Marcela, Mara, Luminița

Nota 1. Dragul meu cititor începător (contăm pe debutați!), în calitatea ta de neofit, aflat aici la prima înfățișare (ce moaca ai!, apropo de înfățișare), desigur că n-ai niciun habar cine-mi sunt sau cine ar putea fi numitele domnițe Marcela, Mara, Luminița, pomenite în titlu (iaca niște fete cucuiete), si asta spre oarecare deosebire de celălalt cititor (prea-cinstitul), cel vechi, drag si iubit căruia i-am ciripit, deja, si care are ceva habar în materie… din episodul omonim anterior. Adică are întrucâtva, nu cine știe ce, dar orișicât mai mult decât nimic. Cu toate astea însă, te-as ruga… nu dispera, nu fii anxios si nu-ti face griji, ca să nu dai în stenahorie si ipohondrie dintr-un așa rezon fără motiv. Iti promit că până la sfârșitul lecturii prozei prezente, aci de față, te vei lamuri buștean, adică pe deplin, cine-mi sunt dumnealor, cele trei domnițe din poveste, anulând astfel avansul avut de colegul tău (aka vizitatorul cel vechi de când lumea), si asta încă fără a fi obligat defel să revezi materia din urmă. Ba, dacă oi fi fiind d-ta nițel isteț, măcar un pic, va fi posibil chiar să-l întreci în știință pe acesta, pe precursor, de. Așadar…

Nota 2. Întrucât noi unul am ținut si ținem la discreție, pentru a proteja intimitatea, identitatea si anonimatul celor pomeniți în proză, am recurs, la fel ca si ceilalți scriitori, la schimbarea numelor personajelor… după cum urmează: Desigur că pe bunica mea n-o chema Buendia, ci Burebista…în timp ce numele de botez al Savei nu era Sava ci… Polineta, iar pe vărul Titel nu-l chema Titel ci…Altfel. Trecând sub tăcere numele de familie ale tuturor personajelor, trebuie totuși să precizez că în privința protagonistelor nu m-am putut îndura să apelez la pseudonime care ar fi diminuat teribil autenticitatea poveștii si potriveala subtilă a numelor cu întâmplările. Mă gândisem inițial să merg pe varianta de împrumut Voichița, Raluca si Chira (prea livrescă), apoi mi-au trecut prin minte Agripina, Lisaveta si Costinela (exagerat de rustice) dar am luat în considerare chiar la varianta de a merge, la derută, pe niște nume neaoșe, precum Stana, Scumpa si Bomboana (acestea fiind, de facto, personaje aievea în peisaj, consătene contemporane întâmplărilor redate în proză) pentru a realiza însă, în cele din urmă, că nimic altceva n-ar putea merge mai bine, ca potriveală onomatopeică, decât numele originale: Marcela, Mara, Luminița, în scopul prestabilit, fix aceasta fiind sonoritatea necesară-n context.

Introducere: Terminasem liceul, dădusem BAC-ul, luasem examenul la facultate si mă pregăteam (!) de plecat la armată. Încă se făcea stagiul militar obligatoriu pe vremea aia, nouă luni, la TR, în armata întregului popor, nu ca acuma, civilie în devălmășie, la liber. Astăzi nu se mai stie ce-i acela un AMR si „Hai libi!” decât în penitenciare, gen „două luni si restul zile si vin hainele civile”. Așadar eram plutind în acea vacanță de vară, pregătindu-mă de zor de plecat în cătănie, când la mare, când la munte, ca omul eliberat de griji si obligații. Cu câteva săptămâni înainte de încorporare, am lăsând baltă bairamurile si nebuneala estivală, încercând să mă adun un pic, să mă reculeg, meditând anticipativ la ce va să fie aventuroasa mea viață de militar, care se prefigura iminent pe traseu, cu debut în prag de toamnă. Si unde altundeva as fi putut găsi un cadru mai potrivit pentru reculegere decât în reședința mea din vară de la țară. După ce se prăpădise bunica mea de luminoasa amintire, casa de la țară, împreună cu curtea, cu acareturile si cu grădinile, intraseră în conservare, așteptând cuminte următoarea generație de tineri pensionari dornici de reîntoarcere în natură si de regăsire a traiului bucolic, „conacul” fiind în anii aceia loc de refugiu ocazional pentru relaxare si escapade, departe de lumea dezlănțuită, pentru mine si ai mei. Pătruns de importanța misiunii ce-mi stătea în față, spuneam oricui mă întreba de vorbă despre iminenta mea plecare în armată, cu un aer sobru si serios, de parcă mi-as fi anunțat plecarea direct pe front. Oamenii își manifestau compasiunea zicându-mi care cum: „Săracu de tine” sau „Lasă mă că armata te face bărbat”… dar în genere îmi urau „Armată ușoară!” (??!) adăugând inevitabil: „Să ne scrii”, unii dintre ei la modul serios, oferindu-mi adresele la care să le scriu, promițând că-mi vor si răspunde la scrisori „pentru a-mi îndulci viața de ostaș”. Le mulțumeam frumos fiecăruia, promițându-le că voi scrie.

Cuprins: Armata înseamnă uniforme si uniformitate. Dintre cele câteva piese de rezistență care conferă cu japca această uniformitate, două lucruri anume s-ar afla la loc de cinste. Primul si cel mai important este banalizarea grobianismului si deprinderea cu înjuratul si cu limbajul obscen. Indiferent cine si ce ai fi fiind, nu ai cum să eviți asimilarea vocabularului si bogăția de cuvinte si expresii de mahala. Până si sclifosiții, fălălăii sau cei cu alură intelectuală, înțărcați de mămicile lor cu Giacomo Leopardi sau cu Divina Comedie, se dau foarte repede pe brazdă, ajungând, încă înainte de depunerea jurământului, să-si bage pula în toți si în toate, cot la cot cu borfașii de meserie (instruiți în această privință încă din civilie). Al doilea aspect de uniformitate al vieții cazone ar fi fiind predispoziția pentru fantezii mirobolante, fiecare ostaș imaginându-și, cu o generozitate ieșita din comun, ce prăpăd ar face în partea femeiască, dacă n-ar fi constrâns să stea si să frece menta în cazarmă, si mai ales cum anume o să recupereze el rămânerea în urmă în aceasta privință, îndată după liberare… soldatul având în raniță, alături de bastonul de mareșal, si convingerea fermă că toate fetele si femeile care-l știu (si nu numai acelea), rămase afară, în lumea dezlănțuită, nu fac altceva decât să ofteze de dorul lui si să aștepte răbdătoare întoarcerea sa în civilie, pentru a-i satisface toate fanteziile, întocmai si la timp.

The best thing care ți se poate întâmpla în armată este să primești pachet de acasă, iar the second best e să primești scrisori. Ca să primești pachet nu trebuie să trimiți si tu pachet, dar că să stimulezi producția de literatură în genul e-pistolar care să-ti parvină la unitate si să-ti aline oful si aleanul, cam trebuie să scrii si tu… să răspunzi… ca să menții vraja dialogului si schimbul de idei… (si stai să vezi idei!). Din nefericire condițiile pentru redactarea unor scrisori „în cadrul armatei” sunt foarte vitrege. N-ai timp, n-ai loc, n-ai chef… Uneori n-ai nici măcar hârtie velină… plicuri, pană si călimară, pastă de pix, sau destule… mărci poștale…. Vitregii. Timpul meu preferat de a scrie necesarele scrisori era noaptea, în orele în care eram planton pe companie. Dacă se întâmpla să mă apuce inspirația uitam să-l trezesc pe colegul care trebuia să mă înlocuiască (spre dulcele somn al acestuia), bifând astfel planton prelungit în două schimburi. Corespondență mea de război (si pace) din armata a fost vastă, (am fost un Tolstoi), dar, pentru a nu devia off topic în chiar cuprinsul prozei sugestiv intitulate, o să-ți povestesc (cât de scurt s-o putea) numai si numai despre corespondența cu… Marcela, Mara, Luminița… Stay tuned!

Dragă Marcela, află despre mine că sunt bine, sănătos, ceea ce-ți doresc și ție… gen… scriam eu pe genunchi… în orele e informare politică… iar apoi, pentru că nu exista copy-paste, mă îndeletniceam si cu meseria de copist, transcriind frumos scrisoarea în mai multe exemplare în variantele „dragă Mara”, „dragă Luminița”, dragă, dragă, dragă… măi dragă… mesaje de naufragiat pe o insulă pustie, puse frumos, sistematic, chitit, în sticle si aruncate pe mare, cu speranța că măcar unele vor fi recuperate de vreun suflet milostiv dispus să mă salveze. La început a fost lesne si totul mergea destul de bine cu metoda „scriem o dată, transcriem de mai multe ori”, dar curând s-a dovedit că e greu să păstrezi mai multe persoane (precum ar fi cele trei fetițe numite aici Marcela, Mara, Luminița) pe același făgaș, în aceeași matcă. Ritmul, tonul, forma si conținutul cu care-mi răspundeau destinatarele scrisorilor mele probau încă o dată că oamenii se aseamănă dar mai ales se deosebesc… ceea ce înseamnă că, în scrisori, trebuie să vorbești fiecăruia în particular, pe limba lui, pe sufletului lui, nu așa în general ca si cum ai scrie o compunere la blog (aceeași pentru toată lumea). Nu răspundeam fiecărei scrisori primite imediat ce-o citeam… n-as fi prididit… așa că lăsăm să se adune mai multe, le citeam, scriam apoi o parte de compunere, bună pentru uz general, pe care o transcriam în mai multe exemplare, completând apoi fiecare scrisoare cu unul sau mai multe  paragrafe, personalizate individual pentru respectiva destinatară. Gestionam astfel destul de competent si meticulos dialogurile epistolare, dar, întrucât „viața este complexa si are multe aspecte”, s-au produs si unele încurcături si confuzii, mai mult sau mai puțin hilare. N-o să ți le înșir pe toate, dar o să insist pe una anume, extrasă atent de pe traseul epic intenționat în topicul curent. La un moment dat, în schimbul intempestiv de scrisori, una dintre cele trei corespondente de-ale mele (dintre cele înșirate cuminte în titlul compunerii), marșând la unele aluzii subtile pe care le făceam eu, din pustietatea vieții de soldat, a împins discuția într-o direcție cu tentă de flirt… ca să zic așa măi dragă cititorule (posesor de intuiție si imaginație). N-o să-ți spun explicit care dintre ele, lăsând-ți plăcerea de a încerca să ghicești singur.  Si uite așa din vorbă-n vorbă, persoana în chestie m-a întrebat dacă n-oi avea si eu vreo permisie, iar dacă oi avea, n-oi trece si pe la tară în acea permisie, lăsând în suspensie ideea că fel de fel de lucruri se pot întâmpla cu această ocazie, în varianta favorabilă a întâmplării unui asemenea scenariu (altminteri destul de improbabil). După cum poate-ti amintești că am precizat deja, în armată fanteziile si onirismul (vezi că n-am zis altceva) sunt de mare bază… tot soldatul visând cu ochii deschiși la cai verzi pe pereți. Nu se întrevedea nicio permisie la orizont, si chiar de-ar fi fost să fie, mare brânză nu s-ar fi putut alege pentru că nu as prea avut cum să fac si-o incursiune la tară în cele câteva zile ale unei astfel de permisii. Ce-aș fi putut să le spun alor mei? Mami am venit trei zile în permisie, dar o zi, două o să mă duc pe la țară (?!)…  ca să… mă văd… cu vărul Titel…  sau… he-he… ca să rezolv ce-a lăsat tata nerezolvat 😊 Nu mergea… Așa că, la adăpostul acestei imposibilități practice, am lăsat fantezia să zburde liberă si am decis să răspund pe măsură în scrisoare, acreditând subtil ideea că da, dacă oi avea vreodată vreo permisie îi voi da aceleia de știre de la oștire si musai vin si pe la tară pentru a petrece momente de neuitat în compania d-ei, în cuibul de nebunii rurale, momentan abandonat, din reședința mea de vară de la tară, unde aș putea-o invita… la un ceai… de-o vrea să vină… Mă simțeam deja eroul unei aventuri erotice imaginare, care se consumă cu mare intensitate… în fantezii epistolare. Eram nerăbdător să văd cum va continua d-ei dialogul pe tema dată așa că, într-un moment de inspirație si euforie, am compus pasajul destinat acestei mici ficțiuni literare. Trebuie să-ti mărturisesc măi dragă cititorule că sorgintea respectivei eforii era (târziu în noapte) nu doar de la Cupidon si zeița Venus, ci un pic (nițel) si de la patronul nostru Bachus, căci, pe complicatele căi ale Domnului (despre care voi scrie poate într-o altă proză scurtă), anumite licori (precum ambrozia si nectarul) reușeau să pătrundă în perimetrul de nezdruncinat al unității noastre militare. Așa se face că, redactând scrisorile prin procedeul cunoscut, de parcă-mi luase Dumnezeu mințile, am inclus pasajul respectiv nu într-o singură scrisoare, cum plănuisem, ci în toate cele trei destinate Marcelei, Marei, Luminiței. Habar nu am (niciodată n-am avut) dacă gestul meu de atunci a avut vreo urmă de intenție teribilistă sau dacă a fost pur si simplu un accident de redactare produs prin virtutea inerției la transcrierea compunerii… Rezultatul a fost că am primit trei răspunsuri favorabile, în care atât Marcela, cât si Mara si Luminița se arătau interesate de a accepta invitația mea… la ceai, în reședința mea solitară de vară de la tară, în caz că voi ajunge în permisie pe acolo. Trei răspunsuri favorabile, nicio permisie, nicio șansă. Tristă viața de soldat.  (rămâi pe recepție, va urma).  

(continuare) Poate că ti s-o fi întâmplat si ție minunea sau măcar ai auzit despre cazuri de aliniere miraculoasă a astrelor în situații în care pare-se că Universul întreg conspiră, anume pentru a crea condiții favorabilele îndeplinirii unei dorințe intense, în ciuda unor premise inițiale totalmente nefavorabile… Totul pare lipsit de speranță, când deodată, bum, se întâmplă ceva care-ti oferă pe tavă soluția câștigătoare. Mă crezi, nu mă crezi, exact asta s-a întâmplat atunci cândva, în unitatea militara UM zero… si ceva. In ziua aceea, care si-a căpătat o importanță cosmică, aveam tragere în poligon, cu pistolul-mitralieră, la ținta piept numărul 4. Comandanții noștri de plutoane s-au apucat să facă pariuri despre care pluton o să reușească mai multe „lovituri mortale”.  Așa botezasem noi situația în care un trăgător reușește să trimită toate cele trei gloanțe cu care se efectua tragerea, în cerculețul de 10 puncte din mijlocul țintei si să obțină așadar maximul de puncte: 30. Tragerea se efectua de la 100 de metri, iar cerculețul acela avea un diametru de 3 cm.  Eu unul mai reușisem să obțin lovituri de 10 puncte, dar trei consecutive, la aceeași sesiune de tragere, nu încă. Atunci când unul dintre camarazi i-a zis locotenentului că la celelalte plutoane comandanții au promis permisii de 3 zile celor care vor reuși lovituri mortale, locotenentul a răspuns prompt că la plutonul nostru, trăgătorii care reușesc maximul de puncte vor primi permisii de 5 zile. Wow! Așa că atunci când am primit cele trei cartușe le-am cântărit în palmă (ca pe zaruri) si, vârându-le în încărcător un-doi-trei, mi-am zis: Marcela, Mara, Luminița. Presupun că este de prisos să-ti mai spun, măi dragă cititorule, că cele trei gloanțe plecate din pușca mea au lovit ținta piept numărul 4 fix in cerculețul de 10 puncte, mare cât un sfârc mai răsărit. A fost prima si singura dată când am reușit să obțin 30 de puncte la o sesiune de tragere, în toate cele nouă luni de armată. Mi s-a părut categoric un semn divin că trebuie să mă ocup serios de plănuirea si organizarea operațiunii Barbarossa, pentru un desant la reședința mea de vară de la țară. Am fost trei în pluton care am reușit lovituri mortale, si, deși locotenentul nostru pierduse pariul lui cu ceilalți comandanți de pluton, s-a ținut de promisiunea de a ne acorda permisii de 5 zile. Ne-a zis doar că nu ne poate lăsa să plecam pe toți deodată, ci pe rând, peste o săptămână, peste două si peste trei si să stabilim noi ordinea de plecare. Toți voiau să plece în permisie cât mai degrabă, numai eu nu. Am ales „peste trei săptămâni” ca să am timp să mă organizez… cu viteza poștei române. (urmează…)

Atenție, proză în lucru… Pentru sugestii si reclamații folosiți cu încredere rubrica de comentarii. 🙂

Nota 3. A se adăuga după gândire.

Încheiere: edificatoare (în curs de prefigurare).

Marcela, Mara, Luminița

Motto: Tanțo caii mei să moară de nu te-oi… fura diseară, în papuci și-n pielea goală, Tanțo.

Primo: Marcela era cu un an-doi mai tânără decât mine, iar eu, băiat fin de oraș, proaspăt absolvent al clasei întâi, mă aflam abandonat în reședința mea de vară, de la țară, trist si neconsolat, lăsat pradă plictisului si angoaselor, în custodia bunicii mele de luminoasă amintire. Bunica era fată bună si cumsecade, străduindu-se, după puterile ei să-mi intre în voie, ba chiar să-mi înțeleagă starea si păsurile, doar că d-ei, fiind în mod cu totul ineluctabil o persoană de la țară, ne prea ieșită din cercul strâmt al veșniciei născute la sat si al ființelor asemenea ei, nu prea reușea să amorseze canale de comunicare emoțională cât de cât consistente cu nepotul de la oraș… o creatură ciudată, incomparabil mai dificilă decât liota nepoților autohtoni, care erau în corpore pe potrozul, pe sufletul si pe înțelesul bunicii, cu toții mai ușor si de strunit si de mulțumit, cu vorba, cu bățul sau cu acadeaua. Ei, dar despre asperitățile si limitele comunicării mele, ca băiețel timid dar si încăpățânat, în acea perioadă juvenilă a existenței mele, cu o bunică mereu predispusă să se lase în voia complexelor ei de fată eminamente de la țară (când de inferioritate, când de superioritate) oi povesti altă dată, în altă proză, scurtă, sau oi aminti, așa mai pieziș, în asta de acum, dedicată deplin si cu duioșie primelor fete din viață mea… viața mea secretă… de la țară. Prima pe listă Marcela. Se întâmpla în chiar prima zi a sejurului meu rural, dintr-o lungă vară fierbinte… înțesată cu amintiri de neuitat. Eram singur si ambetat pe uliță, în fata porții, făcându-mi de lucru cu o lopățică si cu o găletușă în nisipul pârâului, având senzația copleșitoare că cineva mă privește. Mi-am răsucit capul dând cu ochii de o fetiță pistruiată si roșcovană, împodobită cu o claie de păr de culoarea morcovului, care mă sfredelea de la doi pași cu niște ochi mici si verzi. Ea mi-a zâmbit… Si eu… i-am zâmbit. A urmat un lung moment de stinghereală în care nu se întâmpla nimic. Stăteam așa muți si ne zgâiam unul la altul. După o mică veșnicie am ieșit din situație oferindu-i printr-un gest spontan, lopățica. Ea a zâmbit iarăși cu gura până la urechi a luat-o si ne-am apucat de treabă, fără nicio vorbă, făcându-ne de lucru în modul cel mai firesc cu putință. Am făcut un castel de nisip, am fugărit niște rațe prin pârâu, ea desculță, eu în sandale… si dintr-o dată viața la țară a început să aibă sens. Nu pentru multă vreme pentru că, dintr-o curte, a ieșit o femeie pistruiată si roșcovană care a strigat: Marcela vino acasă. Așadar pe iubita mea o chema Marcela. Marcela s-a întunecat la față si a răspuns peste umăr: Mai stau o țâră. Marcelo vino fă acuma să nu vin io după tine. Marcela s-a ghemuit lângă mine făcându-și de lucru cu lopățica. A fost în zadar. Femeia roșcovană si pistruiată a venit si a luat-o de mână trăgând-o cam cu de-a sila pe uliță. Marcela mi-a aruncat peste umăr o privire îndurerată si rugătoare care parca zicea: iubi fă ceva, salvează-mă, nu sta așa ca momâia. Am rămas acolo paralizat, împietrit, incapabil de vreun gest semnificativ prin care să mă opun forței copleșitoare ce-o smulgea pe femeia mea de lângă mine. Aproape că am dat în plâns. Mi-am luat găletușa si lopățica si am fugit în curte. Reculegerea n-a durat mult pentru că după numai câteva minute poarta s-a deschis si în cadrul ei a apărut, triumfătoare, Marcela, în toata splendoarea ei, goală pușcă… în pielea goală, așa cum o făcuse mă-sa. Cu o mână sprijinea poarta să nu se închidă, iar pe cealaltă si-o pusese în șold, privindu-mă îndrăzneț, de acolo, din cadrul porții. Avea pe față un zâmbet imposibil de pus în cuvinte si o atitudine care degaja o întrebare: Ei, ce zici? Ce să fi zis? Eram mut. Si nu doar eu, ci si bunică-mea care se uita amuzată, fără vorbă, când la mine când la Marcela. De din vale de Rovine a apărut val vârtej mama Marcelei care a smuls-o iarăși de acolo, explicându-i din mers bunică-mi: Da’ Riță îi luai rochița s-o spăl si nebuna fugi așa despuiată pe uliță să se joace cu nepotul dumitale. Marcela a fost prima fată care mi s-a arătat goală. 🙂

Secundo: Mara. Trecut-au anii ca nouri lungi pe șesuri… si (vorba ceea) niciodată n-or sa vie iarăși… Pe Mara am cunoscut-o în vacanța mea de vară la țară de după clasa a-IV-a, (hă-hăăă, mult după episodul Marcela) pe când mă pregăteam (drăgăliță Doamne, ca să zic așa) să devin băiet de gimnaziu. Trebuie să-ti (mai) spun măi dragă cititorule, că la sfârșitul primei mele vacanțe de vară petrecută la țară, la conacul bunicii, la absolvirea clasei întâi (a mai prima domnule), concluzia devastatoare a fost una singură: incompatibilitățile dintre mine si bunica mea de la țară erau, în mod bilateral, categoric ireconciliabile. Respectiva vacanță inoubliabilă, din care, într-un mic moment de inspirațiune, am reușit să redau, în primul paragraf al compunerii, „episodul Marcela” (petrecut în chiar zilele de debut ale primului meu sejur mai consistent în mediu rural), a fost plină de evenimente si întâmplări cu încărcătură emoțională (în special exasperări) care au afectat diferit (în conținut) dar în egală măsură (ca intensitate) părțile, adică atât pe d-l Goe (aici de față) cât si pe a sa Mam’Mare. Spre binele ambelor părți s-a convenit tacit că este de preferat ca, pe viitor, eu si bunica să nu mai fim forțați de niște împrejurări ca acestea să con-viețuim în aceeași ogradă un timp atât de îndelungat. Alternativa de a-mi mai petrece vacanțele de vară la țară a ieșit (izbăvitor) din discuție. Poate că voi include unele dintre episoadele romanului foileton al acelei vacanțe cu năbădăi, în alte proze scurte, altădată, la apropont, aici pe Arca lui Goe. Pe moment pot să-ti spun, așa promoțional (doar tie, măi dragă cititorule), că Amintirile din Copilărie ale lui Creangă sunt dulci nimicuri pe lângă năzdrăvăniile petrecute în acea lungă vară fierbinte. Dar, cum timpul le rezolvă pe toate, după o oarecare vreme conflictele au fost uitate si/sau iertate, asperitățile netezite, punțile reconstruite si părțile reconciliate. După aproape trei ani, iar la vremea aceea trei ani erau enorm, practic o treime din întreaga mea viață de până atunci, forțat de niște împrejurări pe care nu mi le amintesc prea bine, am petrecut câteva zile la tară, în vacanța de iarnă dintr-a-IV-a, reușind să-mi uluiesc bunica si rudele (mătușile) de la tară cu cumințenia si buna mea creștere de acum. In fapt nu făcusem decât să le zic „săru-mâna tanti” mătușilor când veniseră în vizită, ceea ce lor li s-a părut a fi cu totul altceva față de „zâua bună moșică”, cu care erau gratulate de obicei. Mândră nevoie mare de un așa nepot cuminte si deștept, Mam’Mare a ridicat discret interdicțiile de ședere long term la conac, iar eu, mirosind rost de aventură si viață independentă (cu ieșire de sub tutela părinților) si intuind totodată felul în care pot gestiona relația cu bunica mea de luminoasă amintire, am consimțit să compătimim împreună în vara ce avea să vină fără vină. Si așa a fost. Aveam de petrecut circa o lună din vacanța mea de vară, în reședința macondiană a bunicii mele Buendia. După cum zicea si poetul, aici la țară, ale satului mari fete, fără ghete, ies la garduri pe înserat. Am trait aici într-o noapte niște fapte care m-au extaziat. Este desigur vorba despre seara în care am cunoscut-o pe Mara si apoi de zilele minunate care au urmat. (vom reveni cu amănunte după un scurt moment publicitar)… Să revenim!

Ochii ei sunt plini de umbra tăinuitelor dureri; Codrii se înfiorează de atâta frumusețe, Apele-ncrețesc în tremur străveziile lor fețe, Pulbere de diamante cade fină ca o bură, Scânteind plutea prin aer si pe toate din natură Si prin mândra fermecare sun-o muzică de șoapte, Iar pe ceruri se înălță curcubeiele de noapte.. Ea, șezând cu el alături, mâna fina i-o întinde, Parul ei cel negru-n valuri de mătase se desprinde: – Las” să leg a mea viață de a ta.. în brațu-mi vino, Si durerea mea cea dulce cu durerea ta alin-o.. Scris în cartea vieții este si de veacuri si de stele Eu să fiu a ta stăpână, tu stăpân al vieții mele. Si cum o privea sultanul, ea se-ntunecă.. dispare.

Așadar eram la țară. Ca-n poveste, zi de vară până-n seară. Noaptea se strecura pe furiș în cătun, precum mâna unui hoț într-un buzunar străin. Se cam făcuse, era deja…o noapte naltă, naltă, de la Heliade Rădulescu citire, cu zburători si cu puzderii de licurici si de scântei, o noapte înstelată ca o pictură în ulei pe pânză, realizată în anul 1889 de pictorul olandez Vincent van Gogh si expusă la Muzeul de Artă Modernă din New York, doar că nu în America, ci la noi la țară într-un sat mioritic autentic (după vorbă, după port, în cuget si-n simțire). Si oricum poza e moft. Ar fi trebuit s-o fi văzut natur. Io am văzut-o si uite ti-o spui si dumintale. Pe uliță copii, si țărani, la vatra lor, si orășeni, veniți în vacanță, în casa bunicilor (de Ionel Teodoreanu) nu se îndurau deloc-deloc să se retragă pe la conacele din bordeiele lor, preferând să lozească ciopor pe uliță… Doar că, desi sus pe cer stelele mijeau duium, jos, pe uliță, bezna era din ce în ce mai groasă, „la strada” ne fiind luminată nici de lampe gazoase si nici de becuri (care arse si ne înlocuite din grija primăriei, care sparte de dracii de copii cu praștiile)… Cum poveștile cu fantome, moroi, strigoi, stafii si alte sinonime erau la ordinea zilei si a nopții, bezna aceea neverosimil de neagră sporea fiorul spre culmi nebănuite. Si-atunci au înălțat copiii foc înfricoșat. In bula aceea de lângă foc, focul de pe ulița satului, universul observabil se întindea până hăt, la limita orizontului evenimentelor, însă foarte puțin. O lume mică. Atâta ținea lumea acolo, fix până unde reușea pâlpâirea focului să i-lumineze întunericul din noi. In rest nimic. Nimic nu mai exista pe lume, decât neant si stele. Si dacă ai fi vrut să pleci n-ai fi avut cum, n-ai fi avut unde, până nu venea bunică-ta cu felinarul să te ia acasă. Așa înghesuiți în jurul focului, aveam impresia că lumea este foarte vastă, în tot cazul completă, lăsându-ne să ne simțeam noi înșine în largul nostru. In lumina aceea am văzut-o pentru prima oară pe Mara, cu părul ei ce-l negru-n valuri, si cu niște sprâncene groase, arcuite peste niște ochi mari, întunecați, care o făceau neverosimil de frumoasă, străluminând în noapte la concurență cu focul. Timid, o tot furam din priviri, cu discreție, credeam eu, dar de fapt pe înțelesul tuturor, inclusiv al Marei. Curand cei îndrăzneți au început să sară peste foc, cu chiot. Apoi câte un băiat si câte o fată se luau de mână si săreau împreuna peste foc, prin foc, prin fum, prin spăngi, prin mii de baionete. Am tresărit când m-am trezit luat de mână de Mara, si-am sărit apoi râzând împreună, fără frică, fără preget, peste foc, până pe malul celălalt al întunericului. Astfel de noapte bogată, cine pe ea n-ar da viața lui toată? Dimineața m-a găsit treaz cu ochii pe pilaștri, în timp ce zorile se strecurau pe furiș în odaie, ca mine în visele iubitei mele adormite. (pauză de publicitate, Domident! La tine sau la mine? Oriunde).

Măi dragă cititorule, citind la rându-mi în tine, ca-ntr-o carte deschisă (scrisă în mandarină), pot presupune că-n imaginația ta, tu ești deplin edificat în privință episodului „Mara”. Neavând motive să mă îndoiesc de perspicacitatea ta, iau de bună această ipoteză, mai ales că nici nu-i cine știe ce mare lucru de înțeles în această evocare școlărească a entuziasmului juvenil care-l cuprinsese odinioară pe d-l Goe, în mod oarecum exagerat, în fata unor fapte (în fond) atât de puerile. Prin urmare pot spune așadar că apreciez cum se cuvine indulgența de care dai dovadă continuând cu lectura până atât de departe (?!), si, renunțând să te mai fierb în oală seacă, o să-ti livrez într-un scurt rezumat, direct epilogul episodului si deznodământul acestei povesti de dragoste ratate, înainte de a face un salt în timp, către episodul următor… Iată faptele: Peste zi, ca multi alți copii de la tară, Mara era ocupată cu felurite obligațiuni de familie în gospodărie. Ea, de exemplu, se ducea cu caprele. La păscut. Pe islaz, pe câmp, pe dealuri, în văzduh, în depărtate. Eu, fiind liber de obligațiuni, as fi putut s-o urmez pe coclauri (ca paj), dar asta ar fi fost un lung prilej de bârfe si de ipoteze… ceea ce as fi preferat să evit. Asa că a trebuit să fiu inventiv si să găsesc altceva. Bunică-mea nu avea capre, nu avea oi, nu avea vacă… Avusese ea pe vremuri (…) dar acuma nu mai avea decât găini, rațe si… o scroafă cu purcei. Găinile si rațele ieșeau din discuție așa ca m-am rugat de ea cu cerul si pământul să mă lase să mă duc cu scroafa si cu purceii la păscut. Spre surprinderea mea s-a lăsat convinsă destul de ușor, bazând-se probabil pe înțelepciunea nativă a scroafei, care oricum era capabilă să se întoarcă singura acasă, indiferent unde s-ar fi aflat pe raza comunei, în intravilan sau extravilan, așa încât, iată-mă, un prinț din levant îndrăgind vânătoarea, plecat în lume, la amiază, după un scurt instructaj, cu o turmă de mistreți la păscut. Să nu-mi pierzi vreun purcel, mi-a strigat bunica în urmă, că te jupoi si-ti pun pielea-n băț, pe gard, s-o ia tact-o acasă când o veni după tine. Scroafa, care oricum nu pleca nemâncată de acasă, era blândă si ascultătoare, mergând fără crâcnire oriunde as fi mânat-o eu. Se comporta cu mine de parcă i-as fi fost un frate mai mare. 🙂 Avand în pază o purcea așa docilă nu mi-a fost deloc greu s-o duc la păscut taman pe unde pășteau si caprele Marei, într-un cadru de altfel foarte potrivit continuării nevinovatei noastre idile. Ce făceam noi acolo pe câmp în timp ce purtam de grija caprelor si purceilor nu prea mai reușesc să-mi amintesc cu claritate (si nu văd ce rost ar avea să mă apuc să inventez acum, în absența inocenței de atunci, cine stie ce detalii, doar pentru a lungi pelteaua si a face compunerea si mai in/credibilă). Cert este că în fiecare seară eu si Mara ne întorceam spre casă ținându-ne de mână, iar caprele, împreuna cu scroafa si purceii, formând în bună înțelegere o singură turmă, mergeau în același ritm agale către sat. Ajungeam mai întâi la casa Marei. Ne luam la revedere zâmbind. Caprele o coteau la dreapta si intrau pe poarta deschisă de Sava (mama Marei, care se uita câteodată la mine cu o privire ce mi se părea cumva enigmatic de… galeșă), în timp ce scroafa ținea drumul drept înainte, știind ea bine unde este piua cu mâncare. Intr-o seară, după ce tocmai o lăsasem în urmă pe Mara si grăbeam pasul să ajung din urmă mica turmă de mistreți, m-am trezit de sus cu o mănă care m-a apucat de umăr si, întorcându-mă, l-am văzut pe tata, zâmbindu-mi. Am realizat că mersese probabil în urma noastră, venind pe drum de la stația de autobuz si că mă văzuse așadar de mână cu Mara cea frumușică. Venise să mă ia acasă. La oraș. Seara la cină, el si bunica au ciocnit câte un pahar de vin. Tata a ridicat paharul si înspre mine si mi-a zis: „Noroc si tie boierule!”, iar apoi a continuat râzând: „Si boierule zici că te-ai făcut porcar?” „Si căprar” a adăugat bunică-mea, pusă pe șotii. „Are grija de caprele Savii”. Eu mă făcusem roșu ca racul si mut ca peștele. A doua zi dis de dimineața, cu rucsăcelul în spate, am pornit-o împreună cu tata spre autobuzul care trebuia să ne ducă la gară. Când am trecut pe lângă casa Marei, văzându-mi privirea atrasă magnetic spre geamul ei ce strălucea, tata a murmurat, parcă mai mult pentru sine: „Lasă mă, că dacă n-am luat-o eu pe Sava, n-oi lua-o tu pe fata Savii.”. Mara a fost prima fata cu care m-am ținut de mână.

Terțio: Luminița era blondă. Atingerea extrem de fugară a destinelor noastre, prestabilită probabil încă de la Big Bang, s-a produs (tot) la țară, în vacanța mea de vară de după clasa a-VII-a, după alți trei ani, plasați strategic în epopee, după precedenta întâmplare menționată în proza de mai sus. Eram eu pe atunci, care va să zică, un soi de elevul Dima (dintr-a șaptea), cu dispensă, al unui Drumeș rural si naiv (el însuși un soi de Coeilho si mioritic si avant la lettre)… care anticipa inocent faptul că viață e prea scurtă pentru a fi irosită cu căutarea răspunsurilor si că e preferabil să te bucuri la maxim de întrebări... când… din senin, fără nicio premeditare, întâmplarea mi-a scos-o în cale pe Luminița. D-ei era cu un an, ba chiar cu doi ani mai bătrâna decât mine, căci tocmai terminase clasa a-VIII-a, după ce reușise performanța notabilă de a fi fost repetentă într-a-VII-a… După felul în care se maturizase la trup însă, nu era doar cu doi ani mai mare, ci cu vreo 7-8 cel puțin, ne deosebindu-se notabil de tinerele femei ale comunei. Încă de la prima noastă întâlnire m-a pupat cu nesaț pe gură… din greșeală. Se aciuase, ca practicantă presupun, într-un cârd de lelițe si mătuși care umblau în turmă prin sat. Eu de-acuma, fiind băiet păduri cutreieram, așa se face că odată venind de la magazinul sătesc am dat nas în nas cu cârdul de fomei. Una dintre ele era o mătușa de-a mea, care, dând cu ochii de mine, a respectat întru-totul ritualul practicat la întâlnirile dintre rubedenii, care se lăsă musai cu efuziuni, îmbrățișări si pupături până la bălire. Problema a fost că odată ce ea a dat tonul la pupat, toate celelalte lelițe s-au simțit obligate să continue procedură, luându-mă si ele pe rând la același tratament. Toate. Si, cu voia d-voastră, ultima pe listă, tânăra practicantă Luminița, care, ne mai având loc să mă pupe pe obraji (plini deja de salivă), m-a pupat drept în bot, năucindu-mă. Asa năuc cum eram, n-am reușit totuși să nu observ perechea ei de sâni care se zbăteau liberi de orice constrângeri pe sub o bluziță înflorată. Teoretic aș putea să mă opresc cu povestea aici, declarând penibil, senin si ritos că Luminița a fost prima fata care m-a sărutat pe buze (nu, nu era), pentru a consemna astfel primul sărut, despre care se zice nu se uită, doar că… vorba ceea, teoria ca teoria, practica ne omoară, altele fiind premierele intermediate de d-soara Luminița dint-o vară demult, departe. A doua întâlnire cu aceeași Luminiță blondă si apetisantă s-a consumat în chiar perimetrul intravilan al reședinței mele de vara. Bunică-mea tocmise oameni la prășit în grădina din deal, de lângă casa, în care plantase porumbi, probabil în amintirea vremurilor în care planta porumbi la câmp, pe terenul devenit cu mult timp în urmă al colectivului. După câte se pare Luminița era nelipsită de la aceste activități, la care însă nu se omora cu firea dând cu sapa, ci găsindu-si alte rosturi mai plăcute si mai blajine în grup. In genere, pentru „ziua-muncă” oamenii primeau o sumă de bani, două mese si de băut (țuica si vin)… Dimineața Luminita își lua în primire rândurile care formau o normă, ca toți ceilalți, dar în scurtă vreme lăsa baltă prășitul si se îndeletnicea cu adusul apei si cu cântatul… Da, da… Alții preluau rândurile Luminiței, si în schimb ea le ceda acelora toată băutură (țuica si vinul), luându-si pentru ea doar banii cuveniți pentru „ziua-muncă”. Ca toata lumea să fie mulțumită si fericită Luminița trebuia să presteze activități folclorice si să cânte la cerere (repertoriul cunoscut, fără acompaniament) la prânz, la cina si în pauzele de băut apă, ceea ce ea si făcea cu mult zel si cu mare plăcere, spre încântarea publicului… din care cu onor făceam parte. Una dintre melodiile de succes era ceva gen „Să-mi dai bade gura ta” (ori „Dă-mi neicuță gura ta”, nu-mi amintesc exact, așa că las asta la alegerea ta). Ca orice artist care se respectă, Luminița căuta, în timpul prestației artistice, suportul si contactul vizual al publicului, întâmplarea făcându-mă pe mine victima potrivită, în tot cazul mai potrivită decât pe alți spectatori (care femei, care bărbați însurați)… pentru a fi luat la ochi în timpul intonării imnului. Insistența nevinovată cu care ea îmi căuta privirea, probabil din postura mea de ființa cea mai inofensivă-n peisaj, în timp ce trilurile cu tonuri ultra-înalte solicitau intempestiv sărutări, mă rușinau peste poate, făcându-mă să evit contactul vizual si cobor privirea ceva mai jos, taman până în mirifica lume a celor două splendide țâțe. Luminița era volubilă si vorbăreața așa că am aflat că e vecină, gard în gard, cu vărul meu Titel, si că dacă vin în vizită pe la el, musai să ne vedem si să mai stăm de vorbă. Ceea ce am si făcut. 🙂

Vărul Titel era, probabil, cea mai plictisitoare si mai anostă creatură dintre toate rudele mele din emisfera nordică, o ființă cu care eu unul nu reușeam niciodată să întrețin vreo conversație mai lungă de cinci minute, motiv pentru care, în genere, îi si evitam, pe cât puteam compania. In mod miraculos însă, nu se stie cum, omul a devenit așa deodată, peste noapte, frecventabil, încât, una-două, plecam de-acasă ca să-l vizitez. „Un’ te duci mă?” mă chestiona bunică-mea. „Mă duc pe vale pe la vărul Titel„, îi răspundeam eu, din mers. „E-eee...” zicea bunică-mea-n urma mea, „Nădejdea aia vezi să nu te bage Luminița-n sân, că te mai scoate la primăvară. Ori vezi de poate te-o scoate văru-to Titel, dacă intri la ananghie„. „Ce ananghie … ???” mai ziceam eu în gând…văzându-mi repede-repede de drum. Ce s-o mai lungesc cu vorba, vizitele pe la varul Titel, mi-au dat ocazia să mă întâlnesc cu Luminița si să ne spunem noi așa… câte-n lună si-n stele, în conversații – altminteri complet nevinovate, fără nicio implicare romantică sau erotică (țin să precizez, știind bine că voi înșelă astfel așteptările a unu-doi dintre cei trei-patru cititori abonați la serial) – conversații din care bineînțeles că nu-mi mai amintesc absolut nimic. Tabula rasa. Îmi amintesc doar că Luminița era mereu veselă si volubilă si că râdea întotdeauna cu gura până la urechi de toate pe care i le înșiram eu pe acolo, făcându-mă să mă simt extrem de amuzant, si… mai țin minte desigur si că-mi tot fugea privirea către inoubilabilele ei țâțe, stând (vai mie), mai mereu, cu ochii pe ele, ca pe butelie, un fapt pe care Luminița, aparent, nici că-l observa… sau de care nu se sinchisea. Ei bine cetățene cititor, de fapt, cam pe aici voiam să te aduc cu vorba. Cum-ne-cum, vacanța se apropia de sfârșit si așa a venit si ultima zi de stat la țară, prilej nimerit de a mai trece odată pe la ruda mea, pe la bunul meu văr Titel, pentru a-mi lua, cu tristețe, la revedere… de la el, de la unchiul si de la mătușă-mea. Mai să mă prindă seara luându-mi la revedere. La plecare am băgat de seamă că speranțele mele n-au fost în zadar si că, absolut întâmplător, Luminița era si ea la poartă, șezând pe bancă. Am trecut să-i spun si ei la revedere si alte lucruri, înaintea de a mă întoarce glorios în lumea mea (pentru a deveni, de-acuma, eee, „elevul Dima dintr-a-VIII-a”, altceva). Cu un aer oarecum solemn Luminița m-a poftit să mă așez lângă ea pe bancă. Ne-am luat cu vorba până s-a-nserat… si atunci, în timp ce eu spuneam cine stie ce non-sensuri, gesticulând cu mâna prin aer, Luminița m-a prins de braț cu ambele ei mâni si, râzând cu gura până la urechi, exasperată probabil de cât mă benoclasem în gol toată vara la țâțele ei, mi-a băgat mâna mea în decolteul ei, amuțindu-mă, în timp ce-mi simțeam degetele frumos fulgerate de niște sâni tari si rotunzi. Au fost aceia primii sâni cu care mâinile mele mirate s-au jucat într-o atingere electrică.

Acuma că ti-am povestit si tie întâmplările astea, extrase cu schepsis din haos si uitare, pe motiv de potrivire cu un tipar anume (!), parcă-parcă le simt eu însumi încărcând-se de emoții noi, întregind-se cumva. Rigoarea literară m-a forțat să inventez o oarecare ordine si să sugerez (așa de amorul artei) tâlcuri pe care nu le-au avut atunci, odinioară, în degringolada unei actualități repede curgătoare, mult mai vaste si mai cuprinzătoare decât s-ar putea reda în prozele menite să calomnieze realitatea. N-am mai avut demult de-a face nici cu personajele Marcela, Mara, Luminița, nici cu noțiunile omonime respective, nici aievea în vreo realitate palpabilă, nici pe vreun traseu interior al mintii, imaginile lor schematice reconstituite aici, fiindu-mi si mie aproape la fel de proaspete si de inedite ca si tie, măi dagă citititorule. Asistând, ca si tine la felul în care niște persoane improbabile (Marcela, Mara, Luminița) s-au transformat fără voie, în personaje pe arcă, parcă mă încarcă un soi de curiozitate retroactivă în privința lor. Mi-ar plăcea să știu (așa ca prin minune) ce se va fi întâmplat cu ele, cum le-o fi fost aventura vieții de până acuma, ce fel de ființe or fi devenit între timp… Au familii, povesti, drame, concepții…? Cine stie! Epilog: va urma.

Mai Madrid Rapid

Printr-un terț tainic inclus, plănuisem, eu fan Djokovic, în tandem cu un fan Nadal, să ne întâlnim în mai la Madrid rapid pentru a-i vedea, noi doi, fanii împreună, pe cei doi monștri sacri ai tenisului, Nole si Rafa… acuma la spartul târgului, până nu-i impinge valul pe tușă, pe un țărm uitat de mare. Dar deh, socoteala de-acasă nu se nimerește cu cea din târg… mai ales când entropia lucrează cu interpuși prin dureri de oase si dureri in cot. Așadar nici Nadalozaurul, nici Djokozaurul, parcă prin consens mutual, n-au binevoit să se prezante la exerciț si să vină anul acesta (2023!!!) în colbul roșcat de la Mutua, lăsându-i pe strumfi si carațevi să-si facă de cap. Dar măcar, în lipsa lor, i-am văzut la lucru pe zeii cei tineri, Alcaraz si Tsitsipas… Si chiar si pe Iga. O văzusem pe viu pe Serena, trebuia văzută si Iga… nu? Oricum Madridul în mai e o încântare… Cu sau fără tenis. Voi reveni poate cu cronici, poze si detalii…

Deocamdată iată-i pe cei doi mari absenți (când erau mici):

Of, oh, update: Timpul trece în mod categoric mai repede decât pot eu să mă a/țin la el, așa că un turneu de tenis master (nici măcar mare slam) își consuma repede actualitatea, retrăgându-se rapid în uitare si desuetudine. Cine-si mai amintește săptămâna asta de turneul de săptămâna trecuta? Ducă din luncă si cam nimeni altcineva. Dacă n-am apucat să livrez cronici sportive ad-hoc, de la fața locului, întocmai si la timp, acum cu siguranță că as strica orzul pe gâște cu un asemenea gen literar lovit de nulitate, întrucât în contextul dat (si ne luat) astfel de dări de seamă ar fi fiind deja anacronice, tardive si depășite de evenimente, cu atât mai mult cu cât, deja, toate drumurile duc la Roma…Poate însă că niște scurte note recapitulative cu deliciile memorabile ale masterului Mutua de Madrid sa fie ceva mai potrivite întâmplătorului vizitator si mai la îndeamnă autorului din personaj.

Note (de trecere) prin Madrid…

1. Nole si Rafa n-au venit în praf si zgură la Mutua. Când motanii nu-s acasă șoarecii joacă pe masă. Întâmplările cancan de bază (de consemnat in istoria cu picanterii) ar fi în principal cele care-l au in centrul atenției pe Jan-Lennard Struff, în postura sa de lucky loser. D-l. Struff n-a câștigat niciodată niciun turneu, iar la Mutua Open Madrid, venit la mica ciupeală, a mâncat bătaie încă din calificări de la Aslan Karatsev… doar că, în loc să plece firesc acasă, ajutat de niște fluctuații cuantice care au sfidat logica, omul a avut noroc la tragerea la sorți fiind extras din urnă pentru a completa lista participanților marcată (si așa) de absente notabile… De parcă asta nu era deja o realitate alternativă destul de improbabilă, omul, care poate fi nimicit dar nu învins, a ținut-o langa până în finala competiției , învingându-l pe parcurs pe „labilul” Tzitzipasos si chiar pe învingătorul său din calificări, nimeni altul decât Aslan Karatsev… într-o semifinală pe care nimeni n-ar fi anticipat-o. La tenis nu se întâmpla prea adesea ca aceeași doi jucători să se întâlnească de două ori in aceeași competiție… 🙂 Eeee… Uite că se poate… Mult n-a lipsit ca dl lucky looser să si câștige trofeul…

2. Pe durata competiției s-a întâmplata ca unii jucătorii (2) sa-si serbeze aniversarea zilei de naștere. Pe 5 Mai Alcaraz a împlinit 20 de ani (gata, nu mai e teenager), iar Sabalenka a împlinit 25 de ani. Organizatorii le-au oferit torturi. Dar… dramă, nedreptate si discriminare… Tortul lui Carlos a fost mult mai mare si mai frumos decât al Arynei… De ce tovarăși? De ce? ¿por qué? Amândoi sportivii erau la fel de mari, aflându-se ambii/fiecare pe locul doi în clasamentul mondial, la fete si respectiv la băieți. De ce să fie tortul bărbatului mai mare decât al femeii? Misoginism si discriminare… Gestul „mitocanilor” spanioli n-a trecut neobservat așa încât marea jucătoare de pe tușă Bianca Andreescu (aceasta Eugenie Bushard supraponderală), ne suportând nedreptatea, si-a etalat revolta feministă în niște comentarii liber exprimate. Iată așadar avantajele libertății de exprimare. Na acuma. Ne ajuta să vedem din prima cine-i prost (ori proastă)…

3. Pe 5 Mai (Cinco de Mayo) spaniolul Carlito (Alcaraz) a împlinit 20 de ani sub auspicii foarte favorabile. A avut meci in turneul de Master Mutua Open Madrid (acasă), si a câștigat partida împotriva lui Borna Coric, în fata unui public numeros si entuziast. In final a primit un tort imens, iar întregul stadion i-a cântat in cor „multi ani trăiască” (Feliz cumpleaños). Omul (de 20 de ani) a tăiat tortul si a mușcat din felia de tort in aclamațiile suporterilor săi. Momentul a fost într-adevăr emoționant. (In mod bizar Bianca Andreescu n-a avut nimic de zis despre faptul că publicul a fost mult mai entuziast vizavi de această aniversare decât a fost față de aniversarea Sabalenkăi, o fată din Belarus):

4. După câte se pare transferul simpatiei publicului de la Rafa la Carlito decurge fără incidente si fără drame. C-așa-i în tenis. Regele (Spaniei) a murit. Trăiască regele (Spaniei). Probabil că punctul culminant al acestui transfer se va petrece la Paris (în lupanare), pe zgura cărămizie a Roland Garros-ului. Se anticipează agonie si extaz… Păcat că nu se găsește (încă) niciun artist fotograf care sa realizeze o poză simbolică cu Rafa si Carlito într-un schimb de ștafetă, precum cel dintre Diego si Lionel:

5. De altfel madrilenii par a fi destul de imuni în față virusului corectitudinii politice si n-au complexe să-si manifeste aceasta imunitate. Spre deosebire de alte metropole care găzduiesc turnee de tenis la care organizatorii se străduiesc să aleagă copii de mingii de toate felurile (inclusiv obezi), cei din Madrid n-au ratat ocazia de a proceda în mod diferit. La meciurile băieților, copiii de mingii erau niște copile, fără excepție suple, sexy, elegante, iar la meciurile fetelor, copii de mingi erau (tot fără excepție) niște băieți înalți, chipeși, eleganți:

… Si nici publicul nu-i mai breaz… Meciurile vin la pachet așa că atunci cand cumperi bilet sunt incluse mai multe partide. Intr-una din zile, de exemplu, în deschidere jucau Tsitsipas (locul 5 in lume) cu Struff, iar apoi Iga Swiatek (locul 1 in lume) cu Veronika Kudermetova. La primul meci stadionul a fost aproape plin, dar de îndată ce s-a terminat partida băieților, înainte să înceapă meciul fetelor, stadionul aproape că s-a golit. Desi aveau inclus pe bilete si meciul fetelor, cam două treimi dintre spectatorii spanioli au ales fără complexe că mai bine se duc la o bere, încă înainte de a vedea cum e jocul. După primul set s-au mai topit jumătate din cei rămași. In tarile „civilizate” (cu public bine educat/dresat) nu se manifestă chiar așa de categoric acest gen de alegeri libere. 🙂

Foto ghicitoare

Oricine poate emite presupuneri, ipoteze, comentarii despre aceasta imagine si contextul din care a fost extrasă… Cei inventivi sunt invitați sa facă interpretări simbolice despre sensurile si/sau semnificațiile posibile ale acestui mic fragment de lume… Dezlegarea, cândva în viitor…

Toate curg !

Vorba poetului, noi vrem Pământ, dar nu numai. Vrem etrece, vrem evine. Bine, bine, dar de unde le luăm, tu te-ntreabă si socoate. Ce? E rău? Si ce? E bine? Etrecele si evinele cele mai bune sunt deja luate de alții. Din haos, doamne… si domnițe… trecute vieți, trecute fițe… de-a pururi clipa cea de azi, iar timpul crește-n urma ta! Fotonule te-ntuneci?

Când exiști timpul trece foarte repede. Când nu exiști, nu trece deloc. Entropie zero. Că știți si voi cum e…

Dar, căci dar din dar se face iadul, pe drumul pavat cu bune intenții, să ne întoarcem la oile noastre. Câmpu-i alb, oile-s negre. Materia întunecată e transparentă (inodoră, incoloră, insipidă, translucidă și stupidă și aproape inutilă)… Așadar si așa deci era vorba despre veșnica prăbușire, cu gravitațientropia pe gravitațientropie plutind, cvasi-etern si semi-permanent. Dacă-ti mai amintești, cu memoria-ti de elefant, în ciuda amneziei ineluctabile, pe drumul reconcilierii profanului cu relativitatea generalizată si găurile negre (niște bile) ajunseserăm (în foileton si epopee) la gravitația după Einstein, ilustrată în poze cu spațiul-lighean, căruia îi găsisem deja două hibe majore, AICI si AICI. E timpul s-o livrăm și pe a treia, cea mai grea, în atenția prea cinstitului cititor citit și unic (sper) al Arcei lui Goe.

Există trei aspecte (mari așa si late) în care sunt acumulate confuzii, în acest gen de ilustrări grafice:

1 (unu)

1. Primul „neajuns” ar fi fiind că imaginile de acest gen au darul de a escamota definițiile noțiunilor spațiu si timp (după cum am mai menționat cu mai multe înflorituri AICI).

2 (doi)

2. Al doilea neajuns este acela că acest gen de reprezentări grafice 2D+1 induce ideea (greșită) de extra-dimensionalitate, sugerând că, în acord cu Teoria Generalizată a Relativității, gravitația ar produce deformarea spațiului 3D în raport cu o a patra (extra)dimensiune spațială. (Ceea ce nu-i corect după cum am mai menționat cu mai multe înflorituri AICI.)

3(trei)

A treia si cea mai gravă confuzie pe care o conține acest gen de ilustrare grafică (de data aceasta dimpreună cu teoria per se) este faptul că sugerează o situație statică, eternă, constituind un model matematic si grafic care nu redă în niciun fel vreo evoluție, vreo ieșire din situație, vreo remediere a întâmplării, o anulare a ei. Pe baza acestei teorii, în cadrul unui model de univers foarte simplificat, care n-ar conține decât un singur obiect, cu o masă oarecare, plasat într-un spațiu infinit, acesta ar turti un pic spațiul în preajma sa si… gata. Asta ar fi fiind totul pentru totdeauna. Adică am un spațiu infinit, gol, în care aduc (de undeva, nu contează cum si de unde) un obiect cu o masă m, îl plasez la fața locului, iar acesta produce (pe cheltuiala lui), cu viteza luminii, o deformare (a spațiului si timpului), care se propagă etern în spațiu si timp… la infinit, … nimic altceva ne mai întâmplând-se de la sine. Masa m (s-ar conserva) si ar rămâne „acolo”, dimpreună cu distorsiunea spațiului în preajm ei, cu o anumită curbură, dată, fixă, invariabilă (mai mare sau mai mică, în funcție de masa m a corpului), pentru totdeauna, în infinit. Acest lucru este foarte puțin probabil. Nimic nu se întinde până la infinit si nu durează până la infinit. Vă amintiți teoria sărmanului sir Isaac Newton? In baza teoriei sale, gravitația ar fi făcut ca două corpuri cu masă să graviteze etern unul în jurul altuia, pentru totdeauna, constituind un perpetuum mobile. Aparent, în baza unor observații si măsurători limitate, lucrurile păreau a se întâmpla chiar așa. Extinzând aria spațio-temporală a măsurătorilor s-a constatat că ideea de perpetuum mobile gravitational este o simpla iluzie… si că de fapt, în timp, foarte lent, sistemul respectiv își consumă (prin disipare) energia, obiectele prăbușindu-se unul în altul si încetând să mai orbiteze. Ceva trebuie să se întâmple si cu masa aceea m, care nu va fi capabilă a fi în stare să țină spațiul deformat pentru totdeauna. Faptul că acum scena ne apare a fi una statică, cu un corp si un spațiu aflate într-un echilibru etern, este o simplă iluzie, rezultatul inabilității de a face observații si măsurători la o scară si mai extinsă, cu o precizie mult mai mare. In scena aceasta descrisă de către teoria generalizată a Relativității nimic nu curge. Totul stă. Probabil că nu-i deloc așa. Probabil că deformarea aceea denotă de fapt o curgere, iar scena nu este una statică, cum ni se înfățișează ea in aparență, ci foarte dinamică si curgătoare, implicand o curgere pentru a cărei observare nu suntem încă apți. Mai degrabă decât a distorsiona static spațiul, gravitația (din preajma corpurilor cu masă) îi imprimă spațiului (??!!) o curgere (mult mai ușor de sesizat, conceptual, în interiorul găurilor negre). Iar dacă ceva curge, nu va putea s-o facă așa la infinit, pentru totdeauna, epuizându-și, mai devreme sau mai târziu, resursele ontologice. O teorie completă a gravitației trebuie să fie capabilă să explice felul în care se presupune c-ar evolua sistemele afectate de gravitație, până la consumarea fenomenului, de la starea inițială, până la cea finală, în care nu mai poate fi observată si detectată vreo urmă de gravitație. Orice alt gen de teorie este doar parțială, mai bună decât precedenta… dar atât…

Flooorin, file de poveste

Florin Călinescu s-a retras din televiziune în anul 2018, după ce a fost prezentatorul emisiunii „Românii au talent” timp de șapte sezoane. Motivele exacte pentru retragerea sa nu au fost făcute publice, însă într-un interviu acordat în 2019, Călinescu a declarat că și-a dorit să-și dedice mai mult timp familiei sale și activităților sale artistice, precum stand-up comedy și actorie. El a mai adăugat că a simțit că a făcut tot ce a putut în televiziune și a simțit nevoia să exploreze alte domenii.

Emisiunea „Chestiunea zilei” a fost difuzată timp de 27 de ani în România, între anii 1990 și 2017. Ea a fost produsă și difuzată de postul de televiziune public TVR și a fost una dintre cele mai longevive și influente emisiuni de dezbateri din istoria televiziunii românești. Emisiunea a abordat o gamă largă de subiecte sociale, politice și culturale și a fost prezentată de jurnaliști de renume din România. In afară de Flooorin Calinescu – file de poveste, în emisiunea respectiva s-a remarcat si un oarecare Mistrețu (între timp neantizat prin anonimizare)

Astăzi Fooorin Calinescu creste porci, în pofida intențiilor optimiste declarate nonșalant in 2019, referitoare la stand-up si actorie. Singura parte care s-a concretizat dintre promisiunile făcute în 2019 a fost cea referitoare la explorarea unor domenii inedite, precum domeniile deținute de către marele actor pe Arges in jos si pe Amazon în sus. In realitate Florin Calinescu s-a retras într-un sat din Brazilia, unde îi învață pe băștinași teoria stringurilor si chain block, contra cost. In timpul său liber dl Flooorin încrucișează babiruse cu pecari, pe care apoi îi sacrifică în vederea obținerii unor produse derivate (jumări si șorici) cu care întreține un fast food în cartierul Botafogo din Rio de Argeș. Recent Florin a anunțat public faptul că a renunțat la capre, despre care a afirmat că nu s-ar fi integrat social în Ferma Animalelor sale, ținându-se (mai mult) de rele, așa încât pe domeniile sale nu se mai vede nici picior de capră, cu excepția unei capre de lemne, care este altceva.

Așteptăm cu nerăbdare noutăți virtuale pe canalele social-media de la noul anturaj al artistului…

Acuma că tot suntem pe cale să fim deposedați brutal si abuziv de relevanță (bruma noastră de relevanță antropologică) de către instanțieri algoritmice antropomorfe inteligente si artificiale (ceea ce se va întâmpla în mod natural, dacă nu ne-o lua partea corectitudinea politică si/sau partidul comunist chinez, ar trebui să începem să ne uitam după alte criterii de in/validare cu care să ne apreciem unii pe alții (noi intre noi, foștii umani). Mult mai mult importantă în ecosistem decât bunăvoința, altruismul, compasiunea, inteligența, erudiția, talentul, umorul, empatia, (sau opusele acestora), va deveni naturalețea. Faptul de a fi fiind „omul potrivit la locul potrivit” va deveni dintr-o dată mult mai important decât până acum în mediile de socializare virtuală. Tendințele firești de epatare se vor deprecia si mai tare… demonetizându-i total pe cei care si-au făcut până acum un rost din a încerca să pară ceea ce nu sunt (ci altceva). Abilitatea fiecăruia de a se auto-evalua decent, de a se auto-accepta si etala în consecință, firesc, natural, autentic (fără mimă si mimetisme) va fi la (si mai) mare preț. In materie de mimat vorbirea, inteligența, erudiția, talentul si umorul, se vor găsi entități supradotate în acest sens, cu care numai proștii si ridicolii absoluți or îndrăzni să se întreacă… însă fără șanse.

In acest context vin si te întreb (bunăoară pe tine), ce s-ar putea spune despre Florin Calinescu (în ansamblul instantzierilor sale polimorfice de-a lungul ultimilor 30 de ani)? A fost sau n-a fost dl. Florin Călinescu omul potrivit la locul potrivit? Aceasta-i întrebarea zilei. (A se goli după clătire).

Nai! Panta Rhei.

Anamfívola, panta rhei.

… sau altfel spus, în traducere liberă  :

Ce se întâmplă în Vegas NU rămâne în Vegas !

Rămâne să ne lămurim mai încolo, poate pe parcurs (sss), ce-i cu tălmăcirea zicerii lui Heraclit ori (sss) nu. Pe moment, cred că ar fi, în fine, oportun să facem o listă cu inadvertențele, inexactitățile, confuziile sau chiar cu greșeli grosolane, strecurate, mai mult sau mai puțin subtil, în pozele care ilustrează gravitația în lumea lui Albert, precum acestea două:

Există trei aspecte (mari așa si late) în care sunt acumulate confuzii, în acest gen de ilustrări grafice:

1 (unu)

1. Primul „neajuns” ar fi fiind că imaginile de acest gen au darul de a escamota definițiile noțiunilor spațiu si timp (după cum am mai menționat cu mai multe înflorituri AICI).

2 (doi)

2. „Realitatea” „geometrică” descrisă matematic de către ecuațiile lui Albert Einstein nu poate fi riguros redată vizual/grafic în spațiul 3D, ne pretându-se la așa ceva. Savanții si majoritatea spectatorilor acestor reprezentări știu desigur că aceasta este doar o „simplificare” abruptă care să facă posibilă o ilustrare grafică. Solicitarea implicită pe care ne-o face nouă (martorilor) aceasta ipoteză grafică „simplificatoare” este aceea de a ne imagina si accepta (pe moment) că spațiul ar fi fiind nu 3D (tri-dimensional) ci 2D (bi-dimensional), nu un volum, ci o arie, plană, plată… Aceasta ipoteză simplificatoare ne îngăduie să ne închipuim mai departe cum s-ar face că prezența unui corp cu masă produce deformarea acestui plan… în direcția celei de-a treia dimensiuni, ceea ce, nu-i așa?, poate fi vizualizat si înțeles. Din păcate aceasta este o „înțelegere” plătită scump prin adâncirea si perpetuarea altor confuzii. Cu voia prea-cinstitului cititor citit si unic al Arcei lui Goe mi-as permite să fac o trecere în revistă a limitărilor acestui model nu doar simplificat, ci pur si simplu greșit (si când zicem greșit ne referim strict chiar la raporturile desenului cu ecuațiile matematice ale conului Einstein, iar nu la vreun raport – corect sau incorect – pe care l-ar avea aceste caricaturi cu zisa sau așa zisa „realitate obiectivă”).

Primul detaliu pozitiv al acestei reprezentări ar fi fiind acela că ne sugerează, vizual, faptul că gravitația nu este fenomen localizat strict la nivelul corpurilor si propagat misterios si instantaneu de la un corp la altul, ci că este un fenomen distribuit în vecinătatea corpurilor, într-un mediu cu o anumită „materialitate” si care suferă niște alterări ca urmare a prezenței corpului cu masă, iar entitățile în mișcare, aflate prin zonă, care resimt gravitația, resimt de fapt alterările locale ale mediului (cel dotat cu o anumită materialitate, si botezat abuziv, în virtutea inerției semantice, continuum spațio-temporal).

Al doilea detaliu „de bine” al acestei re-prezentării a efectelor gravitației este acela că oferă anumite indicii cantitative asupra faptului că traiectoria liberă a unui corp/ușor prin spațiu între doua puncte oarecare (A si B) este mai lungă atunci când în apropiere se găsește un corp masiv (care distorsionează „continuumul spațio-temporal”) decât în cazul în care în zonă nu se află corpuri cu masă. Cititorul cel isteț își poate imagina cu ușurință că dacă din poza a doua de mai sus s-ar elimina planeta, atunci micul lighean, care ilustrează spațiul, si-ar reveni la forma plană, si tot caroiajul acela curbiliniu ar redeveni o rețea pătratică. Un corp mic (precum sonda spațială din poză) care s-ar deplasa de la stânga la dreapta în acest peisaj, între doua puncte fixe A si B, ar urma o traiectorie rectilinie. Păstrând în minte acea traiectorie, si plasând planeta înapoi în peisaj, rețeaua pătratică s-ar de deforma ca-n poză, iar vechea traiectorie ar deveni curbilinie si, în mod evident, mai lungă. Presupunând că sonda respectivă este dotată cu instrumente de măsurare a distanței pe care o parcurge, măsurătorile ar arăta că sonda a avut mai mult de mers între aceleași puncte A si B trecând prin preajma unei planete aflată pe-acolo, decât dacă n-ar fi fost nicio planetă prin zonă. Cu cât ar fi fost acea distanță măsurată mai lungă? Păi, dacă poza ligheanului ar fi fiind făcută cu acuratețe (respectând proportional masa planetei si formulele lui Albert cel viteaz) sporul de distanță măsurat de instrumentele de pe sondă, ar fi tocmai cel rezultat dintre linia dreaptă între A si B si lungimea pe curba în care a fost deformată (alungită) traiectoria pe suprafața curbată din poză. Verdict potriveală. Poza vrea să spună că, strict în privința lungirii traiectoriei sub influența gravitației, lucrurile se petrec ca și când, planul în care se mișcă corp/ușorul s-ar deforma în direcția perpendiculară pe plan. O analogie care se termină aici. Traiectoria a/pare a fi fiind mai lungă exact în măsură în care curba este mai lungă decât linia dreaptă. Ca si cum. Adică că dacă traiectoria s-ar curba asta ar produce chiar diferența de lungime măsurată pe traiectoria corpului. Un oarecare savant (handicapat!) zicea că savanții lumii știu bine merci că nu este vorba de nicio deformare a „spațiului” în acest „ca si când”, mai degrabă metaforic, fiind aceasta cea mai sexy si mai la îndemână metaforă explicativă. Nimic altceva. Da. Curbarea spațiului (?!) ar justifica a/lungirea traiectoriei unui corp prin zone cu gravitație… dar… faptul că „un ceva” (imaginat) ar putea fi justificarea „unui ceva” observat nu-l face musai să fie singura justificare posibilă sau cea „adevărată”. Ipoteza seducătoare a „deformării spațiului”, este o condiție „suficientă” (acoperitoare) dar nu „necesară” (obligatorie), în tentativa de a modela gravitația pe înțelesul omanacilor. Si mă adresez aici acelora care știu cât de cât cum devine treaba cu necesar si suficient în „materie de logică„. Punând la socoteală că metafora asta cu alungirea spațiului este singura care le-a venit în minte savanților de după Einstein citire, nu e de mirare că astfel de poze cu ligheane s-au proliferat ca ciupercile după ploaie, alimentând omenirii confuzia si prejudecata că golul-si-vidul înseși fac fente geometrice prin spații.

Epuizând lucrurile „de bine” din modelarea grafica în discuție, să trecem la cele „de rău”. Principalul fapt „reprobabil” care decurge din aceasta reprezentare grafică este acela că-i induce privitorului ideea că aceasta poză simplificatoare este efectul faptului că nu putem face desene în 4D, care să ne arate adevărata situație. Cei mai multi își imaginează c-ar mai fi fiind (subînțeleasă) încă o dimensiune (a spațiului, a patra, nu timpul) în discuție, în raport cu care s-ar deforma spațiul 3D (tridimensional), analog cu felul în care se deformează (în poza) spațiul 2D (bidimensional)… Ceea ce este totalmente fals, greșit, eronat, în raport cu Teoria Generalizată a Relativități a lui Albert Einstein. Aceasta teorie nu necesită, nu presupune si nu propune existența celei de-a patra dimensiuni spațiale în care să aibă loc să se deformeze spațiul 3D. Nici vorbă de așa ceva. Poza cu ligheanul sugerează, în mod eronat, că deformarea spațiului s-ar face în direcția unei extra-dimensiuni spațiale, ceea ce teoria gravitației lui Einstein nu pretinde. Probabil că spectatorul naiv ar fi fiind îndreptățit în acest punct să (se) întrebe uimit: Bine frate, dar atunci cum si în ce se deformează spațiul? In el însuși? Cam da. De-or exista curioși în privința asta om dezbate în comentarii si maieutici bizare si atrăgătoare. Altminteri nu.

V-as aminti însă că, în acord cu Legea lui Cunningham, cea mai bună modalitate de a obține un răspuns corect pe Internet nu este să pui o întrebare, ci să postezi răspunsul greșit.

3 (trei)

Va urma. La punctul 3 se va lua în discuție partea cea mai gogonata a modelului grafic al gravitației, strecurată în acest gen de poze, si care are darul de a expune felul în care „infinitul”, inclus involuntar în teorie, decredibilizată teoria însăși. Orice teorie științifică ce nu este capabilă a fi în stare să se debaraseze de infinitul din ea, să-l elimine, va fi fiind, mai devreme sau mai târziu, discreditată, compromisă si… desființată. Știința per se nu se ocupă cu infinitul, infinitatea (sau cu infinimea, care, vorba poetului, rage umbros).

***

Cum era de așteptat s-au găsit si alți cârcotași dispuși sa se plângă de re-prezentările gravitației în lighean. Un filmuleț cu o ilustrare destul de clară si expresivă se găsește aici:

Tenis Catpivus

Cheia lecturii specifică zilei de azi se găsește într-o altă zi: AICI.

Te îmbraci frumos, te parfumezi si te duci la teatru. Intri în sală, te așezi, conformabil, la locul tău. Indicat pe bilet. Se sting luminile. Se ridică cortina. Privești spectacolul… si-ti place, te prinde, te captivează, nici nu-ti dai seama cum trece timpul, îți pare deja rău că o să se termine, că o să cadă cortina, că o să ieși si o să te întorci înapoi, în lumea cea cenușie. Căci da, viața bate filmul, dar nu bate teatrul. Soarta bate viața. Viața bate câmpii. Nimeni nu bate teatrul. Shakespear akbar. Nu știi sigur, dar presupui că totuși Piesa o să se termine. Cumva. Cândva. Înainte de miezul nopții, înainte de ultimul tramvai. O să ajungă la așteptatul deznodământ, în ultimul act, în ultimul tablou, desi… momentan totul e atât de complicat, intriga atât de sofisticată încât nu-ti poți imagina cum se va rezolva, drama, tragedia, comedia, cum se va ieși la lumină din situațiune. După o vreme însă începi să intri la fel de fel de idei, îți încolțește în minte un gând nebunesc: Si dacă n-o să se termine niciodată? Piesa. Poate că esti deja captiv într-o Piesă de teatru fără sfârșit.

Au trecut deja 6 ore de la primul gong… s-au întâmplat atâtea. Poate că ar trebui să te ridici pur si simplu în picioare si să pleci, să ieși discret, în stradă, la aer, să evadezi, să te evacuezi, să scapi, si să-ti vezi de treabă, de viața ta… de… problemele tale… de… Dar nu. N-ai cum. Piesa continuă si e palpitantă. Eroina tocmai a intrat în sala de nașteri, doctorul se giugiulește cu asistenta… Si apoi… Nu plecă nimeni… Nimeni din sală. Râdem, glumim, dar nu părăsim incinta… Probabil că ușile sunt încuiate… din prevedere… Si timpul trece… Trece drăguțul.

Actorii sunt alții, altă generație, si nici spectatorii nu par a fi aceiași… Unii dorm, alții au murit, alții s-au mumificat. Doamne cât timp să fi trecut? Câțiva ani! Maxim. Nu mai mult. După douăzeci de ani te uiți la ceas si ceasul îți arată alt secol, alt mileniu. Pe scena scăldată în lumina reflectoarelor continuă drama. Actorii își joaca cu naturalețe blazarea… Te resemnezi si tu si aștepți. Ceva. Orice. Nu se știe ce. Sfârșitul piesei? Un incendiu? Un cutremur? O molimă. Un război… Cine stie. Om trai si-om vedea.

Dar poate că totuși cea mai mare tragedie ar fi ca Piesa să se termine. Ar fi groaznic, înfricoșător… pentru că… pentru că este foarte posibil ca lumea de afară să nici nu mai existe. Să se fi epuizat. La urma urmei a avut destul timp să se sfârșească, să se încheie, să se digitizeze. Intre timp. Ce știi tu? Nu știi nimic. Poate că nici n-a existat vreodată așa ceva, lumea din afară. O altă lume. Aiurea. Teatrul e lumea. Aici te-ai născut.

Sfârșitul piesei ar însemna pur si simplu neantizarea. Condamnarea. Moartea. Sfârșitul. Dar, spre norocul tău, Piesa nu dă semne că s-ar apropia de vreun final, de vreun deznodământ. Curge. Totul curge. Panta rhei. Uite nici măcar la punctul culminat nu s-a ajuns. Abia acum urmează. Stai! Stai să vezi! Si tu… stai. Stai în sală, ascuns în întuneric, emoționat, înfricoșat, nepăsător, si… speri. Speri că poate totuși… nu se va termina. Va mai dura. Si… asta este totul.

In contextul zilei (având cu toate astea-n față de-a pururi ziua cea de azi), fără falsă lipsă a absenței de supliment de modestie în exces, as spune că tentativa noastră de proză scurtă, sugestiv intitulată „Tenis Catpivus”, este un mic eșec în materie de concizie. Nema concizia… Compunerea aici de față, este în mod categoric o proză scurtă mult prea lungă, în raport cu cerințele, cu aspirațiile si cu standardele recunoscute, iar varianta alternativă nucleară condensată gen, „viața este teatru” (trebuie să-ti joci rolul, bla, bla, bla)… n-ar fi mers nici ea fiind prea plată si lipsită de viață. A rezultat doar o schiță (luuuungă) în căutarea tonului, dar care nu, nu merge. Nu se lovește. Altceva, altceva, altceva, altceva…De fapt nici să te naști nu e ceva nou și nici să mori nu e ceva nou… Totuși cred că am găsit ceva. Uite, aici, se află proze cu adevărat scurte, ușor de citit si de priceput. Asta de exemplu ar putea fi chiar si pe înțelesul a-micului nostru Aldus Einstein: E ceva cu litere DCLV despre numere dar, cu toate astea, are si tâlc, si sonoritate… si de toate, în sensul tăcerii.

O interesanta poveste de 1 Aprilie a circulat prin China, care nu prea stie de gluma. Povestea este re-dată (si) AICI.

Panta Rhei i ochi ?

… sau altfel spus, în traducere liberă 😉 :

Ce se întâmplă în Vegas rămâne în Vegas sau nu?

Rămâne să ne lămurim mai încolo, poate pe parcurs (sss), ce-i cu tălmăcirea zicerii lui Heraclit ori (sss) nu. Pe moment, cred că ar fi, în fine, oportun să facem o listă cu inadvertențele, inexactitățile, confuziile sau chiar cu greșeli grosolane, strecurate, mai mult sau mai puțin subtil, în pozele care ilustrează gravitația în lumea lui Albert, precum acestea două:

Poate că… pentru observatorul euforic, neavizat, anonim, anodin si clandestin, aflat provizoriu, fără știrea si fără vrerea lui, în veșnica prăbușire prin spațio-temporalitate, fie fiind el, în sinea lui, mare amator-consumator de semantică pe tema gravitației ori deloc preocupat de această bizară noțiune, nu e deloc clar ce-ar fi fiind neclar în pozele livrate de către științifici maselor populare însetate de cunoaștere. Preoții livrează dogma enoriașilor care… o primesc, o buchisesc si o acceptă ca-pe-un-dat. Tu, de ex, ca să dau numai un exemplu, ai vreo nemulțumire, vreo nelămurire, vreo plângere, de făcut în contra inconsistențelor dogmatice cuprinse în ilustrările „evangheliei gravitației după Einstein”? Nu?

(paragraf facultativ) n.b. Presupun că hărțuirea prea-cinstitului cititor citit si unic al Arcei lui Goe cu astfel de interogații maieutice va avea darul să-l descurajeze teribil pe acesta, ceea ce va duce la pierderea bruscă, prin abandon, a circa 93% din masa spectatorilor on topic, ceea ce poate părea un pic exagerat, întrucât, momentan, noi nici măcar nu suntem atâția prezenți la această prelegere… 🙂 In fine este un risc calculat pe care trebuie să mi-l asum (chit că numărul celor rămași în rândul martorilor curioși va rezulta… cu zecimale) pentru a-i păstra în ecuație, ca observatori creatori de realitate (si eventual de comentarii), exclusiv pe cei deopotrivă curioși, cutezători, răbdători si mai ales încrezători în faptul că nimicul livrat pe Arca lui Goe este de cea mai bună calitate. Celorlalți le mulțumesc pentru incipienta participare si le spun frumos, la revedere…

Există trei domenii (straturi) mari si late în care sunt acumulate confuzii epistemologice în acest gen de ilustrări grafice.

1 (unu)

Iți mai amintești definiția lerului? Ce este lerul? Simplu, ne-o spune filozofardul Hrușcă: leru-i ler si iarăși ler. Lerul este așadar o noțiune care se definește prin ea însăși si de aici asemănarea colosală cu gravitația… Care si ea… cam tot așa, ler, gravitația fiind gravitație si iarăși gravitație. Ni se spune că gravitația are darul de a deforma/distorsiona continuumul spațio-temporal si de a altera ritmul timpului (timpul trece mai lent în zonele în care gravitația este mai mare)… Apoi ni se spune că gravitația (care afectează corpurile sau radiația) este efectul colateral al deformării spațialul care perturbă astfel traiectoriile respectivelor entități în mișcare. Este o definiție destul de circulară, s-ar zice… (Tu ce zici?). Științificii afirmă că prezența corpurilor cu masă deformează spațiul, iar deformarea spațiului alterează traiectoriile libere ale entităților mișcătoare… Stii si tu metafora aceea care zice că masa îi spune spațiului cum să se curbeze, iar spațiul ii spune masei cum să se miște... si, pentru că toate trebuie să poarte un nume, un singur nume, atunci… rezultatului acestei sinergii a faptelor i s-a zis simplu gravitație.

Înainte de a pune punctul pe i si degetul pe rană, as mai vrea să facem un mic ocol printr-o zonă de conflict (război în toată regula) în care se confruntă frontal (sic) teoria relativității generale (a gravitației) cu mecanica cuantică (cea cu care se presupune că profanul pasager al Arcei lui Goe ar fi fiind parțial reconciliat (cât de cât), încă de vremea SF-erei lui Goe). N-o să mă refer la marele măr al discordiei care generează totala incompatibilitate dintre cele doua teorii (căci despre asta vom vorbi într-un foileton separat 🙂 ), ci la un detaliu care ar trebui să asigure coeziunea celor două teorii: masa.

Atât sir Isaac cât si nea Einstein (si de-o potrivă cu ei restul liotei de savanți si noi dimpreună cu ei) sunt/em de acord că, indiferent ce-o fi fiind gravitația, aceasta este în strânsă relație cu masa, unde-i masă e si gravitație, si viceversa. Pe de altă parte, în acord cu jupânul Bohr si acoliții săi, masa n-ar fi fiind o proprietate primară, fundamentală, ci ar fi fiind proprietate emergentă, secundară, indusă unora dintre particulele elementare (pe alese), de către un câmp eminamente cuantic, numit câmpul Higgs (populat cu faimoasa particulă Higgs zisă si a lui Dumnezeu) care, interacționând (la scară micro rău de tot) cu unele particule elementare le conferă (?!) acestora numita masă… care masă are desigur efecte la nivel cuantic, schimbând felul in care particulele reacționează in condiții cuantice.

După cum sigur știi si tu, entitățile care au masa au si… inerție, adică tendința (cuantificabilă) de a-si conserva starea de mișcare (sau repaus), ceea ce modifică teribil, dramatic, substanțial (da, da, substanțial) felul în care se comportă cuantic particulele alea hărțuite de felurite forțe cuantice (cea electro-magnetică, nucleară tare si nucleară slabă – dacă n-ai idee ce-i cu forțele astea să-mi zici, c-o putem lămuri maieutic prin comentarii). Totul pare așadar a fi fiind o afacere internă a mecanicii cuantice… doar că în afara de inerție, masa aceea cu care se aleg unele particule din interacțiunea cu câmpul Higgs, mai are si darul de a crea „gravitație”. La nivelul particulelor elementare efectul gravitației este totalmente neglijabil, practic inexistent, fără nicio pondere în economia comportamentului cuantic al particulelor, întrucât gravitația este infimă în comparație cu celelalte 3 feluri de forțe (de miliarde, de miliarde, de miliarde… de ori mai mică)… Gluma se îngroașă însă la scara macroscopica, întrucât, prin acumulare, efectele acesteia nu mai sunt neglijabile, dându-le un pic de lucru si savanților care n-au musai treabă cu cuantica (pe falia Galileo Galiei, Isaac Newton, Pierre-Simon Laplace si, cu voia d-voastră, ultimul pe listă Albert Einstein).

Pentru a spori confuzia si amețelile celor care au ajuns (cum oare?) cu lectura până aici as adăuga câteva mici detalii de coloratură… Doar 1% din masa materiei ordinare observabile (cea „luminoasă”) este dată de câmpul Higgs. Câmpul Higgs conferă masă electronilor si quarcurilor, mase de valori apropiate, destul de mici. Unite câte trei, quarcurile se transformă în protoni si/sau neutroni, care au o masă mult mai mare decât suma maselor particulelor care le compun, 99% din masa lor provenind, ca efect secundar, din energia interacțiunilor nucleare tari care mențin protonul stabil (în acord cu relația E = mc², doar că aici ar fi mai sugestiv s-o scriem sub forma: m = E / c² ). Așadar 99% din masa materiei ordinare („luminoase”) nu se datorează direct câmpului Higgs, dar merită spus că fără acel 1% oferit de particula lui Dumnezeu, constituirea protonilor n-ar fi fost posibilă (…) si acel 99% masă regăsită in nucleele atomilor, n-ar mai fi fost prezentă în univers (universul ACESTA). Cum, ne-cum masa aceasta contribuie la producerea gravitației, de care se ocupa Teoria Relativității Generalizate si de care, deocamdată, nu se ocupa Mecanica Cuantica, stricând concordia (si așa precară) a oamenilor de știință si a diferitelor grupuri de enoriași care cred în știință, ca-n Dumnezeu.

Dacă am reușit să te amețesc un pic cu aceste detalii (curat colaterale), as veni, taman la pont, cu punctul pe i si degetul pe rană. Prima neînțelegere/confuzie majoră asociată cu aceste imagini, care încearcă să ilustreze gravitația, ca fiind efectul deformării spațiului si alterării timpului, este faptul că nu se spune ce sunt, ce ar fi fiind, în fond, spațiul si timpul, cerându-ni-se să privim poza si să acceptam că, indiferent ce ar fi fiind, ele se deformează, curbează, distorsionează, alterează (măsurabil si calculabil), în prezența unor corpuri care au masă (pe care teoria relativității o consideră o mărime primară, fundamentală). Pozele de genul acestora ne cam abat atenția de la o întrebare deloc banală, deloc trivială: ce sunt spațiul si timpul si din ce sunt făcute. Dacă sunt în stare se deformeze e clar că au o structură, sunt făcute din ceva, nu din vid, ceva care suportă organizare, reordonare, mișcare, curgere (Panta Rhei i ochi ?).

2 (doi)

Va urma: AICI !

3 (trei)

Va urma

***

Un poem în camp gravitational are darul de a atenua distorsiunile spațio-temporale. Imponderabil, azi Nichita:

Alergam pe o platformă infinită de beton
alergam.
Tăcerea era desăvârșită și alergarea nu mi-o auzeam
vederea platformei era amplă și infinită
și n-o mai vedeam.
Alergam pe-o platformă infinită de beton
alergam.

Deodată-un țiuit și platforma s-a rupt pe orizontală
și am căzut din dimineață spre seară, spre foarte seară
pe o altă platformă de beton infinită
alergând,
din tăcere neauzind, din vedere nemaivăzând.
Alergam alergând și deodată
un țiuit
platforma s-a rupt pe orizontală
și iar am căzut dinspre dimineață spre seară
spre foarte seară,
pe o platformă de beton infinit
când alergam, alergam, alergam,
alergând.

(Trepte – Nichita Stănescu – 31 March 1933 – 13 December 1983)

Dezvoltare impersonală (de-a valma)

Am o oarecare idee despre cum va arăta „articolul” acesta în forma sa finală, dar nu știu încă pe ce cale anume voi ajunge pas cu pas acolo. O să-l programez în avans să apară la o dată oarecare, la întâmplare, apoi voi începe sa-l scriu, continuând să revin asupra lui, să-l completez, să-l refac, să-l tot schimb pe ici pe colea, si anume prin părțile esențiale, continuând să mă documentez, să mă informez să mă inspir, să mă lămuresc eu însumi în legătură cu tema dată si poate (de ce nu?) să-mi ajustez ori chiar să-mi schimb substanțial intențiile, chiar si cu 360 de grade dacă va fi nevoie.

Presupun că (si) tu, prea-cinstitul cititor citit si unic al Arcei lui Goe, sau/sau (si) tu martor întâmplător al acestor rânduri, poți avea uneori melancolii, frustrări, decepții, zile sau momente proaste, tristeți inexplicabile, sau dimpotrivă explicabile, imperfecțiuni care umbresc vreo bucurie sau vreo fericire care ți s-ar cuveni deplină, precum (de ex) bucuria de a fi, si că prin urmare momentan ți-ar prinde bine ceva care să-ti ridice moralul, să-ti redea încrederea, în tine însuți si în ceilalți oameni, în sensul vieții, în orice, ceva care să-ti diminueze temerile, neîncrederea, teama că absurdul, ridicolul, prostia, non-sensul, ar fi fiind esența omenirii, într-un univers preponderent ostil, dușmănos, sau, în cel mai bun caz un univers indiferent si rece în raport cu dorințele si așteptările sădite în tine.

Poate ești aici întâmplător într-un astfel de moment în care nu ți-ar strica, ba chiar ți-ar prinde bine să citești ceva emoționant, tonic, care să te facă să zâmbești, si să-ti redea convingerea că oamenii sunt, în genere, bine-merci, inteligenți, drăguți, cu haz si cu umor… iar nu altminteri… Dacă „tu” ești întâmplător într-un astfel de moment află că mă gândesc să-ti fac niște recomandări în acest sens, lucrez la asta, si voi tot reveni… E posibil ca articolul să apară la un moment dat, să dai cu ochii peste el într-o bună zi si să-l găsești într-o formă oarecare provizorie, preliminară, poate departe de starea lui finală, în legătura cu care (acum) am o oarecare idee… Dacă se va întâmpla așa, tu nu dispera. Eu voi continua să lucrez la el, să-l ameliorez, si să-l scot la un liman. Vom continua împreună… 🙂

Să continuăm așadar. Să idealizăm nițel. Stim cu toții că pe lume există tâmpiți, jigodii, javre, cocălari, țoape, bombardieri, jivine, curve, cutre, spălați pe creier, demenți, psihopați, sociopați, habotnici, nimicuri, rateuri, ticăloși, nesimțiți, narcisiști, caricaturi umane, gunoaie, rebuturi, fufe, idioți. Stim asta așa în general dar pe unii (ghinion) îi stim si în particular. Stim cu toții că pe lume există si oameni normali, drăguți, inteligenți, buni, empatici, talentați, cu bun-simț, cu umor, cu haz, cu common sense, articulați, cu suflete si cu minți deschise, raționali, comunicativi. Stim asta așa în general dar avem norocul ca pe unii să-i stim si așa în particular. Există desigur în acest peisaj fluctuații si, în plus, o mare de „gri”… pe care, pentru simplificare le-om ignora în proza de față, considerând-ne noi înșine, care cum, ca parte integrată într-una si numai una dintre cele două (si numai două) tabere reprezentative descrise mai sus, adică ceilalți si noi (si ai noștri), care cum. Frumos, confortabil, optimist, normal ar fi ca fondul umanității să fie format din cei din aceeași categorie cu noi înșine (indiferent unde ne încadrăm), iar ceilalți să fie cumva izolați, în insule, oaze, zone delimitate… așa încât atunci când umblăm prin lume, de oriunde, oriunde, să ne putem alege traseele liber încât să nu fim forțați să trecem printre ceilalți, sau peste ei. Nu contează care, câți suntem (na acuma, fiecare cu prolificitatea sa), ci contează felul în care-i desenată lumea, cine-i fondul si cine-s insulele, fie ele si groenlande sau australii… Dacă ești într-o pasă proastă si te simți pesimist si insular si vrei măcar un motiv pentru un zâmbet (care să-ti aplaneze conflictul interior) as avea, pentru tine, o soluție, punctuală, simplă si elegantă. Ia un zâmbet: Citește-o pe Simona Tache, ca să afli (de ex) „Ce frumos a fost în 1990„. Simona este o persoană admirabilă, un paragon de decență, de inteligență, normalitate si umor, o comoară, n-ai cum să n-o iubești. Si n-ai cum să nu zâmbești citindu-i prozele si să te minunezi: uite domne că mai există si oameni normali pe lume.

Acuma desigur că dacă ești într-o stare extrem de proastă si un zâmbet nu-i de ajuns ca să te întremezi si ai nevoie de o terapie de șoc, adică de ceva care să te facă să te caci pe tine de râs, atunci n-ai încotro si trebuie să citești (de ex) blogul Andreei Raicu, unde în lipsă de altceva, sunt re-postate panseurile unei oarecare Teodora Trică, care etalează teorii inspirate de consilierul intuitiv si designerul de spațiu sacru Kilkenny si de consilierul spiritual Kaiser, de unde o să afli perplex că Selena Gomez (Who the fuck is Selena Gomez)? a devenit prima femeie care a depășit 400 de milioane de urmăritori pe Instagram, după scandalul cu Hailey Bieber, – chiar daca nu a fost niciodată intenția ei, detronând-o rapid pe fosta deținătoare a titlului, Kylie Jenner (who the fuck is Kylie Jenner), când utilizatorii au început să graviteze către profilul ei după zvonurile unui scandal cu Hailey Bieber si Kylie. 😦 Ca bonus o sa afli despre divinul masculin (care înseamnă agresivitate si dominație) si de divinul feminin (care înseamnă lipsă de putere si stagnare). Sau despre cele cinci calități pe care doar femeile le pot avea : 1. Răbdarea feminină, 2. Centrarea pe inima, 3. Intuiția feminina, 4. Grația si… 5. Înțelepciunea feminina. In fine pentru completare poți citi despre O sondă extraterestră care a căzut pe Pământ, dupa cum spune un fizician (musai britanic) de la Harvard. Dacă nici așa nu mori de râs, mai vorbim.

Știrea este absolut serioasă pentru că se dă si poza sondei:

Cred ca este acesta locul potrivit pentru a insera un sondaj de o opinie:

Pe cine (…) mai mult… si de ce(!) dintre…

(a) Jordan Peterson
si…
(b) Elon Musk?

iubești / detești / admiri / urăști… !

Alexandria Ocasio-Cortez sau Denise Rifai

Răspunde simplu cu da sau nu!

Ce note dai?

Desigur că în viitorul apropiat va trebui să-mi încordez a mea liră si să finalizez, cu o încheiere apoteotică, epopeea veșnicei prăbușiri din foiletonul despre gravitațientropie, ceea ce se va întâmpla în curând. Până atunci însă, în virtutea inerției (care nu-i nici ea străină de tertipurile gravitației) as propune, în continuarea precedentului episod, încă un test „psihologic” la fel de simplu, ușor de făcut si de interpretat. Iată despre ce este vorba:

Undeva, într-o parte izolată de lume trăia odată o femeie singură pe lume (notată cu F). Prin împrejurimi (adică la îndemână) se aflau doi bărbați, bărbatul B1 care era îndrăgostit de femeia F si bărbatul B2 de care era îndrăgostită femeia F. Cum-ne-cum amândoi bărbații B1 si B2 ar fi dorit-o de soție pe femeia F, care era astfel pusă în dilemă, neștiind pe care dintre ei să-l aleagă. Avand insomnii din acest motiv si fiindu-i degrabă să iasă din dilemă femeia F s-a hotărât să meargă la casa înțeleptului (notat Î) si să-i ceară sfatul.

Problema era că acel înțelept locuia undeva departe, pe partea cealaltă a unui fluviu plin cu crocodili. Ajunsă pe malul fluviului, femeia F a observat un barcagiu, B care se pregătea să plece la pescuit în aval, si l-a întrebat dacă n-ar fi dispus s-o treacă pe malul celălalt cu barca sa. Acesta i-a spus că n-ar prea vrea fiindcă are alte planuri, dar a întrebat-o de ce vrea să treacăt fluviul. Femeia F i-a povestit despre dilema sa si despre dorința de a-i cere sfatul înțeleptului Î. Barcagiul B s-a mirat si i-a zis că nu „se” merită efortul, că drumul e periculos si că oricum mai bine judeci singur cu capul tău, dar că, în fine, dacă-i dă 100 de euro o trece fluviul.

Femeia F, neavând încotro, a plătit banii si a trecut fluviul, iar apoi s-a dus la casa înțeleptului Î unde i-a relatat despre situația sa cerându-i sfatul. Înțeleptul Î a ascultat-o (cu ochii închiși) si apoi i-a spus (fără să clipească) „Mărită-te cu bărbatul de care ești îndrăgostită„. Bucuroasă că are o rezolvare a dilemei, femeia F i-a mulțumit înțeleptului si a pornit-o pe cale întoarsă, numai că, pe drum, prin junglă, a fost prinsă de un sălbatic (notat cu S) si violată fără milă.

Scăpată din (…) mâinile sălbaticului femeia F si-a continuat drumul, a plătit altă sută de euro barcagiului B si s-a dus apoi la căsuța bărbatului B2 de care era îndrăgostită, povestindu-i acestuia de toate tărășeniile prin care trecuse. Auzind de episodul cu sălbaticul S, bărbatul B2 s-a răzgândit în privința căsătoriei, susținând că nu este încă pregătit pentru o relație serioasă.

Repudiată astfel, femeia F a plecat cătrănită, ajungând în cele din urna la casa bărbatului B1, care era îndrăgostit de ea. I-a povestit si lui toate prin care trecuse, întrebându-l dacă o mai vrea de soață. Bărbatul B1 i-a zis că da, așa că s-au căsătorit si au rămas împreună. Si asta e tot. (Un scenariu care n-ar merge la Hollowood, fiind prea dezechilibrat, având o distribuție cu prea multi bărbați albi heterosexuali). Testul „psihologic” care ți se propune ție este acela de a acorda note distincte celor 6 personaje (în căutarea unui autor): F, B1, B2, B, Î si S. Așadar trebui să acorzi fiecăruia câte o notă distinctă cuprinsă între 5 si 10, urmând ca interpretarea de rigoare să fie furnizată mai târziu. Nu poți acorda aceeași notă mai multor personaje. Simplu ca „bună ziua”. Ce zici? Te bagi?

5 – ?
6 – ?
7 – ?
8 – ?
9 – ?
10 – ?

Dezlegarea este oferită in zona comentariilor. Mesajul 6.

Presupun că există destul loc de interpretări asupra felului în care s-ar oglindi în „rezultatele” acestui test, sexul celor care acordă notele, prin prisma modului în care s-ar putea vedea ei/ele distribuiți în vreunul dintre roluri sau în a felul de a avea de-a face cu vreunul dintre personaje. Probabil ca ar avea sens să fie luată în considerare si o variantă ușor diferită a acestui „test”, în care cel nehotărât în amor nu este o femeie F ci un bărbat. Bărbății B1 si B2 din poveste ar deveni femeile F1 si F2, Barcagiul ar putea fi Sfânta Vineri, Înțeleptul ar fi Zeița Înțelepciunii într-un templu, iar în loc de sălbatic am avea o vrăjitoare, precum Circe sau o fată din genul ielelor. Sunt curios dacă în aceasta variantă participanții si-ar păstra notele sau ar face schimbări. 🙂

Am impresia că n-am reușit să explic destul de limpede si concis în ce constă testul „psihologic” propus în topic, nici în privința conținutul acestuia nici a așteptărilor avute de la „rezolvitori”. Am ratat așadar să subliniez cu suficientă claritate ce se dă si ce se cere… așa se face că am creat impresia că participanți sunt chemați să judece întâmplările, personajele si deciziile acestora prin prisma unor șabloane morale personale pe care să le si justifice… ceea ce este departe de spiritul în care a fost propus „testul”. Desigur că, aflându-ne noi într-un spațiu de joacă si hârjoane, aveam, suplimentar, libertatea de a comenta situațiunea si de a bârfi personajele, după bunul plac, dar asta în afară de concurs. In concurs nu aveai decât să notezi prestațiile personajelor respective, punând în balanță cât de mult le apreciezi si/sau le detești comportamentul, cu scopul unic de a le ierarhiza într-o ordine relativă 🙂 Am impresia că numai Nostrastella a procedat (realmente) în acest fel. Alții nu. Unii chiar s-au speriat, făcându-li-se teamă să acorde nota 10 cuiva, aținându-se de la „vot”. Vina pentru încurcătură îmi aparține integral. Faptul de a-i fi acordat nota 10 femeii F de exemplu nu însemna musai că femeia e de nota 10, ci că, per total, o vezi un pic mai bine decât pe personajul căruia i-ai acordat nota 9. Probabil că ar fi fost mai nimerit să li se lase participanților libertatea de a acorda personajelor absolut orice notă ar fi dorit, chiar si cu zecimale, cu condiția ca notele note acordate să fie distincte, diferite de la personaj la personaj, fie măcar si cu o sutime, important fiind să obținem o ierarhizare a acestora. O să tin minte treaba asta si, data viitoare când voi mai propune acest test vreunui anturaj de-ale mele, așa voi proceda. Si poate voi explica mai clar ce se dă si ce se cere. Poate chiar o să refac si poza explicativă. 🙂

Până atunci însă le mulțumesc celor care au acceptat mica si inofensiva joaca, acordând sau nu note, celor 6 personaje schematice din poveste.

Hop ș-așa!

De regulă nu preluam si nu propunem lepșe, jocuri, proteste, afilieri, scrisori deschise colective, acțiuni în grup ori alt gen coproducții cu alți bloggeri. Nu primim de la alții si nici nu dăm cuiva teme de casă, nu facem propuneri tematice si nu insistăm cu sugestii de organizare sau de altă natură (decât cel mult când este vorba despre abuzuri flagrante si intolerabile, precum limitarea dreptului la liberă exprimare). In rest suntem, nu-i așa?, implicit si explicit adepți al individualismului tematic si organizatoric. Dar asta desigur numai in principiu. Si pentru că un principiu, pentru a rămâne principiu si a nu deveni dogmă, trebuie încălcat din când în când, si pentru ca azi e prima azi de primăvara mahmură de după celebrarea de echinocțiu, m-am gândit (precum Baltazar) că n-o fi foc daca voi re-aduce în atenție o leapșă de demult pe care am preluat-o cândva din Dilema Veche unde fusese adusă (de cine stie unde) de către Alex Leo Serban. Am postat AICI – cu titlul O leapșă lista întrebărilor împreună cu răspunsurile propuse de Leo, iar in subsol, la comentarii am adăugat răspunsurile d-lui Goe, cel de-acum 12 ani, alături de alți câțiva participanți care s-au înființate cu variantele lor (precum Polichinelle, Kibby, Serafina Dafinescu), in tim ce alții (mai timizi) s-au mulțumit să chibițeze. Redau mai la vale lista întrebărilor în atenția cui s-o încumeta s-o ia in serios si fie sa ofere răspunsuri aici sau s-o preia pe blogul personal. Voi reveni cu răspunsurile dlui Goe (varianta actualizată) si cu lista celor pe care-i invit explicit să-mi facă plăcerea de a prelua leapșa daca li s-o părea potrivită lor (măcar pe cât mi se pare ei/ele mie a fi fiind potriviți cu acesta leapșă anume). Așadar iată întrebările:

1. Principala mea trăsătura –

2. Calitatea pe care doresc sa o întâlnesc la un bărbat –

3. Calitatea pe care o prefer la o femeie –

4. Ce prețuiesc mai mult la prietenii mei –

5. Principalul meu defect –

6. Îndeletnicirea mea preferata –

7. Fericirea pe care mi-o visez –

8. Care ar fi pentru mine cea mai mare nenorocire –

9. Locul unde as vrea să trăiesc –

10. Culoarea mea preferata –

11. Floarea care-mi place –

12. Pasarea mea preferata –

13. Prozatorii mei preferați –

14. Poetii mei preferați –

15. Eroii mei preferați din literatura –

16. Eroinele mele preferate din literatura –

17. Compozitorii mei preferați –

18. Pictorii mei preferați –

19. Eroii mei preferați din viața reala –

20. Ce urăsc cel mai mult –

21. Calitatea pe care as vrea s-o am din naștere –

22. Cum as vrea sa mor –

23. Greșelile ce-mi inspiră cea mai mare indulgență –

24. Deviza mea –

* * *

De asemenea pentru a nu rămâne dator unei prietene virtuale căreia i-am promis că voi veni la interval cu un „test psihologic” similar cu cel pe care l-a postat d-ei la blog (intitulându-l foarte sugestiv „Surpriza cunoașterii de sine„) iată că mă achit de pro-misiune si postez unul dintre testele cu pricina:

1.Soarele	2.Marea	3.{un animal la alegere}	4.{o pasăre la alegere}	5.Zid cenușiu
1.1.	2.1	3.1	4.1	5.1
1.2.	2.2	3.2	4.2	5.2
1.3.	2.3	3.3	4.3	5.3

Pentru a răspunde testului ar trebui ca mai întâi, pe rândul unu, în coloana 3 să înlocuiești {un animal la alegere} cu un animal concret, oricare-l vrei, iar în coloana 4 să înlocuiești {o pasăre la alegere}cu o pasăre anume, pe care o alegi tu liber. Apoi în fiecare coloană, sub cuvântul de pe prima linie, să adaugi trei atribute, metafore, proprietăți, orice cuvânt care crezi tu că s-ar potrivi în vreun fel cu cuvântul din top (adică cu soarele, marea, animalul ales, pasarea aleasă si zidul cenușiu). Si asta este totul. Urmând ca la sfârșit să livram interpretarea „psihologică”.

Momentan lista deschisă, explicită, preliminară a invitaților potriviți cu aceasta leapșă ar fi:

Adore, Olga, Condei, Cronopedia, Daurel, Suzana, Florin, Fosile, Iamulia, Ideota69, Renata, Aldus, Neamtu Tiganu, Oana, Sperling, Veronica, Alex, Ana, Gabriela, Serban…

Dezlegarea micului test „psihologic” pe care l-am cules cândva din folclor este următoarea (în interpretarea autorului anonim):

a) Soarele reprezintă viața, iar atributele pe care i le asociezi denotă atitudinea ta față de viată.
b) Marea ar reprezenta dragostea (si ca urmare atributele acordate artă cum percepi tu dragostea).
c) Animalul pe care-l alegi ar fi fiind felul în care te vezi sau te crezi tu însuti,
d) pasarea ar fi modul în care te văd sau te cred alții, ceilalți, iar
e) zidul cenușiu simbolizează moartea.

Acuma poți sa revezi răspunsurile tale si ale altora prin prisma acestei interpretări (poate naive) si să apreciezi în ce măsură se potrivesc. 🙂

Ce animal ai deslușit prima oara când ai privit poza de mai jos:

Recapitulare. In afara celor care au acceptat oferta chiar aici la fața locului, am remarcat ca aceeași leapșă a mai fi preluată si pe alte bloguri de alți câțiva care au rezonat într-un fel sau altul cu ideea respectivă. Din ce-am văzut eu aceștia ar fi fiind:

a) Renata: La plesneală

b) Suzana: Invitatie la Leapsa

c) Dana: Leapșa – Chestionarul lui Proust

d) Aldus: Lepșa lui ALȘ

Cu toții au produs răspunsuri foarte interesante amorsând comentarii si ecouri captivante pe alocuri. Lumi întregi, strecurate printre cuvinte. 🙂

11-Bis

E-he-hei si alelei… Se (pe)trece din nou prin Echinocțiul de primăvară (e primăvară, iarăși primăvară), punctul anual de inflexiune al Arcei lui Goe si ziua noastră de mare sărbătoare populară 😉 A noastră, adică… noi si ai noștri, armatori, membri fondatori, echipaj, pasageri, lume, troli, popor, târgoveți, gură-cască, „pe scurt:” prea-cinstitul cititor citit si unic al Arcei lui Goe, anonim, clandestin si amator. Să ne petrecem așadar, noi petrecăreții, mulți, puțini, câți om mai fi rămas cu chef de petrecere, (măcar unul există 🙂 ) aflați momental pe puntea goeletei (pe post de, ah, arcă), o mână… de personaje (teatrale) de schițe si monumente, un picior, câteva coaste si tot ce altceva mai trebuie pentru a obține o mulțime (categoric) ne vidă… Anul acesta petrecerea va fi simplă si scurtă, fără pretenții (deh, război, criză), cu câte o cănuță de vin virtual de personaj (una de căciulă), un pic de muzicuță în surdină si… cam atât. Cred că au mai rămas si niște aperitive de bogdaproste aduse de-acasă, anul trecut cu aceeași ocazie, de către niște co-participanți binevoitori cu o oarecare dare de mână, iuți de picior, așa că dacă cineva dorește, îndrăznește si nu se sfiește să servească vintage, atunci o putem face (si mai) lată.

Astăzi se împlinesc 13 ani (de zile) de când ființează pe lume Arca lui Goe, adică 13 ani de când, după o lungă si binemeritată gestație, s-a născut, într-o primăvară primară, direct pe această dună de nisip, mica ambarcațiune pe care vă aflați (în derivă) sau la care vă uitați (cu curiozitate) si care, de-a lungul timpului a fost, pe rând sau deodată, multe din lucrurile de-a care s-a jucat, inclusiv goeletă si/sau moșuroi de câteva furnici, ca să dau doar câteva exemple i-lustrative. Înainte de a da startul petrecerii de anul acesta, aș propune să păstram (benevol) o clipă de reculegere colectivă, în colectiv, pentru toți înaintașii perindați (uitării) de până acum pe Arca lui Goe si care, din motive mai mult sau mai puțin întemeiate, n-au mai putut da curs invitației la petrecerea de Echinocțiu de anul acesta, care, cum, retrași, ba la pensie, ba în mica realitate nevirtuală, ori la mânăstire, nimeni la oștire, neantizați, desființați, lăsați la vatră (Vatra Luminoasă), uitați, consumați, abandonați, desaparecido para sempre. Vorba Oanei, un gând bun acestui personaj colectiv de dragă amintire.

Si acuma gata, să curgă vinul (virtual) si să cânte muzicuța (în surdină). Dacă-i bal, bal să fie. Hai noroc si sănătate. Bun. Asta a fost. 11-bis! Merci pentru participare, vă mai aștept si la anul si la mulți ani. Declar serbarea încheiată. 🙂

P.S. Înainte însă de a reveni la oile noastre (în proze scurte) si de a trece mai departe, pe traseele prestabilite de veșnica prăbușire, dați-mi voie să fac niște dedicații muzicale si să acord mulțumiri anticipate tuturor colaboratorilor noștri din viitor, acelora care-si vor aduce de acum încolo (mai precis de mâine), contribuțiile benevole pe Arca lui Goe (aportul), prin comentarii adecvate, tăceri elocvente si/sau prin simpla prezență (de spirit). Acestora un motto, un exemplu de participare si o recomandare:

Precizare: Fiecare planetă are timpul sau. Orbita sa, timpul său. Pe Pluto (o planetă pitică), de ex., un an durează cât 248 de ani tereștri. Un an pe Arca lui Goe durează, azi, exact cât 2,307692307692308 ani pământești. Nu știu mâine. Fiecare loc si timp cu ritmul său, cu orbita sa. Se cere să se calculeze când anume Arca lui Goe si dl. Goe vor avea fiind avut aceeași vârstă, în ipoteza simplificatoare a păstrării ritmurilor cu care cei doi trăiesc azi. Arca lui Goe si dl. Goe, co-autori ai unor povești de nimic în proze ultra-scurte, în HUVACA. 🙂

Căderea lui Albert?

Gravitațientropia – MMXXIII (3 si 14) – Issac si Albert, în așteptarea lui Gödel.

Multe (dacă nu cumva cam toate) dintre ratările Gravitației pe lume se datorează Entropiei, cea care, cel puțin în aparență, sabotează eforturile ordonatoare ale gravitației (si, vai, nu numai). Faptul că 1% din masa proto-nebuloasei gazoase de la originea Sistemului Solar si-a ratat încorporarea de la bun început in nucleul solar (permițând formarea planetelor, asteroizilor, cometelor si a celorlalte multe mizerii de prin heliosferă), este rezultatul direct al excesului variațiunilor entropice care au întrecut cu (foarte) puțin capabilitățile de ordonare prin coagulare ale gravitației, așa cum s-a tot întâmplat pretutindeni in univers, la orice scara si in orice strat (a se vedea, de exemplu, formarea Galaxiei, sau a Uniunii Europene 🙂 cazul Victor Orban). Anticipând un pic, îți pot dezvălui încă de pe acuma ceva ce se va revela, în cele din urma, pas cu pas, si anume că, de fapt, entropia ca atare nici nu exista, fiind doar o denumire „isteață” si „perversă”, o eticheta ce desemnează un efect colateral/secundar al gravitației însăși. Sir Isaac Newton de altfel, habar nu avea despre existența unei asemenea categorii ontologice si probabil că ar fi fost pus în mare încurcătură dacă ar fost forțat cumva, în răspăr cu mersul lucrurilor la vremea sa, să se gândească si să ia in considerare o asemenea mărime (Doamne iartă-mă) fizică. Imaginându-ne un experiment prin care dl. Albert Einstein (cel din anul 1916, nu de mai târziu, nu de mai devreme), ar fi fiind teleportat așa deodată la Cambridge, în vremea lui sir Isaac Newton, îngăduind-i-se lui Albert să comunice cu Isaac, să interfereze în munca acestuia, si să încerce să-l convingă (pe el si pe ceilalți) de nevalabilitatea teoriei universale a gravitației, în favoarea teoriei relativității, am putea ghici ca dl. Einstein s-ar confrunta cu o misiune (aproape) imposibilă. In deplin acord cu principiul parcimoniei, tentativele de teorii ale ilustrului Albert Einstein ar fi fost bărbierite instantaneu cu Briciul lui Occam, in condițiile epocii, ne mai alegându-se mare lucru din ele. Practic Einstein n-ar fi avut nicio șansă să deturneze istoria fizicii si să-l convingă pe Newton (cu atât mai puțin pe altcineva, poate cu excepția lui Gottfried Wilhelm), de netemeinicia principiilor matematice ale filozofiei naturale si de faptul că, vezi Doamne, gravitația ar însemna (ce face???) curbarea continuumului spațio-temporal. Singura șansă a lui Albert de a-l îmbârliga pe Isaac ar fi fiind aceea de a-l atrage într-o discuție serioasă despre… entropie. Altminteri nu. O tempora, o mores…

Culmea este că si mai târziu, când s-a produs de facto căderea lui Isaac, tot cu Briciul lui Occam s-a operat bărbierirea vechii teorii în favoarea celei noi, fiind mult mai simplu să se ia în considerare (si să se observe, la eclipsa din 1919) curbura spațiului în vecinătatea Soarelui, pentru a explica precesia orbitei lui Mercur, decât să fie menținută ipoteza fistichie a existentei unei planete misterioase (numita provocator, Vulcan) care s-ar fi aflat undeva aproape de Soare si care ar fi indus perturbații asupra mișcării lui Mercur. In zilele noastre dl. Einstein se confruntă cu o dramă asemănătoare. Teoria sa tensorială despre deformarea continuumului spațio-temporal, ne-reușind să facă predicții adecvate la scara galactică si meta-galactică îi forțează pe colegii săi, savanții de azi, să procedeze ca cei de odinioară doar că de data asta mult mai gogonat. Cei de azi nu mai propun ipoteza unei insignifiante si enigmatice planete Vulcan, ci propun să luam în calcul, un fleac, si anume existența materiei întunecate, si nu olecuță de materie, ci de vreo 4-5 ori mai multă materie întunecată decât materia cuminte, luminoasă, vizibilă si observabilă. Din fericire pentru nea Einstein, deocamdată, n-a apărut genialul care să propună o teorie si mai bună despre gravitație decât asta care curbează spațiul si timpul si care necesită în ecuații multă, multă, materie cenușie dar si, mai ales, întunecată. De fapt aici voiam sa te aduc cu vorba, la curbarea spațiului si timpului. Cum vine asta? Tu cum ai înțelege treaba asta? Te avertizez însă că la un moment dat, un alt bizar (Hawking) a zis să stăm cuminți în banca noastră, fiindcă de fapt savanții, în intimitatea mintii lor, știu că nu are loc nicio deformare a spațiului si timpului, ci doar că lucrurile se mișcă prin lume de parcă s-ar curba ceva, dar nu se stie ce… Iar despre asta chiar că este de discutat. Se va discuta. Si vom încerca să amorsam discuția de la poza asta veche:

Tipul ăsta care cântă este nimeni altul decât reincarnarea lui Isaac Newton. In noua sa variantă i-a fost mai la îndemâna să se exprime prin muzică decât prin ecuații, dar, după câte poți constata si singur, esențialmente nu s-a schimbat prea tare. 🙂

Ton, ton, gravi-ton!

Cu câteva „notabile” excepții (șopârle), dar și acelea majoritar trecute cu vederea sau scăpate din vedere de către neatentul cititor-observator, pe cuprinsul pre-lungului foileton referitor la veșnica prăbușire, nu am prea făcut altceva decât o repetare, spre clarificare, a clișeelor interpretative obișnuite, adresate publicului larg si neavizat, despre teoriile științifice care tratează problema gravitației. N-am nici cea mai vagă idee dacă această recapitulare per se, a atins sau a interesat în fond pe cineva, dacă a lămurit pe vreunul dintre cei constatați în statistica vizitatorilor Arcei lui Goe, sau dacă a reușit să pună pe cineva pe gânduri (fel de fel), să entuziasmeze sau dimpotrivă să intimideze pe cineva în a-si cultiva un model personal referitor la ce si cum stă treaba cu gravitația (si derivatele ei), gravitația fiind (nu-i așa?) cam totul pe lume, un soi de Dumnezeu al universului… fizic (una cu timpul, spațiul si materia). Si… n-am idee despre eventualele efecte ale poliloghiei arcagoeologice pe tema veșnicei prăbușiri, pentru că reactivitatea a fost în fapt mult mai redusă decât alte dăți pe alte teme. Practic în afara Smar(t)andei, din câte-mi amintesc momentan, nu cred să mai fi produs cineva vreo remarcă notabilă la obiect, ceea ce, într-unul sau poate chiar mai multe (3) feluri, era/este cumva normal, firesc, previzibil.

Scopul foiletonului era acela de a crea baza si contextul potrivite unei eventuale abordări mai extravagante a lucrurilor rămase enigmatice sau contradictorii în legătură cu gravitația, adică neclare nu doar pentru profanii neștiutori de fizică, ci chiar si pentru savanții care încearcă felurite subterfugii pentru a împăca varza (mecanica cuantică) cu capra (teoria relativității). Despre lucrurile pe care nu le știu nici savanții om putea vorbi mai liber si cu mai multă dezinvoltură si noi profanii, că n-o fi foc (si potop). Dar asta cu condiția să nu spunem prostii prea mari în legătură cu lucrurile pe care savanții le (cam) știu si pe care înadins le-am inclus, în mare, prin pritocire, în foiletonul veșnicei prăbușiri. Cum-ne-cum, scopul foiletonului are acoperire în proză (a se revedea materia din urmă)… așa ca puteam visa mai departe…

Acestea fiind zise, cred că putem declara deschise carnavalul si serbările științifico-fantastice pe seama relației profanului cu veșnica prăbușire, dincolo de limitele cunoașterii științifice a „fenomenului”. In drumul către pânzele albe am putea începe teoretic de oriunde, pentru a ne teleporta mai apoi de colo-colo, în timp si spațiu, inclusiv dincolo de limitele universului observabil (așadar si în găuri negre, dincolo de orizontul evenimentelor), sau oriunde altundeva ne-o cere-o imaginația sau inspirația (literară în proze scurte si medii) pe tema dată. Totuși pentru a evita blocajul primului pas, propunem ca puncte de start facultative, imaginile de mai jos. Prima ilustrează felul în care se modifica frecvența unei raze de lumină care circulă, în context gravitational, de la o sursă la o țintă (ambele obiecte serioase, cu masă). In a doua poză sunt redate traiectoriile unor raze de lumina emise dintr-un punct aflat în vecinătatea unei găuri negre. A treia poză, cea mișcătoare, sugerează felul în care oscilează un grup de corpuri aflate ele între ele în echilibru gravitational, ca urmare a unor unde gravitaționale venite (aiurea) din univers. Cu siguranță că orice alte pârleazuri sau porți de intrare în problemă sunt la fel de valide așa că lista rămâne deschisă inspiraților monumentale de moment.

Update: Niște proze ușurele, dar poze foarte grele !!! 🙂 Maieutica se amâna sine die până la calendele grecești, fondul de premiere reportându-se pentru ex-tragerea viitoare a unui nou episod, dedicat gravitațientropiei biruitoare în real si virtual. Vivat! 🙂

∞ Martie

…Plângi, copilă? – C-o privire umedă si rugătoare
Poți din nou zdrobi si frânge apostat-inima mea!
La picioare-ți cad și-ți caut în ochi negri-adânci ca marea,
Si sărut a tale mâne, și-i întreb de poți ierta.

Șterge-ți ochii, nu mai plânge!…A fost crudă-nvinuirea,
A fost crudă si nedreaptă, fără razem, fără fond.
Suflete! de-ai fi chiar demon, tu ești sântă prin iubire,
Si ador pe acest demon cu ochi mari, cu parul blond…

∞ Martie, zi de sărbătoare. Este ziua voastră, a colegelor noastre de univers. Nu-i o celebrare universală, la scară planetară, unii habar n-au de ea, alții o ignoră, alții o detestă, unii o consideră desuetă, comunistă, depășită, decadentă, incorectă politic, comercială sau pur si simplu un moft. Noi nu. Noi suntem trup și suflet de partea celor care o iubesc, o celebrează și o reinventează mereu, sporindu-i aura romantică, nostalgia, ambiția, beția, extazul, enigma, totul. Tuturor acelora, doamne, domnișoare, mame, soții, fiice, prietene, amante, vecine, colege, șefe, artiste, fete si femei, toate pline de scântei, ajunse cine știe cum azi, pe aici, vă doresc un ∞ Martie de vis, încărcat de fericire, speranță, dragoste și feerie, dimpreună cu puterea de a vă bucura de ele din plin. Vă urez s-o faceți lată, indiferent cum veți decide să petreceți astăzi, de ziua voastră. La mulți ani!     

Ziua inegalității
Dilema veche, dilema nouă… si vouă
8 Martie în fiecare zi
Dedicatie de 8 Martie
LCFCD (15) – 8 Martie
8 Martie – O sărbătoare desuetă
∞ Martie
Proză de ajun(s) la ele…
8 Martie – Tentativă

9 Martie: De vizionat în lumina zilei de ieri: AICI – Lista de 8 Martie… si AICI.

Contrapunct

Two things that were true in 2022 and that remain true today: Novak Djokovic is still the best tennis player in the world. And he’s still not allowed to play in America.

Djokovic, who holds some strange pseudoscientific beliefs, remains defiantly unvaccinated against COVID. You may recall that last year, his stubbornness led to a drawn-out international incident before the Australian Open, which ended in his deportation. Since then, the pandemic has (largely) receded, and pretty much every country on earth has given up on trying to mitigate COVID spread. Even Australia, which maintained some of the strictest COVID policies in the world for two years, awarded Djokovic a visa to play this year; he received a warm welcome and proceeded to win his 10th Australian Open.

But the U.S., alone among major tennis destinations, continues to bar unvaccinated travelers from its shores, despite the unclear-at-best benefit of doing so. Djokovic couldn’t play in the U.S. Open last year, and six months later, as the American hardcourt season gets underway, he still can’t travel here. Now, lawmakers are getting involved. Djokovic recently applied for a waiver to play in the Miami Open, a Masters 1000 event that begins on March 19, and Florida’s Republican senators, Rick Scott and Marco Rubio, are pleading with President Biden to grant it on economic grounds etc, etc, etc…

În teoria haosului, efectul fluture este sensibilitatea dependenței față de condițiile inițiale, în care o mică schimbare într-un loc dintr-un sistem neliniar determinist poate duce la diferențe mari într-o stare târzie. Numele efectului, inventat de Edward Lorenz, este derivat din exemplul teoretic de formare a unui uragan care este condiționat de faptul dacă un fluture îndepărtat a bătut sau nu din aripi în urmă cu mai multe săptămâni.^[1]

Deși efectul fluture poate părea a fi un comportament puțin probabil, acesta este expus prin sisteme foarte simple. De exemplu, o minge plasată pe vârful unui deal poate coborî la vale în orice direcție în funcție de, printre altele, mici diferențe ale poziției sale inițiale.

Efectul fluture este o figură de stil comună în ficțiune, în special în scenariile care implică călătoria în timp. În plus, operele de ficțiune care implică puncte de la care povestea diferă în timp datorită unui eveniment aparent minor, ducând la un rezultat semnificativ diferit față de cazul în care nu ar fi avut loc aceea divergență, sunt un exemplu de efect fluture.

Undeva, într-un pampas, un fluture bate o dată din aripi. In cealaltă emisferă a planetei se iscă un uragan. Ar părea absurd, ilogic, periculos, să crezi c-ar putea exista vreo relație de cauzalitate sau vreo corelație oarecare, între bătaia din aripi a fluturelui si declanșarea (ca o consecință) a uraganului… si totuși, în genere așa se petrec fenomenele meteorologice în sisteme de complexitatea si dinamica atmosferei unei planete. Declanșarea unor fenomene cu anvergură catastrofică se petrece în marja de acțiune a unor factori de o micime uluitoare. Puțin de-i mai puțin si câte lumi se pierd. Desigur că energia uraganului nu vine din aripa fluturului, dar aportul acestei bătăi din aripă, în sistemele dominate de complexitate si haos, poate fi factorul declanșator, exact necesarul de energie întru amorsarea uraganului. Planeta s-a umplut de fluturi. Omenirea are fluturi în stomac. Pe o arenă sportivă un tenismen nu este lăsat să joace tenis. In altă emisferă a planetei persistă un război devastator.

Sir Newton vs Nea Einstein (viceversa)

Apostolul Isaac a postulat faptul că spațiul si timpul sunt simple, netede, uniforme, imuabile si… absolute, iar în acest context, gravitația este (ar fi fiind) fenomenul care afectează doar corpurile cu masă si se manifestă prin apariția unor forțe atractive care acționează asupra corpurilor implicate, făcându-le, ca urmare, să se miște, în acord cu celelalte legi al mecanicii. Legea gravitației universale propusă de sir Isaac oferă si formula de calcul a acelor forțe care constituie manifestarea gravitației… mai departe totul ne mai fiind decât calcul si matematică, pur si simplu.

Chiar dacă dl. Newton nutrea convingerea fermă că lucrurile se petrec întocmai așa, aievea, în realitate, sub aspect științific, formularea corectă ar fi fost că fenomenele observate, observabile se manifestă ca si când ar exista forțele de atracție gravitațională, prezise de către Newton. Si, la prima vedere, care a durat sute de ani, chiar așa părea să fie si a fost până când nepotrivirile dintre teorie si practică, între predicție si observarea directă, s-au acumulat în așa hal încât au început să se strecoare îndoieli… cu privire la valabilitatea modelului propus cu atâta artă în Principiile matematice ale filozofiei naturale. In știință însă, în genere, existența oricâtor îndoieli nu duce la dărmarea unei teorii, ci cel mult la bârfirea acesteia, în șuete cu caracter filozofic sau mistic. Singurul argument valid în dărâmarea unei teorii științifice depășite este apariția unei teorii noi si revoluționare, care să propună alt model matematic (musai matematic), care sa ofere predicții compatibile cu toate datele observabile direct, inclusiv cu cele pe care vechea teorie le rata.

In mod cu totul surprinzător numitul Albert Einstein a fost capabil să propună, anticipat, cu destul de mult înaintea timpului, un model nou care îndeplinea toate condițiile de a-l înlocui pe cel vechi: teoria generală a relativității. In această teorie, în care sub aspect semantic, relativitatea înlocuiește gravitația, iar „universalul” decade în „general”, nici postulatele nu mai sunt aceleași, iar gravitația devine (fiind) un fenomen care se manifestă ca si când spațiul si timpul NU (mai) sunt simple, netede, uniforme, imuabile, ci … relative... si totodată mult mai strâns corelate între ele, într-o singură entitate botezată spațiu-timp. In teoria relativității, absolută este viteza luminii. Apostolul Albert a postulat faptul că viteza luminii este viteza maximă în univers si că este riguros constantă, indiferent de sistemele de referință si mișcările relative ale observatorilor care ar măsura-o, toate celelalte „detalii” ale lumii ajustându-și comportamentul si manifestările astfel încât să nu contravină în vreun fel acestui capriciu bizar al universului… pe care nea Einstein l-a intuit, si pe care, de atunci, observațiile l-au tot confirmat.

Urmarea directă a acestui postulat este aceea că entitatea numită spațiu-timp poate suporta (trebuie să suporte) distorsiuni (dilatări, contracții, curbări, variabilitate în măsurători, relativ la sistemele de referință alese si la mișcarea observatorilor), cuantificabile matematic, rezultate din constrângerea invariabilității vitezei luminii. In lumea lui Einstein lucrurile se întâmplă ca si cum prezența corpurilor cu masă ar deforma spațiu-timpul în vecinătatea lor, astfel încât traiectoriile (altminteri) rectilinii ale corpurilor în mișcare se modifică în mod corespunzător cu geometria locală a spațiu-timpului ceea ce ar afecta așadar si traiectoria razelor de lumină (a fotonilor), chiar dacă aceasta nu are masă.

Desigur că o asemenea poveste fantasmagorică n-ar putea fi crezută dacă n-ar fi susținută de niscaiva formule matematice, care să ofere o imagine cantitativă a întregii grozavii si pe baza cărora să se poată calcula, concret, cât si cum anume s-ar deforma spațiu-timpul si cum anume ar arăta, în acest spatiu-timp, traiectoriile obiectelor si ale razelor de lumină. Formulele există si valorile prezise prin calcul de aceste formule se potrivesc cu datele observate pân cosmos (mult mai bine decât cele prezise de formulele lui sir Newton), explicând bine merci, inclusiv mișcarea de precesie a orbitelor planetare si prăbușirea lentă, unul in altul, a corpurilor care orbitează gravitational împreună. Verdict potriveală. Iarăși potriveală. In acord cu teoria lui nea Albert gravitația încetează să mai fie fenomenul manifestării unor forțe între corpuri cu masa, fiind mai degrabă fenomenul prin care corpurile care au masă distorsionează spațiu timpul din vecinătate (uneori de-a dreptul dramatic) ceea ce are ca urmare modificarea traiectoriilor corpurilor în mișcare. Atenție: este vorba despre traiectoriile corpurilor aflate deja în mișcare… Pentru a sugera cât de cât ce Dumnezeu se întâmplă pe lume si ce ar fi fiind să fie gravitatea (apud Albert) sunt propuse foarte multe caricaturi ilustrative (re-prezentări grafice) precum cele de mai jos, care au darul de a de ne lumina pe o parte si de a ne întunecă pe toate celelalte în privința înțelegerii enigmaticei gravitații, acum si de pururea, în veacul vecilor. Ia te uită:

sau

Firește că d/in poveste înainte mult mai este, si desigur că pe baza basmului oferit de moș Albert avem mult de țesut pentru a re-încropi (noi aici) lumea din care tocmai l-am evacuat pe Isaac cel mincinos, dar până atunci (până la va urma) trebuie musai să facem o escală (si) la:

Cazul B. Să zicem că luam două corpuri (obiecte) cu masele m₁ si m₂ (de exemplu două vaci sferice) si le plasăm într-un univers einsteinian (altminteri vid) la o distanță oarecare „d”, unul de altul, în repaus relativ unul de altul. Atenție, este important, cele două obiecte sunt „initial” în repaus relativ unul față de celălalt (v₁ = v₂ = 0). Adică le luăm (de undeva), le ducem (ușurel) acolo si le punem (binișor) „jos”, având grijă să le oprim orice mișcare, după care le… eliberam… le dăm drumul… ne luam mâna de pe ele. Simplu, da? Da mă, știu… Nu, nu e deloc simplu, dar sper că totuși pot conta pe imaginația ta în privința aceasta. Închipuie-ti te rog că nu contează de unde luăm noi cele două obiecte, cum le ducem la locul faptei, cum la fixam acolo si cum ne face apoi nevăzuți instantaneu din preajma lor, pentru a le lăsa acolo, singure si ambetate, în toată splendoarea infinității eterne a acelei lumi einsteiniene, altminteri vidă. Ușor de zis, greu de făcut, dar, de dragul discuției, să zicem c-am fi fost cumva în stare să facem această inițializare a experimentului. Eu de exemplu (îmi permit să) presupun că tu ești în stare să-ti imaginezi mulțumitor condițiile acestui experiment simplu ca… „noapte bună” (??!?). Așadar avem (pe lume) două corpuri cu masele m₁ si m₂ plasate într-un univers einsteinian la o distanță „d”, unul de altul, în repaus relativ. Acuma vin si te întreb (eu pe tine): Ce crezi că se va întâmpla mai departe? Cum va evolua micul univers pus în scenă? La ce ar trebui să ne așteptăm? Să zicem că tu ești Einstein, în timp ce eu as fi, de ex., avocatul diavolului. Cum răspunzi banalelor întrebări din postura de actor în rolul prințului Albert Einstein? Iti acord un scurt timp de gândire. Pauză. Dacă nu cumva găsești întrebările rușinos de simple sau dimpotrivă covârșitor de complicate poți propune răspunsuri la subsol, în zona comentariilor cu martori. Desigur asta numai si numai dacă ai facultatea de teatru la bază si poți juca onest rolul studentului eminent Einstein de la facultatea de fizică, altminteri nu.

Ca indicații ajutătoare ar fi de urmărit câteva secunde în filmul de mai jos, începând de la minutul 5 si 55 de secunde:

Gravitația, în varianta sa einsteiniană, presupune că lucrurile s-ar petrece ca si când prezența corpurilor cu masă ar produce distorsiuni (geometrice) ale continuumului spațio-temporal. Formula de bază a teoriei relativității generalizate redă cantitativ gradul si felul în care se deformează (se curbează) continuumul spațio-temporal, în funcție de poziția, distribuția si mărimea masei obiectului care se face responsabil de distorsiunea zonală a continuumului spațio-temporal. Desigur că acest „ca si când” nu poate fi văzut, observat si măsurat în mod direct, dar i se pot remarca efectele secundare, care se manifestă dacă si numai si numai dacă ceva trece prin zonă, ceva (musai) mișcător, precum un obiect cu masă si/sau raze de „lumină”, iar efectul secundar scontat este perturbarea traiectorie acelui ceva, de la mișcarea sa rectilinie si uniformă, la o traiectorie diferită, perturbată într-o măsură (calculabilă) de către presupusa curbură a spațio-temporală, cauzată de prezența corpului respectiv. Teoria lui Einstein, a cărei parte esențială rezidă în formulele matematice adiacente (si mai puțin în interpretarea de basm cu presupusa distorsiune a continuumului spațio-temporal) este bună, validă, corectă, pentru că face predicții fabulos de precise despre felul în care va fi alterată mișcarea entităților-care-se-mișcă prin univers (fie ele cu masă, fie radiație electro-magnetică, bazată pe fotoni fără masă)… mult mai precise decât făcea teoria lui Newton, care se baza pe ideea apariției unor forțe.

La Einstein gravitația încetează să mai fie o forță. Practic corpurile care se mișca prin spațiu sunt constrânse să urmeze traiectorii rezultate din combinarea distorsiunilor pe care le produc ele însele în spațiu, cu distorsiunile produse de celelalte corpuri. Din „punctul” de vedere al obiectului mișcător, relativ la sinele său, el face tot ce poate pentru a se mișca cu viteză constantă în linie dreaptă, si, în contextul „geometric” constrângător respectiv, așa i se arată lui linia dreaptă si viteza constantă. Întrucât (la ora asta) în lume toate corpurile se afla deja în mișcare (!!!), si se mișcă (!!!) relativ unul la altul (fără excepție) si se află în poziții (spațio-temporale) diferite unul față de altul, si prin urmare se află în relații diferite, distincte, în raport cu restul universului, unul relativ la celălalt, acestea compun împreuna o realitate dinamică, pe care teoria relativității generalizate o descrie foarte bine cinematic si geometric… Lucrurile însă se complică nițel atunci când revenim la i/realitatea imaginară a banalului si simplului sistem static format (exclusiv) din două corpuri în repaus relativ. La Newton forța de atracție gravitațională le punea automat în mișcare. Aici, în lumea lui Einstein n-ar avea ce să le pună în mișcare, neexistând nicio forța per se, fiecare corp aflând-se practic în propria sa groapă de potențial rezultată prin deformarea locală a continuumului spațio-temporal. Acest univers n-ar începe de la sine. Daca ar veni cineva sau ceva, care să dea un mic bobârnac unuia dintre corpuri, atunci da, brusc acestea ar începe să se miște pe traiectoriile prezise, anticipate… de formule, devenind acesta un univers foarte asemănător cu cel vizibil, observabil, bunul nostru univers. Ca să poată începe, lumea lui Einstein (spre deosebire de a lui Newton) are nevoie de o primă mișcare, si doar mai apoi restul devine calcul si matematică, pur si simplu.

Dar, la urma urmei de unde si de când provine prima mișcare? Pământul există si se mișcă pe o orbită în jurul soarelui pentru că mișcarea lui „inițială” obținută prin combinarea (si conservarea) mișcărilor inițiale ale tuturor particulelor care-l compun, avea o direcție piezișă fata de Soare. (a) Felul în care el, Pământul deformează spațiu-timpul, combinat cu (b) felul în care Soarele (si restul universului) deformează spațiu-timpul si (!!!) (c) cu mișcarea sa inițială, toate trei determină orbita sa cvasi-stabilă, momentană, în context… pentru o scurtă si inexorabil trecătoare clipă.

Ecuațiile de câmp ale lui Einstein (ECE)pot fi scrise astfel:

unde  este tensorul Ricci,  este scalarul Ricci,   este tensorul metric,  este constanta cosmologică,  este constanta gravitațională a lui Newton,  este viteza luminii, și  este tensorul energie-impuls. Termenul din stânga este echivalent tensorului Einstein .

Nu este deloc de mirare faptul că gravitația în genere si gravitația în varianta ei einsteiniană încă si mai abitir, generează si conservă în public, indiferent de public, efectul fotică (liniște și siderare). Acest efect fotică se manifestă într-o gamă largă de varietăți, în funcție de natura observatorilor ajunși (fără voia lor) să se confrunte intelectual cu contextul teoretic al gravitațional-ismului. De obicei se face liniște (nu tăcere), zgomotele se atenuează (spre zero) în contextul respectiv, ceea ce induce interesante distorsiuni la frontiera care separa nucleul contextual al pomenirii gravitației cu zonele mai îndepărtate, în care trecerea de la liniște înspre gălăgie se face prin murmur si zumzet. Una dintre primele situații în care efectul fotică s-a manifestat nostim si pregnant, a fost atunci când comitetul de la Stokholm a realizat că nu are încotro si trebuie musai să-i acorde lui Albert premiul Alfred… ceea ce au si făcut… doar că nu, nu i l-au dat pentru „gravitație si mecanică relativistă”, ci pentru studii „cuantice” despre Efectul fotoelectric, făcându-l astfel pe laureatul Einstein „părintele mecanicii cuantice”, pardon de impresie, Einstein si cuantica, baba si boxul, (a se vedea si disputa nerezolvată cu Bohr). Jurații Nobel s-au ferit ca dracul de tămâie să pună degetul pe distorsiunea continuumului spațio-temporal, ca să nu se facă de râs. Prin urmare cu atât mai firească este manifestarea efectului fotică pe Arca lui Goe, mai ales că locurile par a se îndrepta într-o direcție total necunoscută, pentru a se scufunda implacabil în abisurile materiei întunecate, în acest foileton scris într-o proză care nu mai este de deloc scurtă. Domnii si doamnele Fotică stau la masă, complet uluiți, își mestecă mecanic dumicatul, si se întreabă: „Mă el e?” Apoi pun mâna pe telefon si… (va urma)

G

Constanta G (mare), care apare in formulele legilor gravitației atât la Newton cat si la Einstein, se măsoară în metri cubi pe kilogram si secunda la pătrat. Asa si? Ce-i cu asta? Te-oi întreba. Ce moft o mai fi si acesta? Ce atâta insistență? Ce mare scofală să fie cu asta? Nu, nu e mare pricopseală… Constanta respectiva este măsurată în aceasta unitate… de măsură dintr-un motiv simplu, ca să existe coerență între unitățile de măsură pentru mărimile din stânga si cele din dreapta. In stânga avem forțe (măsurate în newtoni) în dreapta avem mase si distante măsurate în kilograme si metri. Unitatea de măsura a lui G trebuia brodită în așa fel încât unitățile de măsură rezultate în stânga să se pupe cu cele din dreapta, chestie simplă de „aritmetică” în sistemul de măsurare, nimic (realmente) spectaculos, ceea ce se si întâmplă cu brio ținând seama că (în sistemul de măsură international) un newton este egal cu un kilogram metru pe secundă la pătrat:

Poți verifica si tu, dintr-o privire, ca efectuând calculele la unitățile de măsură atât în stângă cât si în dreapta se obțin, de fapt, kilograme metru pe secundă la pătrat. Verdict coerență. Faptul că insist în privința asta este însă un altul, si are legătură cu trecerea către formula legii gravitației în formularea lui Einstein, care si ea include respectiva constantă universală G. Ceea ce ar trebui să ni se pară de mirare (un pic fistichiu) ar fi prezența „secundei” în toata povestea asta. Ce treabă are „timpul” în ecuația respectivă? Formula respectivă nu denotă si nu se referă la vreo trecere a timpului. Este o formulă statică, instantanee, care reflectă o realitate valabilă în orice clipă, fotografiată la întâmplare, în povestea de amor a celor două corpuri. Orice clipă ai alege pentru a studia starea momentană a celor două corpuri, dacă știi masele si distanța, calculezi forța resimțită de corpuri. Punct. Timpul nu pare să fie implicat în treaba asta. Dacă în formula respectivă schimbi masa sau distanța dintre corpuri, (valorile acestora) atunci da, se schimbă forța rezultată. Dacă schimbi timpul (păstrând masele si distanța) nu se întâmpla nimic, forța calculată este aceeași. Acum ca si săptămâna trecuta, ca în urmă cu o mie de ani sau peste o mie… Formula legii gravitației universale este invariabilă în timp. Si atunci? De ce se încăpăținează secunda să apară în ecuație? Tu știi? Răspunsul constă în faptul că, de fapt, forța este o noțiune fictivă, un artificiu mental, prin care se descrie într-o manieră compactă o realitate, care altminteri ar necesita mai multe cuvinte. Din formula newtonului (unitatea de măsură a forței) se vede că forța nu este altceva decât denumirea concisă (emblema, eticheta) prin care simbolizam semantic fenomenul care se manifestă prin forțarea mișcării unui corp cu masă (măsurată în kg) pe o distanță (măsurată în metri), într-un anumit interval de timp (măsurat in secunde)… In loc să tot repetam sintagma asta kilometrică zicem scurt, simplu si elegant, forță. Dar forța ca atare nu există. Forța nu este o mărime primară, esențială, ci una derivată, emergentă, rezultată ca o combinație între câteva mărimi primare (spațiu, timp, masă). Cu putină ambiție putem rescrie legile mecanicii clasice newtoniene fără să facem referire la vreo forță, ci doar la spațiu, timp, masă, mișcare… Ar putea fi un exercițiu util dacă ținem seama că în teoria despre gravitație a lui Einstein, fenomenul respectiv nu implică apariția misterioasă a vreunei forțe, fiind doar o „simplă” problemă de geometrie… în spațiu… ca să zicem așa, anticipând un pic aventura celor două corpuri (vacile sferice) în lumea lui Albert. Uite ca să vezi cum putem elimina din discuție noțiunea abstractă de forță (pentru care de altfel nu avem simțuri în dotare cu care s-o observăm direct) îți propun o particularizare a formulei gravitației care (la bază) implică existența a două corpuri, (cu masa) m₁ si (cu masa) m₂. Să zicem că tu ești m₁, iar m₂ este iubitul/iubita ta, sau Pământul, sau Soarele, sau Galaxia, sau Laniakea, sau însuși Universul sau… 🙂 în fine, cine vrei tu să fie, si să zicem că vrei să afli care este traiectoria ta sub influența gravitației cauzată de prezenta lui m₂. Vrei? Să zicem ca m₂ este Pământul (planeta noastră dragă), si să zicem că te afli la înălțimea de un metru deasupra Pământului. Asta înseamnă că în formula Newton distanța r (măsurată între centrele celor două corpuri implicate în experiment) este egală cu raza Pământului plus 1 metru, adică r = 6 357 000 metri = 6.357 x 10⁶ metri. Masa m₂ este masa Pământului, adică m₂ = 5.9722×10²⁴ kg (adică 5 972 200 000 000 000 000 000 000 Kg) .

Forța cu care te atrage Pământul (spre centrul său) este așadar F₁ = G (m₁ . m₂ ) / r²

Aceasta forța va face corpul tau (cu masa m₁) să se miște cu o accelerație (momentan necunoscută) pe care s-o notăm cu „a”. Vrei?

Adică e valabil si că F₁ = m₁ . a

Si deci: m₁ . a = G (m₁ . m₂) / r²

Prin urmare (simplificând cu m₁, masa ta) accelerația cu care o iei in jos este a = G . m₂ / r²

Daca înlocuiești valorile cunoscute G, m₂ si r cât îți dă accelerația cu care începi să te miști spontan în jos? Aia e… 🙂 Ia calculează si spune-mi si mie cât îți dă. Si, după câte poți observa, în formula: a = G . m₂ / r² , care redă legea gravitației universale în cazul particular al fragedului tău corp în relație cu Terra, nu apare explicit nicio forță. Doar spațiu, timp și masă. Formula poate oferi rezultate mulțumitor de precise si dacă te cuplezi cu Soarele, cu Galaxia, cu Laniakea sau cu Universul, având însă grijă să nu fi prea aproape de „găuri negre” care… în fine, să nu anticipam, acesta fiind cu caz un pic mai special pe care ar fi prematur să-l abordam acuma, când nici de Einstein n-am trecut.

Până faci tu calculele eu o să mai fac o tură cu b-Arca (către episodul viitor):

Faptul că secunda își face cumva loc în formula instantanee, statică si atemporală a gravitației, propusă de părintele Isaac, sugerează cumva, într-un mod subtil si pervers, că gravitația presupune transformare, tranziție, mișcare, schimbare, curgere… pe scurt, timp. Lumea lui Newton si realitatea par a avea aceeași origine si par a fi fost pornite în aceeași direcție, spre viitor în zbor, doar că, la un moment dat, drumurile li s-au separat, la început imperceptibil, iar apoi din ce în ce mai catastrofic… Lumea a făcut 0, 1, 2, 3… si Isaac a îngânat si el, 1, 2, 3, 4… si lumea a zis 4, is Isac s-a luminat la față si a zis 5, 6, 7 si s-a dus fericit să moară puțin… iar lumea a zis 5, 6, 17, 31… si l-a adus apoi pe Einstein să zică si el ceva, altceva, mai bine, mai nimerit, mai în ton, cu lumea nu cu Newton… old Newton… Si Albert grăita… împreunând spațiul cu timpul si cu gravitația…

Do, re mi, fa sol, la Newton gravitația este… ca și când între două corpuri care stau pe loc apare brusc, instantaneu, fiind deja acolo, o… forță, care strică pe loc starea pe loc, punând cu grăbire corpurile în mișcare… si din repus m-am născut, mi-e sete de repus… Legea lui Newton se refera așadar (si) la chestii care nici nu există pre lume precum ar fi corpuri care stau pe loc. Dacă prin absurd ar exista așa ceva, în lumea lui Newton, problema s-ar rezolva de la sine, instantaneu, FIAT MOTUS… si lumea începe… singură, cu lumea pre lume pornind… Lumea lui Newton nu are nevoie de un impuls inițial, de o primă mișcare, ca să fie. Ambițios din fire si iute la mânie, părintele Isaac nu se oprește la nemișcare, ci continuă si cu mișcarea explicând pre legea sa, cum anume se vor mișca de-a pururi corpurile… ca și când între două corpuri care stau pe loc apare brusc, instantaneu, fiind deja acolo, o… forță… Asa merge treaba în știința: lucrurile se întâmplă ca și când. Si, câtă vreme nimic nu contrazice ca si când-ul, chiar așa se si întâmplă… Intre timp, Newton fu contrazis… si gravitația încetă brusc să mai fie ca si când ar apărea niște forțe… dovedindu-se (cu martori) că locurile nu se mișca prin Univers așa cum prezis-a Isaac… ci altfel, ca si cum… în fine, om vedea în episodul următor cu Albert cel viteaz în primetime. 🙂

Old New Ton Still

Înainte de a-i pre-da cuvântul măr lui Albert, pentru a vedea ce face cu el, ar fi de bon ton să-i mai dăm o dată tonul la cântec bătrânului Newton pentru încheiere și concluzii. Față cu colosalele teorii ieșite în lume prin mintea sa (diabolic de divină), atitudinea lui Isaac însuși a pendulat între mândrie și nedumerire, trufie și îngrijorare… Omul era el însuși fascinat de ecuațiile incluse în Principiile matematice ale filozofiei naturale și ferm convins că acestea reflectă realitatea lumii exact așa cum este ea. Era pe deplin conștient ca aceste legi conferă (sau măcar atesta) autonomia lumii în raport cu orice factor exterior, inclusiv cu Dumnezeu. Aceste formule elegante, simple și precise spun exact ce și de ce se întâmplă cu materia în lume, precum în cer si pe Pământ. Sunt practic divine, prin ele însele. Dumnezeu este sursa acestor legi (Newton credea sau susținea cu tărie acest lucru), și a creat lumea în acord cu ele, o lume încheiată, finalizată, determinată, completă, în care alte intervenții divane nu mai sunt necesare, totul desfășurându-se mai departe, de la sine, după plan, în acord strict cu aceste legi și ecuații întocmite de Dumnezeu, descoperite întâmplător de Isaac, într-un moment de inspirațiune și curiozitate. Dumnezeu a creat lumea, iar eu am onoarea să vă spun cum funcționează. Isaac Newton se considera pe sine un soi de Moise care a primit legile lumii de la Dumnezeu spre a le transmite oamenilor. Iată lumea, iată legile. De-acum oricine poate verifica potriveala evidentă a lumii cu conținutul legilor. Dar, deși era arogant și inteligent, sau poate tocmai pentru ca era așa, Isaac Newton a rămas el însuși foarte nedumerit și nemulțumit în legătură cu natura gravitației, si cu felul acesteia de a se manifesta instantaneu la distanță, prin nimic. Cum anume „știe” un corp ce mase au și la ce distanță sunt corpurile vecine care-l atrag gravitational, pentru a se comporta, așa deodată, în acord cu formula propusă, i se părea lui Newton bizar și de neînțeles. A lăsat posterității „cu limbă de moarte” cererea de a rezolva enigma aceasta, iar posteritatea s-a achitat parțial de această sarcină, prin intermediul unui oarecare Laplace care a venit cu ideea „tranzită” a câmpului gravitational, pe care l-ar genera corpurile cu masă, pretutindeni în univers, până la infinit, fiecare corp întinzându-se astfel cât tot universul… (…)

Partea cu adevărat uluitoare este însă alta. „Asa funcționează lumea”, grăit-a Newton, unificând cerul și Pământul. „Nu știu de ce merge așa dar știu că așa merge. Voi să aflați de ce”. Era uluitor cât de precis descriu legile lui Newton mișcările corpurilor pe Pământ și în Cosmos. Totul era însă prea frumos ca să fie (și) adevărat. S-a constatat, a dracului fatalitate, că nimic, nimic, nimic, nu e cum a zis și a crezut cu toată ființa sa Isaac Newton, care a murit (întocmai și) la timp pentru a nu cădea în depresia post natală, văzând cum si-a râs Dracul de el, făcându-l-l să pună pe seama lui Dumnezeu niște legi false. Tot eșafodajul de legi pompos intitulate „Principiile matematice ale filozofiei naturale” sunt simple însăilări slăbuțe, care denotă o potriveală absolut întâmplătoare cu datele, disponibile spre observare într-o prima instanță, la prima strigare… In acord cu teoria gravitației universale a lui Newton (care explica de ce cade mărul si de ce nu cade Luna), un ansamblu de două corpuri cu mase, care n-au fost initial în condiții particulare propice pentru a cădea unul spre altul, vor forma un perpetuum mobile, în care cele două corpuri vor gravita veșnic, pe traiectorii eliptice, în jurul unuia din focare, aflat în centrul de greutate comun al ansamblului celor două. Asa rezultă matematic, din ecuațiile lui Newton, și așa au constatat astronomii privind și măsurând orbitele planetelor în sistemul solar… Verdict potriveală… Potriveala s-a întâmplat pentru că (la început) astronomii nu s-au uitat nici prea exact și nici suficient de îndelung… Mai apoi s-a constatat că de fapt corpurile se mișca un pic altfel… mai complicat. Orbitele sunt ce-i drept eliptice dar au si o mișcare de precesie, rotindu-se ele însele, lent, prin spațiu (ca in filmul de mai jos) ceea ce se poate observa dacă stai să te uiți timp mai îndelungat la ele. Si în plus nici vorba de perpetuum mobile… orbitele respective nefiind stabile, nerămânând așa la nesfârșit, micșorând-se, lent, până când, într-un târziu, corpurile cad unul într-altul… ceea ce denotă invaliditatea legilor lui sir Isaac. In desenul animat de mai jos, cu roșu este traiectoria unei planete in acord cu Newton, iar cu albastru „adevărata” mișcare a planetei.

Nenea Newton vs D-l Einstein (și viceversa)

Gravitațientropia – MMXXIII (3 si 14) – Issac si Albert, în așteptarea lui Gödel.

Așadar si așa deci era vorba despre cei doi… titani si despre cele două universuri (distincte) pe care ei le guvernează, după principii matematice exacte, pentru a nu scădea la întâmplare. Să con-siderăm două cazuri „simple” (?!), câte unul în fiecare dintre cele două universuri (lumea lui Issac si lumea lui Albert) si să comparăm rezultatele, echidistanți si imparțiali (ca tot românul)… să vedem ce ne dă.

Cazul A. Să zicem că luam două corpuri (obiecte) cu masele m₁ si m₂ (de exemplu două vaci sferice) si le plasăm într-un univers newtonian (altminteri vid) la o distanță oarecare „d”, unul de altul, în repaus relativ unul de altul. Atenție, este important, cele două obiecte sunt „initial” în repaus relativ unul față de celălalt (v₁ = v₂ = 0). Adică le luăm (de undeva), le ducem (ușurel) acolo si le punem (binișor) „jos”, având grijă să le oprim orice mișcare, după care le… eliberam… le dăm drumul… ne luam mâna de pe ele. Simplu, da? Da mă, știu… Nu, nu e deloc simplu, dar sper că totuși pot conta pe imaginația ta în privința aceasta. Închipuie-ti te rog că nu contează de unde luăm noi cele două obiecte, cum le ducem la locul faptei, cum la fixam acolo si cum ne face apoi nevăzuți instantaneu din preajma lor, pentru a le lăsa acolo, singure si ambetate, în toată splendoarea infinității eterne a acelei lumi newtoniene, altminteri vidă. Ușor de zis, greu de făcut, dar, de dragul discuției, să zicem c-am fi fost cumva în stare să facem această inițializare a experimentului. Eu de exemplu (îmi permit să) presupun că tu ești în stare să-ti imaginezi mulțumitor condițiile acestui experiment simplu ca… „bună ziua” (??!?). Așadar avem (pe lume) două corpuri cu masele m₁ si m₂ plasate într-un univers newtonian la o distanță „d”, unul de altul, în repaus relativ. Acuma vin si te întreb (eu pe tine): Ce crezi că se va întâmpla mai departe? Cum va evolua micul univers pus în scenă? La ce ar trebui să ne așteptăm? Să zicem că tu ești Newton, în timp ce eu as fi, de ex., avocatul diavolului. Cum răspunzi banalelor întrebări din postura de actor în rolul prințului Issac Newton? Iti acord un scurt timp de gândire. Pauză. Dacă nu cumva găsești întrebările rușinos de simple sau dimpotrivă covârșitor de complicate poți propune răspunsuri la subsol, în zona comentariilor cu martori. Desigur asta numai si numai dacă ai liceul de teatru la bază si poți juca onest rolul elevului Newton dintr-a-IX-a, altminteri nu.

…mică pauza de gândire… si recreație, mică pauză de gândire si… recreație…

In lumea lui Newton lucrurile sunt uluitor de simple (dacă… ști ce sunt masele… si distanțele… si forțele… cam ști, nu?). In acord cu observațiile multora, în interpretarea lui Isaac, gravitația este fenomenul prin care, între oricare două corpuri cu masă, aflate la o distanță finită unul de altul, se manifestă spontan (instantaneu) (câte) o forță de atracție orientată dinspre un corp spre celălalt. Fiecare corp resimte spontan o forță (misterioasă) care-l atrage (impinge?!) spre celălalt corp. Cele două forțe sunt (absolut) egale dar orientate opus una fața de alta. Minime cunoștințe de aritmetică vectorială (sau simpla intuiție) te pot ajuta să înțelegi că suma celor două forțe, dacă te apuci (formal) să le aduni, este egală cu zero. Cu alte cuvinte, per total, în sistem, forța cauzată de fenomenul numit gravitație este egală cu zero. Semnificația acestui fapt pentru cum poate fi văzut sistemul (ca ansamblu al celor două corpuri) din afara sa (pentru un observator neutru, distant, ipotetic a-gravitational) ar merita desigur o discuție separată, dar momentan asta este (foarte) off topic. Avem nevoie să rămânem focalizați pe experimentul propus, în interiorul acestuia. 🙂 Ne aflam încă în secunda zero, momentul inițial al experimentului. Am captat un instantaneu (o fotografie, statica, vezi poza de mai sus) care descrie situația la acest moment t₀ = 0 si suntem încă cu discuția în acest punct. Nenea Newton a văzut, cu mintea-i înțeleaptă, că existența corpurilor cu mase, vine la pachet cu niște forțe atașate acestor corpuri, despre care forțe el a dedus c-ar putea fi calculate cu formula propusă, altminteri foarte simplă, elegantă, frumoasă, inteligibilă si… plauzibilă, în acord cu observațiile si datele disponibile, confirmabile. Cu cât corpurile au (conțin) mai multă masă, cu atât se atrag mai abitir (forța de atracție e mai mare). Si (de asemenea) cu cât le aduci mai aproape, cu atât mai mult sporesc egalele forțe cu care se atrag unul pe altul, si cu cât le duci mai departe, cu atât le scade interesul si dorul unuia de celălalt, scăzând forța de atracție. Dar… Forța este, de fapt, o noțiune abstractă, un fel de a zice ceva pe scurt, în rezumat, despre niște lucruri observabile, este o etichetă pe o colecție de fapte si întâmplări. Nu forța, ca atare, se vede sau se simte în poză sau în realitate… ci, exclusiv, efectele ei (presupuse a fi fiind efecte determinate de ceea ce denumim, global în raport cu realitatea observată, a fi fiind forță).Tot nenea Newton ne spune (ritos) că dacă acționezi cu o forță asupra unui corp, atunci efectul este că ca acel corp este accelerat exact în direcția în care este aplicată forța. Câtă vreme menții forța, viteza de deplasare a corpului sporește necontenit, de la cât era atunci când ai început să aplici forța, cu o rată constantă numită accelerație. Altă formulă simplă (F = m ^. a) ne spune că accelerația manifestată (rata de creștere a vitezei) este cu atât mai mare cu cât forța aplicată este mai mare (logic) si cu cât masa corpului care resimte forța este mai mică: a = F / m . Așadar (în lumea lui Newton) faptul că fenomenul gravitației este echivalent cu manifestarea unor forțe de atracție are ca efect spontan, apariția unei accelerații, care sporește viteza cu care corpurile se deplasează unul spre altul, de la zero, cât am zis c-ar fi fiind in condițiile stabilite initial, la valori ale vitezei din ce în ce mai mari. Cele două corpuri, lăsate de capul lor, vor începe să se miște spontan (să cadă), unul spre altul, din ce în ce mai repede, precipitându-se către inevitabila ciocnire, fără nicio altă intervenție din exterior. Universul poate începe, de la sine, pentru că da, mai departe are să se întâmple… lucru mare. Poate nu-ti dai seama… de complicațiile care afectează cruda realitate de după ce cele două corpuri o pornesc așa, irezistibil, unul către altul… In afara de constanta G si masele celor două corpuri nimic nu rămâne constant de la un moment la altul… Distanța dintre corpuri scade… dar nu cu o rată constantă, cuminte, ci cu una triplu-dementă … Corpurile nu se duc la întâlnire calm mergând cu o viteza constantă, ci cu una care tot creste din cauza forței (gravitaționale), care imprimă accelerație. Forța face să crească mereu viteza, dar si viteza face să crească mereu forță, ambalând-se si sporindu-se practic una pe alta si astfel fiecare pe sine. Cum? Păi viteza face să scadă distanța dintre corpuri, si cu cât scade distanța cu atât forța creste sporind sporirea vitezei si tot așa. Desigur că formulele prezentate mai sus (valabile în fiecare moment de timp în parte) descriu fiecare moment (tablou) în parte si pot fi folosite pentru a deduce evoluția dinamică a ansamblului. Folosind datele inițiale putem firește calcula, cu precizie, cât timp le va lua celor două corpuri până când se vor ciocni si ce viteza va avea fiecare din ele în momentul impactului, dar acest calcul, după cum poate intuiești, nu este la mintea cocosului. E complicat. Nenea Newton a trebuit să inventeze calculul diferențial si integral pentru a rezolva (cât de cât) problema aceasta a catastrofei în care cauza sporește efectul si efectul sporește cauza si tot așa. Ceea ce rămâne important în contextul prozei de față este concluzia:

In lumea lui Newton două corpuri, aflate initial în repaus relativ unul față de altul, încep să se miște spontan unul către altul.

După o scurtă si binemeritată odihnă, îți propun să vedem ce se întâmplă în lumea lui Einstein cu aceleași două corpuri in condiții inițiale similare. Ai vreo idee? Vreo presupunere? Vreo propunere?

Dar cum de la Newton la Einstein (via Laplace si Boltzmann) e-o cale atât de lungă, n-ar strica (deloc) s-o ilustram si cu alte întâmplări, detalii si cazuri particulare de instanțiere polimorfică a fenomenului gravitației. Dacă cele două corpuri plasate stingher în univers ar fi fiind un bărbat si o femeie oare ar mai avea gravitația aplicare în lumea lui Newton? Dar în lumea lui Einstein? Tu ce crezi? In acest caz particular gravitația s-ar putea cheamă dragoste, iar efectele devastatoare asupra celor două destine n-ar fi cu nimic mai prejos decât cele întâmplate corpurilor cosmice, după cum au si precizat adesea savanții specializați în această ipostază anume (cei numiți poeți):

Până să luăm în colimator „bizara lume a lui Einstein” ar fi poate de preferat să amintim în două vorbe (eventual de duh sau de buh, la alegere, alegerea martorului) câte ceva despre „centrul de greutate” al formulei lui Newton, cea care redă atât de plastic si de concis viziunea sa asupra lumii, guvernata de către gravitație sa universală. După cum se poate constata vizual, în expresia matematică a respectivei legii, acest „centru de greutate” cade fix în litera G (mare), care desemnează constanta Gravitației Universale. Este o constanta foarte, foarte importantă… care reușește să se migreze din teoria lui Newtown (despre gravitația isaachiană) si să se strecoare si în cea a lui Einstein (despre gravitația albertiană)… ceea ce categoric denotă. (sic). Multi, dintre cei cu amintiri (prea) vagi si duioase din viața lor de liceeni) o confundă (poate) pe d-ei, doamna G (mare) cu o rudă mai săraca de-a ei, domnișoara g (mic, ~9.8 metri pe secunda la pătrat 🙂 ) care este (nu-i așa?, accelerația gravitațională la suprafața pământului, adică cu totul si cu totul altceva), iar alții nici măcar de confuzia asta nu sunt in stare, ci cel mult de vreo atingere accidentală cu punctul G (care este o alta enigmă majoră, la fel de adâncă).

G = 6.674 30 x 10^-11 m³ kg^-1 s^-2

In mod „normal” valoarea ei ar fi trebuit sa fie unitară, adică G = 1, si (ca urmare) să nici nu apară în formulă, ceea ce s-ar fi întâmplat cu brio dacă ne-am fi ales mai cu atenție unitățile de măsură pentru distantă, masă, timp (adică metru, kilogram, secundă)… Este așadar un factor de corecție aritmetică necesar să regleze cantitativ (inginerește) realitatea calitativa a relației fenomenologice dintre existenta maselor, aflate la o anumită distanța una de alta si apariția forțelor atractive dintre respectivele corpuri. Interesant este că în anul de grație una mie 666, atunci când Isaac si-a brevetat legea gravitației universale, el, care a propus introducerea în formulă a respectivei constante, habar nu avea ce valoare numerică are G, fiind, si acesta, (încă) un mic detaliu tehnic (ingineresc), lăsat de Newton în sarcina posterității (pe seama pălmașilor anonimi, buni doar pentru astfel de munci neglorioase). Primele evaluări cât de cât precise au fost făcute abia după 111 ani de zile prin, 1777… Se presupune ca respectiva constantă chiar e universală, în sensul că are, exact, exact aceeași valoare, pretutindeni in univers (universul nostru), acum, ca întotdeauna si de-a pururi. Iar asta e ceva la a căreia semnificație chiar ar merita să te gândești un minut, două (si eventual să ne spui si nouă ce-ti iese). Cei care au idee cât de cât ce Dumnezeu înseamnă „zece la puterea minus unsprezece”, pot înțelege de ce nu simțim in niciun fel atracția gravitațională a corpurilor de prin preajma noastră (desi ea există, apud Newton), ci doar pe a Pământului. Din ce-am mai tot discutat noi pe aci pe Arca (de când cu veșnica prăbușire), mă aștept ca prea-cinstitul cititor citit si unic al Arcei lui Goe să stie deja de ce nu simțim fizica-mente atracția gravitațională a Soarelui ori a galaxiei, desi re-simțim din plin efectele colaterale ale acestor gravitații…

Gravitațientropia – MMXXIII (1)

Dragul meu cascador al gândirii, întrucât la filmările de pe Arca lui Goe, scenele de gândire cu un grad ridicat de periculozitate (emoțională) nu sunt dublate de cascadori profesioniști (rămânând, ca si restul scenelor, să fie improvizate spontan de către actori / mimi, amatori, anonimi, auto-distribuiți benevol în rolurile respective), s-ar cuveni să fie cunoscute si acceptate riscurile unei asemenea întreprinderi, pentru a evita ulterioare recalmații, plângeri sau alte complicații inutile de acest gen. Există riscul de a cădea în gol, ca la trapez. Ti se aruncă o frânghie, o bară, o idee… n-ai prins-o, te-ai dus. Unii dintre voi vor cădea si vor muri (de frică). Este (apud lord Farquaad) un risc pe care mi-l asum. Vorba ceea, la circ un accident banal, un acrobat, un salt mortal si… acrobatul nu s-a mai sculat. Vestea bună este că avem plasă. Nu ne permitem nicio irosire, fiind mare penurie de actori amatori si anonimi capabili si/sau dispuși/deprinși să interpreteze rolul cuantic al gândirii. Cei căzuți în plasa d-lui Goe (năvod), se pot considera salvați, întrucât, fiind aici vorba despre o Arcă, aceștia vor fi conservați în cală, prin arhivare, unde vor fi păstrați, în formol, alături de celelalte relicve, până după potop (de va fi să vina vreun potop, altminteri nu), când cu toții vor fi redați în lume intacți si/sau nevătămați.

In cazul particular al topicului curent, continuat din episodul trecut, tot în proză scurtă (miercuri, Laniakea, Ploiesti), riscul gândirii derivă din faptul că proza nu denotă cu claritate care-s neînțelegerile cu care operează si-n privința cărora ar propune lămurire. Chiar dacă încă din titlu se vede c-ar fi fiind vorba despre ceva cu Gravitațientropia, n-as vrea să creadă cineva că noi aici am urmări să identificam si să clarificam neînțelegerile anturajului arcageologic din siaj, sau ale altora așijderea (ca potențial intelectual si/sau erudiție), vizavi de gravitația-gravitație. Pe scurt, nu încercam să captam neînțelegerea si confuzia speciei față de natura gravitației, ci doar să prindem sub lupă felul în care profanii (nu) înțeleg ce spun savanții despre gravitație si cum modelele propuse de acești savanți (altminteri chestii inteligibile, produse de minți omenești) ar merita să fie înțelese si de către profani, în cazul în care i-ar lamuri cineva să lase naiba prostiile (colaterale) si să privească fără prejudecăți modelele propuse de către savanți. Normal ar fi ca tot omul cu o cultură generală peste medie să aibă idee despre ce au în comun si mai ales în ce fel se deosebesc teoriile despre gravitație la Newton, la Einstein, si la cei care se chinuie să facă vorbire despre gravitația cuantică, sau / sau si altele încă si mai gogonate. Omul, odată lămurit în legătură cu feluritele modele ale gravitației, își va putea permite volte ditirambice meta-fizice si filozofice… Altminteri nu si nu. De exemplu va putea preciza în care teorie este mai prezent Dumnezeu si-n care mai puțin. In care Dumnezeu ar fi mai necesar si-n care mai… facultativ. Tu ce zici? Newton versus Einstein! In care dintre cele două teorii ale gravitației e mai prezent si/sau mai necesar Dumnezeu? La Issac sau la Albert? Ca să-ti poți permite luxul unor asemenea ghidușii semantice n-ar strica să înțelegi mai deplin ce zicea unul si ce zicea altul… în privința gravitației, per se, științific-amente.

Faptul că Issac Newton se considera pe sine a fi fiind în primul rând teolog si doar în subsidiar om de știință, este irelevant în contextul propos. La fel de irelevantă este si insolența lui Laplace care-i explica profanului Bonaparte că absența referirilor la Dumnezeu în tratatul său despre geneza universului s-ar datora faptului banal că ipoteza respectivă nu-i necesară. (De fapt micul Pierre-Simone, în marea sa geneză „a universului” se referea doar la formarea Sistemului Solar, o infinitime derizorie a lumii, fiind acesta un amănunt ce făcea total nepractică eventuala introducere a unui ditamai Dumnezeu în înghesuiala respectivei teorii. Nu știu Bonaparte ce-o fi priceput din respectiva insolență). Tot irelevantă rămâne si convingerea lui Einstein referitoare la faptul că Dumnezeu nu joacă zaruri, ci dimpotrivă, si că, așadar, ca urmare a perfecțiunii divine, lumea nu poate fi (a fi fost făcută) decât după un plan clar si compatibil cu mintea omului. Cumva micul Albert spera că Dumnezeu a avut bunăvoința de a fi făcut lumea pe înțelesul omului (chestii, socoteli, anacronisme newtoniano-laplaciene) si că el ar fi fiind îndreptățit să înțeleagă mintea lui Dumnezeu (de parca o lume incoerentă si/sau neinteligibila omului ar fi echivalat cu dovada inexistenței lui Dumnezeu). Toate acestea sunt simple detalii omenești extra-științifice, care nu incumbă nicio pondere anume de Dumnezeu (sau de absență a divinului) în teoriile științifice si în modelele matematice propuse de către savanții respectivi. Savanții respectivi si-au dezvoltat teoriile, fiind posedați de Gena Galilei, fără preconcepții, iar ecourile divinității pot fi cercetate direct în teoriile respective, fără a lua în seamă ce-au chibițat oamenii de știința în timpul lor liber. Este tocmai ce-ti propun. In plus nu uita că teoriile respective s-au dovedit a fi false, incorecte, incomplete, inadecvate explicării depline a realității. Sunt niște schițe (diabolic de) invalide. Când încercam să vedem cât Dumnezeu este în ele (sau nu este) trebuie musai să facem un exercițiu complex de imaginație prin care să ne închipuim ce-ar fi însemnat dacă ar fi fost valide, valide, nu falite, după cum se stie că sunt.

Dacă ești pregătit moral în acest sens, ești invitat din oficiu să participi la episodul viitor, în care se va vedea de ce Dumnezeu ar fi fiind mai necesar în teoria lui Einstein decât în teoria lui Newton (asta în ipoteza că ambele teorii ar fi fiind sută la sută valabile, si în acord perfect cu „realitatea”).

Până atunci, tot ziua a șaptea. Odihnă si relaxare. Muzica:

Gravitațientropia – MMXXIII (0)

Ne aflăm (dintotdeauna) la locul potrivit si… a venit (și) vremea s-o lămurim/lichidăm si p-asta: gravitațientropia, adică spațiutimpul, cum ar veni, fiind (cam) tot aceea… Să ne deslușim așadar, miercuri, Laniakea, Ploiești, cine-i ce, cum si de ce.

Dintru-început, omului (mangafalei) i s-a părut că spațiul si timpul sunt (noțiuni) simple, la mintea cocoșului si că nu e cazul să-si bată prea tare capul cu ele. Când a fost la o adică, nenea Newton, Isaac bogasierul de la Wimbledon, le-a declaratără universale, absolute si imuabile (dacă înțelegi ce vreau să zic prin asta, iar dacă nu, nu si pace). Spațiul cel puțin era simpatic foc, simplu si elegant: un container gol (vid), tridimensional, infinit si neschimbător, fără alte atribute, proprietății sau capricii, o dulceață de băiat si alta nu. Timpul si el era galant si distant, tot becher si tot imperturbabil, tot infinit si neschimbător, curgând pretutindeni cu exact același ritm, uniform, indiferent si rece la orice s-ar fi întâmplând sau nu s-ar fi întâmplând prin spațiu. Existența lor era absolut independentă de materie si de evenimente, fiind ele, cele doua entități, spațiul si timpul, împreună, un simplu cadru inert în care s-o putea manifesta materia, cum o vrea, cum o putea, cum o ști, în acord cu legi si reguli ale ei si numai ale ei (intrinseci) si care or afecta-o numai si numai pe ea, materia aceea stranie, care cu „greutate” (aka masă), care fără (cum ar fi fiind lumina lină). Spațiu-timpul era doar scena (golul) în care materia să-si joace piesa de teatru, o scenă robustă, perpetuă, intangibilă, inextensibilă si insensibilă la dramele actorilor, la zelul regizorului ori la mofturile spectatorilor. Cu sau fără materie si/sau evenimente, spațiul si timpul erau si rămâneau, perpetuu, aceleași imperturbabile entități. In acest (acel) context, începutul si sfârșitul, dramele, cuprinsul si încheierea nu vizau spațiu-timpul, deloc, deloc-deloc, acum si pururea si-n veacul vecilor, si asta în toate cărțile, inclusiv în cartea cărților.

Primul lucru făcut, din rândul celor nefăcute a fost lumina (adică materia)… Fiat Lux. S-a zis. Si zis a rămas. Si din lumina aceea primordială s-au întocmit toate celelalte mai apoi. Dar spațiul si timpul erau acolo, cuminți, impasibile, gata sa găzduiască lumina si celelalte lucruri întocmite din lumina răcită. Odată constatate si declarate așa (de către nenea Newton, Isaac bogasierul de la Wimbledon), fiind totodată aceste declarații formale într-un acord armonic impresionant cu felul în care era capabil a fi în stare el omul (mangafaua), cu simțurile sale să simtă si cu mintea sa să (le) gândească, acestea, spațiul si timpul (scena) cam ieșeau din scenă, lăsându-l pe el omul (de științe) să se ocupe (cum o știi) cu materia (lumina y compris), si să le deslușească, – iată, simplu ca bună-ziua – ceea ce el a si făcut o bună bucată de vreme (câțiva veacuri) si probabil ar mai fi făcut si astăzi… dacă nu si-ar băgat dracul coada, într-o așa de drăguță lucrare, după cum se va revela prin relevare mai la vale. Si nu, nu mă refer aici la demonii lui Laplace si/sau Maxwell, despre care, între noi fie vorba, se cam stie că erau niște îngeri (după cum cred că știai si tu, nu?).

Deci, ce s-a întâmplat? Ce n-a mers? De vină este d-l. Goethe si demonul sau Faust, pe post de șarpe șiret si insistent, care de veacuri îi tot șoptea insidios măscări în ureche mangafalei (omului, de) ispitindu-l cu întrebări istețe: „Că de ce trece timpul?„, „Că de ce merge doar înainte?„, „Că de ce nu merge si înapoi?„, „Sau măcar că de ce nu stă pe loc (ca spațiul!!!)?„,”Ce mi ți-l tot mână si încotro?„… Uite așa mi ți l-a ispitit si mi ți l-a turmentat de veacuri pe om, până când a dat de unul mai slab de înger care a pus botul la vrăjeala asta (unul Ludwig, nu-l știi tu, de-un neam cu Beethoven, dar nu rudă, simplă coincidența de nume la Viena). Să vezi țațo ce i-a dat prin cap ăstuia. Vienezului i-a cășunat să plece urechea la ispitele faustice si să facă ordine (nemțească) în treaba asta. A început cu dezordinea (universală), s-o aranjeze, s-o îmblânzească, s-o înțeleagă, s-o definească, s-o calculeze. Nu zici c-a calculat-o! Ce?, te pui cu creierul lui Boltzmann? Nu, nu te pui. I-a dat că:

Deh, ce să zic? Frumoasă formulă, nu zic nu, de chic, un pic genială. Nu chiar așa de mare scofală ca aia a lui Issac bogasierul, cu F = G ( m1 . m2) / r² dar totuși mare procopseală (mai ales că față de cea a lui nenea Newton asta e încă valabilă si, si așa ca schepsis, e mai greu de bunghit).

Măi dragă, știu că unii spun că haosul ar fi (re)început de când s-a cedat îndemnului diavolesc: „băgați litere in matematică!” așa că, întrucât nu voi să te pierz din ecuație, n-o să insist cu formule (iar dacă te-am pierdut deja… nu-i bai că, când oi vrea, îmi găsește nenea Dumitrache cititori mai de onoare decât d-ta), mai ales că cineva atent, competent si cu simțul umorului la purtător ar putea întreba mirat-siderat (precum domnul Fotică): „Ce are a face sula cu prefectura? Si formula lui Boltzmann cu ispitele faustice?” Păi are! Că aici voiam să te aduc (si pe tine, da, da, pe tine, ce te miri?). Desi Ludwig a vrut să pară modest, alegând să simbolizeze ditamai constanta lui Boltzmann cu k mic (nu ca Newton cu G mare), el era foarte mândru, chiar fudul de formula sa genială, ceea ce i-a stârnit pe hateri (da, da, existau si pe atunci) care l-au hărțuit cu prostii până l-au băgat în pământ. Formula însă a rămas afară, la vedere, pe placa sa funerară (fotografia de mai sus este un detaliu în marmură), în ciuda tuturor detractorilor si contestatarilor de strânsură. In acord cu principiul al doilea al termodinamicii, într-un sistem izolat entropia are tendința de a creste în mod spontan. Dacă (cumva) entropia unui sistem scade, atunci cu siguranța că acest fapt a condus la o creștere mai substanțială a entropiei în alte sisteme, așa încât în ansamblul acestora (ca sistem obținut prin unificare), de fapt entropia creste. Entropia (dezordinea, dezorganizarea, haosul), creste în permanență, iar reflectarea matematică a acestui fapt este ca S₁ – S₀ > 0, ceea ce poate pe tine te poate lăsa rece, fiind însă un fapt bizar aducător de anxietate.

Formulele normale la cap, cam toate, sunt egalități precum cea de mai sus a lui Boltzmann, ori precum F = m ^. a, a lui Newton, ori precum cea de mai târziu a lui Einstein E = m ^. c ²

Nu si asta: S₁ – S₀ > 0 care ne spune ca întotdeauna entropia într-o stare ulterioară este mai marea decât cea în starea inițială, ceea ce denotă un soi de ireversibilitate unică în fizică, ce nu se mai constatată în niciuna dintre celelalte ecuații si formule din fizică. Sonoritatea cuvântului „ireversibilitate” nu poate să nu te ducă cu gândul la trecerea inexorabilă a timpului, si la inexplicabila săgeată a acestuia orientată mereu într-o singură direcție. Dacă si entropia, ca si timpul, curge (creste) doar într-o singura direcție, oare nu cumva o există o legătură intre ele? O legătură cauzală? Ori fi unul si același lucru? Cert este că arogantul Ludwig a pus botul la savarină (cedând ispitelor faustiene de a explica trecerea timpului) declarând ritos că sensul săgeții timpului este (determinat de) sensul creșterii entropiei, inițiind astfel una dintre cele mai grozave mistificări care persistă până în zilele noastre, ba chiar se amplifică.

Cu alte cuvinte, pe baza datelor pe care le avea Boltzmann pe vremea sa, a tras concluzia că timpul… he-he… trece pentru că sporește dezordinea… în lume. Adică fix invers. E ca si cum as spune eu că timpul trece pentru că eu îmbătrânesc (si nu invers, cum că eu îmbătrânesc pentru că… trece timpul). In fine problema de rezolvat era aceea de a explica, după o așteptare multi-milenară, de ce si cum trece timpul (si nu de ce creste entropia, care fiind recent introdusă ca noțiune, pe piața mentalului colectiv, nu interesa pe nimeni) așa că, fiind pe val, fiindcă doar ce descoperise o formulă genială de calcul a dezordinii, a profitat de poll position si si-a adjudecat pe nemestecate ideile ispititoare arogându-si o postură cvasi-divină si anume aceea de a fi primul om care explică cum si / sau de ce trece timpul, ceea ce i-a adus o popularitate colosală (tristă faimă) atât in rândul detractorilor cât si al admiratorilor care-l idolatrizau. In virtutea inerției, întru consecvența cu sine, în ciuda detractorilor si în asentimentul admiratorilor, Boltzmann a continuat să-si susțină ideile chiar si atunci când nu mai era el însuși convins de valabilitatea lor. Ce alta ar fi putut face? Când a fost convins de nevalabilitatea acestor idei, s-a sinucis. Brutală rezolvare. Până în zilele noastre persistă ideea că între trecerea inexorabilă a timpului si creșterea ineluctabilă a entropiei există o strânsă relație directă de interdependență, mai profundă decât e în realitate.

Dar totuși, până la urmă, ce mare punct de inflexiune zace in ideea acestei corelații între săgeata tipului si creșterea ireversibilă a entropiei? Ce mare schimbare de paradigmă să fie aceasta în raport cu eleganta lume newtoniană? Ce-i așa de dramatic sau melodramatic în această idee care până l-a urmă l-a împins pe Ludwig la sinucidere? Păi în primul rând că prin asocierea trecerii timpului cu creșterea entropiei (dezordinii materiale), practic Ludwig îi zice lui Isaac un hai sictir, mai du-te-n mă-ta cu timpul tău absolut, uniform si independent, care n-ar avea treaba cu materia. Are. Timpul (în acord cu Ludwig) există doar în măsura în care există materie (guvernată de legi materiale) si denotă, prin săgeata sa, creșterea ineluctabilă a entropiei acesteia, a stării de dezordine eminamente materială. In rest no time. Timpul este, așadar, o simplă problemă interioară a materiei, si nimic altceva. Dar asta nu-i totul. Partea cu adevărat dramatică în poveste este însă alta. Imaginea asupra lumii pe care si-o formaseră Newton, Laplace si ceilalți adepți era mai degrabă una în care se conta pe perpetuitatea, stabilitatea si continuitatea lumii. In viziunea newtoniana lumea se întindea bine merci intre minus infinit si plus infinit, iar universul era unul staționar, același, mereu egal cu sine însuși, fie că a existat dintotdeauna pentru totdeauna, fie că a fost creat la un moment dat, creat si finalizat, după un plan oarecare, care-i asigura o funcționare în parametri stabili până la retragere lui controlata din existență. Universul newtonian nu era capabil să-si iasă din sine însuși, era unul static, un spațiu si un timp infinit, încolo si încoace, în care se întâmplă o mare (dar finită) varietate de evenimente, care implică materia si repetabila experiență a ciclurilor acesteia. Pe scurt universul lui Newton-Laplace era un cer infinit plin de stele… care se nasc si mor si se nasc si tot așa… guvernate de gravitația universală. Implicația asocierii scurgerii timpului cu creșterea entropiei, este imediată si incumbă ideea de big bang, de început al timpului. Dacă timpul si entropia sunt legate si dacă entropia tot creste, asta înseamnă că în trecut entropia era mai mica, cu cât mai în trecut cu atât mai mică. Cum valoarea minima a entropiei este zero (nu minus infinit) înseamnă că în istoria universului trebuie să fi fost un punct oarecare, la distanță finita în timp, în care entropia să fi fost minimă (la limită zero), punctul de la care a început să crească. Punctul de la care începe timpul. După cum se întrevede, entropia nici de crescut nu poate crește la infinit, ceea ce însemnă că odată ajunsă la un maxim se va opri din creștere, ceea ce ar echivala cu înghețarea timpului, cu încetarea timpului. Simpla idee a asocierii timpului cu creșterea entropiei denotă un univers care se auto-devorează, se auto-consumă, între limite temporale inexorabile, în contradicție evidentă cu ideea de timp newtonian, absolut, uniform, independent, infinit.

Ludwig i-a stricat lui Isaac jucăria numită timp, iar apoi a venit Albert si i-a stricat-o si mai tare (…) dar mai ales, ca să nu mai existe niciun dubiu, i-a stricat si cealaltă jucărie, numită spațiu, i-a deformat-o si i-a deposedat-o de absolut si imaterialitate. Cât despre gravitație să nu mai vorbim. I-a mutilat-o până la a o face să nu mai fie „o forță”, ci doar un context geometric, în care, în mod firesc, lumina nu mai este scutită de complicații (cum era pe vremea lui Newton din cauză că n-are masă, că cică lumina / fotonul n-ar avea masă). Despre haosul pe care l-a sporit micul Albert în goana sa după claritate avem de vorbit. Chestii, socoteli. Fă-ti lecțiile.

De parcă acești doi trepăduși încurcă-lume (trouble makers), Ludwig si Albert nu erau îndeajuns, au venit pe lume si corifeii mecanicii cuantice (recte Bohr, Dirac, Heisenberg, Schrödinger si alți ciudați ciufuți) astfel încât confuzia de dinainte de sir Newton a fost restabilită, restaurată si amplificată cvasi-apocaliptic. Issac sărmane, de ce hal de posteritate mai avuseși si tu parte măi băiatule, iaca niște terchea-berchea, mațe-fripte, scârța, scârța pe hârtie. Niște cioflingari. Primii doi au anulat claritatea noțiunilor spațiu-timp (făcându-le varză), iar cei din urmă au desființat distincția dintre undă si corpuscul. Pas de-a mai înțelege cineva ceva. Ba să vezi modernitatea este încă si mai stearpă. Cum nu vii tu Newton, domne! Ca să pui mâna pe ei… Deh! Dați-mi încă un Newton si până mâine vă fac… republică în Univers. 🙂

Acuma, dacă tot ne-am inițiat nițel vițel în legătură cu preistoria problemei gravitațientropiei (care, cât, cum, Dumnezeu cu mila), se cuvine un pic de odihnă, așa că vom amâna deslușirea-deslușire pentru episoadele viitoare (din viitor, ziua a-8-a), unde sunt invitați, din oficiu, toți cei care au înțeles mesajul de până aici si s-au lămurit cât de cât cum devine treaba cu nelămuririle vizavi de materia din urmă (fizica de liceu). Anticipăm (optativ) că episodul următor (pen-ultimul act, cu pseudo-deznodământ) va fi compus dintr-un mic cuprins, inedit si inovator, si o încheiere care va suna cam așa (să zicem): Iaca ne-am deslușit. Trebuia lămurită/lichidată si cestiunea aceasta arzătoare de la ordinea zilei, Gravitațientropia, ca să ne putem vedea, în fine si de altele mai de soi, sau să ne lăsăm în voia magnetismul (care lucrează, pe bază de jamaică)… Curat constitutional. Muzica!

P.S. Sper să nu se lase nimeni păcălit de tonul colocvial, de aparenta zeflemea si/sau bășcălie la adresa titanilor din lumea fizicii. Este acesta doar un mijloc literar (modest) de a stimula atenția si prezența martorilor. In realitate absolut tuturor savanților menționați în mica mea schiță, le port respect si admirație la superlativ (va urma).

De gală, de fală

Noi suntem cam pioni pe tabla de șah a lumii!

Hai să-ti dau (un pic de) șah. După cum fiecare soldat are în ranița sa bastonul de mareșal, tot așa fiecare pion are în desagă coronița de regină. Numai pionii pot deveni regine. Ceilalți nu. Nici măcar regina. Nebunul, calul, tura, turnul, leul, lira si cu unicornul, trandafirul sau laleaua, zambila sau micșuneaua toate rămân de-a pururea ce-au fost (romantici), până la moarte, până la mat, până la pat. Pionii însă pot progresa si, cu consecvența necesară, dacă ajung în linia a opta a frontului se pot considera în al nouălea cer pentru că devin regine. Dar până atunci însă dramă mare, căci pionii (infanteriștii) sunt cel mai ușor de sacrificat. Pionii cad pe capete. Una, două, dai pionul. Dai casa, dai mașina. Nu dai dama. Dar… tu nu ești pion. Că nu ești nebun. Nici cal, că nu ești măgar, si nici turn, că nu-ti place fildeșul. Tu ești Rege. Regele. Din păcate, la șah, regele este un soi de regină cu dizabilități. Face si el tot ceea ce face regina (prin lume) dar doar pe lângă casă. Mă rog, pe lângă castel. Umblă agalea, în orice direcție (ca regina), dar doar câte un pas, ca pionii. Puterea lui se întinde în toate direcțiile, dar doar un pic, acoperind un cerc cu raza unu, în timp ce puterea reginei nu are limite, în orice direcție ar privi. Sarcina ei este să-l protejeze, să-l tracaseze si/sau să-l umilească pe rege. Dar, cine vrea să fie rege? Cui îi e frică de Virginia Wolf? Adesea însă la șah se practică schimbul de dame. In fine… E luni. Ti-am dat (un pic de) șah. Mâine te fac marți. Dar înainte de asta aș mai preciza că dintre poeți, matematicianul meu favorit este nu Dan Barbilian, ci Charles Lutwidge Dodgson. Dar al tău cam care e cam pionule?

Apropo de sah: Putin și războiul rus, propagandă ne-au adus.

…si mat: Incorectitudinea politică a lui Beckett…

Dumnezeu, lumea

Nu putea s-o facă și s-o lase?!

O tot curge…

Se tot face și desface

Se preface…

Atât de plină cu speranțe și amăgiri

Din bine în mai bine

Mereu mai bine și mai înalt.

Îți traversezi clipa de extaz

Fără s-o recunoști.

Până să zici tu

Doamne oprește clipa!

Clipă oprește-ți zborul!

S-a făcut deja mâine.

Te-ai putea opri în acel mâine,

(Ce-n ieri ca un fulger va trece),

Acolo la poalele vulcanului,

La poalele muntelui tău de extaz

Cel aflat în spate, la distanța de o zi lumină…

Dar tu tot speri și speri și tot speri

Că momentul tău de extaz n-a venit încă

Iar timpul creste-n urma ta. Te-ntuneci.

Ajungi din urmă și calci, orbecăind, pe semnele de lumină

Trimise în lume de trecutul tău extaz,

În clipa ta de grație divină,

și aproape că nu le (mai) recunoști,

simțind fioruri mici, cioburi de extaz,

Tot sperând că ele te vor duce, pas cu pas,

Către clipa ta de glorie și fericire,

Când în fine vei putea zice:

Doamne oprește clipa,

Clipă oprește-ți zborul,

Nebăgând de seamă că

În loc rămâne un deșert de disperare,

Că semnele-s din ce în ce mai vagi

Și că te duc încet, încet, spre nimic

spre început,

Spre a fost o dată ca niciodată.

Doamne spre ce mergem

Dacă nu sosim nicăieri?

De nicăieri, nicăieri,

Traversăm lumea,

Trecând în goană nebună,

pe lângă momentul nostru de fericire,

Lumina aceea intensă, orbitoare,

Fără să-o vedem,

Fără să-o recunoaștem,

Sperând în altceva, mereu altceva,

Mult mai înalt și mult mai frumos.

De ce mai dă Dumnezeu omului fericire, dacă e să i-o ia înapoi!?

De ce nu moare omul când e fericit!?

Ci merge mai departe, către obscure ținte

Spre care toate curg.

Nu putea s-o facă și s-o lase ?!

Dumnezeu, lumea.

Moartea, încă o ratare (!)

S-ar zice că moartea este la putere. Acum mai abitir decât altădată. Se moare en gross. Se moare pe capete. Se moare în draci. Se moare de Covid, se moare de război, se moare de cutremur, se moare de avion (, de Djokovic (,) nu se poate muri). Si atunci… care-i ratarea? Ratează moartea pe cineva sau ceva? Poate fi moartea o ratare? Sau ne ținem (noi) de șotii si insolențe? D-voastră cum considerați? Că toate merg brambura pe lumea asta… Si nici cealaltă nu se simte prea bine… Să ne deslușim. In precedenta noastră epistolă (în proză scurtă), adresata publicului (nostru) mic, din lumea largă, am luat în discuție, propunând spre dezbătare, „Sensul morții”. Am băgat, cum ar veni, moartea în ședință, aducând-o în atenția critică a colectivului de oameni ai muncii (că munca l-a făcut pre om, chiar si pe oamenii de știință) pentru a fi caută la sensuri. Ti-ai găsit! N-am găsit nimica. Doar non-sens. Doar un pic de non-sens si nici acela de cine stie ce calitate, un non-sens prozaic, banal, comun, cunoscut de când lumea (si pământul).

Acuma, la spartul târgului, post-mortem cum ar veni, pot să vă mărturisesc (vouă, ăstora care nici voi încă n-ați murit), că pretențiile noastre epistemologic-artistice nu se ridicau nici pe departe atât de sus, până la sensurile vieții si ale morții ori până la semnificațiile ultime si depline ale acestor vagi noțiuni. Nu suntem chiar atât de absurzi. Nu. Deloc. Dimpotrivă. Viceversa. Am utilizat respectiva asociație de vorbe (sens si sunet), în joacă, ludic, ca pretext de vorbă, bârfă, șuete, fente. Ca stimulent de taină. Cică moartea ar fi cel mai tare afrodiziac. Am băgat-o la înaintare pentru a dezlega limbile „oamenilor”, martorilor, consumatorilor, comentatorilor, observatorilor… pasageri, echipaj ca si pe cea a prea-cinstitului cititor citit si unic al Arcei lui Goe, cărora am încercat astfel (marea cu degetul) să le dăm apă la moară. Să moară dușmănii mei. Că dacă nu prin viață si moarte să vorbești dezinvolt despre tine atunci prin ce / despre ce?

Mi s-a părut plauzibil, firesc, normal ca moartea să (fie capabilă să) dezlege limbile si să atenueze inhibițiile, să elibereze, provocator, nu să amuțească. Dacă nu oamenii vii să ia amical în bășcălie (si derâdere) moartea, atunci cine? Este cred (ar trebui să fie) un subiect care poate încuraja insolențele si teribilismele… Cât suntem vii putem discuta firoscos „despre sensul vieții si al morții”, atingând astfel, colateral, inevitabil (cu gândirea din dotare), alte lucruri aflate în aria de acoperire. Maieuticește. Ei ași, ti-ai găsit. Ce n-au reușit sa facă entropia, gravitația, demonii lui Laplace si Maxwell, Laniakea, Drumul spre Sabadell, Veșnica prăbușire si găurile negre, n-a reușit nici moartea… adică să fie (precum dragostea) un extaz care sa-l scoată pe martor din el însuși. Moartea bietului si fericitului parameci a mișcat prea puțin din eșafodaj. Un pic St-Arca-Sm (…), un pic io-sif-Oană… si cam atât.

Atestatul incontestabil al faptului că moartea si-a ratat plenar misiunea în precedenta epistolă în proza scurtă este faptul că în cele din urmă drăgălașul parameci a fost cumva asociat cu trolul nelipsit cu alte ocazii, aka iosifonul nesărat (de apă dulce). Poftim întâmplare! Dar, întrucât pe Arca lui Goe, n-a fost nimeni căruia să nu i se fi oferit a doua șansă, aceasta fiindu-i oferită chiar si Nostrastellei, cred că s-ar cuveni să aibă si d-ei, moartea, acest drept al omului. Mai încercă o dată Sam. O să vă povestesc despre o altă întâmplare banală din viață, conexă subiectului complementar acesteia: moartea. Viata si moartea au același sens, nu? Astăzi o să vă relatez despre o moarte aparent mai complexa decât cea a unui simplu si rudimentar parameci solitar (care a trait si a murit singur, singur, singurel). Așadar:

Iubim viața! Detestam moartea. Ne plac păsările. Să nu ucizi o pasare cântătoare (nu știu cine zicea). Din dragoste pentru păsări, am montat în curte, agățată de o creangă a unui copac, o căsuță din acelea concepute drept cantină pentru păsărele, în care pui semințe si apoi caști gura pe fereastră, ore-n sir (dacă n-ai altă treabă), mai ales iarna, la spectacolul oferit de vizitatori, păsărele mii, venite la masă. Mă rog, nu chiar mii, dar totuși multe soiuri, care mai de care mai drăguțe si mai sprințare. Multe vrăbii dar nu numai. Un spectacol fascinant plus sentimentul de a fi făcut o faptă bună. In afară de pasările astea, care ne sunt ca si cum ar fi fiind ale noastre din interes, câtă vreme sunt semințe în cantina suspendată iar mai apoi nu, mai avem si niște turturele. Cu turturele astea e o poveste mai aparte pentru că nu le avem de ieri de alaltăieri, ci hăt de demult si sunt cu sau pe la noi nu doar când sunt semințe-n căsuță. De fapt ele nici nu vin să mănânce împreună cu celelalte înaripate. Vara or găsi lucruri mai pe placul lor decât le oferim noi, iar iarna, când cu penuria, spre deosebire de vrăbii si celelalte, sunt împinse de un instinct irefutabil să-si vadă de călătoriile lor inițiatice de păsări migratoare. Niște turturele ne vizitau / acompaniau încă de pe când locuiam la vechea adresa, dându-ne impresia c-am fi fiind cumva prieteni. In tot cazul nu ne eram indiferenți unii altora, iar despre asta-si-cum-anume poate altă dată, cu altă ocazie literară. Obișnuiau să cuibărească prin zonă, să ne zboare pe la ferestre si sa ne cânte turturiceste. Le știam, ne știau. Apoi, fără să le spune nimic, noi, oamenii, ne-am mutat, la alată adresă, fiindcă ne-am luat casă. Cert este că la câteva săptămâni după ce ne-am mutat la noua adresă, ne-am trezit într-o dimineață, cu două turturele în curte. Ne-au venit turturelele, ne-am zis. Or fi fost, n-or fi fost aceleași, noi convingerea asta am avut-o, că sunt aceleași si au venit după noi. Cuibăresc prin zonă, ne zboară pe la fereastră si ne încânta cu trilurile lor ca un jazz fără pretenții. Si asta se tot întâmpla de câțiva ani. Sunt alte pasări si mai de soi, care mai colorate, care cu triluri mai spectaculoase, dar singurele care ne sunt „din familie” sunt turturelele, chit că nu vin niciodată să mănânce semințele gratis din care se înfruptă celelalte. Acuma trebuie să vă spun că noi, iubitorii de păsări, avem si pisică: pe Mili. Asta e. Pare o contradicție de termeni greu de explicat, dar niște explicații totuși există. Mili este o pisica foarte cuminte, blândă si la locul ei. Preponderent stă în casă, si în casă este cea mai cuminte din lume. Auzim de la alții tot felul de povesti cu pisici teribile din cauza cărora unii oameni nu-si mai pun brad de Craciun. A noastră nu e din alea. E cuminte. Cuminte-cuminte, blajină. Rareori își iese din fire. Vara însă prefera să stea afara. Vorba vine „să stea”. Se duce, ea stie pe unde, si face, ea stie ce face. Afară nu mai pare la fel de blajină sau blazată pe cât este în casă. A dedus ea cumva că nu-i prea înțelegem hobby-urile încă de prima oară când, mândră nevoie mare (serios, radia, se vedea pe fața ei) venea cu coada pe sus si cu un șoarece în gură, încercând să intre cu el în casă ca să ne prezinte prada si eventual s-o împartă cu noi. A șocat-o si pe ea atacul de panică cu care a întâmpinat-o soția mea pe verandă, si, în sufletul ei de pisică a fost rănită de refuzul nostru de a-i accepta oferta de împarți prada. Tragedia însă s-a întâmplat asta-vară. Turturelele făcuseră, ca de obicei doi pui, iar puii se făcuseră mari si, ca toți puii, se grăbeau să prăsească cuibul. Cel mai viteaz dintre ei (probabil un mascul) s-a avântat prematur în zborul lui inițiatic nimerind în ghearele si colții pisicii. Soția mea, martoră a scenei de groază, a sărit la Mili reușind să-l scoată cu chiu cu vai, pe nefericitul turturel din ghearele ei, dar din păcate, într-o stare nu prea bună. Nu sângera prea tare dar era rănit, speriat, nedumerit. L-a oblojit cum a putut, i-a dat un pic de apă pe cioc, s-a stropșit la Mili somându-mă s-o încui imediat în casă, apoi l-a așezat pe micul turturel în vârful unei coloane de la gard, cu speranță că-si va reveni miraculos sau că or putea cumva părinții lui să-l ajute. După o vreo oră soția mea a venit la mine bocind cu puiul de turturea în palmă zicându-mi printre sughițuri: „A muriiiit. A muriiit. Am vrut să-l duc pe alt stâlp că-l ajunsese soarele si când l-am luat în mână s-a speriat, s-a zbătut odată si apoi brusc n-a mai mișcat. A murit. A murit în palma mea. Fă-i tu ceva!” Grea cerere. Grea misia de Dumnezeu. Ce să-i fac? Ce să-i mai fi făcut? L-am stropit cu apă rece, i-am suflat aer pe cioc, i-am masat pieptul. In zadar. Puiul n-a mai înviat. Nu s-a întâmplat nicio minune. De ce? Cât de greu ar fi fost?? Mama lui naturală l-a bocit si ea vreo două zile umplând aerul cu un cântec sfâșietor de trist, iar surioara lui, cu lecția de viață învățată, stătea paralizată pe o creangă, nedând semne c-ar relua prea curând lecțiile de zbor. Mili a fost consemnată pentru o săptămână la domiciliu si tratată cu răceală, iar dacă se nimerea prin preajma soției mele se trezea că e gonită cu o bătaie din palme si cu un „Pleacă de aici Mili, să nu te văd”.

Addenda (non) corrige – Se pare că (…) scurta viața a nefericitului turturel dimpreună cu tragica si prematura sa moarte s-au consumat (amândouă) în zadar, fără (vreun) rost, fără sens, fără utilitate, fără finalitate (de e sens într-asta… ). Nici măcar hrană pentru felină n-a reușit să fie bietul, ci doar pentru viermi si bacterii. Dar, chiar si dacă asta ar fi fiind adevărul adevărat (o fi, n-o fi, noi nu vom ști-o poate niciodată), nota pozitivă a întâmplării rezidă în faptul că ce n-a fost ar fi putut totuși să fie, adică ar fi fost potențialmente posibilă o viața mai lungă, mai fericită si mai împlinită, cu misiuni duse la bun sfârșit, si cu o ieșire din scenă firească, printr-o moarte naturală, de bătrânețe, o moarte bună cum s-ar zice (limba română fiind probabil singura de pe lume care îngăduie această sintagma oximoronică) si că, mai mult decât atâta, în acestea toate ar fi si existat un rost, un sens, o utilitate, finalitate, sau măcar o promițătoarea amânare a fără de rostului… spre alte orizonturi… si speranțe, si deci că alte vieți si destine ar fi având ce n-a avut, din cauza ghinionului, micul turturel. E o variantă optimistă cu care ne putem mângâia (/amăgi)…alimentându-ne speranțele. Toate la alegerea prea-cinstitului cititor citit si unic al Arcei lui Goe. Cum i-o fi voia, cum i-o fi putința si dorința. (Așteptam comentariile pe adresa redacției).

Ceea ce mi-as permite să menționez explicit în aceasta „addenda (non) corrige” este ratarea literară a întâmplării, așadar si literară, ceea ce se adaugă, ca bonus, ca un surplus de eșec si dramă peste mica tragedie folosita ca prilej de socializare la blog. Există deja Odiseea lui Ghilgameș, există Odă (în metru antic), există Mortua est, există Moartea Căprioarei si altele realmente… expresive… emoționante. Existențele acestora nu aduc desigur în mod direct nicio atingere, nicio diminuare (prin relativizare) a micii proze scurte întâmplată sub un titlu anticipativ sugestiv, ci doar evidențiază, cu mai multă claritate, ratarea. Am bănuit de la bun început că e o temă grea si o s-o stric si că n-o sa-mi iasă cine stie ce capodoperă, cine stie ce sursă de emoționare a publicului, si / sau de punere a acestuia pe gânduri… Dar i-am dat totuși drumul în lume, chiar știind bine că va avea aceiași soartă si același rost cu ale turturelului, din exact aceleași motive din care, în genere, este îngăduită trecerea prin lumea a unor lucruri aparent lipsite de rost, de sens, de utilitate, de finalitate, si anume acela de a sublinia astfel, vizibil, că s-ar putea si altminteri.

Cred că niște cititori cuminți, cu un pic imaginație, si-ar putea închipui cu ușurință existența unor proze scurte scrise cu talent sau chiar cu geniu, în care întâmplările de mai sus ar fi prezentate pe rând, simetric, credibil, (ca-n E periculoso sporgersi) din punctul de vedere al pisicii, al turturelei mamă, al celorlalte păsări care vin la cantina oferită gratis de către niște umani bizari posesori de pisică… si chiar din punctul de vedere al gâzelor pe care pasările le consumă cu lăcomie…

Mă gândesc chiar la existența unor cititori care-si pot închipui si singuri c-as fi reușit să redau exact partea aceea dramatică ce se referă la faptul că femeia mea era bulversată de sentimentul incredibil si copleșitor al atingerii cu moartea, produsă prin evaporarea bruscă a vieții si mișcării din mica ființă aflată în palma sa, transformată, așa deodată, într-un boț inert. Încercarea ei de a-mi împărtăși sentimentul acelei clipe anume, resimțit cu claritate, dar si reținerea sau neștiința de a o face, mi-au amintit, oarecum în mod bizar, de aura care o învăluia atunci când m-a pus să-i ating burtica pentru că ceva începuse, brusc, să miște acolo, venind la viață. Obișnuiam s-o prind ușurel pe fiica mea nenăscută încă, de călcâi, cu degetele, prin burta maică-sii, atunci când se întindea cât era de lungă, în diagonală. Când reușeam s-o prind de călcâi își trăgea viguros piciorușul, pentru a reveni apoi, căutând parcă, pipăind pe dinăuntru, testând limitele universului.

Pisica de Adina POPESCU

Sensul morții

Tu auzi? Auzi ceva? Se aude în fundal un sunet bizar, ca un freamăt… Taci un pic si ascultă! Nu, nu te concentra prea tare, căci atunci nu se mai aude nimic, se sperie si dispare, se face liniște de nu se mai aude decât fâșâitul tăcerii, zgomotul acela de fond al universului… virtual. Ascultă-l însă… așa, discret, cu coada ochiului. Auzi? E așa… ca un freamăt de șoapte, ca un oftat, ca un icnet câteodată, ca un geamăt în așteptarea unei mari izbăviri. Nu te mai holba la mine ca la un nebun. Cum n-auzi? Cum să-n-auzi? N-auzi pentru că nu asculți unde trebuie, nu-ti reglezi urechea si mintea pe frecventele potrivite. E-he, până să vii tu la întâlnirea cu el, sunetul se mută în alt spectru, că n-o sta să te aștepte pe tine să-ti reglezi timpanele. Afonule. Normal că nu se mai aude nimic acuma, fiindcă, uite, l-am acoperit cu vorbe. Taci un pic si-ai să vezi. Cred că știu ce e si de unde vine. Este corul casandrelor mute. Corul antic… al martorilor fără replică, privați de senzații, îndurerați de absențe, vulnerabili si abandonați. Personajul colectiv ieșit în foaier. Personajul colectiv si anonim care așteaptă, cu răsuflarea tăiată, tonul la cântec. Măi dar ce cauți tu aici, în culise? Evadatule… Iscoadă… Translucid, aproape străveziu… Timorat. Se vede prin tine ca prin sticlă, ca prin vid, ca prin nimic. Se vede foarte bine întunericul de dincolo.

E întuneric mare în sală. Si șoapte. S-a luat lumina. Ar urma să urmeze actul doi… într-o mare mulțime de piese… începute si neterminate. Întrerupte tocmai la apogeu. Lăsate de izbeliște, fără niciun deznodământ. Au rămas în suspensie cam toate, entropia, gravitația, găurile negre, gena Galilei, Almele, Veșnica prăbușire, Laniakea, Drumul spre Sabadell, știința si dilemele Einstein-Bohr, sfinxo-babologia luciferică, paradoxul Fermi, Întrebările pentru domnul Sean, demonii îngerești ai lui Laplace si Maxwell, Călătoriile lui Pinocchio si ale Ilincăi Bernea… si câte si mai câte altele, amintite, îmbrobodite, mințite, refuzate, amânate, abandonate, uitate… Toate însă în neclintită așteptare. Cu sufletul la gură. Auzi? Se aude în fundal un sunet bizar, ca un freamăt. Este sunetul de nerăbdare al micului public aflat în așteptarea deznodămintelor, observatorii aceia dornici de a crea realitate, recreându-se pe sine în pauză, la un suc, la o bere, la o savarină, în recreația mare. Care or mai trăi. Care n-or fi murit, triști în casele lor. Oricum si dintre cei (cât de cât) vii, foarte putini si-or fi dat seama de starea de indeterminare si suspensie a respectivelor teme, mai ales în contextul în care, în mod firesc, (apud amicul Murphy), concluzia este locul în care te oprești pentru că ai obosit gândind.

Desigur că prea-cinstitul cititor citit si unic al Arcei lui Goe, să mi se dea voie să exagerez in acest sens, își amintește despre una dintre primele teme arcagoeologice din lista celor abandonate în coadă de pește, compusă anume ca simfonie pentru pianina mecanică, lăsată parcă înadins nesfârșită, precum „Delirul”, si asta nu de ieri, de alaltăieri, ci încă hăt, de la Facerea Lumii. Este vorba doamnelor, domnișoarelor si domnilor, despre Rușinea si păcatul muririi. Un păcat uitat. Ti-l mai amintești? Nu te grăbi să ți-l amintești pentru că n-ai cum. După câte-mi pot da seama n-ai comis încă acest păcat. Esti, iată, încă viu si nevătămat, întrucât ai urmat cu sfințenie îndemnul propus cu ocazia prozei aceleia si anume: „Să nu mori Darie! Să nu mori.” N-ai murit așadar. Ha! Gaudeamus igitur.

Desi la vremea respectivă proza despre „Rușinea si păcatul muririi” a fost dezbătută destul de extensiv si pe alocuri abuziv, de către publicul interesat de subiect (si predicat), oameni fără rușine si fără păcat (a se vedea materia din urmă), discuțiile, destul de sterile, n-au mers in direcția potrivită pentru continuarea intenționată, care urma să redea, în episodul doi, într-o altă proză scurtă, o disertație analoagă, simetrică, despre „Rușinea si păcatul nemuririi„. Dacă în primul episod i-am identificat (de bine, de rău) pe cei care în mod exceptional ar putea muri fără rușine, în al doilea ar fi trebuit să-i aflam pe cei care s-ar califica la nemurire fără rușine. Există si din aceștia. Viata, moartea, murirea si nemurirea sunt mereu subiecte tentante, suculente, inepuizabile, despre care se poate vorbi (sau pălăvrăgi si chibița) la nesfârșit, sau măcar până la moarte. Ispitei de a discuta firoscos si insolent despre sensul vieții si al morții, cine să-i reziste? Nimeni. Noi ca Noica. Ca mistici, filozofi si artiști (ce suntem) punem vorbi abitir despre sensul vieții, despre nemurirea sufletului, fiecare având în portofoliu cel puțin câte o teorie originală sau măcar una adoptată din galeria cu teorii despre sensul sau absența sensului vieții si/sau al nemuririlor. La urma urmei sensul vieții este moartea. Fără moarte viața si nemurirea n-ar avea absolut niciun sens. Nu? Viața se bazează pe moarte. Ca să fii (realmente) viu trebuie (musai) să fii muritor. Când ești viu, ești muribund. Iar asta încă înainte de a te fi născut. Nu insist, sunt (acestea) filozofii accesibile oricui, în variante mult mai atractive decât am putea încropi (noi) pe puntea aceste Arce virtuale (se admite înșirarea unor repere bibliografice în zona comentariilor). Așadar sensul vieții este moartea. Hai c-am lămurit-o si p-asta. Aștept contestații, aviz amatorilor. Presupun că s-or putea găsi unii care să mai înșire si alte (non)sensuri ale vieții (si ale morții prin desertul de cenușă). Cei mai caraghioși filozofi, pe aceasta temă, mi se par a fi vegetarienii care susțin că-si aleg dieta pe criterii morale, considerându-se mai buni decât omnivorii, mai nobili decât mâncătorii de carne care provoacă durere si suferință (agonia morții) animalelor pe care le consumă. Cartoful este la fel de viu ca un pui de găină. Este plin de energie si de viață care încolțește din el cu mare ușurință. A-l tăia în felii si a-l prăji în ulei este o caznă care duce tot moarte si agonie, la destrămarea prematură a vieții pe care o conține. Faptul că suferință mută a cartofului si zbierătul său tăcut în fata morții, ne răzbind prin filtrul simțurilor si înțelegerii noastre, păstrează curată conștiința celui care-l înfuleca, este doar un mare (dar imbecil) cinism. Viața se bazează pe moarte, se hrănește din ea spre o mică (si adesea inutilă) amânare. In acest context, pare destul de plauzibil că sensul vieții este moartea. Dar… atunci… care este sensul morții? Viața? De e sens într-asta (vorba poetului, mortului poet). La urma urmei de ce se moare?… De ce trebuie să se mai si moară? In ce scop tovarăși? Universul este vast si se mai si dilată accelerat, cu o rată mult mai mare decât cea în care se generează viață. Loc berechet pentru a continua viețile la nesfârșit, ca-n basmul tinerețe fără bătrânețe si viață fără de moarte. Nu? Si atunci? Ce-i cu moartea asta? Ce vrea? Ce poftește? Hai ca te-am zăpăcit, daca încă n-ai simțit gustul jocului la cacealma. Putem vorbi cu emfază, cu elan, cu patos, cu obidă, cu convingere, despre sensul vieții si al morții sau de absența sensurilor acestora, în special pentru că, de fapt, habar nu avem ce sunt acestea. Habar nu avem ce este viața, ce este moartea. Titlul prozei de azi, „Sensul morții”, putea fi la fel de bine „Sensul vieții”, de ex, sau „Non-sensul morții”, dar cel mai potrivit ar fi fost desigur „Sensul vorbelor”, sau „Non-sensul vorbelor”, ma rog ceva de acest gen. Ar trebui să ne lămurim mai întâi ce naiba este moartea. Sau viața? Tu știi? Ai (vreo) idee? Ca să încercam să ne dumirim (pe cale maieutică), înainte de a ajunge sa ne certam cu Cioran (si alții), ar trebui să luăm în discuție, mai întâi un caz simplu, o moarte mică, banală, ușor de înțeles, ca de exemplu aceasta: Un parameci urmează să moară.

Si dacă vom pricepe ceva din această minusculă cronică a unei morți anunțate, abia atunci vom putea avansa spre alte morți mai complexe si mai complicate, vorba poetului care zicea (printre altele) că „Se moare de guturai, se moare de gripa, Se moare de tuberculoza, se moare de mașină, Se moare de cancer, se moare de nebunii…De Beethoven NU SE POATE MURI.”… Mă rog există pe lume poeți mari, si Shakespeare, si Poe, si Esenin, si Nichita si există Mortua Est… Dar, după ce vizionezi filmulețul de mai sus (despre Moartea domnului Parameci), ti-as recomanda, pentru trecerea la nivelul următor (al jocului…) un alt poem (ghici al cui si de ce), pe care ar fi bine să-l citești in gând dar cu intonație:

Cu capul meu în mâinile mele,
cu capul lui Yorick pe umerii mei,
am venit la tine,
în cimitirul în care urmau să te îngroape.

„Trezește-te”, ti-am spus,
„Trezește-te iubita mea și surâzi.
Lângă mine nu sunt groparii. Nu!
Sunt…
niște localnici veniți să caute aur prin pământ.”

Cu capul meu în mâinile mele,
cu capul lui Yorick pe umerii mei,
am venit la tine, am făcut totul…
Dar groparii se grăbeau,
că-i așteptau nevestele cu masa pregătită.

Si… de ce n-am fi putut fi și noi o familie?,
chiar o familie de gropari?
La un prânz sătul de sine însuși.

Dar trebuie să te salvez.
Trebuie să fac să dispară apa din toate râurile
și lacrimile din toți ochii.
Și tu să  învingi moartea asta în care ai căzut
și să vii să semănam în toate gropile capul lui Yorick.

Să crească livezi de Yorick
și să iasă nevestele groparilor
să culeagă fructele din livezile hohotitoare.
Și tu să fii fericită și sănătoasă
Văzând cum capul meu urcă
Din mâniile mele,
din pumnii mei osoși,
spre umerii mei,
spre locul lui vechi,
să te mai strige odată,
să te mai implore odată: Nu muriiiii…

Nu muri! Dulcea mea,
prințesa mea purtată
prin lume pe un straniu mormânt alegoric.
Nu muri!

Eu sunt Hamlet și urlu uscat și retoric,
spre apele mari care vin vinovat
și din depărtare se-întorc și răzbat
sălbatice ecouri: Yoooorick.

Nu trebuie!

Champion’s Glory, by William Shakespeare Redivivus

Champion’s Glory: Novak Djokovic’s Triumphant Rise to a 10th Australia Open Title

Triumful campionului: Înălțarea victorioasă a lui Novak Djokovic la al 10-lea său titlu la Openul Australiei

Tis a tale of tennis grandeur, of skill and grace, Where Novak Djokovic, in form and pace, Claimed his tenth crown in Australia’s land, And thus, his 22nd Grand Slam doth stand. The court was set, the stage was bright, And all did gather with great delight, To see the best in tennis play, And decide the victor of this day. The first set saw both players strong, With shots that echoed clear and long, But ‘twas Djokovic who had the lead, And took the first set with skill indeed. The second set was closely fought, And both players struggled naught, But the Serbian proved his might, And took the second set with great delight. The third set saw the challenger rise, With shots that seemed to reach the skies, But ‘twas not enough, for Djokovic was wise, And held his ground with poise and grace, to his prize. And thus, with victory in hand, Djokovic took his tenth command, Of Australia Open, a great feat, And a reminder of his tennis mastery, complete. So let this tale be told with pride, Of a champion, strong and tried, Who proved his worth on tennis’ court, And solidified his place in sport.

Este o poveste de grandoare a tenisului, de abilitate și grație, Unde Novak Djokovic, în formă și ritm, A revendicat a zecea sa coroană în țara Australiei, Și astfel, al 22-lea său Grand Slam se înalță. Terenul era setat, scena era strălucitoare, Și toți s-au adunat cu mare bucurie, Pentru a vedea cei mai buni jucători de tenis, Și pentru a decide câștigătorul acestei zile. Primul set a văzut ambii jucători puternici, Cu lovituri care răsunau clare și lungi, Dar a fost Djokovic cel care avea avantajul, Și a luat primul set cu pricepere într-adevăr. Al doilea set a fost disputat strâns, Și ambii jucători au luptat fără oprire, Dar sârbul a dovedit puterea sa, Și a luat al doilea set cu mare bucurie. Al treilea set a văzut urmăritorul în ascensiune, Cu lovituri care păreau să atingă cerul, Dar nu a fost suficient, pentru că Djokovic era înțelept, Și și-a păstrat poziția cu măiestrie și grație, către premiul său. Și astfel, cu victoria în mână, Djokovic a luat a zecea sa comandă, La Openul Australiei, o performanță mare, Și un amintitor al măiestriei sale la tenis, complet. Așa să fie povestită această istorie cu mândrie, A unui campion, puternic și încercat, Care a dovedit valoarea sa pe terenul de tenis, Și a solidificat locul său în sport.

Sonet by William Shakespeare Redivivus, translated by Goe the Cronicar. 🙂

Recomandare de lectura: AUSTRALIA, ETERNA TERRA NOVAK (de Radu Hângănuț)

dar si Ana la fileu

Nimic

If you could un-invent something, what would it be?

adică Totul.

… focul?, vorbitul? roata?, scrisul? banii?, munca? religia?, alcoolul?, praful de pușcă?, tutunul?, legea a doua a termodinamicii?, drogurile?, anti-concepționale?, viagra?, cafeaua?, bomba atomică?, sărutul franțuzesc?, telescopul?, microscopul?, internetul?, Bitcoin-ul?, inteligenta artificială? …

Gena Galilei

Aceasta este încă o tentativa eșuată de proză scurtă, produsă automat de către pseudo-generatorul „ChatGPT”, aflat undeva în mintea creatorului de pre-text pe Arca lui Goe. In cazul în care citești textul acestei proze scurte, calificată aprioric, într-un moment de luciditate optativ-anticipativă, în categoria eșec, nu trebuie să te simți vexat sau agresat în vreun fel, întrucât textul nu ți se adresează si nu ești deloc vizat ca public țintă. Acest text nu este adresat, nici direct, nici indirect, niciunuia dintre cititorii săi. Mesajul (ratat), conținut în acest text (fragil sub aspect logic), este în mod categoric adresat ne-cititorilor, si încă nu tuturor acelora, ci doar unei mici părți anume dintre cei care nu-l vor fi citit/citind, si cărora mesajul le va (fi) parveni(t) (în ulterioritate), ca simplă confirmare/validarea a conținutului, în posesia căruia (ei) sunt deja, ca purtători ai genei Galilei. Urmare a faptului că textul este scris într-un vernacular zonal, trebuie luată în considerare reducerea corespunzătoarea a mulțimii adresanților ne-cititori, dintre cei cunoscători ai limbii române. Este foarte posibil ca mulțimea rezultată în urma acestor intersecții să se dovedească a fi în cele din urmă mulțimea vidă, ceea ce rămâne însă un fapt neesențial. Dacă (însă) (iată) citești acest text, fie si doar parțial, atunci nu, nu e pentru tine, iar dacă ai citit (deja) până aici, nu mai contează deloc ce faci mai departe, întrucât te-ai auto-eliminat din ecuație. Pa.

„Acum”, ca întotdeauna, în timpul lor liber, excedentar, disponibil după îndeplinirea minimală a ritualurilor (obligațiilor) biologice si sociale, adică în majoritatea timpului lor, oamenii se ocupă, pe dinăuntru si pe dinafară, în intimitate si în public, în minte si în suflet, cu divertismentul si poveștile… cu ficțiunile. Oamenii sunt dependenți de acest viciu: imaginarul. Lipsiți de orice atașament la realitate, oamenii se refugiază perpetuu în imaginar, de la tinerețe pân’ la bătrânețe, fiind condiționați genetic în acest sens (de gena închipuirii). Suntem în mod iremediabil si preponderent niște închipuiți. Măsura în care reușim să rămânem consistenți, mai mult sau mai puțin profund, în raport cu poveștile (ficțiunile) pe care le alimentam (activ sau pasiv, ca autori sau ca spectatori), care ne definesc, ne conțin si ne consumă, este exact ceea ce ne conferă autenticitate si identitate. Suntem exact poveștile în care ne integram, iar intensitatea cu care ne trăim viețile se referă doar la cât de mult luăm în serios poveștile respective si la cât de auto-convingători putem fi ca parte a acelor povești. Este criteriul care ne împarte în visători serioși, dedicați, talentați, sau (dimpotrivă) netalentați si neserioși, superficiali sau blazați. (In paranteza fie spus, acuma, după cum poate bine știi si tu, pot exista o multitudine de condiții nefavorabile si obstacole exterioare, sau, sau/si, defecte (interioare, sufletești) de fabricație, care ne îngreunează accesul la poveștile potrivite/cuvenite, ceea ce ne forțează la tot felul de compromisuri si improvizații. Alteori snobismul si/sau tentația facilului ne împing spre povesti nepotrivite, la dedublări periculoase si/sau la disonanță cognitivă, am încheiat paranteza). Cert este că pentru a te putea cunoaște, cât de cât, trebuie să știu cu ce povești îmi umbli si cât de tare crezi în ele. Ca să putem fi si prieteni (sau măcar inamici) trebuie să avem în comun măcar câteva dintre poveștile la care suntem abonați/arondați. Altminteri nu si nu, rămânem cum am fost: incompatibili, indiferenți… Fiecare cu poveștile lui, cu satisfacțiile lui, cu succesul sau cu eșecul lui (ca povestitor, ca erou de poveste sau ca martor),

Majoritățile nu posedă gena Galilei, dar cei care o au (niște mutanți), fie ca actori, fie ca spectatori, aproape că sunt din alta specie: homo cosmicus.

Călare pe animalul din el însuși stă, mândru, omul, pe care munca l-a făcut. Animalul si muncitorul există si se manifestă, la bază, iar deasupra acestora, în straturi concentrice poveștile care fac omul să fie om.

Pe treapta cea mai de jos a gamei – homo misticus, captiv dogmei. Povestea lui, religia, o fraza de dânșii inventată. O poveste în format fix (in câteva variante), care asigura confort (mental), odihnă, pace, simplitate si mântuire celor (sincer) arondați. Gena pioșeniei mistice poate fi stimulată si pe cale chimică (cel mai eficient cu psihedelice). (…) Grozăvia cea mare a celor din aceasta poveste este ideea lor fixă că l-ar poseda pe Dumnezeu… si că astfel pot să-l invoce, evoce, povestească, vorbească, ca si când l-ar cunoaște. (…)

Urmează (în ordine ascendentă) homo filozoficus, cel cu lumea cea gândită. Se mișcă într-un cadru mai larg, decât cel precedent dar clor din branșă nu li se asigură confort (mental), odihnă, pace, simplitate si mântuire celor arondați. Li se oferă în schimb, cu generozitate, ideea că ar fi fiind deștepții, inteligenți, sofisticați, si ca astfel sunt capabili sa reconstituie lumea (universul) din minte, prin gândire, pe cale logică (o trufie). Grozăvia cea mare este că orice filozofie nu-i decât un sofism, o joacă intelectuală. (…)

Deasupra filozofilor se afla homo artisticus – o minune, „poeții” si martorii lor. Au moștenit de la Dumnezeu abilitatea de a crea, de a îmbogăți si ameliora lumea cu opere, capodopere, spectacole, emoții. O lume deschisă. Se ocupă cu frumusețea, nu cu adevărul. Grozăvia cea mare este că „beauty is in the eye of the beholder”.

Pe treapta următoare (cea mai de sus) se află homo tehnologicus. Inventatorii, descoperitorii (ingineri, meșteșugari), care au descoperit-inventat focul, roata, scrisul, … telefonul, radioul, televiziunea, internetul si inteligenta artificială. Au adus omenirea aici unde este, ei si nimeni altcineva, au asigurat progresul omenirii si cadru de joacă tuturor celorlalte povești. Grozăvia cea mare este că pot scufunda lumea (omenirea).

Si pentru că (parcă) mai lipsea ceva din peisaj, mai exista încă o categorie, cea mai bizară si mai eterică dintre toate, omuleții cu gena Galiei, homo cosmicus, cei mai visători, cei care se ocupa cu niște povesti numite fizică si matematică fundamentale, pe scurt cu cosmologia. Niște inofensivi. Grozăvia cea mare este că n-au cum s-o scoată la capăt, de la ei încolo începând nemărginirea. Nu se ocupă cu infinitul dar se ocupă cu toate care se văd de aici până la infinit. Despre poveștile celor care posedă gena Galilei cred ca ar merita să poarte o discuite (cu martori) cei din publicul țintă al acestei proze scurte. Voi încerca să le iau sau să le dau cuvântul. Pas cu pas.

Se pare că (pe) undeva (nu se stie (pe) unde si de ce) cineva (nu se stie cine si cum) a făcut niște „măsurători”, observând pur si simplu niște fragmente de univers aflate (pare-se) în entanglement cuantic cu piesele puzzle-ui de aici de pe Arca lui Goe. Ca „urmare” (Doamne iartă-mă, că nu-i vorba de nicio relație cauzală aici), ne-a parvenit spontan o observație critică despre niște omisiuni notabile pe care le-aș fi comis în tipologiile umane înșirate. Cică ar lipsi la apel (1) homo militaris (care se ocupă si/sau pre-ocupă cu războaiele si militarismul), (2) homo politicus – care e clar că se ocupă cu „de toate” (aici intră si chibiții, zoon polikon, electorat, militanți, gură-cască), (3) homo atleticus – care se ocupă de sport sau care face gălăgie la galerie, si, de asemenea, (4) homo bancherus care se ocupa cu banii, finanțele, monedele, si chiar cu numismatica. Presupun că prea-cinstitul cititor citit si unic al Arcei lui Goe, ar putea (dacă si-ar pune mintea, si si-ar pune-o dacă ar fi cazul, dar nu e) să sesizeze că cele patru categorii, aparent omise explicit din prelegere, sunt de fapt incluse implicit, fiind variante, arome, ale categoriilor deja menționate. Cei cu războiul sunt o subspecie a celor cu religia (nu există niciun război fără Dumnezeu). Cei cu politica derivă direct din filozofi (fiind de fapt niște filozofi mai rudimentari dar (si) mai vicleni/șmecheri). Sportivii sunt (tot) artiști (e destul de clar), iar finanțiștii sunt si ei niște tehnologi. Deci nu, n-am omis pe nimeni. Sau… nu cumva… ?!

Emi

N’est cu…

Mihai Eminescu (născut Mihail Eminovici; n. 15 ianuarie 1850,^[3][4][5][6] Botoșani, Moldova – d. 15 iunie 1889,^[3] București, România) a fost un poet, prozator și jurnalist român, considerat, în general, ca fiind cea mai cunoscută și influentă personalitate din literatura română.^[7] 

A publicat un singur volum antum, Poesii, compus din poemele publicate de-a lungul vieții în revista Convorbiri literare a societății Junimea, din care Eminescu făcea parte.^[8][9] Printre operele notabile se numără Luceafărul, Odă (în metru antic) și cele cinci Scrisori (I, II, III, IV și V).^[10]

Făcând parte din curentul romantic târziu, poezia sa conține noțiuni din metafizică, mitologie, filosofie și istorie, pe când proza sa conține și elemente sociologice.^[10][11] Temele recurente din opera sa sunt natura, temă tipică romantismului, care în cazul lui Eminescu este privită prin prisma folclorului autohton, dragostea, uneori violentă, alteori intimă sau neîmpărtășită, nașterea, moartea, cosmosul și condiția geniului.^[10][12]

S-a născut la Botoșani și a copilărit la Ipotești, mutându-se în adolescență la Cernăuți pentru a urma cursurile gimnaziale unde, la vârsta de 16 ani, a publicat primul poem, De-aș avea.^[13] La vârsta de 19 ani a început studiul filozofiei la Universitatea din Viena, unde a întâlnit scrierile unor autori care îi vor influența puternic opera, precum Platon, Spinoza, Leibniz, Kant, Rousseau și Schopenhauer, dar și filozofia orientală prin opere precum Ramayana, Mahābhārata și Vedele.^[11][14] Tot în această perioadă începe să publice în revista Convorbiri literare.^[15] La 22 de ani a plecat la Berlin pentru a-și continua studiile.^[16]

Eminescu a revenit în țară la 24 de ani, stabilindu-se inițial la Iași.^[17] Activitatea jurnalistică a lui Mihai Eminescu s-a desfășurat între anii 1875 și 1877, la Curierul de Iași, iar din 1877 la Timpul, oficiosul Partidului Conservator, față de care Eminescu era apropiat ideologic.^[18] Articolele de gazetă urmau linia filozofică adoptată de autor, conservatoare, dar nu reacționară, acesta fiind un susținător al orânduirii sociale din naștere, al naționalismului xenofob, antisemit și belicos și un oponent al liberalismului burghez.^[18][19][20] Viziunea sa era relativ comună autorilor naționaliști europeni ai vremii.^[19][20]

Epuizat de munca de zi cu zi și probabil suferind de tulburare bipolară, Eminescu s-a retras din gazetărie în iunie 1883.^[21][22] În urma unei căderi nervoase în anul 1886, probleme sale de sănătate mintală au fost interpretate, probabil eronat, ca simptome de neurosifilis, poetul fiind tratat cu injecții de clorură de mercur.^[21][23][24] Eminescu a murit la 15 iunie 1889, în sanatoriul doctorului Alexandru Șuțu, fiind înmormântat două zile mai târziu la cimitirul Bellu din București. Moartea a fost datorată, cel mai probabil, intoxicației cu mercur.^[23][25][24] Manuscrisele lui Mihai Eminescu, 46 de volume, aproximativ 14.000 de file, au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu, în anul 1902.^[26] A fost ales membru al Academiei Române post-mortem în anul 1948.^[27] (sursa Wikipedia)

O, sărmane! ții tu minte câte-n lume-ai auzit,
Ce-ti trecu pe dinainte, cîte singur ai vorbit?
Prea puțin. De ici, de colo de imagine-o fãsie,
Vreo o umbră de gândire, ori un petec de hârtie;
Si când propria ta viață singur n-o știi pe de rost,
O să-si bată alții capul s-o pătrunză cum a fost?
Poate vreun pedant cu ochii cei verzui, peste un veac,
Printre tomuri brăcuite, așezat si el, un brac,
Aticismul limbii tale o să-l pună la cântări,
Colbul ridicat din carte-ti l-o suflă din ochelari
Si te-o strînge-n douã șiruri, asezîndu-te la coadă,
în vro notă prizărită sub o pagină năroadă.

Poti zidi o lume-ntreagã, poți s-o sfarmi… orice-ai spune,
Peste toate o lopatã de țărână se depune.
Mâna care-au dorit sceptrul universului si gânduri
Ce-au cuprins tot universul, încap bine-n patru scânduri…
Or să vie pe-a ta urmă în convoi de-nmormîntare,
Splendid ca o ironie cu priviri nepăsătoare…
Iar de-asupra tuturora va vorbi vrun mititel,
Nu slăvindu-te pe tine… lustruindu-se pe el
Sub a numelui tău umbră. Iată tot ce te așteaptă.
Ba să vezi… posteritatea este încă si mai dreaptă.

***

Poem ascuns

Ce e amorul

Nentanglement

ALMA – continuare d/in trecut, dar din viitor

Inseparabilitatea cuantică (quantum entanglement) este un fenomen cuantic în care stările cuantice ale mai multor obiecte sau particule elementare diferite sunt „cuplate” între ele. Cuvântul englez „entanglement” înseamnă „încurcătură complicată”.

Pe Arca lui Goe există (pe undeva prin cală) „niște tentative” de reconciliere a profanului cu cuantica, ale căror rezultate au rămas neconcludente. Există o incertitudine evidentă în legătură atât cu statutul profanului vizavi de mecanica cuantică cât si cu faptul acestuia de a fi sau a nu fi reconciliat cu cuantica. Rezultatul este (mereu) fluctuant (schimbător) în funcție de context: ba e, ba nu e. Intr-un context fluid ca acesta (…) nu poți ști niciodată. Că (na acuma) si contextul tot cuantic e. Întrucât eficiența cu care mesajele (intenționate în prozele scurte propuse publicului) ajung la destinatar (țintă mișcătoare(…) cvasi-in-existentă) depinde masiv de gradul de reconciliere a respectivului profan cu cuantica, rezultă că, de fapt, în privința asta, nu stim niciodată cum stăm si ce leafă luăm. Habar nu avem dacă există (sau nu) vreo minimă coerență si corelare a stărilor mesajelor emise, cu starea lor primordială intenționată la origine (pe drumul lor către infinit, neant, presărat pe cale cu eventuali observatori in/compatibili, im/probabili, re/creatori (locali ?!) de realitate (personală). Ne aflăm așadar în plin univers… si-am plecat la colindat (Si colinda nu-i mai multă, Să traia cine-o ascultă! Si colinda-i atâta, Flori de mar, Cine-ascultă să traia, Flori de mar!). Mesajului călător îi șade bine cu drumul… si asta este tot ceea ce contează. Restul sunt „detalii”. Adică zgomot. Adică nimic. Adică tăcere. Restul e tăcere. După cum au (pre)zis si alți autori mai de soi.

Măi daca ai înțeles ceva, înseamnă că n-ai înțeles nimic.

Introducerea de mai sus (plină de sensuri vagi, sau nu), are in subsidiar si rolul de filtru (trece sus), garantând descurajarea, îndepărtarea si eliminarea multora dintre categoriile inadecvate de cititori-observatori repede-obositori (genul ratata gargarageani, de ex, ca să dau un singur exemplu, elocvent si benign, omițând discret celelalte genuri astfel eliminate).

Tot pe Arca lui Goe există (pe undeva prin cală) si „niște tentative” de reconciliere a profanului cu Entropia, cu Teoria Relativității, cu Găurile Negre, cu Gravitația (spațiul, timpul si uitarea), mai toate împotmolite plenar în context, din cauza blocajului referitor la știință, crizele si dilemele acesteia, ca interfață arcagoeologică cu publicul. Nu am reușit să ne edificam într-o manieră suficient de clară ce este știința – cu ce se ocupă si cu ce nu se ocupă – întrucât, desi am eliminat factorul aldus si alte perturbații din peisaj, totuși nu am reușit să depășim dilema Einstein-Bohr, care a rămas suspendată de catarg, deasupra punții, precum o sabie a lui Damocles. Prin urmare (vizavi de întrebarea retorica „Încotro?”) avem, în aceste tentative nefinalizate (mai sus menționate), potential… tematic de vorbă si tăcere… cât cuprinde. N-o să va vină să credeți, cât potential literar de proză scurtă se găsește în orice… atunci când treci peste dileme si renunți la pretenții. 🙂 Până la urmă:

Orice blogger, care este, pentru că a ales „a fi”, este forțat (musai) să aleagă între varianta Einstein si varianta Bohr, adică să aleagă (fie si doar la nivel intuitiv, subconștient), varianta preferată între un univers local sau unul non-local (presupun că ești cât de cât la curent cu aceasta criza majora din filozofia științei). Intr-un univers in care este respectat strict principiul „localității” tot ceea ce se întâmpla este strict local, iar efectele întâmplării se propagă strict din aproape în aproape, cu viteza finită (viteza luminii / viteza cauzalității). Intr-un astfel de Univers nimic din ceea ce se întâmplă in alta parte, altcândva (dacă s-o întâmpla) nu te afectează. Deloc. Toate influențele sunt previzibile si trebuie să-ti parvină strict din imediata vecinătate. Intr-un astfel de Univers nici măcar Bunul Dumnezeu nu poate produce o acțiune, un eveniment, care sa fie resimțit spontan, simultan, concomitent, pretutindeni, sau măcar în două locuri deodată. Existență „inseparabilității cuantice” pune sub semnul întrebării valabilitatea principiului localizării ca fundament al universului, sugerând posibilitatea transmiterii instantanee, la orice distanță, a unor manifestări (…). Intr-un univers in care ar fi violat principiul localizării, ar fi practic violat in subsidiar principiul cauzalității, constatându-se spontan anumite manifestări lipsite de o cauză (a se studia si: No-communication theorem, No-go theorem, No-broadcasting theorem, No-cloning theorem, No-deleting theorem, si mai ales: No-teleportation theorem, toate cu spectaculoase efecte in viață de zi cu zi a oricăruia profan, cu sau fără blog). Tu ce-ai ales? In ce fel de univers trăiești. Aparent este mai convenabil, mai cuminte, mai practic să trăiești într-un univers cauzal, cu principul localității la bază, din aproape in aproape. Ceea ce se reflectă si la blog. Ai fost in Madeira, scrii despre Madeira. Ai fost la Paris scrii despre Paris. Ai trecut prin parcarea blocului, scrii despre parcarea blocului. Explicit. N-ai fost la Montevideo, nu scrii despre Montevideo (poate nici nu există). Asa este mai cuminte. Problema este că în felul acesta, din aproape in aproape, de fapt nu ajungi, niciodată, nicăieri. Te învârți in cerc. Si pierzi „timp”. Până să povestești tu ce-ai văzut (si te-a emoționat), lucrul acela nu mai e valabil, si trebuie s-o iei de la început, de la ieșirea din scara blocului. Interesant ar fi să te poți teleporta, pe sărite, in diverse „locuri”, „situații”, „stări”, distante, rupte de realitatea ta ordinară, pe care sa le redai (apoi) in proze scurte. Dar poți? Că nu prea poți. Nici cu imaginația nu te poți duce decât tot așa, din aproape în aproape, încetinel, cu viteze finite. In acest început de an, înainte de a (putea) relua temele ramase in suspensie din anii trecuți, as vrea sa trec in revista felurile in care unele dintre proiectele umanității (toate de o ingenuă inutilitate practică) pot ameliora considerabil starea precară in care ne aflam ca ființe gânditoare, rezultată din imposibilitatea noastră de a ne sustrage gravitației, imposibilitatea de a calatori si/sau de a ne teleporta, într-un univers exagerat de vast. Proiecte precum ALMA, GAIA, CERN, James Webb, Hubble, LIGO si multe ALTELE sau ALTELE pot face posibilă transportarea la localitate întocmai si la timp aproape oriunde si oricând. Despre cum anume, dar si despre detractorii înrăiți ai acestor proiecte costisitoare, om avea ocazia să propunem proze scurte… cui n-o sta să le asculte. Până una alta se prefigurează o nouă Noleportare la Melbourne.

Încotro?

Voi (ceilalți) credeți oare că d-ni Goethe si Goebbels purtau aceste nume din întâmplare? O asemenea credință ar fi fiind pur întâmplătoare, pentru că, întâmplător, pe lumea aceasta, nimic nu se întâmplă la voia întâmplării, ci la ne-voia acesteia. Pe Wolfgang si pe Joseph trebuia să-i cheme musai așa si nu altminteri… Nici chiar principiile cuanticii si principii Uriei n-ar putea schimba vreun pic, pe lumea aceasta, nici măcar infinitezimal, realitățile onomatopeice ale poetului si/sau propagandistului de mai sus, amintiți întâmplător în acest debut de schiță de d-l Goe. Orice detaliu, oricât de mic, fie el infinit mic, precum un epsilon din poveste, care ar fi fost cumva schimbat, ar fi produs automat o altă lume, completamente diferită de aceasta pe care, întâmplător, vă aflați si voi (ceilalți). Pe scurt, orice literă schimbată in Goethe sau Goebbels ar fi dus la neantizarea voastră instantanee, din postura de observatori novici la bordul acestei goelete virtuale, într-o lume alternativă, în care voi (ceilalți) ați fi fost din rândul celor ce n-au fost niciodată (…altceva decât cel mult ipoteze, închipuiri imaginare).

Ca să fiu si mai pe înțeles, as veni cu un exemplu si mai clar, din zona folclorica carpato-danubiano-pontică. Voi (ceilalți) credeți că întâmplător în Miorița un ciobănaș era moldovean, altul vrâncean si altul ungurean si nici unul nu era oltean? Ei bine nu, nici vorbă. Încă de la momentul t-zero (la Big-Bang), ciobănașul oltean a fost distribuit în altă baladă: Balada minunii de la Maglavit a omului care a vorbit cu Dumnezeu, fiind pur si simplu perfect potrivit în aceasta postură si deloc în cele din Miorița sau Baltagul. Dacă mai exista cineva (pe această lume) care are vreo îndoială că lucrurile ar fi putut sta altfel decât stau, as aminti că pe ciobănașul oltean (de la Maglavit) îl chema (cum altfel?) Petre Lupu!!! Ciobanul era lupul. Petrică si Lupu… O atingere deloc accidentală cu snoava despre fluctuațiile cuantice care pot aduce lupul din neant spre neantizarea lui Petrică. De la Maglavit. Maglavit? Voi (ceilalți) auziți cum sună cuvântul asta? Maglavit? Maglavit si Calafat. Hal de sonorități valahe, he-he.

In fine nu insist pentru că nu despre asta este vorba in schița de față, ci (mai degrabă) despre faptul ca intre teorema incompletitudinii sistemelor formale, teorema imposibilității demonstrării noncontradicției sistemelor formale cu mijloacele sistemului însuși si denumirea (simbolică) pe scurt „Kurt Gödel” a acestora nu-i loc de întâmplare. Gödel trebuia să fie. Noi (noi?) am mai discutat despre asta cândva, fără însă sa fi ajuns la vreo concluzie coerenta sau la pasul următor al demonstrației care-l echivalează pe micuțul Gödel (un diminutiv) cu numele său la maturitate: Godot. Vă rog din suflet să nu-mi veniți cu ideea aberantă că intre Gödel si Godot n-ar fi nicio altă legătură decât cea de sonoritate si poate nici aceea. In mod categoric Vladimir si Estragon s-au aflat cândva (se află încă) în așteptarea lui Gödel denumit (în mod conspirativ) Godot de către Samuel (din Bechet, nu din Dăbuleni, nu din Calafat, nu din Maglavit). Ceea ce mi se pare absolut de neînțeles în toată această poveste (în care „Godot pare a fi cel mai probabil Dumnezeu, (God ?!) dar în același timp poate fi interpretat ca o eroare logică, o speranță deșartă, o salvare incertă sau chiar nimicul.”), este cum de n-a remarcat nimeni un lucru simplu si evident in legătură cu identitatea misteriosului Godot. Publicul, criticii literari, lumea întreaga si chiar Samuel el însuși in persoana, se tot întreabă cine este în fond acest Godot (Gödel), care este așteptat (precum Mesia) de către anonimii lumii Vladimir si Volodymyr, si nimeni nu pare să-i ia in serios si să catadicsească să le ofere un răspuns formal, si anume răspunsul corect. Orice om normal la cap, care a citit în copilărie „Amintiri din Copilărie”, de Ion Creanga (Nica Lume), stie foarte bine ca Godot este nimeni altul decât unul si același cu Micul prinț, despre care a povestit si un oarecare Antoine de Saint-Exupéry într-un prequel al piesei absurde in care omenirea tot așteaptă ceva, nu se stie ce si de ce, amânad sine die soluție finală, din lipsa unei frânghii.

Piesa „In așteptarea micului prinț Godot” (sparta forțat, cu de-a sila, dihotomic, în doua părți, pentru a satisface dorința drepturilor de autor către cei doi abominabili anonimi Antoine Et Samuel) a mai fost ecranizată, după alt scenariu, într-un film cu titlul „Isus din Nazaret”, dar există si o variantă autohtonă, admirabilă am putea zice, cu titlul „Iona”, a unui văr de-al lui Shakespeare din Bulzești. De altfel se zice ca Micul prinț ar fi fiind a doua cea mai tradusă carte după Biblie. Normal. Eu de fapt aici am vrut să vă aduc cu vorba, la bază, la mesajele tematice cheie ale vulpii: (a) „Devii responsabil, pentru totdeauna, pentru ce ai îmblânzit.” și (b) „Numai timpul petrecut cu arca ta face ca ea să fie atât de prețioasă.” Iar dacă ați străbătut voi labirintul până la aceasta ieșire, printre sonoritățile cuvintelor înșirate cvasi-aleatoriu, în aceasta pseudo-proză scurtă, atunci (iar dacă nu, nu) n-ar mai fi de făcut decât invitația: Gândiți-vă cu mintea voastră, cum ar fi dacă ați exista (pe o lume) în varianta micului prinț, într-o lume mică (Mica Lume), formată exclusiv dintr-un asteroid si atât, pe care ați trai doar voi doi (tu si oaia ta). O lume în care viteza luminii ar fi infinită, si orice comunicare instantanee. Si, după ce veți rumega bine acest gând să ne întoarcem, la ALMA si să vedem cum compensează mintea omului vastitatea de nestrăbătut a unui Univers enorm (o enormitate), mult mai mare decât un asteroid pe care l-am putea înconjura, fără probleme, mergând o oră pe jos. Un univers infinit, pe care însă l-am putea umple cu sufletele noastre. ALMA înseamnă (nu-i așa?) si suflet. (va urma).  

Nu știu alții cum sunt (bunăoară voi, ceilalți), dar eu, când mă gândesc la acel Godot pe care-l așteaptă în zadar Vladimir si Estragon, mi-l imaginez ca fiind (de ce nu?) Micul prinț (ajuns între timp om mare), capabil încă de jocuri și jucării pline de hazul și farmecul copilăresc, la care parcă-mi saltă și acum inima de bucurie! Trebuie să fie vorba despre a doua venire pe pământ a Micului Print (Gödel), primă petrecându-se (cu schepsis) în desert, pentru a-l salva pe om (pilotul Antoine de Saint-Exupéry e un om nu?) de la naufragiu, eșuare si război… Vladimir si Estragon sunt niște personaje ignare si ar fi păcat să-l judecam pe absentul Godot doar prin prisma a ceea ce reiese din vorbele lor de oameni proști si stricați.

Întrebarea (retorică) din titlul primului post pe anul nou poate suna fie pesimist, fie optimist, în funcție de cum ești dispus s-o auzi. Faptul de a ne afla într-un context care face potrivită (necesară ?!) adresarea unei astfel de întrebări ambigue, poate induce o atare dilemă. Cum adică „încotro?”? Suntem cumva în vreun blocaj? La vreo răspântie? In vreo confuzie? Ne confruntam cu vreo situație în care trebuie să luăm decizii radicale? De ce-ar fi adecvată adresarea unei asemenea întrebări neliniștitoare? E o întrebare căreia oricum nu catadicsește nimeni (neavând cine) să-i răspundă, fiind pe deasupra si eminamente retorică. Când te îndrepți spre nicăieri, întrebarea „încotro?” e lipsită de sens, de semnificație, de miez. Iar dacă nu spre nicăieri mergem (ci spre ceva) atunci brusc întrebare devine veselă si optimistă. Adică ce? Avem de ales? E după preferință? Da? Si ce opțiuni am avea? Să ne deslușim. In contextul arcagoeologic al debutului de an, întrebarea (vagă) se referea la direcția tematică de urmat în eventualele proze de dat la public la început de an, principala alegere de făcut fiind între răspândirea din aproape-n-aproape, din punctul de referință (acum-aici), pe orizontală (ca Adore, de ex) sau pe verticală (ca pomul din ilustrația de mai sus), or să practicam (ca de obicei) teleportarea în diverse zone distante ale universului (închipuit). Întrebarea nu-i așadar o întrebare, ci un îndemn: (gen) Stați pe aci că se filmează. Așadar „încotro?”? Om vedea. Pentru că oricum altminteri n-avem încotro. 🙂

2023 – La mulți ani!

Anul 2022, ca toți anii trecuți, a zburat dispărând, ca și când n-ar fi fost. Suntem deja în anul nou-nouț (2023) care ne scrutează (el pe noi și noi pe el) deopotrivă ademenitor si amenințător. Înainte însă de a accepta pe de-a-ntregul provocările acestui mic viitor, să-l mai salutăm odată (de adio) pe cel plecat. Si chiar dacă de uitat nu-l vom uita niciodată pe deplin, pentru darurile si emoțiile pe care ni le-a oferit, cu siguranță că-l vom rătăci în curând în amintire, printre ceilalți ani care au zburat, ca și când n-ar fi fost… adăugându-se timpului trecut, pe care-l percepem sentimental ca fiind tărâmul întâmplărilor de demult, dintr-o altă viață. Anul 2022 a fost un an bun, pentru că a trecut. Cred că i s-ar potrivi, ca salut de adio, un mic poem al lui Fernando Pessoa:

Mai bine zborul unei păsări ce trece și nu lasă urmă,
Decât ca trecerea unei sălbăticiuni, ce stă-nsemnată pe pământ.
Pasărea trece și este uitată, și așa chiar trebuie să fie.
Sălbăticiunea, unde nu mai e, și de aceea nici nu servește la nimic,
Arată că a fost, și-aceasta nu servește la nimic.

Amintirea e o trădare a Naturii,
Pentru că natura de ieri nu e Natură.
Ceea ce-a fost nu e nimic, iar amintirea nu-i vedere.

Treci, pasăre, treci, și învăță-mă să trec.

ALMA

Hei tu! Tic-tic-tic… face ceasul, care nu stă, ci se duce si aduce… a petrecere. N-aduce anul ce aduce ceasul… tic-tic-tic… dar nici ceasul n-aduce ce aduce clipa… cea repede, clipa cea veșnică… tic, tic, tic. Hei tu! Ce faci? Ce mai faci? Mai respiri? Mai ai inspirație? Sau doar expiri si atât? Cu ce te mai ocupi? Serios! Cu ce-ti umpli timpul? Spațiul? Mintea? Sufletul? Goale toate? Care-i rostul tău pe lume? Cât ești de relevant? De important? De util? De indispensabil? Vorba ceea, tu te-ntreabă si socoate… sau mai bine du-te-n treabă… Care ti-e sensul? Finalitatea? Cu ce fapte defilezi tu prin univers? Cu ce gânduri? Cu ce gândiri? Sunt ele de vreun folos? Cuiva? Altora, altcuiva sau măcar tie? Există vreun beneficiu în tot ce faci, în tot ce (nu) spui si-n ce ti se întâmplă? Esti tu mulțumit de tine si de viața ta? Este existența ta vreun câștig pentru univers? Sau e o simplă risipă? Un balast? Ori poate o amânare? O reportate pentru extragerile viitoare? Ai copii? Au vreun sens? Tic-tic-tic… Contemplativ? Hedonist? Ai acces la vreun extaz? Vreo speranță? Cel mai probabil că nu. Si nu. Probabil că nu faci nimic. Nimic relevant. Doar te prefaci. Te prefaci… că exiști, neexistând. Eu cred că de fapt nici nu exiști. Asa este? Am ghicit? Ei ași! Nu e vorba despre ghicire. Am mers la sigur. E o certitudine: tu nu exiști. Că dacă ai exista… atunci… Atunci ce? Tot nimic, nimic, nimic nu s-ar alege de tine si de capul tău, de sufletul tău, de viața ta. Zi merci că nu exiști. Că n-ai pe cap această complicație inutilă… că temă de casă… fiind astfel un fel de… Dumnezeu (?!).

In genere oamenii (care există, nu tu) (majoritatea, săracii) își petrec existența cu activitățile necesare câștigării existenței, de e sens într-asta. Non-sens. Totuși, oricât de săraci ar fi fiind si oricât de mult ar trebui să fie prinși cu munca si igena, oamenii (bogați si săraci), au si timp liber (!) pe care si-l pot irosi letargic, în mod absolut, sau si-l pot umple, cu zel si convingere, în mod legal si moral cu inutilități, cu non-sensuri, cu hobby-uri, cu nepământescul, cu transcendentalul, cu Dumnezeu, cu infinitul, cu orice sau chiar cu nimic sau cu nimicul. Si asta chiar e ceva interesant: cu ce se ocupă oamenii când au existența asigurată si n-au ce face. Tu, dacă ai exista, ce ai face? Nu, serios acuma? Eu, de exemplu, printre altele (o-ho-ho), scriu proze scurte la blog. 🙂 sau pun universul la cale (si la cală). In fine, nu despre mine este vorba în propoziția acestei proze scurte de sfârșit de an, ci despre ceilalți, infernul. Cei printre care tu nu te numeri. Este vorba despre ei, cei care umplu lumea cu fapte din prea-plinul timpului lor liber. Da, da, omenirea are enorm de mult timp liber, majoritatea risipit în van. In majoritatea timpului (liber sau nu) oamenii freacă menta sau se prefac că n-ar freca menta. Unii se ocupă cu politica, ideologia, războiul, filozofia, arta, știința, religia, meditația, rugăciunea. Alții doar cască gura. Unii sunt călugări budiști prin temple. Alții sunt creatori de modă. Unii fac yoga. Alții sport. Unii cântă. Alții beau. Sau fumează… sau dansează, chestii, socoteli, vorba lui Bahus. In afara celor importanți care se ocupă cu produs păpica si progresul tehnologic, ceilalți sunt cel mai adesea patetici si înduioșători. Dintre toți, toți, cei mai simpatici (îmi) sunt cei care se ocupă cu (genul) ALMA. (va urma, anul ăsta sper)…

Dar, căci dar din dar se face raiul, ce este ALMA? Este cred prea puțin probabil ca vreun alt cuvânt de pe lumea asta (a hominizilor) să aibă mai multe semnificați, sensuri, accepțiuni, decât are acest ALMA, un păienjeniș prin care te-ai putea pierde, fiecare dintre ele meritând cu prisosință măcar câte o proză scurta sau chiar lucrări mai ample în genul epopeilor. Ti-ai putea petrece o viața doar vizitând pe planeta asata locurile care se cheamă ALMA (ai putea începe din județul Sibiu). Sau ai putea începe cu sensurile lui Alma mater. Lista ALME-lor este însă atât de bogată încât nu cred că ai putea ghici vreodată despre care ALMA va fi fiind vorba in propoziție. In tot cazul iți pot spune că în limba spaniolă „alma” înseamnă „suflet”…

Atacama Large Millimeter/submillimeter Array (prescurtat ALMA, care înseamnă suflet în spaniolă) este…

…un radiotelescop interferometric situat la altitudinea de 5100 m, în deșertul Atacama din Chile.^[1] El constă dintr-o rețea de 66 de antene, care observă „universul” în domeniul lungimilor de undă milimetrice și submilimetrice. ALMA va furniza date referitoare la apariția stelelor în Universul timpuriu^[2] și imagini detaliate despre formarea stelelor și planetelor. Cu un buget de circa un miliard de euro, ALMA este cel mai mare radiotelescop din lume. El reprezintă un parteneriat între Europa (European Southern Observatory – ESO), SUA (National Radio Astronomy Observatory – NRAO) și Japonia (National Astronomical Observatory of Japan – NAOJ).

Unii oameni se ocupă cu asta:

Proporțiile si semnificațiile termenului ALMA au sporit exponential odată cu implementarea acestui uluitor proiect in desertul Atacama din Chile, pe un platou aflat la o altitudine de 5000 de metri. Faptul că asemenea proiecte pot exista este, în sine, un fapt care ridică umanitatea la o cotă altminteri nesperată. Poate nu-ti dai seama. 🙂

La mulți ani tuturor acelora care, într-un fel sau altul, au legătură cu acest gen de proiecte. La mulți ani si nouă si vouă. La mulți ani si ție, inexistentul observator… N-aduce anul ce aduce ceasul… tic-tic-tac…

Anul si urmele

Ieri, 25 Decembrie am aniversat 2022 de ani de la nașterea lui Isus din Nazaret. Ieri a fost însă si ziua de naștere a lui Isaac Newton, care a împlinit 380 de ani. Dar tot ieri, deloc întâmplător, Telescopul spațial James Webb, a împlinit un an de la lansarea pe orbită. Probabil ca există o corelație subtilă între aceste trei evenimente majore, iar în cazul in care prin absurd n-ar exista, am putea inventa cu ușurință una sau mai multe astfel de corelații, astăzi. Tot astăzi începe (pe planetă) ultima săptămâna a anului 2022, care an ar merita desigur câte o retrospectivă în proză scurtă din partea fiecăruia dintre scriitorii (sc)amatori de pe la bloguri… Planeta si anul reflectate prin prisma fiecăruia dintre cei care se consideră pe sine suficient de relevanți pentru a furniza lumii bloguri… gratis, în timpul lor liber… N-ar fi interesant? Cei care au profilul (moral) si motivația (intelectuală) de a spori aproape zilnic zumzetul apodictic (de) prin internet cu viziunile lor (aproape) personale asupra „evenimentului zilei”, ar trebui să aibă energia, decența si bunăvoința, să iasă un pic pe mal, să se scuture de apă si aluviuni, si să revadă materia din urmă, de pe blogul personal si totodată de pe planetă, pentru a evalua convergența (divergența) dintre una si alta, si pentru a vedea în ce măsură exista coerență între blog si planetă, si între ce a tot adus clipa si ce-a adus anul. Se reflectă anul planetei în anul blogului sau nu? Dar evenimentele cele mai importante ale zilelor, alese pe sprânceană pentru a fi etalate la blog, zi de zi, au fost validate de trecerea anului? Sau nu? Câte dintre ele (mai) merita să fie incluse în retrospectiva anului 2022? E o săptămână bună pentru a scrie o proză scurtă cu anul, nu-cu-ziua, cum facem de obicei, peste an. Cu ce să începem? Om vedea. … Azi, mâine, iar dacă nu, atunci… poimâine, la anul si la multi ani. Că n-au intrat zilele-n sac (sâc) (va urma). 🙂

Poate că cel mai nimerit fel de a începe retrospectiva unui an care stă să se încheie ar fi să ne amintim despre predicțiile si așteptările din debutul respectivului an. Avem așa ceva consemnat aici pe Arca lui Goe: 2022 pre-dicții. … toate adeverindu-se cu mare acuratețe. 🙂

In acest an (2022) ce-si consuma ultimele zile, materia întunecată (din univers) si masele obscure de oameni (din societate), au îndeplinit cam aceleași ritualuri plictisitoare, aproape anoste, într-o manieră care s-a tot repetat si se va tot repeta, cvasi-identic, in anii de dinainte si cei de după. Ca si in cazul materiei întunecate din univers (mult mai abundentă decât materia „vizibilă”), si in societate, ponderea o are masa obscură a oamenilor anonimi, care nu fac niciodată nimic, fiind ocupați cvasi-exhaustiv cu rutina existențială cotidiană, oameni care sunt si atât. In cea mai mare parte a timpului aceștia se ocupă cu munca. Dintre aceștia, doar o mică parte si doar într-o redusă parte din timp, desfășoară o muncă utilă (indispensabilă), în rest surogate, muncă inutilă, pseudo-muncă, dublată de efortul actoricesc de a se lua în seamă si de a-si auto-atribui importanța necesară existential (pe baza unor mecanisme adesea ridicul de complicate si sofisticate). Desigur că atunci cand facem retrospectiva unui an (ca si) încheiat, nu despre aceasta parte repetitiva, ritualică este vorba, ci despre extrem de putinele lucruri (fapte, întâmplări, persoane), din zona vizibilă, care se întâmplă sa mijlocească evenimente emoționante. Cu cât mai mare este intensitatea emoțională produsă si cu cât mai numărul oamenilor pe care reușește să-i miște si să-i emoționeze un eveniment, cu atât mai demn este acesta de a fi inclus in retrospectiva anului. Desigur că ar fi interesant dacă am avea la dispoziție instrumente potrivite (de exemplu niște algoritmi de inteligență artificială) pentru a culege datele si pentru a genera in mod profesionist câte o retrospectivă obiectivă a anului la nivelul planetei si sau/sau si la nivelul blogului lui X-ulescu. N-avem. Iar pentru a încropi, prin efort personal, niște surogate alternative cât de cât elaborate, in stil Arca lui Goe, nu exista vreo motivație potrivită la acest final de an 2022. Totuși, preacinstitului cititor citit si unic al Arcei lui Goe îi putem oferi niște liste improvizate, deschise, cu evenimente, întâmplări, personaje si persoane, definitorii pentru anul in curs pentru Terra si pentru arcă, așa cum ne vin spontan in minte, in acest mic moment de inspirație si reculegere in memoria anului de gratie 2022, luate aproape aleatoriu dintre cele care au reușit sa stârnească multe vorbe si emoții:

pandemia de covid, deportarea lui Novak Djokovic din Australia
invadarea Ucrainei de către Vladimir Putin cu armata rusă din dotare,
replica Ucrainei si a lumii civilizate, prestația lui Volodymyr Zelenskyy,
Revolta femeilor din Iran,
Campionatul mondial de fotbal din Qatar, Câștigarea trofeului de către Messi si Argentina,
ajungerea Twitter sub controlul Elon Musk.

oamenii anului:
Succes in tenis, Novak Djokovic, Rafael Nadal, Carlos Alcaraz, Iga Swiatek, Holger Rune, Casper Ruud, Nick Kyrgios
Drame in tenis: Novak Djokovic, Alexander Zverev, Daniil Medvedev, Simona Halep (di/do), retragerea lui Roger Federer
Mențiuni in tenis: Dominic Thiem, Andy Murray

In basket: Luka Doncic

Fotbaliști de succes: Karim Benzema, Lionel Messi, Kylian Mbappe, Emiliano Martinez, echipa Marocului, Croatia, Japonia
Drame si dramolete: Cristiano Ronaldo, Spania, Germania, Brazilia

David Popovici

Pe lângă aceștia, au stârnit unele ecouri pe Arca lui Goe si au punctat la impresia artistică si alte câteva substantive: Caroll Sean, entropia, Laplace, gravitația, știința, găurile negre, Jordan Peterson, Laniakea, Albert Einstein, Niels Bohr, Ludwig Boltzmann, Parisul, Sfinxo-babologia luciferică, Sabadell, Isaac Newton, Infinit jest, Nichita, Eminescu, Daniel Onaca.

Dispariții misterioase: In corpore, trolii de pe Arca lui Goe.

In cazul vreunor omisiuni flagrante publicul are deplina libertate de a face adăugiri on topic.

Anticipand un pic subiectele de dispută (ceartă si gâlceavă) de anul viitor, v-as propune încă de pe acum spre vizionare, o metaforă a evoluției, ca gest artistic (?!) creat de inteligența artificială:

O retrospectivă interesantă se găsește AICI. Nu este retrospectiva lui 2022 ci retrospectiva tuturor celor 2022. Asta da retrospectivă. Vivat.

Retrospectiva anului pare să fi fost propusă prematur, anul, neîncheiat încă, dovedindu-se capabil să mai producă evenimente notabile: a murit Pele.

De Ajun, de Craciun

Steaua sus răsare, Ca o taină mare, Steaua strălucește Și lumii vestește, Și lumii vestește, Ca astăzi Curata Preanevinovata Fecioara Maria Naște pe Mesia Naște pe Mesia Magii cum zăriră Steaua și porniră Mergând după rază Pe Hristos să-l vază Pe Hristos să-l vază.

Și dacă porniră Îndată-L găsiră La Dansul intrară Și se închinară Și se închinară. Cu daruri gătite Lui Hristos menite Ducând fiecare Bucurie mare Bucurie mare. Care bucurie Și aici sa fie De la tinerețe Pan-la bătrânețe Pan-la bătrânețe.

După datină si ritual, vechi de când arca, în preajma Crăciunului, se suspendă temporar si partial activitățile cu publicul format din personaje virtuale, în favoarea publicului animator format din persoane, în carne si oase, în minte si în suflet, si în toate celelalte elemente care le compun ființa, ființa aceea din prea-plinul căreia se nasc, peste an, toate personajele virtuale ce se îndeletnicesc (nu se stie de ce) cu Arca lui Goe, în postura prea-cinstitului cititor citit si unic al nimicurilor de la bord. Vouă, tuturor persoanelor născătoare de personaje virtuale pe Arca lui Goe, auto-propuse in distribuție (ca navigatori, echipaj, pasageri, anonimi, clandestini, comentatori de vorbe sau tăceri, martori, vizibili, invizibili, simpli observatori sau troli) vă urez Crăciun Fericit, la multi ani cu sănătate si cu belșug în toate. Să vă fie casa casă, să vă fie masa masă, dimpreună cu toți cei dragi, iubiți si importanți. Sărbători fericite!

O întâmplare de Crăciun

Bradul de Craciun

LCFCD (110) – Sârbâtori Fericite

Vrem vacanţă de Craciun (Stely)

Poveste de Crăciun (SF)

O brazi frumoși…II, III, IV, etc

O brazi frumoși…

Crăciun fericit ţie

Crăciun fericit !

Vine Crăciunul !

Nașterea Domnului, Tăierea Porcului, Tăierea Bradului…

Alelei, boieri hapsâni, face-v-ar vintu țărîni! Că ați fost până mai ieri mari și tari peste averi... Alelei boieri dumneavoastră căzuți cu hârzobul din cer, în toiul iernii, la solstiții, veniți deodată de nicăieri si de pretutindeni, din cine stie ce cotloane, din hoinăreli fără țintă, din închisorile de peste an, dezertați din războaie, evadați din curți marțiale, braconieri fără scrupule ai extazelor divine, cu pretenții la luna de pe cer, clamând muțește dar cu aroganță dreptul la spiritul Crăciunului, la feerie, la emoții si mântuire… Ați ajuns? V-ați ajuns? Sunteți? Existați? Dar… Cum? Cu ce prilej? Cu ce îndreptățire? V-ați socotit? V-ați făcut bilanțul? Contabilitatea? Ați trecut testul de compatibilitate cu spiritul Crăciunului, cu ambianța bucolică si diafană a pregătirilor de sărbătoare? Oare? V-a dat cu plus? (+) V-ați regăsit? V-ați pregătit? V-ați recuperat? Sunteți gata? Pentru ce? La ce? Apți pentru a-i face față? Da? Nu? Nu contează? Serios? Ai brad? Ai porc? Ai onoare? Ai stare? Sanchi! Ai nimic. dar… fii pe pace… Că ești, că nu ești, gata, ne-gata, oricum Crăciunul vine, vine, vine, calcă totul in picioare. Domnul se naște si bradul moare. Si porcul moare. Moare (de sare) dar nu se predă. Căci da, viața se oglindește-n moarte, teama in neputință, întuneric si oglindă, ură si ura întoarsă pe dos in iubire. Vuiește in aer zvon de iubire, de duioșie, de bunătate, de pace si pioșenie (ei ași, ce ești copil), cu clinchete de clopoței, dacă nu chiar de zurgălăi. Ninge peste noi cu flori. Să fim mai buni, mai înțelepți, mai îngăduitori, mai luminați… mai nu știu cum. Suntem? Alelei boieri d-voastră, prieteni ai mei, semeni asemeni care trăiți de azi pe ieri, din amintiri, mâine e Crăciunul, e pe vine, sau pe alaltăieri, (e-he-hei, nostalgie, nostalgie, Crăciunul de altădată, de odinioară, mai precis din copilărie, sau poate din copilăria moșilor si strămoșilor) ce faceți voi azi? Că mâine e ajunul? Țineți post? Vă abțineți? De la carne, de la sex? Cum stați cu pregătirile, cu cumpărăturile? Cu compătimirile? Cu cadourile? Cum stați? Nu stați, că vă stă norocul. Si numai mâine nu e poimâine, când trebuie să întâmpinați cuminte, cum se cuvine, Nașterea Domnului, colindătorii, tradițiile, pacea, liniștea si relaxarea, in mijlocul celor dragi, scăldații in lumina divină, pătrunși de spiritul Crăciunului precum sarmalele de căldura cuptorului. Cum n-om mai fi pribegi ne-or troieni cu drag aduceri aminte, învălmășeli de cuvinte, valuri, valuri, beție de sensuri si sonorități de sezon, naștere, Dumnezeu, cozonac, mâncare, mântuire, pace, cârnați, trandafiri, duioșie, brad, brânză, varză, viezure, șorici, țuică fiartă, cornulețe (cele cu osânză sunt cele mai bune, bestiale), Isus, Nazaret, Betleem (ați pregătit DVD-ul? ) sarmale, piftie, salată de Boeuf, fecioara Maria, beteală, steluțe (o mie), cadouri, fursecuri, iesle, magi, Mos Craciun, fetița cu chibriturile, băiețelul singur acasă, Scrooge, că-i seara ajunului în casa românului, păzea, colinde, dom-dom să-nălțam, capra (vecinului, că a vecinului stă si capră), steaua, vicleiul, gura sobei, crai de la răsărit, o vânzoleală nebună, într-o lume…ăăă, nebună, nebună, nebună? Nu, mai degrabă o lume… așa si așa. Deci, alelei, cum stați? Gata! Vai! Esti vegan? Ca-i seara ajunului si-n casa veganului.

Tradiția bradului de Crăciun. Cine a adus-o în România și cum era sărbătorită la sat Nașterea Domnului În satele românești, nu exista tradiția împodobirii bradului de Crăciun, iar copiii de țăran nici măcar nu-l așteptau pe Moș Crăciun. Acest obicei a fost adus pentru prima dată în România de Regele Carol I, care împodobea bradul la Palatul Regal de pe Calea Victoriei.

Ce este pomana porcului și cum o pregătești. Rețeta tradițională a preparatului delicios care se face de Ignat. De Ignat, românii care taie porcul se delectează după o zi obositoare cu o friptură delicioasă. Este pomana porcului, un preparat care se gătește la ceaun din bucăți mici de carne proaspătă care se prăjesc. După ce porcul a fost tăiat și tranșat se face pomana porcului, iar în jurul mesei se adună toți cei care au trudit la sacrificarea animalului. Pomana porcului constă în prăjirea bucăților de carne cu tot felul de mirodenii.

„Moș Crăciun Scafandru”, așteptat de zeci de copii, a ajuns în Portul Constanța „Drumul a fost lung, iar apa rece”, a declarat Moș Crăciun când a pus piciorul pe țărm. Șeful Centrului de Scafandri, comandor Fănel Rădulescu, a spus că Moş Crăciun vine în fiecare an din largul Mării Negre pentru a aduce zâmbete pe feţele copiilor.

Reguli pentru aranjarea mesei festive: obiectul care nu trebuie așezat niciodată. Cum eviți gafele. Este important de ştiut că scobitorile nu trebuie să fie la vedere, aranjamentele florale şi lumânările trebuie să fie joase, iar fiecare farfurie să fie dublată de o alta. De pe masă nu trebuie să lipsească trei feluri diferite de pahare, iar şampania şi coniacul se servesc la sfârşitul mesei.

Cum marinezi perfect carnea de porc: așa obții cea mai fragedă și suculentă friptură. Alături de sarmale, piftie și cârnați, friptura de porc este nelipsită de pe masa de Sărbători, însoțită de garnituri diverse sau de murături. Indiferent că o prepari la cuptor, pe grătar sau în tigaie, o bucată întreagă sau porții individuale, friptura de porc este mult mai gustoasă dacă este marinată înainte. Atât condimentele, cât și tehnica de marinare contribuie la gust și textură, astfel că vei avea pe masa de Crăciun o explozie de savoare.

Happy birthday dear Jesus!

foto ghicitoare de Craciun.

Apropo! (de apropo), ție-ți-e milă de brad? O brad frumos cu cetina tot verde. Dar de porc? Cât de mila ti-e de Domnul Porc? Ai participat vreodată la „tăierea porcului”? Pentru că… dacă ai participant… eee… atunci cu siguranță că n-a fost in zadar. Amintirile de răscolesc. Tăierea porcului, pe viu, in direct, este sursa unor emoții impregnate adânc in mintea oricărui copil, de la tinerețe pân la bătrânețe. Se zice că nici măcar Alzheimer-ul nu poate șterge aceste impresii sau amintirea gustului șoricului proaspăt frecat cu un pic de sare grunjoasă. Moartea căprioarei este nimic pe lângă înjunghierea porcului pe zăpadă… iar Nicolae Labis mic copil pe lângă marele Alb Adrian Păunescu, supra numit Porcul, si autor al unui poem epic de o mare sensibilitate „Tăierea Porcului”. Totuși, ca participant la câteva astfel de evenimente, la diferite vârste ale copilăriei si adolescentei, am rămas mereu cu impresia că, de fapt, un alt poem al păunescului s-ar potrivi, încă si mai bine ritualului barbar de taiere a porcului, așa cum l-am resimțit eu cu ocazia primei dăți, în frageda-mi pruncie, când am asistat la evenimente doar din casa, de la geam, de după perdea (asta înainte de a creste un pic pentru a mă învrednici să fiu promovat mai apoi la postura de ajutor, care tine de porc in timpul zbaterii si al cumplitelor întâmplări). Pentru mine acesta este adevăratul poem al tăierii porcului:

Un duh strain înspăimânta
ninsoarea ce sfârșea să cadă
Si toți văzurăm prin perdea
urmele morții pe zăpadă.

Era un infernal balet,
o regrupare de culoare,
lumina se stingea încet
avertizându-ne că moare.

Copacii cloncăneau cu jind
un cor nervos de spovedanii
Si casa se-nvârtea mugind
în jurul unei axe stranii.

Si toți văzurăm prin perdea
aritmic, negrul morți scrupul,
un sânge viu care voia
zadarnic să-si refacă trupul.

Stârnindu-ne necontenit,
prea iute-i era dat să cadă
Si-am auzit un fâlfâit,
lăsat de moarte pe zăpadă.

1989

Fuse, fuse și se duse

Azi e luni. Ieri a fost ieri si s-a încheiat Turneul final al Campionatului Mondial de Fotbal 2022, o ediție fabuloasă, încununată cu o finală apoteotică, probabil cea mai frumoasă si mai palpitantă finală din toate cele 22 disputate până acum. E luni si lumea se întoarce acasă, la ale sale. Toti cei care am participat la competiție, trup si/ori suflet, suntem pe drum, prin aeroporturi, prin vămi, prin vis, prin gări, prin halte, interstațiile amăgirii, încercând să revenim sau să ne revenim, acasă, la oile noastre, la problemele noastre, la toate care ne-au așteptat cuminți si răbdătoare. Ecouri ample si rămășite ale emoțiilor fotbalului plutesc prin aer, se aud, se simt încă, vuiesc a îndepărtare si fugă… La revedereeee, ne-om întâlni iarăși cu aceleași emoții peste patru ani, în Americaaa… Nous reviendrons, we will return, ne vom întoarce. Vom fi iarăși ce-am fost si încă mai mult de atât. Acum însă totul scade, abrupt, e timpul, împingându-ne insidios înapoi, spre starea de dinainte, cu care n-om conecta întru recuperarea lui Mos Nicolae (pierdut anul acesta printre driblinguri) si a spiritului Crăciunului, Revelionului… Dar totuși cât suntem încă pe drum (cu trupul, cu gândul, cu sufletul), câteva zile, cât n-am ajuns încă acasă, la loc, la destinație, la definiție, avem încă șansa să mai facem un tur al Campionatului, să recapitulam ce-i de ținut minte si de păstrat în bagajul cu emoții. Astăzi, luni după finală, este ziua în care, în drum spre casă Ioan Chirilă (cronicarul la curtea regelui fotbal), aflat in avion sau prin vreun aeroport, si-ar fi revăzut si completat notele si notițele, repere de bază al viitorului său roman de aventuri, noul volum al epopeii dedicată Campionatului Mondial de Fotbal. Oare noi, spectatorii-actori, distribuiți de bună voie în spectacolul Campionatului Mondial de fotbal, ce i-am fi putut sugera lui nea Vania, să nu se uite, să nu scape din vedere, să nu lase pe dinafara cronicii si a istoriei afective a ediției întâmplată anul acesta, într-o iarnă în Qatar? O-ho-ho… Lista e deschisă. Începe aici!

1. Mai întâi sfârșitul 😉 Finala – Ce…zar. Să dăm finalei, ce-i al finalei si zeilor ce le aparține… Lionel Messi si-a văzut visul cu ochii reușind, la ultima strigare, să devină Campion Mondial la Fotbal pe națiuni împreună cu echipa tarii ale, Argentina, să-l egaleze astfel (în glorie) pe Maradona, să tranșeze disputa cu (agasantul) Cristiano Ronaldo si să-i depășească pe Neymar… pe originalul Ronaldo, si poate pe Pele, pe Alfredo Di Stefano, pe Johan Cruyff, pe Franz Beckenbauer, Marco van Basten, Zinedine Zidane, Michel Platini si pe toți ceilalți din trecut si… (he-he) din viitor. Așadar verdict GOAT. Performanța sa n-a trecut neobservată reușind să-i scoată din muțenie până si pe cei care tăcuseră pe mai multe voci întreaga ediție a turneului final (pe motiv de Qatar si așijderea). Astrele s-au aliniat riguros pentru a permite întâmplarea cu pricina, care nu putea fi evitată întrucât adresantul era cunoscut: Lionel Messi, si ce zic eu cunoscut, de-a dreptul faimos. Omul își făcuse o datorie de onoare din a-si partaja faima sa, câștigată (practic) exclusiv în Europa, cu țara sa natală, într-un schimb reciproc avantajos, inclusiv la nivel de palmaresuri. Omul a muncit pentru asta si jocul i-a ieșit, cu un suspans colosal, în ultima clipă, câștigându-și dreptul la osanale si epitete (e erou). Ce-i al lui e al lui si e pus deoparte. Si totuși…Atunci când se întâmplă un miracol, o epifanie, un extaz, sau măcar ceva colosal, neașteptat, ieșit din comun, există predilecția (omului) de a găsi o explicație simplă, de a identifica precis cauza si mijlocul prin care s-a petrecut fenomenala întâmplare… Toate trebuie să poarte un nume, un singur nume si atunci acestei victorii (neașteptate) a Argentinei si a Americii de Sud (după 20 de ani de așteptare si secetă), i s-a spus simplu Lionel Messi. Desigur că rolul, talentul, abnegația si meritele lui Lionel în această performanță notabilă sunt consistente si incontestabile… dar si indubitabil exagerate. Impresia mea este că Argentina a făcut incomparabil mai mult pentru Lionel Messi decât a făcut Messi pentru Argentina. Meritul principal, dar indirect, al lui Messi este că a reușit să facă Argentina să spere, să creadă si să lupte pentru el si pentru gloria lui, un merit care vine din trecut, din erele în care fotbalistul Lionel Messi de la F.C. Barcelona, era (într-adevăr) cel mai bun din lume. Pe atunci Lionel n-a reușit să câștige (ca Maradona) un titlu pentru Argentina, acum însă, când marele jucător este la apus, iată că vine Argentina ea însăși în persoană si câștigă pentru el un titlu de Campion al Lumii pe națiuni, singurul important care-i lipsea din palmares. Lionel Messi (simbolul) a jucat bine, foarte bine, si a fost declarat, după victoria Argentinei în finală, cel mai bun jucător al turneului. Asa o fi! Dacă este să judecam doar finala si să identificam individual meritele principale, atunci acestea ar aparține, în ordine: (1) lui Angel Di Maria (acest Florin Gheorghe al Argentinei), (2) portarului Emiliano Martinez (acest golan tupeist si vulgar) si (3) lui Lionel (antrenorului Argentinei) si abia apoi lui Messi. Zică cine ce-o zice privind fotbal, privitor la fotbal si la zei. Franța a avut două ocazii clare, rarisime, de a transa meciul înainte de a se ajunge la penalty-uri, una înaintea de prelungiri si alta în ultimul minut al prelungirilor, ambele apărate fenomenal, incredibil, de către golanul cu nervi de oțel, Emiliano Martinez (personaj extras din cine stie ce Ferentari din Buenos Aires). Ce crezi că s-ar fi întâmplat dacă, fără parada genială a lui Martinez, Argentina ar fi încasat gol (un gol pe care nimeni nu i l-ar fi putut reproșa portarului)? Ce s-ar fi întâmplat dacă absolut tot restul partidei si prestațiilor si contribuțiilor ar fi rămas exact aceleași, cu excepția acestui moment al adevărului absolut, în care portarul a parat un gol ca si făcut? Franța ar fi învins Argentina cu 4 – 3 (exact ca acum patru ani in Rusia) si cu siguranță si pe bună dreptate Kylian Mbappe ar fi primit Balonul de Aur si ar fi fost declarat cel mai bun jucător al turneului. Un detaliu care ar schimbat ierarhia celor doi jucători (fără ca ei să fi făcut nimic altfel decât au făcut)… (P.S. Sper să nu mă înțelegi greșit. Cred că până la urmă Argentina a câștigat pe merit, dar cred că cel mai bun jucător al turneului a fost Kylian Mbappe, si doar factori emoționali, publicitari, subiectivi au împins în mod „natural” decizia către Lionel Messi – un fel de premiu Oscar acordat pentru întreaga carieră. Vivat. La urma urmei, învingătorul ia totul, nu-i așa? Desigur că mai sunt lucruri de spus despre finală (de ne-om învrednici să le spunem, înainte de a ateriza în normalitatea cotidiană), dar pe moment as face trimitere către un detaliu care mie unul mi-a creat niște emoții deosebite, despre niște spectatori de lux ai finalei prezenți la fata locului. Pot fi văzuți AICI. Recunoașteți pe cineva? De asemenea îți recomand să revezi (dacă poți, dacă mai poți) si meciul Franta 4 – 3 Argentina de acum 4 ani (tot fabulos dar cu fotbaliști mai tineri).

1 bis..Desigur că atât pentru frumusețea acestei finale cât si pentru triumful Argentinei o mare parte din „merit” revine echipei Franței. In primele 60 de minute ale partidei, Franta a muncit cu spor mai mult pentru gloria si triumful Argentinei decât pentru sine. Echipa nu părea deloc convinsă că e cazul să se agite prea tare pentru a câștiga două cupe mondiale la rând, spre gloria Franței, care ar fi reușit astfel să reediteze o performanță pe care n-o mai reușiseră decât Italia (in preistorie) si Brazilia in urmă cu 60 de ani. In fața jocului tenace, la presing, plin de mobilizare, abnegație si patriotism (da, da) al argentinienilor, vizibil pătrunși de importanța momentului, în tabăra franceză se etala un surprinzător joc de așteptare, care părea că se transformă pas cu pas în apatie, neputința si blazare. Echipa Franței s-a comportat în prima repriză ca o trupa de mercenari incapabilă să-si găsească motivarea si liderul care să-i coordoneze si impună acțiunile. Prima surpriză neplăcută s-a produs încă de la început, prin apariția in primul 11 a lui Dembele, care a fost mână moartă tot turneul si pe care, nu se stie de ce, antrenorul a continuat să-l tot țină ca titular. O greșeală care avea să se dovedească fatală. Mult mai surprinzătoare însă a fost prestația incredibil de slabă a lui Antoine Griezmann, care ar fi trebuit să fie cheia jocului francezilor. Kylian Mbappe este un jucător genial dar care (spre deosebire de Messi) nu are stofa nici de lider, nici de coordonator de joc (si probabil că n-o să abia niciodată, fiind mai degrabă în genul lui Critiano Ronaldo). In mod cu totul surprinzător Griezmann a fost de nerecunoscut, apatic si predispus la greșeli elementare, ceea ce s-a transmis automat in tot jocul echipei. Mbappe a fost invizibil, iar Olivier Giroud o muscă fără cap si fără ambiție. De altfel nu e genul lui nici să joace constatat, nici cu ambiție, bazându-se exclusiv pe talent, inspirație si pe forță atletica, care l-au făcut să fie (surprinzător pentru mine) golgheterul din toate timpurile al naționalei Franței (depășindu-l pe legendarul Thierry Henry). Lucrurile au fost remarcate prompt de către generalul Didier Dechamps Elysees care n-a mai stat pe gânduri si i-a schimbat fără complexe cei trei corifei ai dezastrului din prima repriza: Dembele, Griezmann si Giroud. A apărut in echipa Marcus Thuram (fiul nu mai puțin legendarului campion mondial Lilian Thuram). Marcus ar fi trebuit sa fie prezent încă de la început in echipa (mai ales că de fiecare dată cand fusese introdus in teren in meciurile de dinainte a reușit sa fie remarcabil si să schimbe în bine jocul echipei). Ceea ce s-a întâmplat si acum. Introducerea lui Thuram si a lui Coman a dinamizat jocul Franței, creându-se contextul potrivit pentru Mbappe, si de aici a început cu adevărat finală, marea finală, care avea să se dovedească de vis.

1 bis, bis… Eh, ar mai fi încă multe de spus despre finală (si nu numai), despre prestația si contribuția arbitrilor la marele show, despre cum a decurs si cum s-a scris istoria acestui meci neașteptat de surprinzător si de palpitant (care putea foarte ușor să rămână unul anost si fără istorie)… Despre golurile înscrise ar fi categoric lucruri de zis, comentarii de făcut, si desigur despre portari si prestațiile lor ar merita să se iste niște vorbe, e-he-he, ori despre întâmplările (cu pelerină Bisht)… de după încheierea disputei din teren, la festivitatea de premiere, si câte altele vorbe asociate halo-ului emoțiilor tuturor celor implicați cumva în întâmplare, cu fapta sau doar cu privirea… ar mai fi fost, n-ar mai fi fost, de zis, de consemnat, întru neuitare. Dar, deh, momentul potrivit zicerilor s-a dus, timpul a expirat, gravitația si-a văzut de ale sale smulgându-ne prompt (în timp si spațiu) din preajma finalei Campionatului Mondial de Fotbal 2022, spre alte zări străine. Vorba ceea, fugit ireparabile tempus… Renunț așadar (de buna voie) la toate celelalte cuvinte nespuse, despre jocul si jocurile finalei, încheind campania de vorbe a Arcei lui Goe despre Mondialul din Qatar cu o trimitere către un moment din afara jocului propriu-zis, consumat in pauza dintre reprize, in vestiarul echipei Franței: E o Cupă Mondială, băieţi , e meciul unei vieți! În orice caz, mai rău de atât nu putem face. Ne întoarcem pe teren. Fie îi lăsăm să joace cum vor, fie punem un pic de intensitate, intrăm în dueluri și facem altceva, băieți. E o finală de Cupa Mondială! Suntem conduși la două goluri. Putem reveni! Băieți, o dată la patru ani se întâmplă asta (KB).

…

si pentru că Lionel Messi a jucat pentru ultima oară la un campionat mondial, un cântec argentinian: Dacă tace cântărețul:

Silent Night

Silent Night. Noapte liniștită. Noapte tăcută. Categoric noapte. Nu, n-am de gând să vin anticipat cu colindul, chit că ne aflăm (cu cățel, cu purcel) în toi de lună a cadourilor. Titlul prezentei proze este o aluzie duioasă la liniștea (dubioasă) instaurată in canalele media cu morgă, vizavi de un eveniment planetar major: Campionatul mondial de fotbal. De la unele portalurile de știri cu anvergură, la unele gazete serioase (inclusiv hebdomadarele culturale) până la talpa social-media (…), exista o categorie de „vorbitori” care practică un boicot (inofensiv) la adresa turneului final al campionatului mondial de fotbal din Quatar, despre care nu suflă nicio vorbă, ca si cum acesta nici n-ar exista. Ignorare in integrum. Desigur că dreptul la liberă (in)exprimare, inclusiv prin tăceri elocvente, este un drept fundamental „al omului”, care trebuie garantat si respectat… dar totuși silențiumul lugubru instaurat in anumite zone, mi se pare de mare mirare. Nu-ti imagina că aș milita pentru universalizarea microbismului si/sau generalizarea forțată a pasiunii pentru fotbal sau pentru spectacolul sportiv… Dimpotrivă, consider că neaveniții, ori cei care vor să profite de popularitatea planetară a fotbalului pentru a-si promova propriile agende si interese (indiferent de natura acestora) ar trebui descurajați în a se lua in seamă. Totuși un eveniment major precum campionatul mondial de fotbal, în care este implicat (afectiv, sportiv, financiar, politic) un public numeros din toate țările de pe planetă, este un eveniment cu conotații antropologice care nu poate fi ignorat în mod natural, firesc, fără efort. Nu-mi pot imagina că efervescența legată de acest eveniment (desfășurat în Quatar, cu conotații nu doar sportive, ci si politice, financiare, culturale si chiar religioase 🙂 ) poate lăsa indiferenți în corpore pe toți membri unor redacții sau portaluri media, mai ales că evenimentul cu pricina oferă cu generozitate o multitudine de unghiuri de atac si perspective de abordare. Liniștea instaurată în unele canale media referitor la Campionatul Mondial de Fotbal este nenaturală, nefirească (si desigur că nu mă refer aici la genul de întreprinderi precum blogul vrăbiilor sau la cel al simpaticei blogger-ițe Adolescenta Rebelă, de ex, ci la altele, pe care nu le mai pomenesc si explicit… ca să nu le fac si reclamă 🙂 )… Mă uimește ipocrizia unora (si altora) tributari unor (felurite) ideologii (de pe ambele versate), care încearcă insistent să „vândă” publicului valori universale, dar care ignoră cu grație unul dintre elementele cu cel mai mare potential integrator la nivel planetar: fotbalul. Desigur că dacă i-ai întreba de vorbă ti-ar putea oferi cu mare ușurința pretexte, justificări si ironii, în legătură cu atitudinea lor rece față de o întâmplare a vulgului (recte campionatul mondial de fotbal), sugerând, subtil, deosebirile dintre ei si cei care obișnuiesc să caste gura la fotbal.

Dar, deh, să-i lăsăm in plata Domnului (si a domnilor) pe cei care (de buna voie si nesiliți de nimeni) ignoră fotbalul, spectacolul sportiv si pasiunile generate de acestea, si să revenim la fenomenul in desfășurare. Urmează semi-finalele… în care n-au ajuns nici Brazilia, nici Germania, nici Spania, nici Portugalia, nici Italia, nici Olanda, ci… Marocul, Croatia, Argentina si Franța. Surprinzător, spectaculos, palpitant. Interesul publicului (cel local si cel mondial deopotrivă) rămâne la cote maxime. Conform istoriei de aproape un veac a campionatului mondial de fotbal, într-un fel oarecum explicabil, de înțeles, semi-finalele oferă (probabilistic) un potential mai mare de dramă si spectacol decât însăși finalele. Au rămas memorabile câteva semifinale de pomină, precum cea din 1970 dintre Italia si Germania, ori cea din 1982 dintre Germania si Franta, ori, mai recent, cea din 2014 dintre Germania si Brazilia. Ti le mai amintești? Primele două sunt prinse si descrise apoteotic in cărțile sale de către Ioan Chirilă (nea Vanea, un cronicar la curtea regelui fotbal), inclusiv in volumul „Si noi am fost pe Conte Verde”, un fel de enciclopedie a campionatelor mondiale din mileniul trecut, pe care le apucase si d-lui de-a lungul vieții sale, în cei 74 de ani pe care a apucat să-i petreacă pe planetă (până în 1999). E acolo, în volum, o secțiune intitulată „Cum stie Europa să joace fotbal”). Iar dacă nu știi cine sau ce este „Conte Verde”, nu te lăsa furat de sonorității. Nu este numele vreunui nobil sau (măcar) al vreunui stadion de fotbal (desi ar putea fi, ba chiar ar merita să fie), ci numele vaporului transatlantic la bordul căruia au traversat Atlanticul cele patru echipe din Europa, prezente la prima ediție a campionatului Mondial din 1930, desfășurată in Uruguay… dintre care una, da, da, era România. De altfel este interesant de știut ca România a participat la primele trei ediții ale campionatului mondial… apoi (după 32 de ani de seceta) a mai prins mondialul din 1970 (la Guadalajara, Mexic), plus altă tripletă de glorie: 1990 (Italia), 1994 (SUA), 1998 (Franta), după care, iarăși dezastru si neantizare… (am încheiat paranteza).

Revenind la semi-finalele ce stau să se prăvale, ale ediției actuale din anul de gratie 2022, nu se poate sa nu remarcăm tensiunea care plutește in aer. Ce va fi? Se vor califica favoritele (Franța si Argentina)? Se vor înfrunta reprezentatul zeilor vechi, Leo Messi cu zeul cel nou, Kylian Mbappe? Sau vor avea câștig de cauza cei mici (Marocul si Croatia)? Va fi publicul arab în stare să-i împingă în urale pe marocani in finală? Vom avea in premiera o echipă africana în finala Campionatului Mondial de Fotbal? Sau se va rejuca finala de acum 4 ani de la Moscova, între Franta si Croatia? Asta n-ar fi o premieră, ca aceleași două echipe să se întâlnească în două finale consecutive. S-a mai întâmplat in 1986, 1990, finala fiind, in ambele ediții, Argentina – Germania (prima câștigată de Argentina, a doua de Germania). Apoi Germania a mai jucat si câștigat iarăși o finală cu Argentina in 2014. Altă finală cu repetiție a mai fost: Brazilia – Italia (1970, 1994, ambele castigate de Brazilia). Nu-i exclusă nici varianta ca Messi să dea piept în finală cu leii din Atlas. Balonul e rotund. Aproape sferic… Iar noaptea este un sfetnic bun. Voi încerca să prind, eu ca „poet”, în vis, un moment de inspirațiune pentru a propune pronosticurile pentru semi-finale, în timp util, mâine pe vremea asta. Tu cu cine ții?

Să nu uitam că: The winner takes it all, the loser has to fall
It’s simple and it’s plain:

Semifinale
Argentina 3 – 0 Croația
Franța 2 – 0 Maroc

The Show Must Go On

Cupa Mondială a suspendat marșul gravitației pe Arca lui Goe. Plutim într-o plăcută stare de imponderabilitate printre meciuri de fotbal, în înfruntări pe teren, în tribune, în presă, social media. La televizor. Spectacolul este fascinant. Actori cât cuprinde, aproape toți oamenii de pe planetă. In spatele scenei gravitația continuă să-si facă neperturbată mendrele si să-si intoneze în surdina simfonia nepieritoare… imnul gloriei universului schimbător. Curat schimbător. Panta rhei, toate curg, inclusiv campionatul mondial de fotbal din Quatar, ajuns iată, deja, în sferturi. Două zile de acalmie, fără fotbal, ne îngăduie să băgam de seamă (dacă mai era nevoie) că si in restul lumilor gravitația își vede de treabă ținând timpul în curgere si lucrurile in mișcare. In Ucraina tot război, agresiunea Rusiei împotmolită in propria-i iraționalitate continuă. Putin, un om pe niște scări, s-a căcat pe el, si a împuțit toată planeta. In subsidiar republicii sovietice Austria i s-a năzărit să facă greutăți României la intrarea în Schengen. In democratica Americă (a ogarului ce nu stie), neomarxismul îi face greutăți vizionarului Elon Musk in contra libertății de exprimare. In China totalitară, poporul arată că (mai) stie să se revolte, iar atotputernicul guvern că mai stie să ia aminte la vox populi (cu toata inteligența lui artificială din dotare).

In Quatar, pe planeta Terra, se întâmplă fotbal. Încă se poate. Încă e minunat. Toată lumea vizionează fotbal. In orice afund de lume oamenii sunt atenți la fotbal. Toți se uită, toți știu, toți se emoționează. Inclusiv rușii, inclusiv chinezii. Inclusiv americanii, care peste an cască gura la baseball si/sau fotbal (pardon de expresie) american… Cu toții înțeleg jocul, spectacolul, miza, driblingul, fenta, șuturile, ratările, golul. Niciodată golul n-a sunat mai tare. E fotbal. E bine. Data trecută s-a jucat în cea mai mare tară gazdă, iar acum în cea mai mica, practic într-un singur oraș, dar fotbalul a rămas la fel de mare, mereu în transfer de putere de la vechii zei către noii zei. La Doha Lionel Messi, Cristiano Ronaldo…predau ștafeta către Kylian Mbappe, Gonçalo Ramos…

Danemarca vrea sa se retragă din FIFA. Eh, ce să mai zică Spania, Belgia, Germania, Uruguay… sau Italia… Supărări mari. Enorme. Lipsește foarte tare la apelul nominal Ioan Chirilă, omul care după ce vedea pe viu faptele, de la fața locului, transforma fiecare campionat mondial de fotbal într-o carte, o capodoperă. Cărțile sale sunt niște monumente în onoarea fenomenalului fotbal, niște driblinguri uluitoare în calea uitării. Vom mai avea ocazia să-l pomenim pe tatăl lui Ionut si Tudor Chirilă. Deocamdată spectacolul trebuie să continue. Urmează sferturile.

Croatia 5 – 3 (1 -1 + pen) Brazilia
Olanda 5 – 6 (2 – 2 + pen)  Argentina
Maroc 1 – 0 Portugalia
Franța  2 – 1 Anglia

Niciun moment de plictiseală

motto: „Pentru mine, oamenii care detestă sau mai rău, ignoră (pentru că nu înțeleg) berea si/sau fotbalul, nu pot fi persoane serioase, de încredere, pe care să te poți baza în situații critice”. (d-l. Goe)

Fotbalul este un fenomen complex, mult mai complex decât ar putea părea la prima impresie, indiferent cărui observator i-ar aparține acea prima impresie, fie că este vorba de un „microbist împătimit”, de un „specialist al fenomenului”, de un outsider ignorant (indiferent si rece sau dimpotrivă, care detestă fotbalul, jocul si spectacolul) sau chiar despre oameni de știință, precum savanții britanici de la Oxford, care declaraseră Campionatul mondial jucat încă înainte de a fi început… jucat la ruleta probabilităților matematice (bune pentru câmpul cuantic dar nu pentru câmpul de joc). Acesti savanți au comis erori de proporții: în privința Belgiei, care era văzută în finala competiției, dar care a fost eliminată în faza grupelor. Apoi, Germania, Mexic, Uruguay, Danemarca, Iran și Ecuador nu au ajuns în optimi așa cum se credea la Oxford. Mai mult decât atât, doar un meci din optimile Cupei Mondiale corespunde cu ce calculase matematicianul britanic. Jocul de fotbal este teribil de complex (chiar dacă nu si complicat) indiferent de unde îl privești, fie că-l privești de la firul ierbii, ca jucător, de pe tușă, ca antrenor, de banca de rezerve, din tribune, de la televizor, sau prin alte instrumente (prin telescop sau prin intermediul părerile altora care ajung inevitabil la tine). Prezența si felul în care se manifestă acești actori-observatori în fenomen, îi sporesc fotbalului complexitatea (înspre infinime). Cum altfel ar putea să fie când variabilele de care depinde rezultatul observabil întrec în număr orice imaginație. Realizezi tu prea cinstit cititor citit si unic al Arcei lui GOE, că numărul „combinaților”, în fotbalul de dat GOL, este cu mult mai mare decât numărul combinațiilor din jocul de GO? Ai tu idee de natura acestor numere, care sfidează închipuirea, întrecând cu mult numărul tuturor atomilor din universul observabil? Poate realizezi, poate nu. Poate ai sau poate n-ai idee ce vrea să însemne în adânc sintagma „balonul e rotund”. Ai?

Ca si jocul de GO, fotbalul se desfășoară pe o suprafață dreptunghiulară plană… doar că începând de aici, celelalte asemănări (unele consistente) dintre GO si GOL se estompează, pălind teribil în fața „micilor” diferențe, care transforma fotbalul într-un fenomen haotic (in sens științific, desigur). Spre deosebire de GO, care este un joc (eminamente) plan, fotbalul are un oarecare grad de libertate in direcția verticală. Mingea se poate mișca in planul terenului dreptunghiular (de dimensiuni fixe), stânga – dreapta, înainte – înapoi, dar se poate mișca „un pic” si in plan vertical, in sus (si, inevitabil, în jos). Conform regulamentului (din fotbal) nu există, nu este prevăzută, nicio limitare în privința a cât de sus poate să fie trimisă mingea de fotbal. De această limitare se ocupa gravitația. Si de aici începe prima dramă a complexității, pentru că fotbalul, spre deosebire de GO, este un joc gravitational, practicat prin intermediul gravitației, iar misterioasa gravitație, după cum poate iți amintești (din prozele anterioare) este sursa unor complicații copleșitoare in lume. Faptul că în fotbal se înfruntă nu doi jucători (umani), ca la GO, ci 22+, fiecare cu complicitățile, libertățile si limitărilor lui (fizice si mentale), amplifică exponential complexitatea jocului si numărul (micro)întâmplărilor care se pot petrece pe terenul de fotbal pentru a genera efectul macroscopic observabil. Ai tu idee în cate feluri poate fi lovită mingea? In cate feluri poate fi atinsă, pentru a-i schimba poziția in teren, viteza, traiectoria, viteza de rotație, altitudinea? Si asta pe un dreptunghi, în care alte 22 de obiecte (plus arbitrul) se mișca după logici cvasi-independente. Rezultatul: o cvasi infinitate, care face fiecare partidă de fotbal unică, precum (de ex) partida Germania – Japonia… Mare noroc cu gravitația si cu limitarea in timp a jocului de fotbal, căci da, spre deosebire de GO, fotbalul este un joc gravitational, temporal… si dinamic. Intr-un joc de o asemenea complexitate, care implică „infinit” mai multe poziții decât la GO, rezultatele sunt întotdeauna cele așteptate: imprevizibile. Cuantic imprevizibile, depinzând adesea de mai puțin decât un fir de păr, precum eliminarea Germaniei, de atingerea imaginară a mingii de tușă, într-o altă zonă de univers, in partida Japonia – Spania, sau de reflexul (inutil pentru sine) al portarului Ghanei care a respins în ultimele minute ale partidei un gol ca si făcut al Uruguayului, eliminat, de la distanță, de Ronaldo si Coreea de Sud.

Ar fi interesantă experiența de a urmări un meci de fotbal de sus, de undeva de deasupra terenului. Altă perspectivă. S-ar vedea altceva, ca si cum ar fi alt sport, alt fenomen. Cum la fel ar fi interesant de urmărit o partidă în care (prin photoshop-are) ar fi eliminați jucătorii si ai vedea doar mingea, mișcându-se de colo, colo pe teren, mai repede sau mai încet, învârtindu-se, încercând să ghicești logica traiectoriilor, prezența jucătorilor, si constrângerile pe care le are mingea in mișcarea ei aparent haotică. Intr-o variantă maxim simplificată fotbalul este un spectacol în care o mică sferă se mișcă în interiorul unui dreptunghi, încercând să evadeze printr-un dintre porți. Ce-ar putea înțelege din fotbal un observator (extraterestru) care, din construcție, nu poate vedea decât obiecte (cât de cât) sferice, privind o partidă de fotbal? Cam tot atât cat ar putea înțelege un iepure din mecanica cuantică si poate nici atât.

In Quatar petrecerea continuă. Încep optimile:

Olanda 3 – 1 SUA
Argentina 2 – 1 Australia
Anglia 3 – 0 Senegal
Franța 3 – 1 Polonia
Japonia 2 – 4 (1 -1 + pen) Croația
Brazilia 4 – 1 Coreea de Sud
Maroc 3 – 0 (0 – 0 + pen) Spania
Portugalia 6 – 1 Elveția

Îndrăznești să oferi vreun pronostic?

… ceea ce nu înseamnă că băutorii de bere si/sau cei ahtiați să joace, să vadă sau să vorbească fotbal sunt musai persoane onorabile…

Planeta fotbal

Unus Mundus

Suntem pe planetă (în univers !) o singură specie separată (ireconciliabil) în grupuri, despărțiți si (chiar) dezbinați de multe „deosebiri” „culturale” (în special cele legate de limbile vorbite si de religiile practicate). Totuși există si lucruri care ne unesc sau măcar nu ne separă, indiferent de locul in care locuim pe Terra. In afara elementelor biologice pe care le avem cu toții in comun, mai există câteva care țin de umanitate si care dau dimensiunea integrării planetare a comunității umane. Fotbalul este in mod categoric unul dintre aceste elemente. Probabil că doar matematica si știința sunt mai universal unificatoare decât fotbalul… in privința felului in care oamenii de pretutindeni se raportează la „fenomenele” respective, indiferent de zona in care trăiesc. Doar că știința si matematica sunt înțelese de foarte putini si generează mai puțină emoție si exuberanță. Pe stadioane, pe teren si în tribune, jucătorii si spectatorii tuturor țărilor si continentelor, bogați, săraci, atei, credincioși (indiferent de biserica la care sunt arondați ca enoriași), se manifestă similar, împărtășesc aceiași gamă de emoții, se bucură si se întristează la fel, la un dribling, un gol, o ratare si se înțeleg perfect unii pe alții, fără cuvinte. Campionatul Mondial (de iarnă) găzduit de data aceasta în Quatar (prima oară când se desfășoară într-o țară musulmană) nu face excepție. Ar mai trebui organizate câte o ediție în China si Australia si atunci planeta Fotbal ar fi completă. Zeul Fotbal întru Unus Mundus. FIFA cu bune, cu rele (va urma)…

Începe !!!

Un mare actor iranian (?!) a spus, cândva: „Viața bună e pentru femeile frumoase și oamenii bogați. Noi, ceilalți, am venit pe lume ca să nu rămână stadioanele goale“.

Vine iarna !!! Începe campionatul mondial de fotbal !!! A fost odată ca niciodată într-o iarnă… Iar de la cupa Mondiala vom intra direct în Craciun. Oare cine își va pune Cupa sub bradul de Crăciun? Problema pare a fi fost rezolvată de către savanții britanici (că cine altcineva s-o fi putut rezolva cu atâta anticipare):

Un matematician de la Oxford a calculat cine se va întâlni în finala Campionatului Mondial. Acesta a prezis, în mod uluitor (ca toata lumea la fiecare ediție de campionat mondial) că învingătoarea va fi… Brazilia !!!

Așadar, gratie științei, este ca si cum Campionatul Mondial se va fi jucat deja. Gata! S-a terminat! Sau nu? Tu ce zici? Cu cine ții?

Ultima noapte de tenis, întâia noapte de fotbal. Să curgă berea, să cânte muzica.

In cazul în care impresiile de după lectura textului sau sau/si vizita pe Arca lui Goe ti-au adus în minte vreun gând pe care ai vrea să-l redai într-un comentariu, ori chiar ai comentarii aleatorii cu care ai venit in minte de acasă sau din altă parte, recomandarea mea ar fi ca înainte de purcederea la postarea acestora, să-ti îngădui un moment de detașare pentru o scurtă audiție. Si dacă si numai si după aceea dorința de a-ti etala gândurile în public persistă, atunci da eroule, treci la fapte si comentarii. 

Daca ai comentarii off topic nu uita ca locul lor este AICI

Ultima noapte de tenis a anului a oferit un spectacol si un deznodământ cu un tâlc mai adânc decât poate părea la prima vedere si care excedează un pic frontierele fenomenului tenis… in lume

Fotbal:

1. A început !!! Quatar 0 – 2 Ecuador !!! Un singur nume rămâne din această partidă: Valencia autor a trei goluri valabile (dintre care unul anulat aiurea). A început turneul final al primul Campionat Mondial de fotbal (dintr-o istorie de aproape o sută de ani începută in 1930) care e disputat iarna  (si al doilea la rând sponsorizat de petrol si alte hidrocarburi – la spartul târgului). A început cu un alt capriciu al șeicilor care au ținut morțiș ca țara gazdă să joace meciul de deschidere, stricând o altă veche tradiție care cerea ca in meciul inaugural să joace câștigătoare ediției anterioare, așa că in loc de Franța am avut Quatar si o partidă modestă urmărită de șeici costumați traditional alături de alți aristocrați ai țițeiului în aceiași uniformă (alb spital) plus poporul in tricouri vișinii (la fel ca jucătorii) veniți la circul plătit gras de șeicime. 273 de miliarde de dolari (inclusiv spaga) este un preț cam piperat pentru posibilitatea de a asista cu o mină tristă (si penibilă) la amara „surpriză” a înfrângerii miraților „fotbaliști” quatarsici (?!). Păi cu banii ăștia Putin ar fi bătut de voie Ucraina si țările baltice. La hochei. 

Următorul meci din Grupa A, mâine 21 Noiembrie: Olanda – Senegal.

Veșnica anti-Gravitație

Încă n-am aflat ce este si cum lucrează gravitația. 😦 Si când spun că n-am aflat, nu mă refer la noi cei de aici pe Arca lui Goe, ci la noi mai in general, aici pe planetă. Stim noi câte ceva despre gravitație si despre manifestările ei, dar nu suficient încât să avem o teorie coerentă, care să explice mulțumitor (ca pe vremea lui Newton) întreaga colecție a datelor observate si măsurate. In legătură cu gravitația s-a dovedit, mai abitir decât în privința altor noțiuni, faptul că pe măsură ce aflăm mai multe, știm mai puțin, misterul devine mai adânc… si mai tulburătoare ni se vădesc a fi fiind neștiința si necunoașterea. Faptul că universul există încă si că gravitația nu a reușit să-l dovedească, să-i de a de cap, să-l ordoneze, să-l aducă la o stare de minim stabil, poate conține informații prețioase despre gravitație. Am putea învață cate ceva despre enigmatica gravitație si din (a) studierea lucrurilor care i se opun si a efectelor adverse pe care gravitația le induce materiei luminoase (acea materie guvernată de electromagnetism, de interacțiunile nucleare tari si de cele slabe), după cum si (b) studiul materiei întunecate si a felului dubios în care aceasta ajunge să alimenteze găurile negre, poate fi o direcție interesantă de investigare a gravitației. Desigur că (c) insistența în direcția teoriilor cuantice ale gravitației si/sau a teoriei coardelor, în încercarea de a descoperi ipoteticul „graviton”, poate aduce informații utile modelarii matematice a datelor care implică manifestări gravitaționale, în universul observabil, dar totuși cel mai probabil este că un salt important în înțelegerea gravitației se va face atunci când (d) în fine vor fi înțelese si definite mai coerent si consistent noțiunile de spațiu si de timp (ale căror sensuri si semnificații au ajuns mai vagi si mai inconsistente decât oricând) dar si odată cu înțelegerea (confirmarea sau infirmarea) principiului localizării (care afirmă că un obiect este influențat direct doar de mediul său imediat). Avem șansa să trăim într-o zonă de lume si într-o era în care gravitația are sens si produce d/efecte (printre acestea aflându-se viața si inteligența, atâta câtă e). Nu-i deloc musai ca universul să ofere perpetuu condiții de manifestare a gravitației. Nimic nu-i veșnic. Probabil că nici gravitația. Este posibil ca gravitația însăși să fie autodevoratoare si să lucreze (lent) în sensul anularii si anihilării ei însăși. In felul în care înțelegem gravitația astăzi este acceptat în mod tacit faptul că aceasta ar fi fiind veșnică. Două corpuri care formează un sistem izolat si care orbitează împreuna în jurul centrului comun de greutate vor continua indefinit, la infinit, să se miște pe orbitele lor, constituind un perpetuum mobile. Avem si modele (teoretice) de perpetuum mobile gravitaționale cu sisteme (izolate) de câte trei corpuri:

Desigur că ne-am putea imagina astfel de sisteme (universuri) cu oricâte corpuri (poate chiar cu o infinitate)… doar că lucrurile astea care presupun infinituri si perpetuitate de obicei se dovedesc a fi iluzorii. Când, în munca de contabilizare si modelare a datelor din lumea observaților empirice, dai peste „infinit” de obicei ai greșit pe undeva, pe la calcule… sau pe la măsurători. Desigur că modelele teoretice prezentate mai sus ca perpetuumuri mobile gravitaționale n-ar funcționa (chiar) veșnic… pentru că… (1) nu există sisteme izolate (acestea fiind așadar inevitabil perturbate din afară, în moduri mai mult sau mai puțin subtile si/sau im/previzibile), (2) pentru că legea gravitației newtoniană pe baza căreia sunt descrise aceste modele este (în fapt) inexactă, si pentru că (3) gravitația induce în timp efecte neașteptate asupra materiei care compune corpurile implicate în sistem, ceea ce conduce inevitabil la evoluții perturbatoare în legătură cu starea de mișcare a acestora. Se pare că pe drumul perpetuu de la cauză la efect, acțiunea gravitației generează în mod inexorabil „catastrofe” care schimba dramatic natura problemei si sensul evoluției sistemului (cel mai spectaculos caz cunoscut fiind desigur cazul găurilor negre, cu care încercam timid să ne reconciliem, noi profanii, eșuați inexorabil pe Arca lui Goe).

Scopul declarat al prozei scurte de azi este acela de aduce în mod expres în atenția prea-cinstitului cititor citit si unic, o situație la fel de problematică precum cea sesizabilă (ceva) mai ușor în cazul ideii de perpetuum mobile gravitational, si anume cazul unui (la fel de iluzoriu) perpetuum imobile gravitațional. Să zicem că un cosmonaut care se duce pe Lună ia cu el o pietricică (cam de mărimea unui ou de porumbel) găsită pe malul unui râu, aproape de casa sa. La plecarea de pe Lună, înainte de a se urca in modulul lunar si a decola pentru a se întoarce acasă, ia frumos pietricica adusă de pe Pământ si o aruncă undeva la întâmplare in peisaj, apoi se întoarce acasă la familia sa. Ne putem imagina ușor ce se va fi întâmplat cu pietricica în primele momente. Aceasta, sub influența gravitației Lunii, a zburat pentru scurtă vreme (pe traiectorie parabolică) prăbușindu-se apoi în colbul Lunii, rămânând în cele din urmă, imobilă, în repaus relativ, pe suprafața Lunii. Desigur că despre ansamblul Lună-pietricică se poate considera că este un perpetuum imobile – gravitational (si nu numai). Pietricica rămâne cuminte la locul ei, nemișcată, solidară cu Luna. Gravitația Lunii nu a încetat să existe, după ce pietricica si-a finalizat zborul (căderea, prăbușirea)… si cu toate astea pietricica nu se mai mișcă. Nici nu-si continuă căderea spre centrul lunii (desi loc ar avea berechet) si nici nu decolează spontan de pe suprafața Lunii. Nici măcar nu se mișcă pe suprafața lunii (precum pietrele umblătoare din Valea Morții). Aici as avea de adresat preacinstitului cititor citit si unic al Arcei lui Goe câteva întrebări de taină. Prima ar fi: cum s-ar putea explica, cât mai în detaliu faptul că pietricica se află în echilibru (aparent stabil) desi asupra ei continuă să acționeze gravitația Lunii. O a doua întrebare ar fi: cam cât timp va persista acest cvasi-echilibru în care se afla pietricica cu Luna si in ce fel s-ar putea strica acel echilibru? Presupunând că pietricica nu va fi spulberată de căderea vreunui meteorit, si că nu va fi luata de acolo de vreun (alt) cosmonaut venit in vizita, si ignorând eroziunea la care este supusă de radiația cosmica, de vântul solar, si alte influente de acest gen, ar fi posibil oare ca pietricica să rămână în echilibru cu Luna pentru totdeauna, pentru veșnicie? Sau este posibil ca una dintre forțele care mențin pietricica în aparentul echilibru să se epuizeze, să se consume, înaintea celeilalte, făcând pietricica s-o ia spontan din loc, fie in sus, fie in jos? După un număr oarecare de trilioane de ani. Este gravitația inepuizabilă sau nu? Dar lumina? Despre asta mi-ar plăcea să stăm de taină. 🙂

In cazul în care impresiile de după lectura textului sau sau/si vizita pe Arca lui Goe ti-au adus în minte vreun gând pe care ai vrea să-l redai într-un comentariu, ori chiar ai comentarii aleatorii cu care ai venit in minte de acasă sau din altă parte, recomandarea mea ar fi ca înainte de purcederea la postarea acestora, să-ti îngădui un moment de detașare pentru o scurtă audiție. Vei avea ocazia să remarci efectele anti-gravitaționale ale apei, așa cum decurg ele din legea lui Arhimede. Si dacă si numai si după aceea dorința de a-ti etala gândurile în public persistă, atunci da eroule, treci la fapte si comentarii. 🙂

Daca ai comentarii off topic nu uita ca locul lor este AICI

Deocamdată s-a strâns… un singur vot în favoare inepuizabilității gravitației si luminii… si o samă de abțineri, exprimate preponderent prin comentarii off topic. Desigur că ideea de a lua în considerare in/epuizabilitatea gravitației si/sau a luminii care i se opune (si de a vota pro sau contra) este destul de fistichie (având conotații științifice dar nefiind științifică per se), mai ales că si contextul a rămas destul de vag si de discutabil.
Din păcate discutabilitatea respectiva n-a reușit sa producă discuții on topic. 😦 Probabil că dacă, prin absurd, s-ar fi ajuns la purtarea unor discuții “filozofice” on topic, enunțurile inițiale ar fi avut parte de reformulări si de întrebări (încuietoare) întru clarificarea contextului (eventual bune de adresat si d-lui Sean, or măcar d-lui Cristian Presură, de ex). Poate că înainte de a accepta provocarea si de a oferi un răspuns exclusiv intuitiv întrebări/lor despre in/epuizabilitatea energiei gravitației si/sau energiilor electromagnetice si nucleare, ar fi fost necesar să abordam alte întrebări (preliminare) si sa alegem (tot intuitiv, firește) răspunsurile potrivite (care ni se potrivesc mai degrabă nouă decât întrebărilor). Uite un exemplu de întrebare preliminară: sunt gravitația, electromagnetismul si interacțiunile nucleare proprietăți intrinseci, locale, ale corpurilor în care se manifestă? Este energia cu care electronii se resping unul pe altul (cand alte forțe tind sa-i apropie unul de altul) o energie interioară a electronilor SAU este o energie pe care aceștia o obțin in continuu din restul universului? Dar gravitația (cu care Luna atrage pietricica si o menține la suprafața ei)? Este o afacere interna a Lunii (avându-si sursa exclusiv in masa Lunii) sau este ceva cu care Luna este alimentată din restul universului? Desigur ca in funcție de răspunsurile alese liber acestor întrebări preliminare, întrebarea despre inepuizabilitatea gravitației/luminii capătă alte valențe, nuanțe si interpretări. Lumea este un loc bizar in care răspunsurile pe care le primești depind nu doar de întrebările pe care le adresezi ci si de ordinea in care adresezi întrebările… Lumea ta va arata diferit in funcție de ordinea in care-ti adresezi întrebările, presupunând că ești genul de om care are întrebări. 🙂 Esti?

Mă rog, se pot imagina multe astfel de întrebări intermediare sau chiar extreme. De ex, tu ce crezi? Este Universul un perpetuum mobile sau nu? 🙂

re-Capitulările Gravitației

Se pare că epopeea pomenirii veșnicei prăbușiri, aflată în plină desfășurare pe Arca lui Goe, propusă ca mijloc (naiv) de reconciliere a profanului cu gravitația (si cu teoria relativității generalizate si poate chiar cu teoriile găurilor negre), nu a reușit să impresioneze (încă) pe nimeni. Nu a fost nimeni dat pe spate, sau „de pământ” (ca ciocârlia Lia), si nici măcar nu a fost adus nimeni cu picioarele pe Pământ. Visătorul observator, reprezentat aici de către prea-cinstitul cititor citit si unic al Arcei lui Goe, a fost păstrat în veșnica si netulburata sa starea de visare ontologică de mai înainte, in care nu este loc de prea multe emoții vizavi de călătoria inițiatică pe care o facem (forțat, fără voie) prin univers, smulși, sub forma unor perpetue căderi, pe trasee elicoidale, cu viteze amețitoare, într-o direcție necunoscută, către o țintă si un deznodământ deloc previzibile. Este această cădere atât de comună, de continuă, de categorică, de monotonă si inexorabilă încât trece neobservată, ne luată in seamă, ignorată cu desăvârșire. La ce-ar folosi să ne preocupe? La nimic. Zburăm, navigăm, cădem, fulgerător prin spatii, pe căi de mii de ani, trecând in tot atâtea clipe, plutind pe o „apă”, care curge mult mai repede decât noi. Diferența de ritm intre curgerea „apei” ce ne poarta prin cosmos si propria noastră curgere, materială, inegală, smucită, ruptă, este ceea ce percepem a fi „trecerea timpului”. Avem timp. In aceasta perpetuă cădere, imponderabilă, către centrul universului, avem timp să bem un cognac (înainte) si să fumăm o țigară (după). Avem timp pentru toate. Cadem, dar câtă vreme nu ajungem nicăieri totul e logic. Perfect logic. Putem ignora veșnica prăbușire văzând-ne de viețile noastre, de mofturile noaste, de ambiții si boli, de pasiuni, vicii, vise, iluzii. Avem timp, avem de unde alege. Finalul constă în destrămare, nu în încheierea căderii, prin ajungerea (buf) in vreun Terminus Paradis. Veșnica prăbușire va continua apoi fără noi, fără probleme. Veșnicia (care in niciun caz nu s-a născut la sat) denotă imperfecțiune, defect de fabricație… de concepție. Veșnicia denotă eșec. O prăbușire serioasă nu tine veșnic, nu este perpetuă, ci ajunge (în no time) la o finalitate, la echilibru, la repaus, la nimic. Lumea există ca efect secundar al imperfecțiunii gravitației care, incapabilă să-si ducă treaba la bun sfârșit, se auto-sabotează, plină de umor. In episodul de azi as vrea sa trecem in revistă re-Capitulările Gravitației in fața provocărilor pe care le tot întâmpină, pe post de hopa-Mitică, de perpetuum mobile. Gravitația are multe „hibe de comportament” care o predispun la eșec, așa ca trecerea lor in revista într-o anumita ordine cronologică sau a importanței este greu de alcătuit la modul absolut, prin urmare voi improviza o listă in ordinea antropologica a lucrurilor,

1. Prima ratare de luat in seamă a gravitației este existenta planetelor. O gravitație serioasă care se apuca de strâns praful cosmic dintr-o regiune a spațiului îl aduna pe tot, ceva mai omogen, într-o sfera centrală, in ceea ce avea sa devina Soarele Central si nu rata circa 1% din mizeria primordială lăsând-o să se coaguleze gravitational, departe de centru, în planete, sateliți de planete, planete pitice, asteroizi, comete… Neomogenitățile inițiale in structura norului de praf i-au jucat gravitației o festă care avea sa aibă ca efect apariția unor noduli de materie gravitând pe orbite interioare heliosferei.
   .
2. A doua ratare a gravitației, pe care as menționa-o in treacăt 😉 se refera la incapacitatea Pământului (ca si a celorlalte planete) de duce la bun sfârșit căderea lucrurilor, până în centrul planetei, lăsându-le pe acestea să plutească, suspendate în nedeterminare la suprafața pământului, pe pernă electromagnetică de lumină, într-un aparent perpetuum meci nul (remiză), care amână sine die deznodământul căderii către centrul Pământului a materiei, inclusiv a celei care ne compune pe mine si pe tine (măi dragă prea-cinstit cititor citit si unic al Arcei lui Goe). Probabil că felul în care menționez această ratare poate crea o anumită stare confuzie, în legătură cu care tot ce pot spera este să ne lămurim, cât de cât prin comentarii punctuale. La urma urmei cât „timp” ar putea sta un corp în echilibru pe suprafață unei planete, înainte ori de a se scufunda (în jos) ori de a se desprinde si zbura (în sus)? Oricât? Nooo…Tu ce crezi?
   .
3. A treia ratare a gravitației se referă la incapacitatea sa de a transforma Soarele într-o gaură neagră, sau măcar de a menține la un loc materia pe care a apucat s-o adune în Soare. In fiecare clipă, radiația electromagnetica, fasciculele de neutrini, vântul si erupțiile solare fac scăpate din „ghearele” gravitației, în cosmos, cantități enorme de materie. In cele din urma Soarele o va face scăpată pe toată, în ciuda intențiilor gravitației de a o aduna si de a o tine la un loc. Strigatul disperat al materiei în contra gravitației, manifestat prin producerea en gros de fotoni si neutrini, zvârliții rebeli in spațiu cu aproape viteza luminii în vid, va continua până la final, la aceasta scară (sub-galactică), zădărnicind intențiile locale ale gravitației… în favoarea celor centrale. Este posibil ca gaura neagra masiva din centrul Căii Lactee să nu-si rateze misiunea si să înghită în cele din urmă toată materia din galaxie.
   .
4. Ciocnirea cu galaxia spirală din constelația Andromeda. Acesta ar putea părea un succes al gravitației. Dar este? Rămâne de discutat.
   .
5. Destrămarea Laniakeei.
   .
6. Radiația Hawking.
   .
7. Si tot așa, din greșeală in greșeală spre victoria finală…

In cazul in care impresiile de după lectura textului sau pur si simplu vizita pe Arca lui Goe ti-au adus in minte vreun gând pe care ai vrea sa-l redai într-un comentariu, ori chiar ai comentarii aleatorii cu care ai venit in minte de acasă sau din altă parte, recomandarea mea ar fi ca înainte de purcederea la postarea acestora, să-ti îngădui un moment de detașare pentru o scurtă audiție. Si numai dacă si după aceea dorința de a le reda publicului persistă, atunci treci la fapte eroule. 

Daca ai comentarii off topic nu uita ca locul lor este AICI

Anticipand (enorm) aș menționa, în avans, că gravitația este o scamatorie a d-lui Universul. Că știți si d-voastră cum se fac scamatoriile de către iluzioniști, prestidigitatori, magicieni, scamatori profesioniști. Mă rog, există mai multe feluri de scamatorii, dar cele mai spectaculoase sunt cele care lucrează cu numere mari (mari, mari, foarte mari)… care dau victimelor (nevinovatului spectator) iluzia infinitului. Daca i-ai strecurat martorului în suflet ideea de infinit al tău e, fără scăpare… Ați văzut de ex. ca iluzioniștii folosesc cărți de joc (care nu sunt de joacă). 52 de cărți de joc pot fi aranjate in 52! de feluri (unde semnul exclamării denotă factorial)… adică 1x2x3x4x5…x49x50x51x52. Ceea ce devine aproximativ 8 înmulțit cu 10 la puterea 67. Adică 8 urmat de 67 de zerouri. Adică vreo 8 trilioane de trilioane de trilioane de trilioane de trilioane de trilioane. Sau altfel spus un număr mult mai mare decât vârsta universului exprimată în secunde (cam de 2 trilioane de trilioane de trilioane de trilioane de ori). Chestii care frizează infinitul. In mod analog (?!) universul a avut grija ca interacțiunea gravitațională să fie de un trilion de trilioane de trilioane de ori mai slabă decât interacțiunea electromagnetică. Ceea ce înseamnă că dacă ai vrea să smulgi, prin atracție gravitațională, un electron dintr-un atom ar trebui să plasezi în vecinătatea atomului un corp cu o mărime similară cu a atomului dar cu o masă de circa un trilion de kg… adică sa faci acolo o gaură neagră. Sarabanda numerelor grotesc te mari (sau de mici) care-i inoculează în cap observatorului ideea de infinit, este secretul scamatoriilor Universului. Totuși, totuși, totuși… Oricât de mari ar fi fiind numerele alea, sunt niște biete numere finite, nu sunt nici pe departe infinitul. As paria că masa fotonului nu este chiar fix zero (așa cum se speculează/acreditează), ci că este foarte, foarte mică… mai mică decât a neutrinului, dar un pic mai mare decât zero. Ar însemna că fotonii nu se mișcă chiar cu viteza „c”, ci aproape cu viteza aceea. La fel ideea că in interiorul unei găuri negre s-ar afla o singularitate în care întreagă masa este concentrată într-un punct de dimensiuni nule (cu o densitate infinită) este mai mult decât sigur o glumă, o iluzie, o scamatorie, bazată pe numere mari, mari, foarte mari, capabile să inducă iluzia infinitului în mințile oricui. Închei aici (enorma) anticipare, păstrând detaliile (si altele) pentru altă dată.

Laniakea

Veșnica prăbușire
faza pe super-roiuri de galaxii
azi Laniakea

Dupa cum sugerează unele studii referitoare la Paradisul Incomensurabil, gravitația (ca instrument al veșnicei prăbușiri) își va rata (si) la acest nivel (faza pe super-roiuri galactice), țelul si menirea… Savanții susțin ca volumul Laniakeei (care are de la un capăt la altul aproximativ o jumătate de miliard de ani lumină) este prea mare in comparație cu masa totală a celor peste 100 de mii de galaxii care o compun, Laniakea fiind așadar prea rarefiată, astfel încât toata strădania Marelui Atractor, care dă azi un sens curgerii galaxiilor, în acest fulg cosmic, se va dovedi în zadar, fiind insuficientă pentru a contrabalansa efectul dispersiv provocat de dilatarea accelerată a universului (sub acțiunea așa numitei energii întunecate). Pare-se că Laniakea este condamnată si nu va reuși să-si consolideze o structură stabilă, bazată pe un echilibru dinamic între gravitație si forțele care se opun local gravitației (ca in cazul stelelor ordinare, de ex). La scara cosmică a Laniakeei se află punctul de inflexiune în care veșnica prăbușire pivotează dinspre căderea ratată spre interior, către căderea inexorabilă către exterior. Un exterior aparent, foarte relativ, care se va dovedi, curând, interior, un alt interior, mult mai vast si mai con/strângător… în care ne aflam deja, în curs de destrămare. Până să atingem subiectul acelui gen de cădere (pe drumul reconcilierii profanului cu gravitația) s-ar cuveni însă o scurtă recapitulare a eșecurilor gravitației, care au avut ca efect instaurarea acestui regim tranzitoriu de o complexitate copleșitoare, din care a fost posibilă emergerea vieții. Este (si) acesta subiectul unui topic viitor.

Există câteva aspecte foarte interesante referitoare la entitatea cosmică Laniakea, cea care furnizează datele observaționale pe baza cărora savanții au alcătuit aceasta admirabilă imagine… artistică. Filamentele, vizibile în reconstituirea grafică a acestui pămătuf cosmic, nu sunt chiar ceea ce s-ar putea vedea spontan, instantaneu, „în realitate”, dacă ne-am afla undeva in Univers, în afara Laniakeei, la o distanță potrivită. De acolo (noi, cu ochii si cu mintea noastră si cu felul nostru de a percepe ritmul timpului) am vedea doar o mare amorfă de puncte luminoase (fiecare punctuleț fiind câte o galaxie din aceea cu mii de miliarde de stele). Traseele sub formă de filamente au fost adăugate de către savanți cu ajutorul softurile lor, pe baza modelarii matematice, a mișcărilor galaxiilor (punctișoarele luminoase din „poză”), ca atunci când faci o fotografie cu lucruri în mișcare (mașinile pe autostradă de ex), cu un timp de expunere mai îndelungat. O fotografie a Laniakeei, similară cu imaginea construită de către savanți, s-ar putea obține din poziția si de la distanța potrivită ținând deschisă o cameră foto pentru circa un miliard de ani. Este cu atât mai sublim si mai spectaculos faptul că savanții (niște oameni acolo si ei) au reușit să reconstituie poza repede, pe scurtătură, fără să facă deplasarea în cadru, la un miliard de ani lumina si sa aștepte un miliard de ani pentru a o obține. E frumoasă, nu? Frumoasă si mincinoasă. Special pentru noi, oamenii. Despre minciunile prin omisiune ale frumoasei Laniakea om avea ocazia să comentăm mai la vale, împreună cu prea-cinstitul cititor citit si unic al Arcei lui Goe.

Cred că după atâtea referiri si reluări ale imaginii Laniakeei, prea-cinstitul cititor citit si unic al Arcei lui Goe, are desigur idee cam pe unde vine Arca lui Goe în poza asta, sau măcar Galaxia noastră (alintată si cu denumirea de calea Lactee). Această imagine redă într-un fel, în rezumat, istoria centrismelor la care a renunțat omul in istoria sa recentă, începând cu geocentrismul, heliocentrismul, continuând cu cel galactic. Ne-am acceptat sub aspect „geografic” poziția marginală, pe Pământ, în Sistemul Solar, în Galaxie si acum iată si în super roiul galactic Laniakea, si desigur descentralizarea va continua. Nu suntem buricul universului… Totuși într-un anumit sens aceasta imagine a Laniakeei continuă să denote antropocentrism. Este o reprezentare grafică înșelătoare destinată anume ochiului si mintii umane, dând per total o impresie greșită despre ceea ce ar fi fiind Laniakea aceasta. Ceea ce face posibilă aceasta vizualizare sunt punctele luminoase care o compun, fiecare dintre ele constituind o galaxie din cele circa 100 de mii de galaxii componente. Lumina fiecare galaxii este formată din lumina miliardelor de stele care compun galaxiile, stele similare Soarelui. Privitorul poate avea impresia ca Laniakea este esențialmente o colecție impresionantă de surse luminoase (care emit fix in spectrul vizibil, accesibil ochiului uman)… Ceea ce este foarte departe de adevăr. Stim că stelele si galaxiile emit radiații electromagnetice într-un spectru mult mai larg decât cel vizibil. Stim că stelele emit in egală măsură fotoni si neutrini si ca energia radiantă a stelelor este mai degrabă incorporată in invizibili neutrini decât in fotoni. In poză nu apar deloc neutrinii, si radiațiile invizibile, infraroșii, ultraviolete, unde radio, raze gamma, care au ponderi colosale in ecuația energetica a galaxiilor. Iar asta nu-i încă nimic in ceea ce privește esențialul. Ponderea esențială a fiecărei galaxii (reprezentată aici ca un punct luminos) constă de fapt în gaura neagră masiva din centru si din materia întunecată difuză ca un halo in jurul discurilor galactice. Întâmplător noi (umanii) suntem constituiți din materie luminoasă (această materie cu rol periferic in economia universului, singura accesibilă observării noastre prin simțuri) si avem tendința să exagerăm importanța acesteia in lume, furnizând iată o imagine a Laniakeei care ne poate da senzații înșelătoare in legătură cu ce anume ar fi fiind aceasta formațiune in curs de destrămare. Si apropo, traseele luminoase evidențiate, pe baza actualului curs al galaxiilor către marele atractor, sunt desenate neținând seama de dilatarea universului. Asa ar arăta o fotografie cu expunere îndelungată a Laniakeei, dacă universul nu s-ar extinde, ci ar fi static. Nu este. Se dilată accelerat sub acțiunea unei „forte” misterioase, ipotetice, numită momentan „energie întunecată”. (Cred că e posibil ca într-un viitor oarecare să se numească, simplu… gravitație 🙂 ) Toate lucrurile invizibile pe care le-am pomenit nu au cum să fie incluse in modelarea grafică a Laniakeei, dar ni le putem reprezenta mental, adăugându-le conceptual acestui model vizual, pentru a avea o idee mai precisă despre ce este Laniakea si care ar fi fiind rolul ei in veșnica prăbușire.

In cazul in care impresiile de după lectura textului sau pur si simplu vizita pe Arca lui Goe ti-au adus in minte vreun gând pe care ai vrea sa-l redai într-un comentariu, ori chiar ai comentarii aleatorii cu care ai venit in minte de acasă sau din altă parte, recomandarea mea ar fi ca înainte de purcederea la postarea acestora, să-ti îngădui un moment de detașare pentru o scurtă audiție. Si numai dacă si după aceea dorința de a le reda publicului persistă, atunci treci la fapte eroule.  Undeva, cândva in Laniakea:

Daca ai comentarii off topic nu uita ca locul lor este AICI

Helios

Veșnica prăbușire
azi faza pe județ

motto:

„Lume, lume… Hello world!
Afară o lumină obscură,
Înăuntru întuneric orbitor,
Omul.” – d-l Goe

Faza „pe oraș” a olimpiadei de gravitație este (desigur) planeta Pământ si împrejurimile, incluzând aici si Luna (aflată la doar o secundă lumină). Nu se cade să insistăm prea mult despre cum se cade pe Pământ, pentru că toată lumea (bună, cumsecade) cam stie cum se cade sau are această impresia înnăscută c-ar ști. Suntem cu toții în cădere liberă spre centrul Pământului încă înainte de a ne naște. Este lucrul la care ne pricepem cel mai bine si cu care ne consumam întreaga viață (ca experți… în materie). Vorba ceea: „Pământ avar, E-atâta de puțin din tine-n noi / Si-așa curând / Ne ceri puținul înapoi”. Viața, o tentativă mereu ratată de a evada din gravitație. In faza pe oraș, olimpiada de gravitație este viața noastră pământeană, plină de atât de multe impresii. Avem impresia că am face si altceva decât să tot cădem spre centrul pământului. Sunt sigur că si tu ai această impresie. Alergând încolo si încoace, pășind înainte sau înapoi, în stânga sau în dreapta, uneori un pic in sus, un pic in jos, mereu cu teama de a nu merge prea departe de casă, de confort, de locurile familiare, teama că te-ai putea rătăci (unde Dumnezeu să te rătăcește?, că oricum nu te lasă gravitația si pace). Toată viată facem (pseudo)călătorii (inițiatice) având impresia că ne-am tot întoarce mereu înapoi, in același loc: acasă. Acasă? Aiurea, doar impresii, nu plecam si nu sosim nicăieri. Suntem provizoriu, pasageri clandestini ai veșnicei prăbușiri. Avem doar impresia că am face si altceva decât a tot cădea spre centrul pământului. Dar ceva, ceva tot om face: cădem spre cer. Cădem si spre cer. Altă cădere, aceeași gravitație. Tot parte din veșnica noastră prăbușire. Doamnelor si domnilor azi, veșnica prăbușire, faza pe județ: Sistemul Solar.

Veșnica prăbușire este foarte înșelătoare pentru că poate etala multe fețe si poate părea (a fi, nefiind) multe si minunate lucruri, poate părea si (deci) poate fi orice, inclusiv Dumnezeu. De exemplu Sistemul Solar sau, mai pe scurt Soarele. După cum am explicat cu alte ocazii Sistemul Solar este Soarele. Ne aflam așadar în interiorul Soarelui, într-una dintre coroanele sferice care compun Sistemul Solara, adică Soarele, Heliosfera. 99% din masa Sistemului Solar se afla in partea centrala a soarelui (cea pe carte o putem vedea pe cer când nu sunt nori), restul de doar 1% sunt mizerii, resturi, reminiscente, rateuri ale gravitației, adică planete, sateliți, asteroizi, comete, praf. Cândva pe pământ, Soarele era Dumnezeu si era venerat ca atare, Aton, Helios si sub multe alte pseudonime, iar pe vremea lui Copernicus a fost chiar promovat ca centru al universului. Micul grăunte devenise, in mintea omului, Centrul Universului. Odă Soarelui. Omul a convins el Pământul să reenunțe, in favoarea Soarelui, la impostura de a se considera buricul lumii. In scurta vreme însă omul a fost forțat sa-l deposedeze pe Sore de aceasta favoare pe care a oferit-o (preț de doar un bob zăbavă) d-nei Galaxia… pentru ca apoi… dar sa nu anticipam si sa ne îndepărtăm de la subiect: veșnica prăbușire, faza pe Sistemul Solar. Iti mai amintești cum s-a ajuns la sistemului solar (Daca nu, poți revedea oricând aceasta simulare)? Sistemul Solar este doar un nor de praf care tot cade si cade fără spor in el însuși, auto sabotându-și căderea. Gravitația s-a auto-sesizat local de existența norului haotic si s-a propus sa-l adune la un loc. Existenta planetelor (1%) este primul eșec… al gravitație… care n-a reușit să strângă chiar tot praful la un loc… așa cum era vorba initial, cand s-a apucat de treaba. De ce s-o mai fi apucat, că se apucase deja gravitația la etajul superior, cel galactic. Nici pe plan local n-a reușit mai bine pentru că până si planetele au sateliți… care sabotează gravitațional autoritatea gravitațională centrală… Asa după cu si sistemul solar o sabotează pe cea a galaxiei care încearcă să adune totul in gaura neagra centrală… si pentru că nu reușește s-o facă întocmai si la timp, gravitația începe sa lucreze pe plan local pe cont propriu. Dacă stai sa te gândești, Sistemul Solar, cu structura lui lenticulara (discoidală) este doar o schiță, o caricatură a galaxiei, o tentativa de a fi…. o galaxie in miniatură… tot așa cum de exemplu Jupiter încearcă sa para un soare in miniatura, niște matrioșe ridicole. Ceva la scara Universului face ca gravitate să nu fie în stare să se hotărască în care centru să adune materia. In drumul către centru multe centre sunt. Si nu toate sunt de succes. Dacă ceva ar fi fost un pic diferit in Univers căderea asta ar fi fost mai uniformă spre unul si același centru, așa însă, la scara asta, se cade si spre Pământ, si spre Soare, si spre Sagittarius A, si spre Marele Atractor si așa mai departe (?!)… mult mai departe (big zbang)… Concomitent. La scara Sistemului Solar gravitația o să dea chix. N-o sa reușească să facă nicio brânză si n-o să se facă nici măcar gaură neagră. Soarele s-a enervat pe gravitație si o sabotează emanând in continuu energie si materie înapoi in neant, in univers, in ciuda gravitației locale, si in favoarea gravitației universale, mama tuturor gravitaților. In fiecare secunda Soarele face scăpate din ghearele gravitației locale echivalentul a milioane de tone de materie trimisă sub diverse forme înapoi in neant, înapoi in cosmos. Până când o va trimite pe toată. Soarele, in interiorul căruia a apărut viată (căci da viața pe care o cunoaștem noi si despre care supunem c-ar fi apărut pe pământ, a apărut de fapt in soare, datorându-se mai mult de 99 % Soarelui decât planetei noastre iubite si rebele), se va umfla la un moment dat, peste vreo câteva miliarde de ani – o clipă – (si va steriliza planeta, eliminând de pe aceasta orice urme de viață), înaintea de a se disipa ca si cand n-ar fi fost. Ce ti-e si cu stelele astea din cer, care ard depărtărilor până ce pier. Asta apropo de Zeul Soare care ar furniza vieții de pe pământ lumină, căldură, energie sau (după cum am discutat noi doi în episoadele despre entropie) poate doar ordine, necesară menținerii pe aci, pentru o vreme a micii iluzii gravitaționale care este viața, în forma ei bio-logică. Totul e doar un joc cosmic al gravitației cu spațiul. Nimic altceva. Nouă ni se pare ca Soarele este soare pentru că emite lumină. Raze de lumină. Fascicule nesfârșite de fotoni. Asta pentru că întâmplător noi avem ochi pentru acea lumină, fiind făcuți dintr-o materie sensibilă la lumină. Poate că altora Sorele le apare a fi fiind soare pentru ca emite neutrini. Raze de neutrinii, fascicule nesfârșite de neutrini. Tu, în fiecare secundă a vieții tale ești străbătut de peste 100 de mii de miliarde de neutrini… Neutrinii sunt un fel de fotoni… Doar că noi n-avem ochi pentru ei… Despre asemănările uluitoare si deosebirile catastrofale dintre fotoni si neutrini vom vorbi noi doi cu altă ocazie, tot pe Arca lui Goe, cand om avea mai mult timp, timpul, dimensiunea imaginară a universului, radical din minus unu, minus una…

In cazul in care impresiile de după lectura textului sau pur si simplu vizita pe Arca lui Goe ti-au adus in minte vreun gând pe care ai vrea sa-l redai într-un comentariu, ori chiar ai comentarii aleatorii cu care ai venit in minte de acasă sau din altă parte, recomandarea mea ar fi ca înainte de purcederea la postarea acestora, să-ti îngădui un moment de detașare pentru o scurtă audiție. Si numai dacă si după aceea dorința de a le reda publicului persistă, atunci treci la fapte eroule.  Vei putea remarca in acest videoclip munca fără răgaz a gravitației ca sursa tuturor căderilor. Până si in dragoste se cade, după cum bine si inspirat se menționează in limba engleză când se zice că: you fall in love.

Daca ai comentarii off topic nu uita ca locul lor este AICI

Știința în ședință (II)

Aș vrea să menționez că neclaritățile și confuziile în legătură cu ce anume este (ar fi fiind) știința nu ne afectează doar pe noi, profanii. Există dispute aprige și confuzii majore în rândul savanților și filozofilor în legătură cu criteriile care pot califica o teorie sau un (simplu) enunț pentru a fi încadrate (sau nu) în rândul celor științifice. Nu mi-am propus să rezolv aceste probleme si să clarific disputele respective, ci doar să aleg setul de convenții cu care să operez pentru a contura și propune o definiție coerentă, personală (personalizată) a termenului „știință”, definiție inspirată desigur din felurile altora de a percepe si concepe această noțiune, care să fie cadrul în care aduc în discuție anumite teme, teorii si termeni concreți (cum ar fi, de exemplu, gravitația, sau găurile negre, sau entropia… etc) care adesea pot avea cu totul alte conotații si semnificații în alte contexte, diferite (de exemplu în limbajul comun, în mistică, metafizică, ocultism, pseudo-științe, în filozofie sau în artă etc). Efortul de definire a științei în cadru arcagoeologic este practic un efort de clarificare a contextului arondat în care se intenționează inițierea unor discuții (pe anumite teme). Stabilirea conținutului științificității este așadar o lemă, un efort preliminar care, teoretic cel puțin, ar trebui să simplifice si să facă mai concise alte discuții (sau monologuri) din viitor (si asta în contextul în care nu există niște standarde fixe, unanim acceptate (de toată lumea sau măcar de mediul academic or științific) care să delimiteze strict si categoric lucrurile științifice de cele neștiințifice). Intre lucrurile „categoric” științifice si cele „categoric” neștiințifice există o mulțime ne vidă de lucruri cu un caracter „ne” sau științific mai mult sau mai puțin discutabil. Este de preferat să alegem aprioric (cumva) niște criterii prin care să minimizam la maxim acea mulțime fuzzy. Rezultatul local ar fi fiind cadrul archaeologic al științificității, care poate semăna si se poate deosebi de altele ale altora (păstrând proporțiile, 🙂 tot așa precum se deosebeau părerile despre realitate ale lui Albert Einstein si ale lui Niels Bohr).

Cătălin Moise de la Zaiafet expune într-o manieră excelentă, limpede si captivantă, povestea luptei pentru stabilirea sensului fizicii cuantice si a ce anume ne-ar spune ea despre realitate. Prezentarea este bazată pe bestseller-ul „What is Real?” a lui Adam Becker, din care aflam (printre altele) unele lucruri foarte interesante despre pasiunile extra-științifice ale oamenilor de știință, de dincolo de frontiera științei si despre felul in care se nasc unele mituri moderne referitoare la descoperiri si teorii științifice. Cred că aceasta poveste oferă argumente (duium) pentru continuarea unora dintre lucrurile rămase in suspensie pe Arca lui Goe cu ocazia precedentului episod al științei in ședință. Așadar îi recomand cu căldură prea cinstitului cititor citit si unic al Arcei lui Goe vizionarea clipului Zaiafet al lui Cătălin Moise. Om vedea apoi ce-o mai fi de zis, dacă o mai fi.

Celor realmente pasionați de acest subiect le recomand si : What is Real? | Adam Becker | Talks at Google
si Why Everything You Thought You Knew About Quantum Physics is Different – with Philip Ball

In cazul in care impresiile de după lectura textului sau pur si simplu vizita pe Arca lui Goe ti-au adus in minte vreun gând pe care ai vrea sa-l redai într-un comentariu, ori chiar ai comentarii aleatorii cu care ai venit in minte de acasă sau din altă parte, recomandarea mea ar fi ca înainte de purcederea la postarea acestora, să-ti îngădui un moment de detașare pentru o scurtă audiție. Si numai dacă si după aceea dorința de a le reda publicului persistă, atunci treci la fapte eroule. 🙂

Daca ai comentarii off topic nu uita ca locul lor este AICI

P.S. Desigur că pe Arca lui Goe orice vizitator uman (care să aibă măcar liceul la bază 🙂 ) ar avea toată îndreptățirea să se exprime în comentarii – de preferat on topic – prin care să-si declare preferințele în „disputa” Einstein – Bohr. Desigur că vizionarea clipului propus de către Cătălin Moise de la Zaiafet (sau sau/si a celui propus de Adam Becker) poate ajuta enorm în înțelegerea mai în adâncime a semnificației disputei dintre cei doi savanți… Dar desigur că intuițiile personale si/sau cultura generala a vizitatorilor in privința respectivei dispute ori chiar numai simpatia / antipatia pentru unul / ambii savanți pot fi argumente acceptabile pentru o poziționare explicită de partea unuia, de partea altuia, împotrivă unuia, împotrivă altora, de partea ambilor sau împotriva ambilor. Așadar tu, preacinstit cititor citit si unic al Arcei lui Goe, cu cine ții? Cine crezi tu că are (mai multă) „dreptate” dintre Einstein si Bohr? Nu-i musai să articulezi in cuvinte motivația alegerii (dar ar fi mai interesant si mai picant daca ai face-o). Votează acum!

Arcagoeologic vorbind este clar că va trebui să revenim cândva cu unul sau mai multe episoade pentru a reuși să scoatem știința din ședință. In următorul episod poate că n-ar strica să încercam să ne lămurim mai pe șleau, (noi, ca profani) care este esența disputei Einstein-Bohr, să ne lămurim cumva de la ce s-a început, la ce s-a ajuns si care e contradicția antagonică dintre unii si alții. Până una alta declaram închise serbările disputei Einstein-Bohr pe Arca lui Goe. 🙂 … iar ca soluție de așteptare pentru viitoarele episoade putem încerca să ne inspiram in 5 minute tot de la Cătălin Moise:

Cât de anti?

Cât de anti e anti-materia? Cât de „împotrivă” este anti-materia în contra materiei ordinare? Păi total, nu? O opoziție totală de vreme ce atunci când se întâlnesc se anihilează complet una pe alta, lăsând în urmă doar niște radiații care dispar de la locul faptei cu viteza luminii în vid, care-încotro. S-ar putea ca această întrebare să pară de două ori ne la locul ei. Parcă era vorba despre gravitație si despre reconcilierea cu teoria relativității si cu… găurile negre… Ce să fie cu divagația aceasta către antica anti-materie? Antică sau măcar medievală, pentru că în vremurile (mai) moderne materia întunecată si energia întunecată au câștigat bătălia pentru lumina reflectoarelor științei si atenția publicului, în dauna mai desuetei anti-materii. Totuși aducerea la lumina rampei pe Arca lui Goe a anti-materiei este făcută exclusiv in scopul slujirii temei de baza: Gravitația – Veșnica prăbușire.

Presupun că tu cam știi ce-i cu anti-materia asta, inclusiv cu asimetria barionică si cu absența nejustificată a anti-materiei la apelul nominal (si la inventarul universului observabil) așa că nu voi pierde vremea cu asemenea „detalii”, ci voi veni direct la cestiune, la întrebare. Da, vreau să te întreb ceva si te rog să nu mă tratezi cu refuz.

Stii si tu că anti-materia, în mod analog cu materia, este formată din anti-particule, care sunt similare cu particulele echivalente, de exemplu pozitronul (anti-electronul) cu electronul, dar un pic pe invers, cam ca-n oglindă în privința sarcinilor electrice si a altor proprietăți cuantice (cum a fi spin-ul, momentul cinetic…) care au valori opuse la anti-particule față de particule. Masa anti-particulei însă se consideră/ pare, a fi egala cu masa particulei corespunzătoare. Ca atunci când te uiți în oglinda, stânga e dreapta si invers dar înălțimea rămâne aceeași pentru „original” si pentru „imagine” (…). La fel si sus-josul. Totuși savanții nu știu încă daca anti-materia produce (tot) gravitație sau anti-gravitație, iar asta, desi poate părea simplu, este foarte greu de aflat (cum si de ce om vedea în comentarii).

Presupun că realizezi că pentru a înțelege (mai bine) gravitația este musai să stim dacă anti-materia e gravitațională sau anti-gravitațională. Si asta este exact ceea ce vreau sa te întreb. In acord cu intuiția ta, tu ce crezi? Intre un corp format din materie (ordinară) si unul format din anti-materie există din punct de vedere gravitational atracție sau repulsie? De curiozitate. 🙂

In cazul in care impresiile de după lectura textului sau pur si simplu vizita pe Arca lui Goe ti-au adus in minte vreun gând pe care ai vrea sa-l redai într-un comentariu, ori chiar ai comentarii aleatorii cu care ai venit in minte de acasă sau din altă parte, recomandarea mea ar fi ca înainte de purcederea la postarea acestora, să-ti îngădui un moment de detașare pentru o scurtă audiție. Si numai dacă si după aceea dorința de a le reda publicului persistă, atunci treci la fapte eroule. 🙂

Daca ai comentarii off topic nu uita ca locul lor este AICI

Am introdus, aparent prematur, anti-materia în discuția (monologul) despre misterioasa gravitație din simplul motiv că existenta acesteia, a anti-materiei, face posibilă anihilarea gravitației, hocus-pocus. In toate teoriile (noastre) despre gravitație de la cele mai naive, trecând prin cele newtoniene si culminând cu cele einsteiniene, aceasta se manifesta exclusiv acolo unde există „corpuri” care au masă. Masa fără gravitație si/sau gravitație fără masa nu se poate (cel puțin deocamdată)… or fi fiind unul si același lucru (desi nu crez să mai ție mult gerul acesta). Chiar daca exist diferențe notabile in legătură cu interpretarea efectelor vizibile (observabile) ale gravitației de la o teorie la alta, totuși, in toate, sursa este masa. La (bietul) Newton chiar mai mult decât atât, gravitația este o forță (misterioasă care se exercită prin nimic, instantaneu, de la distanță) pe care o resimt doar corpurile cu masă. La Einstein gravitația poate afecta si lumina (care in mod tradițional este considerată fără masă) (…) dar totuși, corpurile cu masă rămân a fi fiind sursa fenomenului. Dacă la Newton explicația pentru felul în care se schimbă starea de mișcare observabilă a unui corp (în vecinătatea altui corp sau altor corpuri) se explică printr-o atragere (a acestuia către centrul de greutate al corpului/corpurilor din vecinătate) la Einstein nu-i vorba de vreo atragere ci (mai degrabă) de o „împingere” pe care o exercita existenta unor deformări (curbări) ale spațiu-timpului produse de existența unor corpuri cu masă. Corpul care resimte gravitația este practic „păcălit” de geometria locului, din perspectiva locală traiectoria sa continuând să fie (să pară a fi) linia dreaptă. Gravitația face să se schimbe perspectiva geometrică (asupra formelor) relativ la pozitivă celui care face observarea. Din punctul „lor” de vedere planetele pe orbite, sau razele de lumină prin spațiu stau pe loc sau (cel mult) merg in line dreaptă. Asa arată linia dreaptă din acea perspectivă. Faptul de a observa corpurile, astrele si/sau razele de lumină din altă perspectivă (din al loc/timp in spațiu, care are o altă curbură locală) oferă in mod relativist priveliștea unor traiectorii care s-ar abate de la linia dreaptă. Din punctul de observația linia dreaptă arată întotdeauna altfel decât linia dreaptă la locul observat…. atunci când prin preajmă se află materie cu masă. Chestie de absolută… relativitate. Găselnița lui Einstein despre deformarea spațiului este benefică pentru că oferă explicații si faptelor pe care teoria lui Newton nu le poate explica, precum ar fi fiind faptul că si lumina (care in mod traditional este considerată fără masă) poate să fie afectată de către gravitație (cel puțin relativ la ceea ce poate vedea si măsura un observator exterior (neatașat razei de lumină). Așadar nu-i vorba că un corp cu masa mare ar trage spre el lumina care trece întâmplător prin preajma (sau vreun alt corp), ci că prezență acelui corp face spațiul să se deformeze, ceea ce este resimțit ca efect secundar de către razele de lumina si/sau de corpurile pasagere, aflate întâmplător pe acolo. Teoria lui Newton vrea să spună ca lucrurile se întâmplă ca si cum între oricare corpuri cu masă s-ar manifesta spontan forțe de atracție (calculabile cantitativ cu formula lui Newton), in timp ce din teoria lui Einstein rezulta că lucrurile se petrec ca si cum prezența corpurilor cu masa ar produce deformarea spațiului (descrisa cantitativ de ecuațiile lui Einstein). Două perspective (ușor) diferit dar în care… oricum masa e de vină. Anticipand (un pic) o „discuție” pe care o voi propune in viitor pe Arca lui Goe, l-as ruga pe preacinstitul cititor citit si unic al Arcei, să constate că ambele perspective asupra gravitației (Newton, Einstein) sunt… statice. Foarte statice. Denotă veșnicie, infinit, perpetuum mobile. Ce vreau să spun cu asta? Uite ce vreau să spun (dragul meu cititor). Sa presupunem că am avea (in considerare) un sistem (izolat) simplificat de „n” corpuri (vaci sferice), fiecare de dimensiuni date (razele R1… Rn) fiecare cu mase date (M1…Mn) plasate (si fixate cumva) in puncte date fixe (P1…Pn). Păstrând acest context (aceste condiții) in mod perpetuu, indefinit, ce-ar rezulta din cele două teorii? Din prima teorie (a lui Newton) ar rezulta ca intre corpuri s-ar stabili instantaneu un sistem de forțe (foarte ușor de calculat) așa încât asupra fiecăruia dintre corpuri se va exercita o forța, precisa, ca rezultanta a forțelor generate gravitațional de celelalte corpuri. In acord cu teoria lui Newton aceasta stare ar fi perpetua. Nimic nu se va eroda in acest sistem. Forțele respectiv vor continua să se manifeste la infinit păstrându-și intensitatea (ca expresie a energie totale a sistemului, fixa si conservabilă). Nu exista (in interiorul teoriei lui Newton), niciun motiv ca forțele acelea sa se schimbe in timp (sa se diminueze, sau sa sporească). In cazul teoriei lui Einstein, prezenta celor n corpuri cu masele respective si aflate in pozițiile respective, ar duce la deformarea proporționala a spațiului (într-un „relativ” ușor de calculat), care ar face predictibila traiectoria unei raze de lumina prin acest sistem. Si in acest caz deformarea respectiva a spațiului ar fi fiind ceva pentru totdeauna. Nimic din teoria lui Einstein nu prevede vreo epuizare a „gravitației” care deformează spațiul. Ambele teorii sunt statice, atemporale, explicații ale unor stări care pot continua monoton la infinit. (Ceea ce intre noi fie vorba denotă că pe undeva s-a greșit ceva, grav). Deocamdată doar Newton a fost prins cu ocaua mică. Dar in sfârșit, despre asta om mai vorbi altă dată. Avem ce!!! Să revenim un pic la anti-materie. Indiferent ce ar fi fiind gravitația, cel puțin deocamdată, sursa ei pare a fi fiind masa. Interacțiunea dintre materie si anti-materie duce subit la anihilarea ambelor, prin transformare lor in radiații (electromagnetice, lumină) fără masă… si deci la dispariția subita a gravitației de care se făceau responsabile in zona aceea cele doua corpuri (de materie si de antimaterie). Experimente din acestea prin care poate fi anulata manifestarea unor fenomene, pot ajuta enorm la înțelegerea respectivelor fenomene. Faptul ca in urma interacțiunii dintre materie si anti-materie gravitația este făcută sa dispară, ma face sa cred mai degrabă (nu trup si suflet dar orișicât) ca anti-materia este (in raport cu materia) anti-gravitațională. Adica ca in interiorul teoriei lui Newton un corp de materie ordinara si unul de anti-materie s-ar respinge (in loc sa se atragă) exact cu forță prezisa de Newton, iar in interiorul teoriei lui Einstein, ca anti-materia diformează spațiul invers decât il deformează materia ordinara (mai cred si alții așa ceva). Ce-o însemna „invers” in cazul ăsta este un subiect foarte, foarte suculent. Aproape la fel de suculent ca cel despre semnificația faptului ca spațiu-timpul se deformează. Si asta rămâne pe alta dată, pentru că uite că si așa m-am lungit enorm de mult (parcă as fi vreun aldus) pentru a justifica (cu inima îndoită) că in cazul anti-materiei votez pentru anti-gravitație. Ca bonus ar fi de zis ca anti-gravitaționismul anti-materiei ar putea fi un început de explicație al misterului penuriei de anti-materie prin zona de univers pe care cu onoare o populăm.