cenzureze de teama ridicolului. De altfel acesta este un efect psihologic ultra-cunoscut si reproductibil. In pofida oricăror evidenţe, majoritatea martorilor pot să-şi pervertească total judecata, dacă anterior chestionării lor, mai multe persoane cu autoritate fac cu aplomb şi convingere declaraţii contrare evidenţei. Printre cei mai recenți observatori care au accesat documentele ce incriminează „plagiatul” se numară şi ziaristul Ion Cristoiu, un obişnuit scor-monitor al bibliotecilor. Faptul că însuşi domnia sa a ales în mod deliberat să păstreze tăcerea, deşi în alte situaţii la fel de delicate (precum cele legate de Corneliu Zelea Codreanu şi Garda de Fier) a preferat  să bată toba, ne poate pune serios pe gânduri, cu excepţia cazului în care d-lui n-o fi înţeles nimic din conţinutul documentelor pe care le-a studiat, fie din cauza grabei, a superficialităţii şi a lipsei de profesionalism, fie a faptului că la momentul respectiv se uita febril după altceva ce-l preocupa exclusiv. (Va fi foarte interesant de urmarit reacţia „maestrului” Ion Cristoiu asupra acestui subiect atunci când problema „plagiatului” eminescian va deveni o tema fierbinte de notorietate publică). Se pare că totul a început de la o glumă nevinovată pusă la cale de către Titu Maiorescu, cu acordul lui Mihai Eminescu, în contul zilei de 1 Aprilei 1983, mizându-se tocmai multitudinea de elemente evidente, copleşitoare, care vădeau „plagiatul” exonerandu-i pe autorii „glumei” de o reală responsabilitate în momentul în care „farsa” avea să fie revelată, spre ironizarea celor aleşi ca ţinte şi care vor fi căzut în capcana abil întinsă de către Titu Maiorescu. Ironia soartei avea să complice situaţia în aşa hal încât Maiorescu avea să se împotmolească definitiv în păienjenişul propriilor intrigi. Textul impropriu numit „Odă” (în metru antic), n-a fost făcut public prin vointa expresa a poetului ci doar cu consimțământul acestuia. A apărut mai întâi în ediția princeps (Poesii, 1883), întocmită, cum prea bine se știe, de Titu Maiorescu, într-un moment când mintea poetului intrase într-un con de umbră din care nu va mai ieși în întreaga ei stralucire niciodata, pe parcursul celor șase ani cât mai avea de trait. Conform mitologiei oficiale, în acord cu anumite surse, Eminescu ar fi lucrat asupra acestui poem, începand din 1872-1873, încă din epoca vieneză sau din cea berlineza, cand poetul avea 22-23 de ani, timp de noua ani. După alte variante ar fi oprit munca de ameliorarea a poemului dupa cinci ani, fara sa o fi incheiat si fara sa fi ajuns la vreun rezultat multumitor. In acord cu aceeasi mitologie biografica poetul nu adorit niciodata sa-l publice acest poem, întrucât il gasea departe de perfectiune, o improvizatie, un lucru neterminat, o schiță, la care ar mai fi avut mult de lucru daca inspiratia i-ar fi permis (ceea ce se pare ca nu s-a intamplat in urmatorii patru ani in care poemul a ramas intr-o suspecta asteptare). In realitate poetul nu a scris niciodata acest poem care nu se potriveste in nici un fel cu stilul operei eminesciene, cu conceptia sa despre poezie si cu niciuna dintre celelalte poezi compuse de el, lucruri cat se poate de evidente pentru orice cititor-admirator al celui mai mare poet al romanilor.

Ce-ti doresc eu tie, dulce Romanie, Tara mea de glorii, tara mea de dor? Bratele nervoase, arma de tarie, La trecutu-ti mare, mare viitor!

Mai am un singur dor:În liniştea serii, Să mă lăsaţi să mor, La marginea mării;

Somnoroase pasarele, pe la cuiburi se aduna, se ascund în ramurele – Noapte buna!

A fost odată ca-n poveşti, a fost ca niciodată, din rude mari împărăteşti, o prea frumoasă fată.

Trăind în cercul vostru strîmt, norocul vă petrece, ci eu în lumea mea mă simt nemuritor şi rece.

Iar în lumea asta mare, noi copii ai lumii mici, facem pe pământul nostru musunoaie de furnici;

Microscopice popoare, regi, osteni si învătati, ne succedem generatii si ne credem minunati;

Musti de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul, în acea nemărginire ne-nvârtim uitând cu totul

Cum că lume asta-ntreagă e o clipă suspendată, Că-ndărătu-i si-nainte întuneric se arată.

Toate, dar absolut toate poeziile lui Mihai Eminescu sunt poezii cu rimă, inconfundabile, muzicale, pe care oricine le poate recunoaste dintr-o privire. In toate poetul rămâne fidel crezului sau romantic. Total strain, rupt de stilul si de crezul sau artistic, apare acest text cu vers alb, in stil clasic, despre care cititorul este avertizat înca din titlu ca este „in metru antic„. Avertismentul respectiv a fost introdus de către Titu Maiorescu (ca parte esentiala a farsei literare pe care a dorit să o monteze), la fel ca si titlul, complet eronat, înadins în vadita contradictie cu continutul textului, care nu este odă, ci elegie. Este ca si cum Claude Monet si-ar fi intitulat unul dintre peiajele sale „Portret (in stil impresionist)”. In mod cert orice prim cititor al lui Eminescu remarcă instantaneu nepotrivirea dintre întreg si parte. Dar atunci al cui este poemul? Cine este autorul sau autorii? Lucrurile nu sunt tocmai clare. In perioada sa vieneza, inspirat de gestul compozitorului Ludwig van Beethoven care-i dedicase lui Napoleon Bonaparte o simfonie (Simfonia a-III-a, Eroica, dedicatie retrasă ulterior), tânărul Mihai Eminescu, începe scrierea une ode dedicata lui Bonaparte, pe care a intitulat-o provizoriu „Oda la Napoleon”. Lucrarea respectivă, care este considerata (apud mitologia biografică oficială) ca punct  de plecare a ceea ce avea sa devina „(ne)Oda (in metru antic)”, nu are absolut nimic în comun cu poemul inclus de catre Titu Maiorescu în ediția princeps (Poesii, 1883). „Oda la Napoleon” a ramas o insailare, o improvizatie poetică de tinerete, cu o valoare strict documentară. Miraculoasa transformare nu s-a produs niciodata. Aflat la Viena, Mihai Eminescu, a dat, in biblioteca Universitatii din Viena (Universität Wien, fondata de ducele Rudolph IV in 1365), peste o copie a unui jurnal de calatorie al lui Johann Wolfgang von Goethe. În septembrie 1786 Goethe pleacă, fără să-i spună doamnei von Stein, în Italia. În Weimar planurile lui de călătorie și destinația, în afara ducelui, erau cunoscute numai de angajatul și secretarul lui, Philipp Seidel. Călătorește la Regensburg, München, Mittenwald, Innsbruck, Pasul Brenner, lacul Garda și Verona la Veneția. Ajuns în Roma, pictorul Johann Heinrich Wilhelm Tischbein îl ajută să găsească o gazdă în Via del Corso 18, unde azi se află: „Casa di Goethe” (Muzeul Goehte). Pentru Goethe, următorii doi ani această viață nouă în Italia, numită „Călătoria Italiană”, este prosperă și reprezintă realizarea aspirațiilor lui culturale – liber și flexibil din punct de vedere financiar, pentru că salariul lui, i-a fost acordat în continuare. Copia jurnalului de calatorie al lui Goethe in Italia se gaseste si in prezent in biblioteca Universitatii din Viena (si poate fi vazut de oricine doreste, pe baza unei simple cereri la arhiva). In acest jurnal o buna parte este dedicata descrierii unor lucrari aflate in Biblioteca de la Vatican, la care Goethe a avut acces si de care se pare ca a fost foarte impresionat. O sectiune anume se referă la opera lui Francesco Petrarca. Dupa cum relevă o cronică din biblioteca din Vatican,  în 1343, în trecere prin Verona, Petrarca a descoperit primele 16 cărți ale Epistolelor lui Cicero, adresate lui Atticus și Brutus Albinus. În Florența, se întâlnește în 1350 cu scriitorul Giovanni Boccaccio, cu care era mai de mult în corespondență. Ambii poeți au contribuit printr-o activitate perseverentă la redescoperirea antichității clasice, respingând preceptele scolasticei medievale. Intr-o scrisoare adresata lui Boccacio, Francesco Petrarca, ii vorbeste acestuia despre durerea sfâsietoare pe care a resimtit-o atunci cand i-a parvenit vestea morții Laurei (pe cand se afla la Parma, în ziua de 19 mai 1348), în timpul marii epidemii de ciumă care bântuia în vestul Europei. In aceeasi epistola Petrarca mentioneaza cele 16 cărți ale Epistolelor lui Cicero si anexeaza un mic poem fără titlu, in limba italiană:

Non avrei creduto mai d’imparare a morire: eternamente giovine, awolto nel mio mantello, gli ocehi sognanti fiducioso alzavo alia srella della solitudine.

Quand ecco che tu apparisti sulla mia strada, tu, o Sofferenza, dolorasamente dolce e tutta io bewi la volutta della morte inesarata!

Miseramente ardo nei tormenti di Nesso o come Ercole, awelenato dalia camicia fatale, ne ii mio fuoco spegner posson futte l acque del mare.

Consumata dai mio stesso rogo avanisco tra le fiame porto da esse risorger lieto come i uccel Fenice?

Via dalia mia strada, voi, occhi ammaliatori! Tornami nel animo, triste indiferenza, fa di ridare, perch io muoia in pace me a me stesso!

Poemul este transcris de catre dl. Goethe in jurnalul sau de calatorie, împreuna cu traducerea în germana a primei strofe.

Se pare ca Mihai Eminescu a gasit în solemnitatea acestui poem, o sursa de inspiratie pentru munca sa la proiectul Odei închinată lui Napoleon. Intr-una dintre scrisorile adresate lui Titu Maiorescu (in 1875), scrisoare pastrata in Biblioteca Academiei Romane, Mihai Eminescu ii vorbeste acestuia despre jurnalul de călătorie al lui Goethe si despre poemul gasit acolo (pe care il transcrie integral), mentionand cu insufletire că mesajul poemului îl inspiră în munca de ameliorare a Odei adresată lui Napoleon. Traducerea in limba română se pare că i-ar apartine chiar lui Titu Maiorescu. Cu toate acestea Mihai Eminescu a abandonat în cele din urmă intentia de a ameliora sau de a rescrie Oda la Napoleon. De altfel Eminescu nici n-a existat (ne-o spune Sorescu, varul lui Shakespeare), dar Titu Maiorescu a existat (este un fapt atestat documentar).

Cum si de ce a decis Titu Maiorescu sa introducă în ediția princeps (Poesii, 1883) în locul Odei la Napoleon a lui Mihai Eminescu, propria sa traducere in limba română a poemului venit pe calea Goethe-Petrarca-Cicero, si inca sub un titlu atat de înselător: Oda (in metru antic), si cum de a nu mai deconspirat niciodata această farsă literară (dupa cum preconizase initial), dar si despre rolul altor „actori” importanti, care au contribuit la teserea acestei povesti  incredibile (dintre care docamdata ii pomenem pe Caragiale si Macedonsky), vom istorisi in partea a doua a acestui material.

Intre timp persoane importante (inclusiv poetii Nichita Stanescu si Adrian Paunescu) au declarat ca „Oda (in metru antic)” este cel mai frumos poem scris vreodata in limba romana, iar majoritatea criticilor (care contează) au declarat versul „Nu credeam să-nvăt a muri vreodată” drept cea mai profunda expresie a gandirii poetice manifestată în limba română. Cu atat mai complicată va fi restabilirea adevarului în acest uluitor caz.

UPDATE: Nota redactiei Arca lui Goe. Expunerea de mai sus este un text incomplet, prin urmarea intelesul acestuia poate fi accesibil numai impreuna cu continuarea, ca un intreg. Acest prim episod lasa loc de meditatii dar nu de concluzii. Multumim tuturor pentru intelegere.  

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , , , , , , , , | 111 Comments »

 
%d blogeri au apreciat asta: