(b)Arca lui goE

b-Log anonim, amator si ventrilog al celor fara de blog. Despre NIMIC

Archive for the ‘Arcaluigoeologie’ Category

Stiinta anticiparii potoapelor si a adaptarii la mediul marin.

Călătorului îi şade bine cu drumul (II)

Posted by Arca lui Goe pe ianuarie 8, 2020

Inainte de a ne consuma (sau reprima) dorul de duca (wanderlust, fernweh, bougeotte) in vreo proza scurta, as adauga o halta in terminologie, pentru nuantare, sonoritate si sugestie.

CĂLĂTORIE. Subst. Călătorie, drum, deplasare, voiaj, excursie, turneu, expediție, ascensiune; drumeție, călătorie pe jos; croazieră, periplu (livr.); colindat, colind, pribegie, peregrinare, peregrinație (rar), peregrinaj (înv.), pelerinaj, hagialîc (înv.); circumvagație, odisee. Turism. Drum, cale, drumeag, potecă; rută, itinerar, cursă. Călător, drumeț, drumaș (înv. și reg.), voiajor, excursionist, turist, globe-trotter, colindător (fig.), hoinar, pribeag, pelerin (rar), peregrin (înv.), hagiu (înv.). Dromomanie (rar). Adj. De călătorie, de drum, de voiaj, turistic, voiajor, itinerant; plimbăreț, umblăreț (fam., depr. sau ir.), călător; umblat în (prin) lume, călătorit, voiajat. Vb. A călători, a drumeți, a umbla, a circula, a voiaja, a face o excursie, a pleca în excursie; a colinda, a curma (a alerga) pămîntul, a pribegi, a colinda lumea, a vîntura mări și țări, a peregrina, a hoinări, a vagabonda, a cutreiera, a umbla mult, a umbla cu opinci de fier, a fi mereu pe drumuri, a drumui (rar), a lua lumea de-a lungul (și de-a latul), a da ocol țării. A porni la drum, a o lua din loc, a merge în pelerinaj, a se duce (a pleca) în deplasare, a se deplasa, a-și lua calea (în picioare), a se așterne drumului, a se tot duce. V. aeronavă, ambarcație, automobil, căruță, direcție, drum, hoinăreală, întoarcere, mișcare, plecare, trăsură, tren.

CĂLĂTORII (literatură de călătorie) Sub forma jurnalului de bord sau a memorialului de călătorie și chiar aceea a narării călătoriei-aventură sau a descrierii cadrului exotic, călătoriile au procurat un bogat material pentru proza memorialistică (v. memorialistica). Văzute și apreciate în primul rînd ca documente geografice, etnografice, sociale, aceste scrieri antrenează în schimb experiențe variate ale omului și chiar fantezia, orientîndu-se astfel din ce în ce mai mult spre literatură. În jurul călătoriilor s-a creat o întreagă literatură cu trăsături proprii. Sub orice formă s-ar prezenta, literatura de călătorie tinde în primul rînd să informeze, dar nici reacțiile emoționale sau picturalul descrierilor nu lipsesc din astfel de scrieri. Astfel, în Relatare cu privire la cea dintîi călătorie în jurul lumii de Pigafetta; cronicarul lui Magellan, pe lîngă consemnarea expediției, pe lîngă relatări despre ținuturi geografice, prezintă și tendințe vizibile de trecere la narațiune, apropiindu-se foarte mult de literatură. Jurnalul lui Nansen, pe lîngă notarea precisă a peisajului încremenit al ținuturilor polare, impresionează prin acel fior al aventurii, făcîndu-i pe cititori participanți imaginari ai explorărilor sale. Jules Verne, în scrierile sale atît de cunoscute, informează pe cititor prin nararea călătoriilor pe coordonate geografice precise, dar îl și emoționează prin anticipațiile sale îndrăznețe, care au prefigurat dezvoltarea tehnicii ulterioare, moderne. Și în literatura noastră s-a cultivat proza de călătorie începînd cu Dinicu Golescu (Însemnare a călătoriei mele), Ion Codru Dragușanu (Pelegrinul transilvan), apoi cu Gr. Alexandrescu (Memorial de călătorie). Mai recente și intrate în patrimoniul literaturii noastre clasice sînt: Jurnal de bord de Jean Bart și Pe drumuri de munte de Calistrat Hogaș, scrise cu intenția și mijloacele implicate de literatura artistică. În evoluția ei, proza de călătorie a stabilit în diferite modalități contactul cu literatura, fecundînd romanul exotic și proza științifico-fantaslică.

călătorie, călătorii s. f. (tox.) stare de euforie indusă de consumul de droguri.

Sa nu uitam nici de Guliver, de Robison Crusoe, de Marco Polo, de Columb, Magellan, Vasco da Game, de Anton Lupan si de echipajul goeletei Speranta, de Ocolul Pamantului in 80 de zile, de 5 saptamani in balon, de Doi ani de vacanta, de Calatorie in centrul Pamantului, de La Pamant la Luna, de Insula zburatoare, de 20 de mii de leghe sub mari, de Viata lui Pi, de Emil Racovita, de Charles Darwin, de Roald Amundsen, Neil Armstrong, de Antal  (un celibatar in lumea larga), de Arca lui Noe si de altii asemenea lor…  Asta inca inainte de a purcede la fapte, in realitate, in memorie, in imaginatie, oriunde, cu bagajele facute, gata de drum, spre alte zari de soare pline, atrasi magnetic de dorul departarilor…

Călătoriile încep de unde suntem. Totul începe de unde suntem. Si suntem acolo unde trebuie să fim. Drumul vieții se răsucește și se întoarce și niciodata două drumuri nu sunt aceleași. Cu toate acestea, lecțiile primite si invataturile provin din călătorie, nu din destinație.

***

Ca sa fiu încă și mai articulat: Călătorului îi sade bine cu drumul, nu cu destinația… De ex. drumul către fericire. Sau către nefericire. Drum să fie. Pe urma, indiferent de destinația atinsă (sau ratată, nu contează), important este să ne întoarcem acasă. Acasă. Și tot așa, altă destinație, alt drum. Oricum în drumul către scop scopurile se schimbă, după cum se va ilustra poate mai la vale, în amonte (sic), pe firul poveștilor de nimic despre potriveala dintre călător și drum. Uite până și Arca lui Goe, deși stă de aproape 10 ani ancorată la dana de nisip (pe o dună) scufundându-se lent (cvasi-infinitezimal) în țărâna primordială (din care a fost făcut omul, făcător de Dumnezeu), totuși călătorește, străbătând, în mod misterios, distanțe apreciabile, uluitoare. Aproape că a făcut înconjurul lumii. Al lumii, nu al Pământului. Periplu, nu glumă. Mă rog, n-am ajuns încă la nicio destinație, ceea ce înseamnă că mai are de rătăcit, până să se întoarcă acasă. (Probabil că întoarcerea acasă se va face pe o scurtătura, căci e plin universul de găuri de vierme, mișună).

***

Un vajnic amator de calatorii si jurnale de calatorie este (printre altii) si prietenul nostru dusmånos Tiberiu Orasanu. Zbor spre Canada este cel mai recent exemplu de calatorie tiberiana, unde domnia sa ilustreaza inca o data preferinta categorica pe care o are pentru vizitele exclusiv la oras, in dauna vizitelor la tara. Nu conteaza la ce tara. Poate fi si tara natala, in privinta careia domnia sa declara ca a rămas, în sfîrșit, fără iluzii. În sfîrșit! In subsidiar le ureaza tuturor diasporenilor din lume un trai fericit, inclusiv acelora care mai au nostalgii după locurile natale. Ceea ce si noi le dorim. 🙂 Mi-ar placea sa aud opinia d-lui Tiberiu Orasanu despre ideea filozofica de (im)posibilitatea a calatoriilor, a autenticelor calatorii prin absolut, dar mi-e teama ca nu cumva se bage pe fir dl. Iosif Greblea, un expert in materie de transcendenta si atemporalitate (acustica). Cum ne-o fi norocul.

n.b. dl. Tiberiu Orasanu este un fost pasager clandestin al Arcei lui Goe, auto-evacutat in urma unui conflict spontan cu un alt astfel de pasager (recte dl. Neamtu Tiganu). Nuanta realmente dusmanoasa ce s-a adugat spontan indiscutabilei noastre prietenii virtuale, a aparut in lume cu ocazia unor discutii libere despre libertatea de exprimare, prilejuita de asasinatele islamistilor in redactia caricaturistilor de la Charlie Hebdo, domnia sa sustinand ca criminalii au avut anumite circumstante atenuante si ca „primii care au inceput” cu agresiunile au fost chiar caricaturistii. Dl.Goe (sfatuit si incurajat de noi insine) a sustinut viceversa, motiv pentru care dl.Tiberiu Orasanu, neplacandu-i o asemenea opinie contrara, a decis liber si unilateral sa ne scoata din blogroll, sa ne baneze, sa ne cenzureze si sa ne interzica formal, noua, dreptul de iscalitura pe blogul såu si totodata pe al sau pe Arca lui Goe. Prin urmare am murit si ne-a impacat, ramnand prieteni (de nuanta dusmanoasa). Nu i-am purtat pica (ca nici n-aveam de ce) si nici de grija nu i-am purtat. Speram ca o duce bine cu calatoriile si ne-ar placea sa-l mai vedem activand in universul virtual, fie cu articole, fie cu comentarii. Inclusiv pe Arca lui Goe, chit ca anumite prezente l-ar putea inhiba si intimida.

***

Posted in Arcaluigoeologie | 109 Comments »

Călătorului îi şade bine cu drumul

Posted by Arca lui Goe pe ianuarie 4, 2020

 

Aici urmează să facem apologia călătoriilor (inițiatice, ca mod de viață și de moarte), pentru a demonstra, în cele din urmă, că adevăratele călătorii sunt de fapt imposibile, cu totul și cu totul imposibile, și deci inexistente, și că prin urmare, acest topic se referă (se va fi referind), în mod particular, la nimic, pe linia generală a prozelor scurte de pe Arca lui Goe, ancorate iremediabil în clipa stării pe loc (cu mâine zilele-ti adaugi, cu ieri viața ta o scazi, dar ai cu toate astea-n față, de-a pururi ziua cea de azi)… Inconsistenta ontologică a noțiunii de timp se tran-sferă, prin tranzitivitate, și noțiunii de călătorie. Fiind (simultan ?!) nicăieri și pretutindeni, blocați inexorabil in acest univers eminamente atemporal și ireversibil, suntem în imposibilitatea de a întreprinde vreo călătorie, în afara celor imaginare, de la punctul/nodul A pana la punctul/nodul B, frumusețea – unicul scop/sens al unor astfel de (pseudo)calatorii – depinzând exclusiv de abilitatea noastră de a însăila un context potrivit, ca fundal al stării noastre pe loc. Contez pe ajutorul martorilor cărora li se acorda din oficiu prezumția de nevinovăție, talent și imaginație. Pentru „moment” am rezervat „spațiu”-timp cat cuprinde, in acest scop. (probabil ca va urma).

inainte de „va urma” sa luam (si sa dam) un exemplu simplu de calatorie…. Si ce altceva ar putea fi mai potrivit decat o drumetie in padurea fara rost…

 

Posted in Arcaluigoeologie | 43 Comments »

2020 – La multi ani !

Posted by Arca lui Goe pe decembrie 31, 2019

Posted in Arcaluigoeologie | 9 Comments »

Quetzalcoatl

Posted by Arca lui Goe pe decembrie 30, 2019

“Sunt asa de destept incat uneori spun lucruri din care nu reusesc sa inteleg nimic.” Oscar Wilde, The Happy Prince and Other Stories

“I’m selfish, impatient and a little insecure. I make mistakes, I am out of control and at times hard to handle. But if you can’t handle me at my worst, then you sure as hell don’t deserve me at my best.” Marilyn Monroe

„Sunt egoista, lipsita de rabdare, nesigura pe mine. Fac tâmpenii, imi pierd controlul si sunt foarte dificila ca persoana. Dar daca nu esti in satre sa ma accepti in momentele mele proaste, e al dracului de clar ca nu ma meriti in momentele cand sunt in cea mai buna varianta a mea.” – Romica Puceanu

„Vom accepta iubirea pe care credem că o merităm.”– Stephen Chbosky, The Perks of Being a Wallflower.


Quetzalcoatl – sarpele cu pene, zeul aztec al vântului, aerului și învățării, poartă în jurul gâtului „pieptarul de vânt” ehecailacocozcatl, „bijuteria vântului rasucit în spirală” realizată dintr-o cochilie.

Posted in Arcaluigoeologie | 4 Comments »

Crăciun Fericit

Posted by Arca lui Goe pe decembrie 24, 2019

Ekeresimesi oma – Merry Christmas – Joyeux noël – Buon natale – Frohe weihnachten – Feliz navidad – メリークリスマス –

Feliz natal – Boldog karácsonyt – Счастливого Рождества – 聖誕快樂 – Сретан Божић – З Різдвом Христовим –

Весела Коледа – Gaja KristnaskoVrolijk kerstfeestक्रिसमस की शुभकामनाएँΚαλά ΧριστούγενναՍուրբ Ծնունդ

Sretan BožićMutlu Noeller  חג שמח – عيد ميلاد سعيدکریسمس مبارک

Posted in Arcaluigoeologie | 10 Comments »

22 Decembrie – Salutari de pe Arca lui Goe

Posted by Arca lui Goe pe decembrie 22, 2019


Orice Dumnezeu privit din afara si nu dinauntru nu este un Dumnezeu.” (Sorin Cerin, Dumnezeu si Destin)

Posted in Arcaluigoeologie | 8 Comments »

O brazi frumoși…II, III, IV, etc

Posted by Arca lui Goe pe decembrie 20, 2019

II, III, IV, etc. Intr-un an m-am apucat sa impdobesc bradul ajutat de cineva. Treaba migăloasă si consumatoare de timp. Timp spre ce meleaguri grabit alergi?... S-a facut tarziu si cineva a plecat acasa, iar bradul a ramas impodobit doar pe jumatate, restul globuletelor pastrandu-se provocator, la vedere, in alveole, in cutie, pe masina de cusut din vecinantatea bradului. O postura artistica cu trend post-modernist care denota, ca sa zic asa, o neglijentă studiată („rational-sentimentalå” ca sa fiu si mai explicit in spiritul adevarului). Si asa a si ramas acel bradut, pana spre Paste, cand a fost expediat in neantul ghenei, aratând ca o ghera, (tacâm de pui) căci niciun ac nu-si mai pastrase pe scheletul maroniu. Macar a fost usor de despodobit. Alta data era sa patesc si mai rau si sa rămân (care va sa zica, ma intelegi, eu si familia mea) fara brad de tot. Cazuse pe mine responsabilitatea sa caut si sa cumpar moliftul de Craciun. Dupa cateva incursiuni facute in zile diferite, prin piete si aprozare in care n-am vazut chiar nimic demn de pretentiile mele absurde… am intrat intr-un soi de letargie si uitare, fiind pe atunci, ca si pe acuma, si ca-ntotdeauna, un maestru al amânărilor până-n ultima clipa, si am neglijat sa actionez activ intru indeplinurea intocmai si la timp a sarcinii achizitionarii unui brad, pom, pin, molid, ceva acolo, conifer sa fie, asa că m-am trezit taman in penultima zi, intr-o joi spre seara, de dinaintea ajunului. Cand am realizat mi-a cazut cerul in cap. Am fugit de acasa (precum dorul lui Tudor Gheorghe), cam dezbracat, cu un fular la gat, direct in piata, sa iau brad, brad, brad. Dau un regat pentru un brad… Bine, eu n-aveam regat, dar nici ei nu mai aveau brazi in piata, ci doar niste vreascuri cu pretentii de brad… Si atunci… ei bine atunci…

Chestia este ca acum ma grabesc teribil presat de o alta sarcina amânată până in ultima clipa, si trebuie sa plec, dar promit să mă întorc si să vă supun ce s-a întamplat mai departe in povestea cu brazi… Tineti aproape… (care cum)… (Nu ma deranjeaza să postati sugestii despre cum ar trebui continuata proza scurtă)…

Gata… M-am intors. Asa, sa revenim, sau mai bine zis sa ne intoarcem, in trecut, la momentul aproape culminant al micii intamplari cu bradul (lipsa) de Craciun. Dupa ce am incercat in zadar, in piata, cateva aranjamente lucrative prin combinarea a cate doi-trei braduti rebutati intru obtinerea cat de cat a unui pom de Craciun, am renuntat la idee si la tramvai pornind prin noapte (se intunecase deja) inapoi spre casa pe jos, ca sa am timp de gandire pentru a inventa o poveste credibila prin care urma sa justific absenta bradului din peisajul Craciunului din acel an, de parca eu as fi fost vreun Emil Zola sau vreun Hemingway ca sa povestesc cum am pescuit marlinul urias si cum mi l-au mancat rechinii pana sa vin cu el la mal. Dar, intrucat pe vremea aia nu eram prozator ci poet (ca si tine si eu m-am nascut poet si abia ulterior am devenit prozator prin depreciere, prin degradare entropica, pierzandu-mi ritmul, rima, etc, dar hai sa nu dam in depresia sarbatorilor inainte de vreme), nu-mi venea in minte nicio idee de proza scurta pe tema data. Si atunci, sub licårul calm si ispititor al steleror am avut totusi (eu ca poet, ma stii) un moment de inspiratiune divina. Mi-am amintit ca in apropierea bazei sportive de la institut (unde obisnuiam sa jucam baschet) este un conifer urias si ca as putea macar sa iau o creanga din el, pe care s-o impodobesc cu globulete si s-o declar bradut. Zis si facut. M-am prezentat la locul cu pricina, unde era intuneric, liniste si pace. Ger. Vazandu-ma cu mainile goale (fara manusi, fara topoare) coniferul se uita sfidator la mine cu ochii inchisi, fosnind usor din cetina: du-te ma de-aici.  Nu, nu ma duc. Am ochit o creanga mai de la poale, marisoara, si m-am repezit la ea. Nu m-a bagat in seama. Nici eu n-am bagat de seama la prima vedere pe intuneric cam ce dimensiuni are. Am observat doar ca nici macar nu se clintea in timp ce eu ma uzmeam din toate puterile s-o smulg din trupul mama (sau tata, cine stie). Dupa lupte seculare care au durat minute bune, mainile imi inghetasera si mi se umpusera de rasina (ah, da sa curga sange de brad), iar coniferul facea miso de mine bombardandu-ma cu conuri (in cap) si cu zapada (din provizia lui de iarna), pe sub gulerul camasutei cu care eram imbracat pe sub fular… Se contura la orizont o infrangere rusinoasa. Urma sa ma prezint acasa mizerabil, rebegit, ranit in orgoliul meu de gladiator, murdar de rasina, mirosind a brad dar fara brad, adica nedemn de a obtine macar mila semenilor mei ci dimpotriva dispretul si desconsiderarea cuvenite celui care se face vinovat de stricarea protocolului si a traditiei. Craciun fara brad. Cu porc dar fara brad. (Povestea porcului despre care este vorba aici, fiinteazå de pe o falie alternativa a realitatii, pe care o s-o redau altora, alta data, poate). Din disperare mi-am amintit de Arhimede, ala care a zis „Dati-mi un punct de sprijin si voi rasturna Pamantul”. Dati-mi un brad voi muntilor, marilor. M-am retras mai spre varful crengii de conifer, mårind pârghia si am inceput mai cu spor sa fortez creanga incolo si incoace pana cand, minune, am auzit trosc si m-am trezit cu ea in brate. Miracolul de Craciun. Moralul mi s-a refacut ca prin farmec, am luat captura la spinare si am pornit-o glorios spre casa, lasandu-l pe conifer scâncind si suierandu-mi printre dinti: „ei lasa ca te mai prind eu alta data”. Nu, nu m-a mai prins (caci intre timp m-am facut baiat cuminte). Creanga pe care reusisem s-o råjghin (sau s-o rup, daca „råjghin” vi se pare cumva prea brutal sau prea obscen) s-a dovedit a fi mai voinica de cat oricare din brazii vanduti in piata, asa ca toti trecatorii stingheri cu care m-am mai intalnit pana acasa ma intrebau cu vadita invidie: De unde ati cumparat bradul? De la piata, raspundeam eu zambind… spre deruta generala.  Acasa, pe lumina am bagat de seama ca bradul meu, desi bogat si cu o forma foarte frumoasa, era cam 2D nu 3D, dar ce mai conta. L-am montat in suport, l-am pus intr-un plan paralel cu peretele asa incat privit din fata arata ca un brad adevarat, desi avea „gene” mult mai lungi decat molizii ordinari de prin casele vecinilor si l-am mai si ajustat nitel din foarfeca. Era deosebit de tot, ce så mai, de o originalitate aparte. L-am impodobit, cu globulete, cu beteala si stelute o mie, l-am admirat, l-am scuipat ca sa nu-l deochi si l-am botezat Pinochio, sperand ca o sa treaca in ochii privitorilor drept brad adevarat. Craciunul putea sa inceapa. A doua zi au venit si ai mei cu porcul de la tara (gata transat) si asa a fost sa fie si in acel an ajunul Craciunului in casa romanului. Toti care ne calcau pragul se minunau de uluitorul si neobisnuitul nostru brad de Craciun, cazand in extaz cand le spuneam ca l-am luat de la fondul plastic, comanda speciala. Celor care indrazneau sa ma intrebe cat a costat, le spuneam ca a fost atat de scump, ca mi-e si rusine sa spun cum am cazut de pacalit, dand pe el cat nu face. Lasa mai ziceau ei, ca merita, e deosebit. E ca-n occident. Pentru mine anul ala a ramas in amintire ca anul Craciunului cu creanga in loc de brad, dar pentru prieteni si cunostinte a ramas de pomina ca fiind anul in care dl.Goe si-a tras brad de la fondul plastic. Pacat ca n-am nicio poza cu el. Cu dl. Brad Pinochio… O dedicatie in amintirea lui:

 

 

Anexe: Cu exceptia unor mici, neglijabile si ignorabile alte exceptii, fara potential literar (si/sau a altora pierdute prin amintiri si prin urmare momentan inaccesibile), in rest, majoritatea celorlalte  intamplari ale mele cu Bradul de Craciun sunt simple povesti pentru copii cuninti si teferi, teribil de asemanatoare cu ale tuturor altora si din care nu vad cum as putea obtine vreo proza oricat m-as stradui. Mi-ar trebui mult prea mult talent pentru a reusi asa ceva. Geniu, pentru a crea ceva din nimic, dar n-am. Totusi as mai mentiona vreo cateva detalii doar asa de coloratura. In primul bradut de care-mi amintesc nu erau decat 8 globulete mari si 8 globulete mici, toate simple, subtiri, fragile, rotunde, sclipitoare, colorate, rosii, galbene, verzi si albastre. De fiecare data cand, inevitabil, se mai spargea cate unul dintre aceste globulete ancestrale era jale mare, chit ca erau inlocuite pe loc cu alte doua-trei din cele moderne si bengoase. Se parea cumva ca insasi copilaria se va sfarsi atunci cand toate globuletele din colectia originala se vor fi terminat de spart. Ceea ce inca nu s-a intamplat. Mai sunt vreo doua care rezista, rezista. Poate ca tocmai de aceea dl. Goe nici nu reuseste inca sa se maturizeze total, incapatanandu-se sa mai fie un pic, un pic, copil. In fine o alta intamplare cu bradul ar fi dinspre bunica mea care nu-si punea brad (ca n-apucase, la ei la tara ne pomenindu-se sa aiba lumea brazi cu globulete), dar, odata cu moda brazilor, bunica apela la un artificiu. Avea un leandru plantat intr-o caldare mare si care statea toata vara pe prispa, iar iarna intra in casa, la fereastra. D-lui devenea brad de Craciun pe care bunica il impodobea si ea cum stia. Tot era ceva. Cealalta bunica n-avea pom de Craciun dar era experta in trandafiri. Serios. Facea de Craciun cei mai gustosi si mai aromati trandafiri din lume pe care-i afuma si-i pastra apoi peste vara in galeata cu untura, intrucat nu avea nici frigider. Nici macar Fram. Si acum imi ploua in gura cand imi amintesc de trandafirii de la bunica.

Posted in Arcaluigoeologie, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | 6 Comments »

O brazi frumoși…

Posted by Arca lui Goe pe decembrie 16, 2019

Brăduleț, brăduț drăguț,/ Ninge peste tine / Haide, hai în casa mea / Unde-i cald și bine. / Pom de Anul Nou te fac / O, ce bucurie / Cu beteală-am să te-îmbrac /Și steluțe o mie. – Autor anonim.

A inceput numaratoarea inversa. Pazea. Vine Craciunul, vine Anul Nou, vine sf. Stefan, sf. Vasile, sf. Ion… Vin sarbatorile. Mos Nicolae a trecut deja, sf. Andrei s-a dus si el. Vin Caprele, vin Colindele, vin Stelele, Vicleiul, Plugusorul, Sorcovele… Vin magii de la rasarit. Suntem in plina Luna a Cadourilor, contamianti pana in maduva oaselor de spiritul Craciunului si al Sarbatorilor (de iarna). Vin sarmalele, caltabosii, cozonacii, soriciul. Hai sa mai sara si o ţuică fiartă. Vin cadourile, vin rudele, vin brazii. O brazi frumosi cu cetina tot verde. De Craciun se sarbatoreste nasterea Domnului, taierea porcului si taierea bradului. Cata pace, liniste si caldura sufleteasca, bucurie, armonie si poate chiar fericire in preajba bradului de Craciun frumos impodobit cu luminite, globulete, beteala si bomboane de pom. Cata gingasie si ingenuitate in clinchetul clopoteilor si al cuvintelor in voci de copil… Brăduleț, brăduț drăguț,/ Ninge peste tine / Haide, hai în casa mea / Unde-i cald și bine. / Pom de Anul Nou te fac / O, ce bucurie / Cu beteală-am să te-îmbrac /Și steluțe o mie. Ca sa ne putem bucura cu adevarat cineva mai trebuie sa si moara, din cand in cand. Poate sa si invie dupa aceea dar mai intai sa moara. Pe brad nu l-a intrebat nimeni daca vrea sa serbeze Craciunul la noi acasa unde-i cald si bine. Cata barbarie si cat cinism in aceste nevinovate traditii care glorifica bucuria oamenilor mari si mici in timp ce o fiinta vie – bradul – se stinge, se usuca si moare. Sunt si oameni (destui) care evita sa cumpere si sa-si puna brazi in casa. Nu din mila crestineasca fata de brad. Unii pentru ca-si imagineaza ca prin acest gest si-ar declara implicit atasamentul la crestinism (desi la origine nu exista nicio legatura intre una si alta), mofturi, de fapt salveaza niste banuti. Altii pentru ca vor sa salveze planeta, sa-i pastreze padurile de conifere intacte, ma rog, tundra, taigaua, dimpreuna cu oxigenul si ozonul aferente, prefera sa cumpere brazi de plastic. Ce-i drept e drept, unii astfel de „brazi” arata azi foarte bine, autentic, igenic, simplu si fara batai de cap, si unde mai pui ca pot fi refolositi de la an la an (daca ai spatiu de depozitare). Sunt nemuritori (ne fiind bio degradabili). Nasterea Domnului merge mai bine cu nemurirea. Chit ca acest gen de nemurire polueza si produce mult bioxid de carbon. In sfarsit, alegerea va apartine, gratie liberului arbitru oferit in dar de bunul Dumnezeu. Tu ce ai ales anul acesta? Nimic? Brad natural? Brad artificial? Inteligenta alegere, oricum. Vorba ceea anul acesta ce alegi: bradul sau pinul? Pinul dar sa-mi dai si cardul. Nu as vrea sa ma intelegeti gresit. Nu vreau sa stric nimanui sau cuiva anume cheful de a-si impodobi casa cu un brad de Craciun. Eu insumi, de cand ma stiu, n-am ratat in niciun an bradul de Craciun, chiar daca mai mereu au fost si peripetii, mai mari sau mai mici, precum povestea bradului din anul 1989 cand, de Craciun, s-au suprapus mai multe evenimente. De fapt aici voiam sa te aduc cu vorba, si te introduc fara veste in poveste, in proza scurta a catorva intamplari cu brazi de Craciun. Ca poate ai si tu asa ceva… Si te rog eu frumos sa nu-mi spui ca nu ai. Trebuie sa ai. La cabana Trei brazi si saua-i verde. (va urma, pe bune…) 

Ha-ha-ha (hi) – Au si aparut alte proze pe tema data, bunoara aici: Spiritul Crăciunului. Concluzii sau premise? Aceasta-i intrebarea? Raspunsul iti apartine. 🙂

Povesti cu brazi in proze scurte in dez-ordine cronologica.

I. Primul Crăciun la Paris. Pe atunci în Franța la putere era francul (leul, lira, liru) și, alături de bradul de Crăciun, erau la modă preocupările ecologiste avant la lettre, căci Acordul de la Paris nu se semnase încă. În piață se găseau pentru Crăciun și brazi cu rădăcini, în vase de plastic, despre care se presupunea că ar putea supraviețui festinului de sărbători, urmând ca apoi umanii miloși care se folosiseră de prezenta lor ambientală să-i replanteze. Undeva. Cândva. Unde or știi. Unde or vrea. Erau cam cu 25% mai scumpi decât brazii ceilalți (cei condamnați) dar merita să te menții în spiritul Crăciunului și să faci o faptă bună pentru fratele tău bradul. Oferta era atractivă și ca tacâmul să fie complet acești brazi aveau și nume personale tipărite la vedere pe etichetele agățate de ei. Am ales și noi unul pe care-l chema Pepe și l-am dus în casa noastră unde, ce-i drept, era cald și bine. Cum am petrecut noi în anul acela Sărbătorile de iarna, împreuna cu Pepe al nostru cel drăguț, este deja alta poveste (pe care poate că o s-o torn în cuvinte, cu o altă ocazie mai potrivită). Cert este că a venit și vremea despărțirii. L-am despodobit pe Pepe lăsându-l iarăși în pielea goală, pregătindu-ne (moral) să-l dăm afară din casă, la vreme de bobotează, înapoi în frig și rău. Mă rog n-aveam teama c-o să ningă peste el căci la Paris ninsorile se produc cu o probabilitate mai mică decât șansele de a câștiga la loterie. Altele erau temerile noastre. Unde să-l plantăm? Oare aveam voie să-l răsădim așa oriunde ni s-o năzări nouă prin Paris?  în Tuileries, sau în Place Concorde? Ori în Jardin du Luxembourg? La Versailles? în Defances… în Motmartre? Chiar așa? Probabil că nu. Riscam să mai luam și vreo amendă, sau chiar să pățim și mai rău din postura de „rude” ale mâncătorilor de lebede de la Viena. Ei vezi, pe vremea când fuseserăm cuprinși de spiritul Crăciunului nu ne gândisem la asemenea detalii. În fine, am ochit noi (eu și frățiorul meu) un loc mai dosit, într-un colt dintr-un părculeț din arondismentul în care locuiam, am împrumutat o cazma (si apropo de cazma, am aflat  de curând, cu surprindere, că unii îi zic cazmalei „hârleț„, despre care eu avea impresia că ar fi fiind mai degrabă ceva ca un târnăcop, în fine omul cât trăiește învață, inclusiv ce este și la ce se folosește „hârlețul”) și ne-am dus, la ceas de seară, la loc cu verdeață, pentru a-i oferi lui Pepe o viață nouă. Când l-am scos din vază în care se afla am cam băgat de seamă că ceea ce se presupunea a fi fiind niște rădăcini abia dacă erau niște cioturi, dar, plini de optimism și speranță, am săpat o groapă potrivită și l-am plantat acolo pe Pepe cu verele-n sus. N-am avut vreme de protocol și ceremonie preferând să ne luam rămas bun de la Pepe într-un mod simplu și discret și să părăsim locul în grabă, pentru a nu atrage atenția cuiva (oricui) asupra faptului că un brăduț drăguț își luase locul în spațiu fără a avea buletin de Paris, mizând pe faptul că Pepe este isteț și se va prinde. Nu, nu s-a prins. De fapt nici nu ar fi avut cum, nicio șansă, în condițiile date. Preocupările ecologiste avant la lettre de la Paris nu erau decât o mică escrocherie prin care „niște țărani” își rotunjeau încasările de pe seama unor naivi nativi și nu numai. Pepe s-a stins încet de dorul globulețelor și a betelei, cuprins probabil de nostalgia vremurilor în care trăia ca un belfer la căldurică, în apartamentul nostru parizian. Poate ca n-ar strica să montam acolo, în Jardin Hector Malot, o placă comemorativă în amintirea lui Pepe, bradul primului nostru Crăciun la Paris. Și singurul de până acum. 

 

Posted in Arcaluigoeologie | 27 Comments »

Vivaldi

Posted by Arca lui Goe pe decembrie 14, 2019

N-am ureche muzicala… Dimpotriva. Sunt aproape afon. Si nici cu cultura muzicala nu stau prea bine. Cel mult ciupeli. Dar, precum orbii carora li se ascut auzul si mirosul, ma folosesc de alte simturi si de intuitie pentru a-mi intregi simtul muzical, intru deplina emotionare fata cu binefacerile muzicii. Miros muzica. Imi place sa ascult piesele care ma captiveaza de nenumarate ori, cu volulmul la maxim, sa ma scufund in muzica, departe de tot restul lumii, in incercarea de a patrunde cumva sensul armoniilor care ma atrag cel mai adesea intr-un mod enigmatic, inefabil, nelamurit. Nici macar sa-i invidiez nu sunt in stare pe cei care, castigatori fiind la loteria cosmosului, sunt capabili a fi in stare sa compuna muzica, s-o creeze, s-o inventeze. In arta, m-as putea imagina cu relativa usurinta orice, scriitor, poet, pictor, sculptor, actor, regizor, orice dar nu compositor, nu muzician. Este dincolo pana se de imaginatie. Si, cu toate astea, as indrazni sa fac publica o judecata muzicala dimpreuna cu mirarea aferenta: Anotimpurile lui Vivaldi, mi se par de o inexplicabila actualitate si atemporalitate. In genere muzica se invecheste, capata patina timpului, si ramane inexorabil prizoniera a vremurilor si moravurilor epocii in care a fost compusa. Chiar si capodoperele… sau mai ales acelea. Ca sa ne mai putem emotiona ascultand muzica veche trebuie sa fim cumva in stare sa ne transportam la localitate, atunci si acolo, cu Mozart, Beethoven, Bach, Ceaikovsky, sau dupa caz, cu ABBA, Beatles, Elvis, Edith Piaf, Jacques Brel, whatever… in lumea lor, in timpul lor… Trebuie sa calatorim in timp… Altminteri ratam total muzica cu pricina. Ei bine mi se pare ca nu acelasi lucru se intampla cu anotimpurile lui Vivaldi. Sunt totusi compozitii vechi de aproape 300 de ani dar sunetul lor denota o inexplicabila modernitate, o actualitate unica mereu vie si inalterabila. Ma mir ca aceasta constatare a mea (…) nu este de notorietate publica… Anotimpurile lui Vivaldi par o compuse acum, in zilele noastre, cel mult ieri, alaltaieri, in niciun caz in evul mediu. TU? Ce parere ai?

Posted in Arcaluigoeologie | 25 Comments »

Efectul razelor gama asupra anemonelor

Posted by Arca lui Goe pe decembrie 2, 2019

Doua povesti di-verse, aparent fara nicio legatura intre ele, si un titlu (unul singur) care se potriveste (destul de bine) ambelor:

1. Am fost si am ramas adeptul bronzarii uniforme. Azi sunt mai mult teoretician, dar intr-o vreme (solara) am fost si cate un pic practicant. Nimic mai caraghios decat un trup, niste picioare, niste brate si o față bine bronzate asezonate cu un fund decolorat si/sau cu niste tâtze albe. In plus ca placerea de a te scalda in apa marii nu este deplină daca nu esti complet dezbracat, in timp ce înoți. Serios acuma. Oare cum s-ar simti un delfin cu chiloti sau o foca cu sutien? Cedarea in fata acestor impulsuri hedoniste, pentru cineva care nu imbratisează (nici pe departe) exhibitionismul, nu se poate materializa prea usor… iar la nudisti sau la solar farmecul bronzarii uniforme si al inotatului in pielea goala nu sunt deloc depline, din mai multe motive (câteva) pe care nu stau sa le explic acum (se pot sub-intelege intuitiv)… Asa ca solutia acestei probleme (in afara de cea partiala a scaldatul nud, in mare, noaptea, la lumina lunii, sub protectia intunericului oferita de plaja de la Costinesti, practicata cu un grup de prieteni de ambele sexe, destul de nebuni, cu care imparteam nu doar bucuria inotului ci si savoarea unei sticle de sampanie trecuta de la unul la altul) era una simpla: sculatul dis de dimineata. Ne trezeam in zori de zi pentru a prinde si rasaritul si ultra-violetele, si ne duceam pe plaja (la Eforie Sud, fosta Vasile Roaita) unde nu se afla inca (mai) nimeni. Ne dezbracam frumusel lasandu-ne toate hainele pe cearsaf si intram in mare profitand integral de cate o ora si mai bine de inot si soare, pana sa inceapa sa mai apara si alte primate prin zona. Partea proasta era ca, furati e placerea inotului, uitam de noi si ne trezeam ca suntem încå in apa, in varianta paradisiaca a existentei, in vreme ce plaja nu mai era chiar pustie si ca avem deja vecini de cearsaf. Cate odata se sacrifica unul dintre noi si-si lua slipul pe el din vreme, iar noi ceilalti inotam voiosi sub protectia valurilor, iar cand era la o adica, cel sacrificat se ducea pe plaja si ne aducea tuturor „costumele de baie” pe care le imbracam pe sub apa, intrand cuminte, la loc, in randul persoanelor decente care consimt la respectarea normelor sociale in vigoare. Ei bine, intr-o astfel de dimineata, dupa ce ne-am grabit sa intram in apa am observat (cu o oarecare uimire si nedumerire) ca nu eram singurii care fenteaza civilizatia. Cei care cunosc statiunea Eforie Sud stiu ca plaja nu este prea lata si ca se mai afla acolo si o faleza destul de inalta si abrupta, accesul la paja facandu-se pe niste scari plasate din loc in loc pe faleza. Ei bine undeva pe la mijlocul falezei, pe o iesitura de pamant, destul de greu accesibila se afla o doamna (a carei varsta se putea ghici a fi undeva in jur de 40 de ani) care statea in patru labe cu fundul in sus orientat catre soare, imaginandu-si probabil ca la ora aceea nu are cine sa-i contemple nuditatea. Nu stiu daca si dansa ne-a vazut pe noi, intrucat se uita la noi cu fundul, dar cert este ca dupa ce ne-am noi intors din larg d-ei nu mai era acolo, disparuse ca si cand nici n-ar fi fost. Seara la terasa, atunci cand unul dintre noi a intrebat-o pe una dintre mediciniste daca stie cumva ce efect au ultravioletele asupra hemoroizilor, noi cei din grupul matinal am inteles imediat care-i schepsisul intrebarii. Ceilalti nu. Dimpotriva. Medicinista a zis ca habar nu are despre treaba asta dar ne-am amintit cu totii ca era pe vremuri o piesa de teatru intitulata „Efectul razelor gama asupra anemonelor”.

2.

 

Posted in Arcaluigoeologie | 24 Comments »

Eu, tu si… Ovidiu ?!

Posted by Arca lui Goe pe noiembrie 28, 2019

Lumea este o colectie de presupuneri. Presupun ca Luna este prezenta pe cer si atunci cand nu ma uit la ea. Presupun ca soarele va rasari si maine. Presupun ca maine dimineata voi gasi mancare in frigider. Fac in genere tot felul de presupuneri, miriade de presupuneri si predictii. Mintea mea se ocupa cu acest lucru: genereaza si organizeaza presupuneri, alcatuind(u-mi) o poveste consistenta si foarte complexa pe care o am in cap. Momentan nu am acces „direct” decat la extrem de putina informatie. Sunt (bine) ancorat punctual in timp si spatiu, mai precis in aici si acum. Nimic altceva nu-mi este accesibil. Iar acest mereu aici si acum imi ofera cu mare parcimonie nitica informatie, accesibila prin simturi. Vad un pic, aud nitel, miros putin, pipai olecuta, cateodata gust. Si asta este tot. Asta este tot. Presupun ca afara exista un univers intreg, eventual infinit (in timp si spatiu, poate, si poate in multe alte feluri). Si din TOT acest eventual univers, eventual infinit, tot ceea ce-mi este accesibil este rezultanta combinata, punctuala, a tuturor actiunilor din univers (de pretutindeni si dintotdeauna) asupra punctului in care ma aflu inchis: aici si acum, in clipa prezenta, un pic de lumina, un pic de sunet, un pic de arome, gusturi, atingeri. De obicei nimic nou, nimic relevant, nimic revolutionar. Dar totusi mintea mea n-ar putea functiona fara aceste nimicuri colectate avid. Mintea mea le cerceteaza fara ragaz si se foloseste de ele pentru a valida si consolida povestea pe care o am deja in cap, ansamblul acela imens de presupuneri, modelul meu de lume. Mintea mea isi face mereu de lucru verificand si re-verificand ca presupunerile facute deja sunt „corecte”, consistente, ca se potrivesc „armonic” unele cu altele. Mintea mea sta mereu la panda, flamanda de senzatii (pe care le converteste in informatie), special pentru a se asigura ca totul este organizat, predictibil, previzibil, cu sens, cu logica si poate cu scop. Lumea nu este altceva decat suma presupunerilor pe care le face si accepta mintea mea. Nimic altceva. Universul intreg este o lume interioara. Universul sunt eu imsumi. Ti se pare ca exagerez? Mie poti sa-mi spui. Nu suntem aici decat EU, TU si… … Ovidiu??! Pana aici toate bune si frumoase. Asa s-ar zice. Dar totusi… avem o problema… Una foarte mare. Grea. Complicata. Imposibila. Nu, nu aia cu „a fi sau a nu fi”, aia e banala, ci alta. O teama (mi-e teama de tradare), o banuiala, o… preupunere. Inca una? Inca una. Si partea cea mai neplacuta, incomoda, este ca nu am cu cine sa vorbesc despre ea, cu cine sa ma consult, cu cine sa ma contrazic. O sa vorbesc singur (nu cu mine insumi, ci singur, singur, singur) incercand sa o rezolv in unicul mod la indemana: prin reducere la absurd. Eu-tu si absurdul. Un bin-om. (va urma)

rafinare-reformulare: Se pare ca sunt capabil a fi in stare sa-mi joc rolul pe lume prin aceea ca, in inchipuirea mea, imi cunosc partitura, replicile si mai ales contextul in care trebuie sa le rostesc si sa ma manifest. Imi imaginez ca stiu cum este alcatuita scena, decorurile, sala, cred ca-L cunosc pe regizor, pe ceilalti actori si ca stiu ce asteptari au spectatorii si personajul de la mine. Dar… Ce stiu de fapt? Stiu ca sunt o fiinta vie, care traieste pe o planeta intr-un sistem solar, ca mai exista si alte planete, ca Jupiter este mare, iar Saturn are inele, ca galaxia are niste dimensiuni colosale. Stiu ca exista pe planeta continente, mari si oceane, tari si orase. Stiu ca sunt contemporan cu vreo alte 7 miliarde de fiinite asemanatoare mie (toate mamifere care nasc pui vii si-i hranesc cu lapte), si cu alte miliarde felurite finite, plante si animale, care au metabolism, si ADN, instintct  de conservare si perpetuare, care se ocupa cu fotosinteza, cu siteza aminoacizilor si cu lupta pentru supravietuire (unele in dauna altora).  Stiu ca exista fiinite multicelulalre si finite unicelulalre (a caror existenta este, vai, extrem de plata, de anodina si plictisitoare intrucat nu fac sex, aflandu-se existentialmente in afara acestei notiuni, devreme ce se re-produc prin (bleah) diviziune). Stiu ca exista feluriti atomi, care interactioneaza chimic, formand substante compuse care alcatuiesc corpuri in diverse stari de agregare. Stiu ca exista miscare si transformare, evolutie, progres, regres, schimbare, ireversibilitate. Stiu ca exisita legi care descriu relatiile dintre fragmentele ce compun lumea. Am idee de cum functioneaza societatea, biodiversitatea, economia, stiinta, religia. Stiu ca exista Dumnezeu (trebuie sa existe) si ca El a facut lumea in 7-8 zile si ca a creat omul dupa chipul si asemanarea sa din tzarânå, si apoi ca a facut femeia dintr-o coasta  a lui Adam. Stiu ca trebuie sa månânci ca sa traiesti , sa respiri, sa bei, sa dormi, sa expiri, sa faci caca si pipi, sa transpiri, sa muncesti, sa te distrezi, sa faci sex, si ca daca faci sex neprotejat poti sa te imbolnavesti sau sa te inmultesti. Stiu ce-i cu banii, cu istoria, cu moda, cu sportul, cu literaturea, cu arta… si multe altele, stiu despre protoni, neutroni, neutrini, gauri negre, spatiu si timp, despre moarte, despre durere, agonie, extaz, fericire, iubire si ura… despre flori, diamante, magma, plasma, despre traditii, obiceiuri, vicii… microbi si sentimente, despre trohei, despre iambii suitori si saltaretele dactile. Stiu ca am anumite sentimente pentru anumite entitati de prin univers, iubire, ura, mila, dispret, empatie, in diverse nuante si cantitati schimbatoare. Am idee despre bine si rau, despre relativitate, despre mecanica cuantica (pardon de expresie) despre Big-Bang, despre barbat si femeie, despre erotism, seductie, despre polenizare, despre efectul Bernoulli si miscarea browniana, despre oameni buni, oameni rai si soferi, despre ingeri si demoni,  despre draci si oglinzi. Despre haiku si gheise, despre samurai, onoare, rusine, perisabilitate, fata morgana, despre faptul ca moartea inseamna stricarea iremediabila a ordinii biologice interioare urmata de disolutie, descompunere, degradare, entropie scapata de sub control, ori, dupa caz, ca moartea este ori o mare rusine ori  o eliberare suprema, spectaculoasa, un salt intr-o stare superioara, in Nirvana, in Paradis, contopirea cu Univers-Dumnezeul nostru. Dupa cate vezi (TU) (EU) stiu cam TOTUL. De unde stiu? Pai stiu pentru ca am simturi si simt de observare, si pentru ca asa am observant si asa am intels, pentru ca sunt foooarte intelligent. Am verificat personal si direct toate aceste „presupuneri” sa vad daca se potrivesc (sau nu) ele intre ele, si culmea este ca se cam potrivesc si denota persistenta si cogniscibilitate. Am verificat personal ca E = m c patrat, ca Mona Lisa suferea de hipotiroidism si ca Big Bangul s-a produs intocmai si la timp in urma cu fix 13, 7 miliarde de ani, intr-o maniera prin care au fost practic premeditate inexorabil absolut toate evenimentele ulterioare, precum, de ex. Bătălia de la Hidaspes ce avu loc în vara anului 326 î.Hr, sau scrierea acestui articol de blog pe Arca lui Goe, ce are loc chiar acum, in aceasta iarna. Aiurea. De fapt aici exagerez. Mult. Enorm. Imens. Majoritatea lucrurilor pe care le stiu (99.99%) le „stiu” indirect, mi-au fost comunicate, prin simboluri, texte, imagini, sunete, cuvinte ale caror sensuri, semnificatii am invatat sa le inteleg si sa le accept, prin credinta. Eu personal habar nu am daca Saturn are sau nu are inele. Nu le-am vazut eu cu ochii mei. Nu stiu daca atomii chiar exista si ca sunt formati din prototoni si neutoni (compusi din quarkuri) si electroni orbitali. Habar nu am daca orasul Tokyo exista aevea sau este doar o plasmuire, o inventie, o minciuna plauzibila. Habar nu am daca Pamantul este rotund sau plat. Cred ca este rotund (mi s-a ioculat aceasta credinta) dar de stiut prin observare si verificare directa nu, nu stiu precis. Nu l-am inconjurat si nici nu l-am vazut din spatiu cu ochii mei. Nici macar nu i-am cunoscut personal pe cei care pretind ca l-ar fi vazut. Nu stiu ce se intampla cu mancarea in corpul meu dupa ce o inghit. Nu stiu deloc ce este moartea. N-am vazut in viata mea un om murind, iar oameni morti n-am vazut de aproape decat doi, pe bunica mea, in copilarie, si pe tatal meu, matur aflandu-ma, fara sa am certitudidea ca cele doua corpuri inerte pe care le vedeam ar proveni intr-adevar de la fiintele vii pe care le cunoscusem. Totusi asa mi s-a spus, asa am fost lasat sa cred si informatia mi s-a parut plauzibila, necontradictorie, o potriveala convenabila cu povestea pe care o aveam deja in cap. O poveste fabuloasa, pretioasa, de care depind total si pe care nu-mi pot permite s-o abandonez, sau s-o schimb fundamental, s-o inlocuiesc, de care sa ma indoiesc, intrucat n-am alternativa. Trebuie sa cred ca exista oameni asemenea mie si la Sidney. 99.99% dintre lucrurile pe care le „stiu”, sunt de fapt simple povesti, presupuneri validate prin CREDINTA. Mi se livreaza o sama de informatii care de care mai fanteziste, iar eu aleg pe care sa le cred si pe care nu. Si eu, ca tot omul, le cred numai pe unele, si nu neaparat pe cele mai convenabile, ci pe cele mai confortabile, care se potrivesc mai bine cu povestea (foarte lent curgatoare) pe care o am deja in cap, pe cele mai plauzibile, in accord cu mintea mea. Si aici incepe drama, caci aici ar mai fi de spus cate ceva depre cum se crede c-ar ajunge toate aceste informatii in mintea mea, in acord cu insasi povestea care se bazeza pe ele si care constituie perceptia mea despre lume, despre realitate, adica chiar lumea, chiar realitatea. Universul. Singurul? Oare singurul? Despre asta va urma… Eu-tu si absurdul. Un bin-om. (va urma)

urmare: Niciun lant nu este mai tare decat veriga lui cea mai slaba. Creierul meu, locul cel mai probabil in care se petrec procesele cognitive pe care se bazeaza mintea mea, este inchis intr-o cutie craniana opaca, etansa, fiind practic izolat. Nicio informatie si niciun semnal purtator de informatie nu ajunge direct la el, niciun strop de lumina, nicio atingere, nicio aroma, anumite unde sonore sau electro-magnetice il strabat fara sa-i influenteze semnificativ functionarea. Per se creierul meu habar nu are despre nimic, despre existenta universului ori a propriului meu corp, a starii acestuia, ori chiar despre propria lui existenta. Tot ceea ce stie sa faca creierul meu este sa proceseze niste substante chimice nutritive pentru a-si intretine metabolismul celulalar si deasemenea sa proceseze si sa interpreteze niste semnale electrice cei vin printr-o multime de nervi, transformandu-le in senzatii si ganduri pe care le preda mintii mele, adica mie, ca sa fac ce-oi sti cu ele. Practic mintea mea nu opereaza cu niciu univers, cu nicio realitate, cu nicio lume ci doar cu un set de semnale totalmente diferite (prin natura lor) de orice ar putea insemna lumea reala pe care pretind ca o simbolizeaza. Practic s-ar putea produce absolut acelasi efect si daca encefalul meu ar fi intr-un borcan si ar fi alimentat cu nutrienti si cu impulsuri nervoase potrivite, similare cu cele despre care se preupune ca ar rezulta prin conversia facauta de simturi a semnalelor provenind din realitate, ca-n matrix. Nu se poate imagina niciun experiment practic prin care sa se poata stabili cu certitudine care este realitate, care este sursa informatiilor pe care le produce si vehiculeaza mintea mea. Singura realitate despre care pot avea o oarecare certitudine ca exista este doar mintea mea. Ura, am descoprit solipsismul. Lumea externă și alte minți nu pot fi cunoscute și s-ar putea să nu existe în afara minții mele, această unica realitate accesibila. Sinele meu este singura realitate existentă și că toate celelalte realități, inclusiv lumea externă și alte persoane, sunt reprezentări ale acelui eu și nu au o existență independentă. Inclusiv TU. Absolut totul (tot ceea ce stiu) sunt (pot fi)  simple impresii auto-generate de mintea mea pe baza unor semnale primordiale venite de la o sursa misterioasa. O sursa care poate fi un Univers (similar sau total diferit de cel pe care mi-l inchipui eu), sau cine stie poate fi un alt soi de entitate (superioara ?! Dumnezeu?!) care experientiaza (ceva, nu se stie ce) trimitand semnale mintii mele, sau poate fi chiar mintea mea, ea insasi care se auto-intretine in acest joc fantastic de-a universul, special ca faca uitata singuratatea deplina in care se afla. Nimicul care se joaca de-a infinitul. Dar poate ca totusi exista ceva care sa puna la indoiala solipsismul si singurataea aferenta. Dupa cum am mentionat anterior, intr-un articol despre exagerari, practic trecut neobservat (auto-negat ?!) iubirea este singura care ne poate furniza speranta ca n-am fi fiind singuri pe lume, sau, si mai rau, singura lume. Ca daca dragoste nu e nimic nu e. Ceea ce ar fi in contradictie cu ipoteza facuta. Caci ceva, ceva tot e, de se vantura pe aici. Nu? Este si aceasta o demon-stratie facuta prin reducere la absurd. Q.E.D.  Tu ce crezi? Exagerez?  Pe Ovidiu nu-l intreb caci el este nemuritor si rece. de piatra.

The world is a collection of assumptions.

Posted in Arcaluigoeologie | 15 Comments »

Beethoven

Posted by Arca lui Goe pe noiembrie 26, 2019

Astazi, dis-de-dimineata, in drum spre serviciu (repetabila povara) am ascultat Beethoven, in masina, Simfonia a 5-a, zisa si a destinului. Mi-au dat lacrimile… pentru ca am avut proasta inspiratie de a incerca, in timp ce eram oprit la semafor, sa-mi smulg cateva fire de par rebele care-mi ieseau din nas. Noroc ca purtam ochelari de soare si nu m-a vazut nimeni. Cand s-a facut  verde am pornit in tromba cu geamurile deschise si cu muzica data la maximum. Conduc si plang. Conduc.

Today, in the morning, on the way to my job (repeatable burden) I listened to Beethoven, in the car, the 5th Symphony, said „of fate”. I was in tears… because I had the bad inspiration to try, while I stopped at the traffic light, to snatch a few rebel strands of hair coming out of my nose. Good luck wearing my sunglasses and nobody saw me. When it turned green I accelerated fiercely with the windows open and the music given to the maximum. I drive and cry. I am driving.

今日、朝、仕事に向かう途中(繰り返しの負担)で、車の中で第5交響曲のベートーヴェンを聞きました。 私は涙を流していた…信号機に立ち止まりながら、鼻から出てくるいくつかの反抗的な髪の毛をひったくろうとする悪いインスピレーションがあったからだ。 幸運にもサングラスをかけていて、誰も私を見なかった。 緑色になったら、窓を開けて音楽を最大限に出し、激しく加速しました。 私は運転して泣きます。 私は運転しています。

Posted in Arcaluigoeologie | 12 Comments »

Multiversul zilei trecute

Posted by Arca lui Goe pe noiembrie 9, 2019

Stam asa tacuti, fata in fata. Fiecare cu cafeaua lui, fiecare in universul lui paralel cu el insusi. Nu avem ce sa ne spunem. Sau poate avem, om avea, cine stie. Oricum n-am avem cum sa ne mai spunem nimica pentru ca locuim in universuri paralele, diferite, distante, disjuncte, nici macar vecine, separate unul de altul de o infinitate de alte universuri. Sîntem în plina campanie electorala. Ne-am fi asteptat ca, dupa 30 de ani de exercitiu democratic, „turnirul” politic sa se reformeze stilistic, sa capete substanta si manierele unei dezbateri care implica, desigur, concurenta, dar fara sa balteasca în istericalele unei rafuieli de periferie. Lupta politica la noi e in toi. PSD Sibiu zice sa nu-i votam pe Iohannis si Barna, ca nu au nume românesti, ei au nume nemtesc si unguresc. Are dreptate PSD. S-o votam pe rromânca Dancila, care are un frumos nume rrom: danci înseamna copil de tigan sau lautar tigan, provenind din expresia rroma den ci, „da-mi ceva!”. Eventual, un vot… asta apropo de responsabilitatea sociala a unui formator de opinie. Cazul becisnicului xenofob CTP. Cadavrul a fost gasit a doua zi, de catre vecini, care au anuntat autoritatile. „Un echipaj SMURD s-a deplasat la locul respectiv, dar nu a mai putut face decât sa constate decesul. Pacientul avea semne clare de deces, instalându-se deja lividitatile cadaverice. Nu a fost necesara resuscitarea. Cadavrul era al unui hot. Pensionarul care a înjunghiat mortal hotul ce încerca sa-l jefuiasca a fost la un pas sa fie ucis la rândul sau. Doua maicute s-au întors însarcinate din Africa. Ruggero Razza, consilier din Sicilia, si-a exprimat solidaritatea fata de maicute pe Facebook spunând ca „este nedrept ca stirea a ajuns cunoscuta publicului.” Femeile trebuie sa aleaga daca îsi vor parasi misiunea pentru a îsi creste copiii. Spaniolii ramân cu capsunile pe câmp pentru ca românii nu mai vor sa le culeaga. Spaniolii din regiunea Andaluzia sunt suparati ca ramân cu capsunile neculese, pentru ca nu mai gasesc muncitori zilieri. Povestea de dragoste dintre Flavio Briatore (69 de ani) si Benedetta Bosi (20 de ani) a facut rapid înconjurul lumii, dupa ce a fost prezentata de presa din Italia. Tânara a fost ironizata, pentru ca este într-o relatie cu un barbat cu 49 de ani mai mare, însa aceasta a avut un raspuns pe masura. Jurnalistii italieni vin cu noi detalii despre relatia controversata dintre fostul sef din Formula 1 si tânara studenta la drept. În timp ce perechea se afla în vacanta în Kenya, fosta sotie a lui Briatore a „luat foc”. Fosta sotie a lui Briatore, Elisabetta Grecoraci (39 de ani), se numara printre persoanele care nu au fost încântate când au aflat despre noua relatie. „Îmi da fiori”, i-a raspuns ea unui follower pe Instagram. Asta în ciuda faptului ca între ea si Briatore, cu care a fost maritata, e o diferenta de 30 de ani. Odata cu disparitia ajutoarelor sociale, în unele comunitati s-au produs schimbari surprinzatoare: s-au închis barurile. Asta dupa ce oamenii s-au angajat pe salarii considerabil mai mari decât ajutoarele primite de la stat. Autoritatile locale vorbesc si despre o scadere a micilor infractiuni si chiar a abandonului scolar.Acest bar din comuna Costuleni, judetul Iasi, este închis de aproape un an. Efectul disparitiei asistatilor social: barurile satesti au dat faliment. „Nu-i mai lasa inima sa bea”. Filosoful Mihai Sora a împlinit 103 ani: „Partea optimista din mine nu vrea si nu poate sa renunte la încrederea în viitor”. Filosoful „nascut în credinta” Mihai Sora, devenit un simbol al protestelor #rezist, împlineste astazi venerabila vârsta de 103 ani. Considerat patriarhul filosofilor români contemporani, Mihai Sora, creator al colectiei „Biblioteca pentru toti” si fondator al Grupului pentru Dialog Social, marturiseste într-un interviu ca „n-a avut niciodata visul de a fi un mare filosof”: „Gasesc oarecum straniu sa ai asemenea visuri, sa-ti pui problema raportarii tale la filosofie în termenii unei masuratori. De ce nu „cel mai rotund”? sau „cel mai sclipitor”?”. Mihai Sora, care aniverseaza astazi 103 ani, a devenit în ultimii ani o emblema a miscarii #Rezist. Nelipsit de la protestele din Piata Victoriei, dar si din mediul virtual, unde e la fel de activ, filosoful ramâne optimist si marturiseste ca… Viitorul ti-l faci; destinul te împinge ori te absoarbe, fara sa i te poti îmotrivi. La 39 de ani a decis sa renunte la droguri! A decis sa faca o schimbare radicala in viata lui si sa renunte la dependenta care-i punea viata in pericol. Matt Elegold, un englez de 39 de ani din Londra, a suferit o transformare senzationala in doar 6 luni. Matt a inlocuit dependenta de droguri cu pasiunea pentru exercitiile fizice. A ajuns de nerecunoscut in timp record. „Ma indoiam de mine, imi puneam multe intrebari si nu aveam deloc incredere in ceea ce pot sa fac. Acum, mi-am recapatat increderea de sine. Ma duceam la somn si imi doream sa nu ma mai trezesc a doua zi. Acum, viata mea e cu totul alta”, s-a confesat Elegold. „Loc dedicat educarii si rafinarii simturilor” proclama pagina de Facebook a unui local relativ nou deschis. Alt loc, aceeasi misiune. Bucuresti, o cafenea third wave. La mare moda, par sa rasara ca ciupercile dupa ploaie si, din fericire, cafeaua e tot mai buna. La masa de lânga mine, un tânar mai degraba timid, învaluit de bariste ca feciorul de iele, cade în mrejele lor si comanda o cafea preparata la V60, un ritual trendy de infuzare. Nesabuit, neemancipat si neinspirat, cere alaturi o cescuta de lapte. E refuzat prompt, comunicându-i-se abrupt ca asa ceva nu este cu putinta. Poate nu au oamenii, te gândesti firesc. Dar e greu sa nu observi frigiderul supradimensionat de lânga bar, doldora de lapte. De sus pâna jos, de la stânga la dreapta, pe mai multe rânduri, cutii peste cutii. Ce sa fie, asadar? Perseverent, omul insista, nu întelege, cauta variante: „dar nu puteti totusi, chiar daca e rece? Platesc separat.” Zadarnic. Domnita barmanita e de neîndulplecat. Buzele i se strâng, privirea se înaspreste, glasul se ascute, tonul e ferm: „nu servim lapte pentru ca nu se bea cu lapte cafeaua la brew”. Era limpede ca a proceda altfel ar fi o teribila impietate. Jenat de propria-i ignoranta, acum deconspirata, clientul se resemneaza, dorindu-si, suspectez, sa fi avut macar o intoleranta la lactoza care sa-l fi pazit de umilinta. La scurt timp, scena se repeta cvasi-identic, la o alta cafenea cu acelasi profil. De aceasta data, omul nu era asa gracil si a cerut raspicat niste lapte lânga espresso-ul pe care îl avea deja în fata, sa-si bea cafeaua asa cum o facuse zilnic, pe la ora prânzului, în ultimii douazeci de ani. Imposibil! „Noi nu servim lapte lânga espresso”. Nedumerirea manifesta a atras explicatii – „nu servim decât daca îl turnam noi, dumneavoastra nu stiti sa îl dozati”. A urmat o polemica în toata regula, personajul nostru încercând naiv sa convinga ca îsi asuma degradarea licorii prin alterarea cu lapte si stângacia lui. Fara folos, comitetul de bariste era si aici de neclintit. Pe vremuri loc de viciu si huzur, cârciuma e acum o institutie. Obligatorie ca primele opt clase. Vrem, nu vrem, nu mai avem scapare. Timpul bautorului neinstruit, ignar devorator de boabe de duzina, de sprituri cu sifon a trecut! Consumatorul de astazi va fi maestru sau nu va mai fi deloc (consumator). – „Nu va speriati, doamna. E groaznic.” (E. Ionescu). Leonardo Di Caprio, posteaza pe Instagram despre Marsul Padurilor din România, in timp ce Seulul refuza sa primeasca doi pescari nord-coreeni care si-au ucis 16 colegi si au încercat sa se ascunda în Coreea de Sud. O adolescenta disperata dupa ce a fost parasita de iubit a cerut ajutor Politiei. O adolescenta de 16 ani i-a pus pe politisti pe drumuri degeaba, doar pentru a-si înduiosa iubitul care o parasise. Un tânar din Thailanda a murit dupa ce s-a jucat pe calculator o noapte întreaga. O tânara de 19 ani, din Braila, a murit de septicemie dupa ce medicii i-au uitat o bucata de placenta în corp. O conferinta sustinuta cu prilejul Festivalului National de Teatru de catre Silviu Purcarete, dupa Catalina Buzoianu cel mai inspirat si rezonant international regizor român din ultimii 50 de ani, îi prilejuieste acestuia amintirea slujirii „fenomenului Sarindar” din ultimul sfert al veacului trecut, rastimp în care a semnat marile si curajoasele spectacole: „Nebuna din Chaillot” de Giradoux, „Diavolul si bunul Dumnezeu” de Sartre”, „Richard al III-lea” de Shakespeare, primul cabaret satiric-politic „Asta seara stau acasa”si o „Scrisoare pierduta” de Caragiale, versiune care a determinat si cea mai acerba dezlantuire a totalitarismului de stat, politic si securistic din vremea aceea, când pe scena de la Mic a fost satirizat declarat cuplul dictatorial. Primarul orasului Vinto, Patricia Arce, vorbeste cu presa dupa ce a fost atacata în strada de o multime care a stropit-o cu vopsea rosiatica si i-a taiat parul, în Vinto, Bolivia. Realizatorul interviului cu istoricul Mihai Demetriade, a fost amenintat cu moartea de o organizatie nationalista. Timisoreanul William Totok, unul dintre cercetatorii dosarelor din arhiva Consiliului National pentru Studierea Arhivelor Securitatii, dar si corespondent RFI România si Deutsche Welle, a început sa fie amenintat în spatiul virtual dupa publicarea interviului cu istoricul Mihai Demetriade despre „Fenomenul Pitesti”, în care acesta din urma sustinea ca „nu e foarte sigur ca victimele au fost victime pâna la capat, iar complicitatea lor cu experimentul e cu mult mai subtila si mai adânca”. Presedintele Frantei, Emmanuel Macron, considera ca NATO este în „moarte cerebrala”. Scriu textul asta în joia în care as fi vrut sa-mi alin prietena, dar mi-a fost prea rusine sa-i scriu. Am tot deschis casuta de mesaj si m-am uitat în gol la ecran. Scriu rândurile astea pentru tine si-mi pare rau ca n-am avut curajul sa-ti scriu ieri. Scriu rândurile astea pentru mine, indiferenta la cei care-mi spun ca scrisul n-are si-o latura terapeutica. Scriu rândurile astea pentru oricine vrea sa le citeasca. Scriu rândurile astea asa cum pot si nu-mi cer iertare daca sunt stângace, neplacute ochiului, prea pline de metafore sau neslefuite. Nu pentru asta vreau sa-mi cer iertare acum. Aveti tot ce va trebuie, va descurcati. Nu va îndoiti de puterile voastre, aveti forta necesara. Nu va întrebati daca faceti bine. Stiti deja ca asa e. N-are rost sa cereti o a doua opinie sau ajutor strain. Totul se face în casa. Rufele îmbibate în fum, pielea arsa si sângele se spala în gradina maicii domnului. La fel si ranile deschise. Asezati în pozitie fetala, cu picioarele trase la piept si gândul la durerea ce va sa vina, într-o cada verde si apa turnata direct pe rani. Detineti controlul si totul… Revoltator. Statul român nu îi elibereaza pasaport lui Adrian Coman, pentru ca este casatorit cu o persoana de acelasi sex. Romina Power, face apel pentru a-si gasi fiica disparuta în urma cu 25 de ani: „Nu mi-am pierdut niciodata speranta ca o voi strânge din nou în brate”. Polonezii vor putea calatori în SUA fara vize, din 11 noiembrie. Într-un articol din Pravda (publicat în 25 ianuarie 1936), trepadusii lui Stalin îl umileau pe marele Dimitri Sostakovici, poate cel mai mare muzician al veacului trecut. Titlul din ziarul oficial al Partidului Comunist era lipsit de orice echivoc: „Talmes-balmes, nu muzica.” Cu ce-a gresit compozitorul? Opera Lady Macbeth din Regiunea Mtensk era „aspra si primitiva.” Puritanismul sovietic se revolta în fata elementelor de atonalitate si decadenta burgheze. Muzica compozitorului petersburghez nu se subordona deloc cauzei. Ce putea urma dupa acest denunt? O „vizita” în Gulag? Umilirea psihologica e, uneori, un instrument mai eficient decât eliminarea fizica. Într-o scrisoare catre un prieten redactata la mijlocul anilor 1930, Sostakovici face aceasta marturisire: „întunericul ma înconjoara, întunericul ma sufoca.”. Un taran cu calul la shopping a intrat cu animalul printre rafturile unui supermarket. Andreescu conduce un BMW superb la doar 19 ani: Bolidul costa o avere în România. Bianca tocmai a primit o masina de lux din partea celor de la BMW. Vorbim despre un model M8 decapotabil, care în Germania costa 133.000 de euro, iar în România are un pret de pornire de 166.000 de euro. Macron zice ca Uniunea Europeana va disparea daca nu va fi gândita ca o putere mondiala. Shakira a vorbit deschis despre relatia cu Pique: „Mi-a spus ca nu-si doreste un viitor cu o femeie nefericita” (si uite asa a ales Shakira ca e mai bine sa fie fericita). Hamburgerii vegani sunt deja istorie. Desi suna stiintifico-fantastic, fripturile scoase la imprimanta 3D si proteinele obtinute din aer, metan si microbi vulcanici ar putea deveni nu peste multi ani baza meselor în familie, potrivit Fundatiei Thomson Reuters. Cât de benefice sunt ele pentru sanatatea oamenilor ramâne o întrebare fara raspuns, deocamdata. Cât de sanatoasa este o friptura obtinuta la imprimanta 3D? Dar o pudra proteica din metan si microbi vulcanici? Nu stie nimeni, însa ceea ce se stie este ca obtinerea unor astfel de produse destinate hranei umane are un impact negativ mult mai mic asupra mediului decât metodele clasice. Si cum presiunile privind protectia mediului sunt în crestere, companiile de mâncare cauta solutii alternative. Si le gasesc. Regizorul Andrei Serban explica de ce a plecat de la Columbia University: „Nu pot sa cred ca el poate juca Julieta. Acest baiat care a devenit fata de trei ani”. Andrei Serban si-a dat demisia din functia de profesor de la Columbia University. A explicat motivele în emisiunea Eugeniei Voda, „Profesionistii”, difuzata la TVR 1. „Puteam sa fiu profesor la Columbia pâna as fi avut o suta de ani. Nu ma dadea nimeni afara, pentru ca aveam un statut de profesor emerit, un statut în care pe viata esti considerat un profesor de exceptie, pentru ca ai avut rezultate extraordinare în învatamânt si în cariera, astfel ca poti fi titular pe viata”, a spus regizorul Andrei Serban. „În epoca Trump, dreapta e foarte radicala, stânga e foarte radicala. Universitatile în America sunt, de obicei, de stânga, iar la Columbia University este un fel de socialism care merge spre comunism, e o noua forma de comunism”, a mai afirmat el. „Corectitudinea politica este un fel de icter galben al Americii. Am fost chemati noi, profesorii de la Scoala de Actorie, în care eu eram seful Scolii de Actorie, si ni s-a spus ca trebuie sa facem o comisie în care sa angajam un profesor nou, pentru ca cineva se pensionase si ramânea un loc liber. Eram cinci – sase profesori. Ne-a spus decaneasa Scolii de Arta ca suntem prea multi profesori albi, prea multi profesori barbati heterosexuali, si este de dorit sa luam un nou cadru didactic, de preferinta o femeie de culoare, care, daca este gay, este foarte bine, iar, daca este un barbat, de preferinta sa fie portorican sau de culoare, „Sigur nu poate fi cineva cum esti tu, Andrei”, mi s-a spus, „un barbat care a fost casatorit, care esti heterosexual si care ai copii””. Eugenia Voda l-a întrebat pe Andrei Serban daca nu este o gluma, iar acesta i-a explicat ca spune adevarul. S-a adeverit ca cineva care era foarte, foarte bun, nu a fost luat si a fost luat altcineva, care era o persoana gay, de culoare. Asta a fost deja un punct în care am simtit ca iau o decizie contra vointei mele si ca sunt necinstiti si ca eu sunt seful comisiei si ca eu accept ceva pentru ca mi se spune, pentru ca mi se ordona. Ma simteam iar în comunism”, a explicat Andrei Serban. „Iar a doua întâmplare a fost în momentul în care aveam admitere pentru studenti, unde veneau tineri din toata lumea, nu doar din California si nu doar din America. Erau cam zece pe loc. Într-o auditie vine un transsexual, un baiat care a decis sa devina fata. Îl intreb ce-a pregatit si-mi raspunde ca a pregatit monologul Julietei. Julieta este o fata de 14 ani, puritatea întruchipata, era imposibil pentru mine sa cred ca acest baiat, care a devenit fata acum trei ani, poate fi Julieta. Putea sa încerce alte roluri. Si l-am întrebat: „Altceva nu ai decât Julieta?”(n.r. – nu avea) A spus monologul si, dupa ce a iesit, restul comisiei care era lânga mine a început sa ma blameze, ca de ce nu pot eu sa cred ca el poate fi Julieta. (…) „Nu pot sa cred ca el poate juca Julieta si nu pot sa cred ca, daca el vine student la Columbia, eu voi putea sa lucrez cu acest baiat care a devenit fata de trei ani de zile si sa-l învat sa fie Julieta. Nu pot, as fi necinstit fata de mine însumi, daca fac asta”. Mi-am oferit demisia si-am plecat”. Un spargator din Iasi, plecat în „turneu” prin tara, a fost capturat de politistii din Galati. Individul în vârsta de 63 de ani este din comuna Dagâta, judetul Iasi. El este acuzat ca a comis mai multe spargeri de locuinte, în Giurgiu si Galati. A fost retinut si va fi propus pentru arest preventiv. Primul transplant de penis si scrot, un succes, la un an de la operatie. Totul este complet functional. La un an de la interventia revolutionara prin care un barbat, a beneficiat de un transplant de penis si scrot, procedura se dovedeste a fi un succes total. Pacientul se simte „intreg” din nou si se recupereaza foarte bine, arata Science Alert, care citeaza un raport medical. Totusi, pacientului nu i-au fost transplantate si testiculele donatorului, pentru ca asta ar fi insemnat ca ar fi putut deveni tatal unui copil cu ADN-ul celui decedat. Nimeni nu stia la acea vreme ce va urma. Din fericire pentru pacient, totul arata si functioneaza perfect (inclusiv in plan sexual) la un an de la transplant. Un criminal condamnat la închisoare pe viaţă susţine că şi-a ispăşit sentinţa când a murit şi a fost resuscitat. Papa Francisc neagă învierea fizică a lui Hristos, susţine un jurnalist italian care l-a intervievat.

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 54 Comments »

O exagerare (II)

Posted by Arca lui Goe pe octombrie 26, 2019

Fara sa fi oferit nicio demonstratie a faptului (altminteri evident) ca omul comite excese fabuloase in aproape toate manifestarile sale (dând astfel exagerarilor culoarea normalitatii), am mai amintit si de faptul ca una dintre explicatiile posibile (o fi, n-o fi?) ale acestui comportament deviant s-ar putea sa reside în însasi natura cosmică a vietii, universului si meta-universului (Dumnezeu y compris), care sunt, pare-se, manifestari extrem de exagerate in raport cu realitatea aparenta pe care o ofera spre observare, si din care omul (un imitator notoriu lipsit de orice originalitate) se inspira copios cu copy-paste. Bunoară universul acela grandios, urias, enorm, fabulous de mare (infinit chiar…) creat (de Dumnezeu) ca simplu ambalaj si sursa de resurse (sic) al planetei de Pământ ca gazdă a omului (robul lui Dumnezeu, creat (mama mia) după chipul si asemanarea acestuia) si desigur si a umanitatii (care este altceva, cu totul si cu totul altceva) este un exemplu de monstruoasa exagerare. Un ou urias (infinit? ba chiar infinit de infinit) care contine pe undeva un căcăţel infim de umanitate (un epsilon infinitesimal, in timp si spatiu, o țâră de aia pe o palma de loc, de ține o clipă)… E gogonata rau, nu? Dar de, cui îi pasă. N-avem noi timp de asa ceva, ocupati fiecare cu exagerarile lui personale (pe blog ca-n viata). Desigur ca despre fiecare gen de exces in parte, practicat cu disperare de insulicii terestrii, s-ar putea compune articole captivante pe bloguri (din perspectiva potrivită) si s-ar putea purta discutii spectaculoase (si exagerate, sau deloc) până dimineată… Dar provocarea lansată in episodul (pe)trecut în urmă, era alta. Să gasim printre faptele manifestate de omulete, un exemplu de exagerare la fel de gogonată, de exacerbată precum asta cu existenta Universului infinit (mare domnule, futu-i mama lui) ca ambalaj divin al grădiniței lui Dumnezeu (căci mare e gradina Domnului, nu-i asa d-le Iosife?). Singura propunere de exagerare umană comparabilă ca anvergură cu cea a existentei universului (aproape infinit si aproape inutil) a fost cea venită de la doamna Stely (nume cu rezonanta cosmica, pre-destinat) care ne sugereaza că fenomenul Isus Cristos ar fi fiind asa ceva, si noi unul credem că intr-adevar, că din perspectiva potrivită ar putea fi. S-or gasi unii talentati care sa rostească vorbele potrivite prin care sa fie redată îndraznet si credibil o paralelă intre exesul Univers-Dumnezeu si excesul Om-Isus-Cristos, ca exagerari comparabile. Noi insa am vrea sa propunem acum pe post de monumentala exagerare a omului un sentiment si anume iubirea. Nu iubirea asa in general, nu iubirea aproapelui, sau iubirea parintilor pentru copii sau a copiilor pentru parinti, sau alte iubiri din acestea inevitabile si convenabile reciproc avantajoase, ci singura IUBIRE care poate fi luata in con-siderare ca atare si anume iubirea dintre un barbat si o femeie. Un sentiment atat de grandios, o exagerare monstruoasa, cu un scop atat de mărut, altminteri realizabil foarte usor prin mijloace mult mai banale, mai ieftine, si mai la indemana. Omul e om din cauza ca este cumva capabil, daca nu sa iubeasca de-adevaratelea, macar sa accepte si sa sustina ideea de iubire, un container infinit (urias in tot cazul) in care pastreze niste maruntisuri de suflet. Tu ce zici? Exagerez?

(exagerarea va continua)

O exagerare? (vezi mai jos)

Oamenilor le e frică de dragoste, trebuie să fii curajos astăzi ca să trăiești o poveste de dragoste. Astăzi bărbaților le e frică de femei. Femeile nu mai au încredere în bărbați și iată că punem în pericol cel mai frumos lucru din lume. Sîntem capabili să ucidem comoara vieții care e dragostea.

De ce credeți că bărbaților le e frică de femei?

Pentru că își doresc perfecțiunea, iar noi nu sîntem perfecți. Femeile au memorie bună, nu uită nimic, nu însă și bărbații. Dacă într-o zi bărbații fac o greșeală, femeile nu o vor uita niciodată. Dragostea e un fel de diamant care trebuie șlefuit. Imediat ce apare un mic defect, se sparge. Nu există toleranță odată ce intri într-o poveste de dragoste, fiecare devine judecătorul celuilalt, deşi ar fi nevoie de un munte de îngăduință. Admirăm pe cineva pentru anumite calități, dar îl iubim pentru defectele sale. – extras dintr-un interviu cu Claude Lelouch a venit la Bucureşti cu ocazia proiecţiei filmului Les plus belles années d’une vie” (continuarea de dupa 50 de ani a altui film celebru: „Un barbat si o femeie”).

alta exagerare:

Posted in Arcaluigoeologie, Intrebari la care Goe nu primi raspuns! | 33 Comments »

A ce miroase Dumnezeu?

Posted by Arca lui Goe pe octombrie 24, 2019

Universul (NU) miroase a NIMIC (se cheama inodor), dar cred ca Dumnezeu miroase a pâine caldå.

…aceasta este o continuare in exces a exagerarii din numarul trecut… pentru ca exagerarea va continua pana cand se va dovedi ca atare (din gama cum sa devii inexistent… prin con-sacrare, ca sa zic asa vorbind abitir si altminteri nu).

Totusi, inainte de a continua sa exageram cu trecutele excese, as extarge, ca din greseala, un exemplu viu de anti-exagerare intamplata chiar (acolo 😦 ) pe Arca lui Goe (adica daca nu a tuturor in tot cazul a oricui, bunaoara a ta må milogule), cu ocazia raspunsurilor acordate in van fara paravan unei intrebari retorice si anume: De ce bloguim Doamne?

Eee, era frumos pe atunci, era vara, lunga vara fierbinte, de Sf. Ilie, vara si fum. Vara s-a dus, a ramas fumul (cetzurile toamnei, Doamne). Iaca:

SOLITAR said – 

ZARUL

tot ce fac pe aici
e o tatonare

o epură
a exorcizării
vitale

linii subţiri
are piatra mea
unii văd Chipul
alţii adorm
lângă ea

Dl.Goe said – 

Bun re/venit Solitare, Solitare… 🙂 cu perspectiva ta vesnic e-Go-e centristå. Toti ceilalti (doi) Dumnezei au interpretat intrebarea „De ce bloguim Doamne?” in mod egoic incercand sa raspunda (in primul rand) de ce bloguesc ei insisi, numai tu, Dumnezeule, te-ai apucat sa raspunzi (babeste) de ce blogueste dl.Goe. De-aia! Indirect insa ai raspuns si tu intrebarii, ca toti ceilalti, in mod egoic explicand (inca o data) de ce bloguesti tu insati: ca sa-l intelegi pe Goe, ca sa-l intelegi pe Ego… si asa mai departe, si asa… mai aproape, de la particular la general si de la Goe la Ego. Solitate, Solitare… Deci cine (pe cine) tatoneaza? Si de ce?

tot ce fac pe aici e o tatonare” – Ha, ha, ha, ii zise Dumnezeu (din Ceruri) Omului (de pe Pamamt), omenindu-se… izmenindu-se… Dar, Dumnezeule, aceasta e chiar conditia umana: tatonarea… Tot tatonand (pe Pamant), Omul l-a creat pe Dumnezeu, ca sa aiba cine sa-l Re-Creeze pe el, dupa chip si asemanare, ca pe orice Fiinta… si asa mai departe, si asa mai aproape, Solitare, Solitare… Sa ne recreăm asadar, tatonand in Recreatia mare… pe sau cu colegii de scoala… scoala la care se studiaza viata (teoretic si practic, pe viata si pe moarte). La absolvire se vor acorda certificate (de deces, de buna/rea purtare etc) pe baza carora doritorii vor putea sa se angajeze (intr-o alta realitate) pentru a-si face o cariera… Te pomenesti ca de aceea bloguim Doamne. Doamne ajuta!

SOLITAR said – 

lepădăm e-go-uri
armuri
între două recreeri
pielea se reface
go-e-sc râdem iar
lumea z(t)ace
la ce bună izvenirea în coasta boacii?

Dl.Goe said –

Interesanta traducerea (si re-interpretarea) prin reformulare anti-entropica a intrebarii „A quoi bon avoir quitté Coasta Boacii?”. Ca si intrebarea sursa, varianta („inversa” in vers) „la ce bună izvenirea în coasta boacii?” nu inseamna nimic altceva decat acelasi lucru (daca stai sa te gandesti) „La ce naiba s-a mai facut Universul?”. Intrebare careia neavand (fireste) cum sa-i raspundem (A avea si a nu avea…A fi sau a nu fi) ii dam pseudo-raspunsuri, continuand (in mod terapeutic) sa calomniem Universul. Asa… ca sa ne alungam plictiseala si sa ne omorâm timpul. Universul nu se supara. (?)… Sau mai stii? Te pomenesti ca s-o supara si asta… Cica s-ar fi aratat semne pe cer de sf. Ilie.
***
La fel de (in)valida/(in)utila s-ar putea dovedi si intrebarea: De ce nu (mai) bloguim Doamne? Doar ca n-are cine sa o a-dreseze, adecvatilor interlocutori (ca de exemplu d-nilor Tudoran, Athos, Portos si Aramis, ori d-lui D’Artanan, sau, mai ales, d-lui Nimeni)… Ori Marginaliei… ori altora asij-de-rea…

P.S. Vad ca dl. AVP de la Corabia s-a intors la bloguit pe blogul sau dunarean, doar ca a a blocat la blog comentariile anonime, voind sa fie in b(âr)logul såu un Dumnezeu a toate cunoscator in legatura cu cei care ar indrazni sa comenteze prozaicele-i productii. Pfui.

Posted in Arcaluigoeologie | 25 Comments »

O exagerare

Posted by Arca lui Goe pe octombrie 21, 2019

In general oamenii exagereaza. Enorm. Majoritatea lucrurilor pe care le fac, le fac in exces. Vorbesc prea mult, scriu prea mult, mananca prea mult, beau prea mult, muncesc prea mult, chiulesc prea mult, se distreaza prea mult, fac sex in exces, se inmultesc prea mult, se streseaza prea mult, se cearta prea mult, se iau in seama prea mult, se prefac prea mult, mint prea mult, barfesc prea mult, calomniaza, se iluzioneaza prea mult, spera prea mult si in genere au asteptari si credinte exagerate. Nu exista aproape nimic in care sa se manifeste cu masura. In orice imprejurare in care au ocazia sa se manifeste, se manifesta in exces, exagereaza. Tot ce fac oamenii degenereaza inevitabil in exces, in chiolhan, in supra-doza. Cand sunt in pericol de a nu-si mai permite luxul exceselor intra in panica si fac pe dracul in patru ca sa poata continua cu exagerariele. Mint, fura, se agita, se drogheaza, se dopeaza, iau pastile, stimulente, steroizi, aperitive, cafele, viagra, anticonceptionale, psihoterapie, chirurgie estetica, yoga, meditatie, hipnoză, fac orice. Absolut orice pentru a-si permite excesele care-i men-tin in viata. Daca n-am exagera am muri. Viata insasi e o exagerare. Omenirea, Universul, Dumnezeu, toate sunt niste exagerari enorme, niste excese. Ti se pare ca exagerez?

(excesul va continua)

Adaugare in exces 1. Stau-si-ma-intreb cati dintre voi prea-cinstite cititor citit si unic al Arcei Lui Goe ati fi gata-pregatiti sa fiti in posesiea unei planete intregi de marimea pamantului si a unui intstrumentar tehnologic prin care s-o amenajati in no time dupa pofta inimii, avand la dispozitie un milion de ani in care sa va bucurati de ea, ca membru al unei comunitati de miliarde de indivizi asemenea, fiecare avand in posesie proprietati similare si intre care sa se poata efectua vizite instantanee prin teleportare (in baza de acord bilateral).

Spatiu, timp si resurse pentru asa ceva se gasesc cu prisosinta in Univers, nu va faceti griji in aceasta privinta, numai voi sa fiti pregatiti psihologic, mental, emotional si sufleteste pentru a rezista pana la capat intr-o o astfel de viata de un milion de ani. Ganditi-va bine. Cine nu va rezista si va vrea sa abandoneze, sa se retraga, sa se sinucida, nu va avea voie si nu v-a putea sa o faca ci va fi silit sa-si petreaca restul anilor din milion in libertate, solitudine si abandon pe planeta sa, ca un mic printz oarecare… pe steaua sa, singur SAU (ca alternativa la alegere) sa i se stearga din minte toate amintirile despre viata sa multi-milenara, ca proprietar de planeta, fiind silit sa se intoarca brusc si brutal la viata asta de acuma (ceea pe care o ai si o stii, doar ca mai batran cu 10 ani). Se ofera cineava? incearca cineva? Astept (cu nerabdare) cereri de inscriere din partea curajosilor optimisti.

Pot eu sa stiu (sau voi) ca nu suntem cu totii decat niste unii care am acceptat acum 10 ani aceasta oferta si am ratat-o? Nu, n-avem cum sa stim… Oricat am cauta cu mintea prin memoria (falsa?) a celor mai recenti 10 ani din viata noastra de pamanteni nu vom putea sti cu certitudine care este adevarul, care este realitatea. Irealitatea cu atat mai putin. Zi tu daca n-am dreptate?

(excesul va continua)

Adaugare in exces 2. Pentru noi, ca simpli muritori, viata-i lucrul cel mai important„. Asa o fi. Pentru noi Pamantul este in centrul Universului indiferent din ce perspectiva am privi lucrurile, ca de acuma, cate perspective sa ne permitem si noi saracii? Restul universului este imens, enorm…, foarte mare, exagerat de mare… infinit, dupa cum sustin unii autori (printre care cu oroare ne numaram, 1, 2, 3… hopa, infinit). „Unii” (fel de fel, atei si/sau drept credincioasi intr-unul Dumnezeu deopotriva) considera ca Pamantul este unic, gradina lui Dumnezeu, singurul loc pe care exista viata si ca restul universului este aproape inutil, aproape gol (de continut), aproape fara rost, tot ceea ce este esential intamplandu-se aici, acum, pe Pamant, ca altminteri unde… altundeva? Aici si numai aici exista Halep (de exemplu) si celelate intamplari de baza. „Altii” (fel de fel, tot asa atei si/sau drept credincioasi intr-unul Dumnezeu deopotriva) au credinta ca ar mai exista viata si prin alte parti de pân Univers (ca prea e mare), ba chiar au credinta c-ar exista fiinte extraterestre intelingente mai pricopsite decat omul (cel facut dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu). Ma rog o credinta ca oricare alta. Neimportanta. Chiar presupunand ca or mai exista, ici si colo, o infinitate de planete locuite, pierdute in imensitatea infinitului univers, asta nu schimba cu aproape nimic excesul de zel, exagerarea enorma, care a facut posibila existenta acestui univers infinit (pe care, vai, nu-l putem umple cu sufletele noastre nemuritoare). Caci trebuie sa fie infinit pentru ca altminteri n-ar avea cum. Fa si tu calcul si demonstratia prin reducere la absurd, sa vezi ce-ti iese: infinit. In fine. infinit, neinfinit, nu conteaza, cert (!?) e ca e mare, mare domnule, foarte mare. Chestia este ca fara el Pamanul si viata de pe Pamant n-ar exista, n-ar putea sa fiinteze, in niciun fel, de nicio culoare. Pamantul cu fizica, geofizica, biofizica, biochimia si toate celelalte isi trage seva existentiala, combustibilul, din restul universului (infinit, nu?, mare in tot cazul). Pamantul este conectat la Sursa, la rezerva de infinit, de la care ne vin necontenit semnale, energii, radiatii, gravitatii, ma-sa-n cur, tot felul de chestii, influente, perturbatii, totul. Dupa cum sugereaza si diavolescul Lars von Trier in marea sa Melancholie, prin interpusi desigur (aka personjul faustian Justine), viata exista doar pe Pamant si nu pentru multa vreme. Adica ca un intreg Univers infinit si etern are ca rol principal sa fie container si intretinator al unui mic nimic temporar in care rezida esenta Universului si a Creatiei divine. Nu este asta o exagerare? Enorma, am putea zice. Colosala. Fabuloasa. Sideranta si si asa mai departe. Oricat de departe. Loc ar fi. Timp am avea. Bine acuma, avand asemenea exemple de exhibitionism la indemana, omul (un imitator lipsit inexorabil de orice originalitate) nu are ce face si exagereaza si el prefacandu-se a fi fiind si vrand sa fie creator sau macar co-creator al abundentei de manifestari de pân univers. Face, cum ziceam mai sus, fel de fel de excese si exageratiuni, doar, doar, s-o ridica in rang ca sa-i tina hangul Unversului (infinit? Ai calculat? Cat ti-a dat? Asa e ca si tie ti-a iesit infinit?) sau chiar lui Dumnezeu el insusi in persoana (poate sa spuie chiar si dl. Iosif despre asta, daca o vrea sa depuie marturie, aci pe Arca lui Goe, cum ne-o fi ghinionul)… Din pacate insa, (dupa cum remarca si @Adore, animata de sentimente cam neclare), exageratiunile omului sunt mizilicuri, prostioare, nimicuri, in comparatie cu enormitatea ca exista un Univers Infinit si etern, Unu, si/sau un Dumnezeu asijderea (poate inca si mai mare, mult peste cat ne poate duce mintea), ca sunt necesare asemenea pre-conditii, asemenea resurse logistice, pentru a putea fi finantat ontologic (cu un buget infinit) un proiect (cam de cacat dar minunat in tot cazul) precum acela al vietii pe planeta de Pamant si al omului si umanitatii. Dar, vin si ma intreb (te intreb si pe tine, na, acuma, presupunand ca existi si te rog io frumos sa nu-mi spui ca nu existi ca te trimit la origini de nu te (mai) vezi), o exista cumva printre „faptele” omului vreuna intr-atat de gogonata, de exagerata, de excesiva, incat sa egaleze sau macar sa intre in concurenta cu gogomania existentei Universului infinit ca sursa de hrana pentru aceasta planetutza? Ia sa te vad! Ce zici?! Noi unul credem ca da domne, exista. Ca daca dragoste nu e, nimic nu e. Mai vorbim…

(excesul va continua)

Posted in Arcaluigoeologie | 32 Comments »

Căderea monarhiei

Posted by Arca lui Goe pe septembrie 6, 2019

Căderea monarhiei (sau Măscăriciul) – Proză scurtă (sau basm)…

A fost odată (ca niciodată 😦 ) un măscărici la curtea unui rege. Un rege oarecare, banal, nu contează ce rege, căci în poveste măscăriciul era personajul principal. Regele era secundar și anost, dar măscăriciul își făcea toți banii, faima sa trecând cu mult de zidurile castelului regal. Măscăriciul nostru (adică al regelui), nu purta tichie cu clopoței și nici nu făcea tumbe, dar spunea vorbe de duh, puhoi, de i se dusese buhul în tot regatul și chiar și dincolo, în împărățiile vecine. În mare secret era admirat de mulți intelectuali chiar și în republici, unde era considerat un fel de dizident subtil al ideii de monarhie. Cert este că omul nostru găsea în orice împrejurare câte o vorba adâncă și cu tâlc, cu haz, și mai ales cu schepsis, încât oricine ai fi fost și orice probleme ai fi avut, nu se putea să rămâi încruntat, iar cei isteți, care prindeau cei dintâi, din zbor, poanta zicerilor sale, izbucneau primii în râs, dând tonul cavalcadei de hohote. Odată s-a întâmplat așa chiar și la o înmormântare, la care toată adunarea a izbucnit în râs, deși măscăriciul nu zisese nimic, ci doar făcuse niște grimase pline de unele subînțelesuri, în timp ce regele îi lăuda pe cel defunct. De atunci i s-a și interzis (formal) să participe la înmormântări, iar când venea, venea travestit cu mare grijă încât să treacă nebăgat de seama.  La nunti însă era, în general, bine primit. Acum ar fi de zis că un observator atent, obiectiv și imparțial, ar fi putut baga de seamă că, de la o vreme, măscăriciul nostru (adică al regelui) ajunsese la un soi de manierism, că poantele i se cam repetau, că uneori era foarte greu să găsești vreo urmă de schepsis în vreuna din zicerile pe care le rostea cam la normă, fără intenția de a fi subtil or spiritual… cu orice chip. Dar de, intrase în legendă, iar mentalul colectiv nu accepta ideea că vreuna din frazele sale ar fi putut fi o simplă proza, cu un singur și banal înțeles. Și dacă ar fi zis simplu „Sire nu știu unde naiba-mi sunt papucii”, tot s-ar fi găsit printre cei prezenți un curtean care să facă vreo legătură subtilă cu cine știe ce altceva nostim, si, de bucurie că este primul care se prinde, să izbucnească în râs. Și odată dat tonul la râs, nimeni nu putea rămâne de căruță și era musai că fiecare să intre în joc și să râdă, că să nu cadă de prost. Inclusiv regele. Nu însă și regina, căci regele era celibatar (dar asta este deja o alta proză scurtă pentru altă ocazie). Măscăriciul era însurat, dar nimeni nu știa cine știe ce despre căsnicia sa ori despre cum ii merge d-lui pe acasă.  Soția sa era mereu prezentă pe la balurile și reuniunile de gală de la curte, și chiar la reuniunile politice (când acestea se desfășurau în sesiune deschisă, cu public) d-ei având lojă rezervată de unde putea observa evenimentele, inclusiv prestația artistică a soțului ei, măscăriciul. Același observator atent, obiectiv și imparțial (dacă ar fi existând așa ceva) ar fi putut să constate însă și altceva, și anume că măscăriciul nostru (adică al regelui) era în general foarte trist, deprimat chiar, și că zâmbetul ce-i stătea veșnic lipit pe față era cam fals, la fel ca şi optimismul „tonic” ce-l înconjura că o aură. Dar, mă rog, la urma urmei nimeni nu este perfect, și înainte din poveste mult (nu) mai este. Într-o bună zi regele muri, habar nu am cât de bună o fi putut fi acea zi, mai ales știind că moartea regilor este bucuria ne-bunilor, dar cert este că regele a murit și curtea (după ce a murmurat „Regele a murit”) n-a putut striga „Trăiască regele”, întrucât acesta murise subit fără să lase urmași. Măscăriciul (înțelept fiind) nu s-a bucurat de moartea regelui dar nici de plâns nu l-a plâns (fiind de datoria sa să-i îmbărbăteze pe toți ce-i afectați în vreun fel de tragica dispariție a acelui cap încoronat), dar de îngrijorat s-a îngrijorat și d-lui, gândindu-se la ce-i va putea oferi viitorul ca măscărici regal la o curte fără rege. Pe lista de așteptare la încoronare nu se aflau decât vreo câțiva verișori de-al treilea sau de-al patrulea, care se codeau să accepte încoronarea și sa-si asume enorma responsabilitate monarhică. Unul făcea pe nebunul. Altul se plângea că are gută, ulcer și  hemoroizi, ceea ce-l împiedică să se așeze pe tron, iar altul era cam bețiv și curvar. Sărmana monarhie, bietul regat. Un arhivar de la curtea regelui susținea c-ar fi descoperit niște documente ce atestau fără tăgadă, existenta unui alt candidat eligibil pentru slujba de rege, despre care se știa doar c-ar fi emigrat în America cu ceva vreme în urma. Tânărul rege, mort la datorie, a fost îmbălsămat, mumificat și sanctificat, fiind apoi depus cu onoruri militare într-o bazilică dintr-un mausoleu de la periferia centrului orașului din curtea castelului. Consiliul de coroană, care preluase formal puterea, s-a angajat să-l caute pe misteriosul moștenitor al coroanei și să-l aducă pe tron. O sarcină nu tocmai ușoară, dacă stai să te gândești, prinde prințul, pune-i coroana. În fine, ce s-o mai lungim, Consiliul de Coroană nu s-a pierdut cu firea, iar căutarea respectivă a devenit un soi de covor persan al Penelopei (Cruz sau Lopez, din Peloponez), ori o monastire a meșterului Manole, pe care nimeni n-o voia dusă la bun sfârșit, preferabilă fiind perpetuarea sine die a acestui ambiguu status quo. S-a decis astfel ca toate pozițiile de pe schema de funcționare a curții regale și nomenclatorul de funcții și meserii să se păstreze intacte până la noi ordine, și astfel monarhia a mers mai departe, chiar și în absenta unui rege sau a unei regine. Bucătarii, paharnicii, spătarii, logofeții, sfetnici, slujitoarele, țiitoarele și toată liota de curteni au rămas pe poziții, continuând să facă (mai mult sau mai puțin) ceea ce făceau și până atunci, adică mai nimic. Măscăriciul a rămas măscărici, și fiindcă tot obișnuia odinioară să-l întrețină până târziu pe rege în apartamentele sale, până la urma, s-a și mutat în aceste apartamente, împreună cu soția sa, despre care se zvonea că ar fi fiind muza care-l inspira pe măscărici făcându-l să fie (așa de) plin de spirit.

Cu timpul umorul și savoarea zicerilor sale a căpătat o tenta nouă, diferită de stilul cu care se obișnuiseră curtenii pe vremea în care regele încă trăia. Poantele sale deveniseră parcă mai ermetice, mai sibilinice și mai abrazive, încărcându-se de cinism, sarcasm și ironie nu întotdeauna foarte fină, nedumerindu-i și punându-i în încurcătura pe curteni, care abia cu mare efort mai reușeau să dea tonul la râs. Acuma unii se cam saturaseră să se tot hlizească prostește la inepțiile fără sens ale măscăriciului, dar nu îndrăzneau să schimbe ceva. Intuiția le spunea ca orice schimbare poate fi dramatică. Dacă s-ar fi oprit din râs la poantele măscăriciului s-ar fi putut ca cineva să se întrebe care să mai fie rostul acestuia la curte și s-ar fi ajuns poate la destituirea sau mazilirea acestuia, ceea ce ar fi putut atrage atenția și asupra rosturilor altora, dintre toți cei care oricum nu făceau mare brânză la curte (marea majoritate)… așa că, au preferat să meargă pe burta. Măscăriciul si-a luat-o-n cap, dedându-se la tot felul de giumbușlucuri deșănțate și bancuri proaste pe seama oricui, devenind extrem de nesuferit și chichirincios, având pretenția la aplauze și râsete sincere pentru orice gogomănie. Unii îl priveau cu milă punând transformarea sa pe seama faptului că rămăsese cam singur, ziua fără prietenul său regele, dar în special noaptea, întrucât soția sa se hotărâse de ceva vreme să se mute în iatacul din turnul castelului, redistribuindu-se de una singură  pe post de frumoasa din pădurea adormită.  În fiecare dimineață măscăriciul urca scările până sus în turn și își săruta soția adormită, sperând că o va trezi și că va rupe astfel blestemul, dar pas de a reuși. Soția sa nu deschidea ochii și în genere nu reacționa în niciun fel, rămânând stană de piatra. Arareori zâmbea prin somn simțind-se sărutată, alteori făcea doar grimase sau între-deschidea câte un ochi, mormăind în barbă lucruri neinteligibile. După o vreme măscăriciul a renunțat să mai urce în turn în fiecare zi, mulțumind-se să se ducă o dată pe săptămână (sâmbăta sau duminica), apoi încă și mai rar. Tot în zadar. Frumoasa adormită hiberna și pace, transformându-se încet dar sigur în altcineva, și mai ales în altceva, în crisalida de piatra din turnul castelului.  Regele, adică măscăriciul o privea cu sinceră uimire, câteodată când ajungea accidental prin iatac, în special când  se întâmpla să-și poarte ochelarii de vedere, întrebându-se retoric și mirat, cine să fie oare femeia aceea din turn care semăna oarecum cu soția sa dar mai ales se deosebea de aceea, pentru a-si vedea mai apoi de treburi, și de activitatea sa de măscărici în Consiliul de coroană al regatului. Situația i se părea si lui cam bizara caci realiza stupefiat ca trăia într-o monarhie fără rege, într-o căsnicie fără soție, într-o lume fără sens, si într-o situație fără ieșire,  fiind el însuși un măscărici fără umor si fără cauza. Din aceasta cauza nu prea avea spor. Totuși plutea. Într-o duminica de 1 Aprilie (de ziua lui, caci Măscăriciul era născut pe 1 Aprilie, ca toți clovnii), s-a trezit dis-de-dimineața si s-a dus in cabinetul regelui pentru a-si pregăti in avans replicile spontane pe care avea sa le ofere peste zi Consiliului de coroana, curtenilor, ambasadorilor, diplomaților si celorlalți nefericiți care-si făceau veacul de singurătate in acea atipica reședință monarhică. Si cum stătea el așa si cugeta in gol s-a trezit deodată ca apare in pragul ușii soția sa, chiar ea însăși in persoana, trează, cu ochii deschiși, mari, de un albastru infinit, îl apucă de mână si îl trage după ea până în iatacul din turn, mai precis în pat. Aniversare cu suspans. Si, in timp ce măscăriciul fremăta a palpitare in atingere cu molatica sa soție, aceasta se zbate scurt si-i mormăie apăsat printre dinți: „Nu te mai tot înfige așa că n-am chef de sex”.  Palpitarea măscăriciului încetează spontan, iar soția sa contemplându-i perplexitatea adaugă: „Dar ce credeai? He-he, e 1 Aprilie”.  Măscăriciul (râzând in sinea lui cu gura până la urechi), așteaptă preț de un minut ca să se niveleze la fizic si la psihic, apoi iese din iatac si se duce direct in sala tronului, îmbrăcat așa cum era, in pijamale cu iepurași. Fiind foarte dis-de-dimineața acolo nu se aflau decât vreo câteva femei de serviciu care s-au prefăcut ca nu-l baga-n seama, continuând sa-si vadă de treaba lor si sa deretice, ștergând praful inexistent de pe mobile.  Măscăriciul își comanda un cappucino de la bucătărie apoi se așază confortabil pe tronul regal, așteptând cursul firesc al zilei.

Așa l-au găsit acolo membri Consiliului de Coroana, îmbarcat in pijamale, șezând turcește si moțăind  pe tronul regal. O postura cam îndrăzneața chiar si pentru Marele Măscărici al curții, dar, dat fiind faptul ca era 1 Aprilie, ziua glumelor, a păcălelilor si a Măscăriciului,  nu s-a scandalizat nimeni fata cu aceasta situație, ba chiar au zâmbit cu toții, anticipând cine știe ce șotie mai pune dumnealui la cale cu aceasta ocazie anume. Când sala tronului a ajuns sa fie ticsită de lume si de zumzet,  Măscăriciul trezit din somn, s-a întins, a căscat zgomotos, a zis „Buna dimineața”,  „Buna dimineața”,  „Buna dimineața”,  către cei care se holbau la el așteptând-i poanta. In mod miraculos s-a făcut liniște. Liniștea de dinaintea furtunii. Nu se mai auzeau decât niște muște. Măscăriciul a căscat si el ochii a mirare la toți ce-i care-l fixau cu privirea, parând ca nu înțelege ce se așteaptă de la el, s-a scărpinat alene in cap si a zis: „Haide sa va povestesc ce farsă mi-a făcut astăzi soția mea”. Pe data s-a iscat un murmur vesel. Si măscăriciul le-a povestit de-a-fir-a-păr, fără înflorituri, pățania sa de mai devreme,  iar când si-a terminat povestea cu replica „Si nu te mai tot înfige așa că n-am chef de sex”, se aștepta ca toata lumea sa izbucnească in râs. Dar, in mod surprinzător,  nu a râs nimeni, absolut nimeni. Toți așteptau încă să vină si poanta. Au tăcut chiar si muștele, așezându-se discret pe căciuli, berete si baticuri. Pentru a doua oara in aceeași dimineața Măscăriciul a rămas perplex. In liniștea stingheritoare care se lăsase, toți încercau sa deslușească gluma, sa afle ce voise sa zică Măscăriciul, sa înțeleagă in cine bate. Nimeni n-a dat tonul la râs. Nimeni n-a zâmbit. Dinspre grupul unor cucoane simandicoase s-a auzit cu destulă claritate un singur cuvânt șuierat: „impertinent”. Președintele Consiliului de Coroană s-a simțit dator sa intervină drept pentru care i s-a adresat Măscăriciului: „Chiar așa alteță, ce vreți sa spuneți?” „Pai… Nimic. Ce sa vreau?” a răspuns Măscăriciul… „Cum nimic?” a ricanat președintele? „Nimic ?!” (a murmurat adunarea). „Nimic, nimic, nimic” a răcnit Măscăriciul, „lăsați-mă-n pace!” si a dat sa plece de pe tron.

Fiind un autor milos din fire, nu vreau sa va pun la încercare răbdarea peste o anumita limita maximala, așa ca pentru restul basmului o sa va fac un scurt rezumat din care vor fi eliminate pasajele descriptive. Arhivarul a venit fuga cu o copie după contractul de angajare al Măscăriciului in care se stipula explicit ca in ziua in care nimeni nu va râde la glumele sale, Măscăriciul urma sa fie decapitat. Degeaba a zbierat acesta ca apucatul ca nu era nicio gluma la mijloc si ca glume urma sa spună abia după prânz, era prea târziu. Decizia a fost luata pe loc. Călăul a sărit in sus de bucurie (dar nu a râs ca sa nu strice contextul) caci de multa vreme nu mai avusese ocazia sa-si facă meseria si începuse sa-si facă griji in legătura cu cariera sa, fiind încă departe de vârsta legala de pensionare. Curtenii i-au plâns de mila Măscăriciului (nici vorba de râs) făcându-i momentul încă si mai penibil si viată mai amara. Ce mai tura-vura, Măscăriciul a fost decapitat si exilat in aceeași zi mai spre seara. Si-a luat căpățâna într-o traista din păr de capră si s-a mutat, cu cățel si cu purcel într-o alta poveste (Călărețul fără cap), unde a trăit fericit pana la adânci bătrâneți, si unde o mai trai si astăzi daca n-o fi murit. Deși a rămas jovial si glumeț, avea din când in când momente de melancolie, in special când privea căpățâna încoronata pe care o purta tot timpul cu sine in trista traistă. Da, da, era o căpățâna încoronata, caci de fapt, uitasem sa va spun, Regele si Măscăriciul erau una si aceeași persoana. Nu muriseră chiar simultan dar se născuseră concomitent si trăiseră împreuna, ca fiind una si aceeași persoana, precum tu însuti cu sinele tău. După plecarea Majestății sale Măscăriciul, monarhia a fost abrogata (din cauza unei chichițe legislative prevăzută in constituție care specula o clauza de seriozitate in absenta unui Măscărici profesionist la curte), iar arhivarul a fost ales președinte de Republica, prin votul universal, secret, egal si inconștient al marii majorități a poporului suveran., restul curtenilor pensionându-se pe capete pe caz de boală. Si am încălecat pe o șa… ca călăreț cu scaun la cap.

Turiștii care vizitează azi, la Sinaia, palatul regal al fostei monarhii, pot admira in bazilica aflată in mausoleul de la periferia centrului orașului, din curtea castelului, un cilindru transparent de cleștar in care se afla depus corpul neînsuflețit al Albei ca Zăpada, înconjurata de cei șapte pitici de gradină, toți împietriți (ad-litteram) de durere, cu câte o ceașcă de cafea in mână, care-i ajută să stea la priveghi în stare de veghe. Artistul plastic a fost neobișnuit de inspirat, reușind să surprindă în piatră până si aburul înălțându-se din cele șapte cafele. Ba chiar si aroma cafelei, ceea ce-i derutează teribil pe trecători, făcând-i sa intre fără voie, de-a valma, claie peste grămadă, în cafeneaua din vecinătatea mausoleului. Despre frumoasa adormită albă ca zăpada, depusa, la vedere, in cilindrul de cleștar, se spune ba că ar fi fost soția Măscăriciului si amanta Regelui, ba că invers, dar nimeni nu mai știe cu precizie ce si cum, pentru că faptele s-au petrecut tare demult si au fost prescrise între timp.

Este căderea monarhiei sa acorde ranguri si sa întrețină iluzii. Dar, apropo, tu ce rang ai prea-cinstite?


UPDATE: Si pentru că lucrurile nu sunt niciodata asa cum a-par, nici chiar atunci cand se dovedesc „a fi altceva” decat a-păreau, ar fi timpul sa precizez ca povestea regelui-măscărici, insirată extrem de fragmentar si selectiv in aceasta comedie, necesită unele amendamente. Regele n-a murit asa cum s-a narat in istoria oficiala, ci si-a inscenat moartea, substituindu-i-se măscariciului. Satul de monarhie si de corvezile canoanelor impuse de această postură, a aranjat pe sest un schimb de locuri cu măscariciul (fiind una si aceeasi persoană acest lucru nu a fost greu de făcut), iar  apoi, cu acordul prietenului sau (amamdoi avand un simit al umorului iesit din comun) au convenit sa-i administreze acestuia o licoare a somnului, exact precum cea folosita in Romeo si Julieta, prin care acesta sa fie adus intr-o stare de moarte aparenta. Măscariciul s-a îmbrăcat cu straiele regelui, a băut licoarea si „a murit subit”… fiind apoi „imbalsămat, mumificat, sanctificat si canonizat”, de formă, cu mare pompă. Regele (deghizat in măscarici) a asistat astfel la propriile sale servicii funerare (cam ca Ipu)… plângând in ho-ho-te de râs, în timp ce mumia Măscariciului adormit era depusă cu onoruri militare in basilica din mausoleul de la periferia centrului orasului din castelul monarchic. Dupa trei zile si trei nopti Măscăriciul s-a trezit din somnul de veci si a evadat din mausoleu, intr-o noapte, cu largul concurs la gărzilor care erau postate in vecinatate nu atat pentru a asigura paza, cât pentru a păstra protocolul intru gloria eterna a fostului rege si pentru a atrage turistii in zonă. Desigur ca disparitia mumiei regale a fost constatată la un moment dat, dar Consiliul de Coroana a avut grija sa ascunda evenimentul, sigiland cripta sub pretexte cusute cu atza galbena. Ulterior, cand lumea a mai uitat de fostul rege (lumea uita foarte usor) a fost adus un sicriu de sticla din alta poveste cu o frumoasa din padurea adormita, alba ca zapada (despre care n-ar fi de mirare sa aflam ca este de fapt o cenusareasă oarecare), mormântul fiind apoi re-inaugurat si redat circuitului turistic. Măscăriciul evadat s-a evaporat (sau s-a sublimat), disparand misterios din atentia publicului, angajandu-se ca clovn la un mare circ de stat al soarelui, unde a fost star, până cand s-a pensionat si s-a apucat de gradinarit, intr-o suburbie superbă a unui oras oarecare (asta fiind deja altă poveste), reunindu-se acolo si cu regale decapitat si exilat, care a revenit sa locuiască in acelasi trup cu vechiul sau prieten Măscăriciul, doua finite, un singur cap, si desigur împreuna cu sotia sa (si ea aceesi, chit că usor metamorfozată de întâmplări si de trecerea anilor. Pana la urmatorul update care o sa releve că lucrurile nu sunt niciodata asa cum a-par, nici chiar atunci cand se dovedesc „a fi altceva” decat a-păreau, am re-încălecat pe o sa si-am plecat la o paradă asa.

 

Posted in Arcaluigoeologie, Imperiul Cuvintelor, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , , , | 110 Comments »

ABC- dar din dar se face toamna…

Posted by Arca lui Goe pe august 21, 2019

(a) Stim cu totii (sau macar acceptam de gura lumii) ca in orice lucru rau exista si parti bune, ori (si mai si) ca tot raul este spre bine, sau ca orice sut in fund este un pas inainte si alte asemenea formulari optimiste in legatura cu mersul lucrurilor (in directia „sagetii timpului”, vectorului entropriei si a nu mai stiu careia dintre legile termodinamicii). O fi. Aseara m-am lasat sedus de discursul unui agent de vanzari care, la un pahar de vorba, fara nicio intentie comerciala, a insistat pe ideea ca orice intamplare (schimbare) este categoric spre bine si ca, in medie, diferenta dintre ce e bun si ce e rau in orice schimbare este intotdeauna pozitiva, oferind mereu oportunitati de progres real… de mai bine. Cu conditia sa fi capabil sa vezi si sa admiti acest lucru, cat mai curand cu putinta, fara inertie si fara atasamente fata de starile anterioare schimbarii… Cine poate. Cine stie!? Alti intelepti mai pesimisti de felul lor spun ca mai binele este dusmanul binelui, si ca din aceasta dilema nu vom putea iesi. Ramane de argumentat (exclusiv filozofic) pe aceasta tema (aviz amatorilor si profesionistilor) si/sau de gasit exemple, ori (poate) contra-exemple, extrem de plastice si de ilustrative (pot fi desigur in proza scurta, cu rima, sau cu aranjament orchestral)…  care sa ne convinga artistic intr-un sens or altul (pe aceasta directie)… Demonstratie prin reducere la absurd. Poate ai si tu in bagajul de mânå (sau in cel de calå), cu care calatoresti prin viata, astfel de povesti care sa „demon-streze” fara echivoc ori ca tot raul e spre mai bine ORI ca mai-binele este un dusman si un sarlatan care ne pungaseste fortandu-ne intotdeauna sa platim exagerat de scump (piperat) diferenta de calitate dintre bine si mai bine. Om trai si om vedea.

 

***

 

(b) Unul dintre argumentele (indubitabile) ale celor care vor sa demonstreze (logic, stiintific) existenta lui Dumnezeu (de parca nu este evident ca „Dumnezeu” exista, indiferent ce anume o fi insemnand asta, ca rezultatanta vectoriala a ceea ce inseamna „cuvantul” „Dumnezeu” pentru fiecare ins in parte) ar fi acela al design-ului inteligent, in sensul ca prea este multa armonie si perfectiune in lume, prea se leaga toate incat nu se poate ca intreg establishment-ul sa fie rezultatul intamplarii (al unei serii in/finite de coincidente, de intamplari norocoase, accidentale, aleatorii)… Ma rog, noi unul nu ne putem pronunta in legatura cu valabilitatea sau nevalabilitatea ideii ca ar exista (sau n-ar exista), in realitate, intamplari intamplatoare, in absolut sau in neabsolut, na c-am intrat deja in confuzii terminologice, pas) dar pot spune cu toata sinceritatea si cu toata parerea de rau ca ideea design-ului inteligent este fundamental gresita, falsa, incoerenta. Mai mare improvizatie, cârpeala, lucru de mântuialå, bazaconie, insailare, provizorat, decat poate fi observat in functionarea Universului, la orice scala (in acord cu posibilitatile no-astre de observare), nici c-ar putea exista sau imagina. Daca o exista vreo ordine si/sau vreun design (eventual inteligent – desi nu este cazul, intrucat Dumnezeu nu este in niciun caz „inteligent”, si a-l considera asa este o mare blasfemie echivalenta cu a-l considera prost ca noaptea) acestea sunt transcendentale, dincolo de posibilitatile noastre de observare sau intuire, si deci ies din discutie pe tema data.  Ca sa rezum punctul (b) l-as cita pe pe „re-gretatul” Robin Williams care, intrebat daca e de parere ca Dumnezeu consuma droguri, a spus ca „Da, desigur. Pai nu va uitati la ornitoring„. As adauga, pai nu va uitati la mamifere (cea mai evoluata clasa de vertebrate). Poate exista cârpealå mai mare decat gestatia intra-uterina?  Putin probabil. Ma rog faptul ca functioneaza totusi nu este un argument al unui bun design, ci al faptului ca restul lumii are defecte inca si mai mari.  Daca ne-am putea iesi un pic din piele si din conditie n-ar strica sa ne uitam, in acest sens, si la om, „cea mai evoluata” „creatura” de pe Terra, (daca nu cumva din intregul Univers, dupa cum sustin anumiti autori, printre care, cu onoare, noi nu ne numaram).  Daca ne-am uita obiectiv la acceasta „entitate” (incomplet) coborata din maimuta, ne-am lua cu mainile de cap. 99% din ceea ce face si/sau este omul, sunt aberatii, tampenii, automatisme, cretinatati fara sens, prostii, vicii, animalisme, barbarisme… De unde pana unde mai frate atata design inteligent? Ce dracu, nu vedem pe ce lume traim? Uitå-te la tine inainte de a incerca sa deschizi gura sa ma contrazici (inclusiv prin a-ti exprima acordul cu ante-vorbitorul – e valabil si pentru dl. Iosif).  Iar a veni si a acredita ideea ca in designul acesta sta dovada existentei lui Dumnezeu este de-a dreptul cinic, hilar, ridicol, absurd, daca nu pur si simplu prosteste.  Cei care se tot screm sa construiasaca perpetuumuri mobile si sa demonstreze (logic si/sau stiintific) ca Dumnezeu EXISTA sau ca Dumnezeu NU exista, le recomandam calduros s-o lase balta. Om muri si om vedea (e valabil si pentru dl. Iosif).

 

***

 

(c) Am ramas dator cu initierea unei discutii despre compatibilitatea intre CREDINTA in ceva si TOLERANTA fata de CREDINTELE diferite ale altora. Parerea mea (o credinta?) este ca daca ai intr-adevar o CREDINTA atunci in niciun caz nu poti tolera alte credinte (care nu sunt intocmai si la fel cu a ta). O asemenea toleranta / tolerare ar echivala pur si simplu cu desfiintarea / anularea propriei tale credinte. Ma rog, poti sa-i tolerezi (asa ar fi indicat) pe cei care au credinte diferite, dar nu si credintele acestora. La naiba cu aceste constarangeri antagonice. Nu poti fi si-n caruta si-n teleguta. Nici macar daca esti enorias la biserica mecanicii cuantice. Poti fi ori in caruta, ori in teleguta, ori in alt mijloc de transport, ori pe jos, sau deloc. Alta posibilitate nu vad, alta posibilitate nu exista (dupa cum bine zicea coana Joitzica Trahanache, matusa mea, dupa o verisoara de la Valeni, care e dama bine si isteatza). Mi-i amintesc (cu sentimente pe care renunt sa le numesc sau descriu) pe acei intelectuali de bine care gaseau ca ar exista unele justificari (mistice) in gestul asasinilor spalati pe creier care i-au impuscat (pe bune) pe caricaturistii de la revista Charlie Hebdo, pe motiv de ofensare simbolica a Profetului. Singurii care l-au ofensat pe Profet au fost chiar asasinii cu pricina si sustinatorii lor (mai mult sau mai putin discreti). Ramasesem dator cu initierea un astfel de discutii. N-a ca am initiat-o (daca nu cumva am si incheiat-o odata cu etalarea unei pareri). Sa vedem daca s-o gasi cineva s-o dez-volte. Ala „eu”, ăla „eu”, până la urmă dl. Nimeni. 

 

Posted in Arcaluigoeologie | 37 Comments »

Pofta de vorbe scrise

Posted by Arca lui Goe pe august 14, 2019

Nu toti oamenii care scriu sunt (sau devin) „SCRIITORI”, nici pe departe, dar cert este ca „SCRIITORII” se selecteaza exclusiv dintre acestia, niciunul din „restul lumii”. Unii sunt (pot fi) SCRIITORI de comentarii anonime pe bloguri, in timp ce altii care scriu (chiar si) carti, tot nu ajung sa fie „asa ceva”. E o taina la mijloc, un schepsis, o limita. Adica ca poti avea carte fara sa ai (si) parte. Pe de alta parte (si-n cu totul alta ordine de idei) dl. Shakespeare spunea ca soarta unei glume nu depinde de gura care o spune, ci de urechea care o asculta… si ca prin urmare, în mod normal, un oarecare „scartza-scartza pe hârtie” (poate fi si hârtie igenicå virtuala), trebuie musai sa fie validat de „niste cititori” ca sa poata fi con-siderat SCRIITOR. Ei, nu-ti imagina acuma ca asta-i totul si ca daca scrii si ai cititori (si/sau chiar si critici literari), gata esti scriitor. Drumul e lung si e prin pustiu… Granita dintre scribålåu si scriitor este pe undeva in plin desert, si anume in tara nimånui. Sunt multe capcane si obstacole pe acest drum inselator care cel mai adesea nu duce nicaieri, sau poate duce la Damasc, la rataciri sau la pierzanie, si numai foarte rar la Roma. Desigur ca toate acestea sunt simple banalitati, detalii (aproape) evidente pe care (aproape) orice fiinta cuvântatoare care s-a apucat sa-si scrijeleasca cuvintele, le stie, le intiueste sau le-a simtit deja (pe propria piele).  Noi, de exemplu, ca sa dam numai un exemplu, in calitate de personaj (literar), desi suntem in contact interior cu literatura (inchis practic inauntrul ei), nu suntem scriitor, desi, slava Domnului am scris (si noi) puhoaie de cuvinte, care mai de care, ba chiar am oferit cu generozitate sfaturi (parintesti) celor care, avand veleiaitati literare, ar pofti sa cucereasca premiul Nobel pentru Literatura. A se revedea, aviz amatorilor:

13 (februarie) – Sfaturi practice pentru câștigarea premiului Nobel…,

31 (martie) – Sfaturi practice pentru câștigarea premiului Nobel…,

1 Aprilie – Sfaturi practice pentru câștigarea premiului Nobel….

dar si profesionistilor. Asadar daca deja scrii si ai si cititori, fara a fi fiind inca „un scriitor”, cred ca ti-ar prinde bine sa stii in clar (limpede) in ce constau greutatile, capcanele si obstacolele care ti se opun, impiedicandu-te sa ajungi scriitor. Cu aceeasi generozitate (precum cea deja manifestata in articolele pomenite mai sus) ne-am gandit sa oferim aici o lista publica, deschisa, cu dificultatile cu care se confrunta in genere cei care incearca sa fie niste scriitori pentru niste cititori. Pentru inceput voi deschide  lista / balul cu cateva chestii auzite de la un altul (o fi scriitor, o fi cadindat, o fi chibitz, om vedea-o), dar mai pe urma, daca ne-or da prin minte, om adauga si altele noi, noi (dl. Goe personaj literar de schita si moment), dar si altii ca noi, dintre contributorii (anonimii notorii) care au, cateodata, obiceiul sa „vocifereze” in scris pe Arca lui Goe, cu texte secretate din „glanda lor scriboreica” (dupa cum bine zicea celebrul d.Polichinelle întâiul). Poate chiar prea-cinstitul cititor citit si unic al Arcei lui Goe sa-si „aduca aportul” in acest (non)sens. Bunavointa si dezinhibare sa fie caci in rest nimic nu ne lipseste pentru a incropi aceasta lista cu lucrurile rele pe care trebuie sa le compenseze scriitorii (neputandu-le evita).

  1. Atunci cand scrii nu incerca sa produci (dinadins) literatura, arta, poezie, sau chestii care sa fie (anume) pe placul cuiva (oricui). Cand scrii trebuie sa fii constient ca scrisul este un simplu instrument prin care cel care scrie incearca sa masoare distanta dintre el (insusi) si ceilalti, dintre el (insusi) si realitate. Distanta se poate masura cu metrul de tamplarie, cu metrul de croitorie, cu pasul, cu micrometrul, cu sublerul, cu stanjenul, sau cu un simplu bat. Chiar si „aruncatura de bat” este un fel de a evalua distanta. Scrisul este un bat cu care masuram distanta dintre noi si realitate. Mi-a spus mie unul Haruki Murakami (un prieten de-al meu, nu-l stii tu), care, desi a urmat cu sfiintenie sfaturile d-lui Goe, exact la fel ca celalalt amic virtual al nostru (unul Mircea Cartarescu pe care-l stii si tu), n-a reusit inca sa castige râvnitul premiu Nobel pentru litera-tura pe ara-tura. Alege-ti instrumentul care ti se potriveste pentru a incerca sa masori distanta dintre tine si restul lumii si foloseste-l. Exerseaza-l. Arunca cu batzul si vezi cine (ce, si de ce ) tzipå. Pe baza timpului de raspuns si a vitezei sunetului poti calcula la ce distanta se gaseste SI CUM ARATA cel mai apropiat detaliu al restului lumii. Efectul secundar al acestei evaluari poate fi (accidental) literatura, arta, poezie, sau chestii care sa fie (anume) pe placul cuiva, sa-l emotioneze si/sau sa-l distreze, distragandu-l de la (i)realitate. Totusi nu conta pe asta. Nu face ca AVP.
  2. Tine mine: cea mai mare dificultate a celui care scrie este aceea de a ramâne onest. In timp ce scrii este foooarte greu sa ramai onest, sincer, sa nu ascunzi si sa nu omiti nimic din ce stii, sa nu cedezi tentatiei de a te proteja pe tine insuti, de a-ti cosmetiza imaginea, sinele, importanta. Scrie daca vrei, dar nu te astepta sa devii scriitor daca nu esti in stare sa fi onest si umil cu orice pret. Scrie daca vrei. Chiar si minciuni, adevaruri partiale, detalii pe alese… cu rimå, Poate fi un gest util, binefacator, eliberator chiar, ce-ti poate spori importanta de sine si-ti poate aduce succes la public. Dar nu te astepta sa devii (astfel) scriitor.
  3. va urma,… mai zi si tu…
    3.Bis Dintr-o discutie privata avuta cu o potentiala candidata la castigarea Premiului Nobel pentru literatura virtuala, am desprins o invatatura ce poate fi adaugata pe lista dificultatilor/dilemelor cu care se confrunta „scriitorii in devenire”: A te lua in serios dar a nu te lua prea in serios… La inceput pare / este simplu… Pe urma insa… Nu… Si aici cel mai bun contra-exemplu (de succes) este si ramane anonimul AVP de (pe) la Corabia (a nu se confinda cu vreo Arca)… Oricum pentru a taia raul de la radacina trebuie sa-i facem si pe altii (ceilalti) sa ne ia in serius dar nu prea in serios. Cu cat mai multi cu atat mai bine. Daca reusim figura cu altii, avem bune sanse sa reusim si cu noi insine. Daca nu, nu. Ma rog, sanse nu certitudini, dar tot ar fi ceva. Slava Domnului & Doamne ajuta!

 

Posted in Arcaluigoeologie | 43 Comments »

Scurtă-tură…

Posted by Arca lui Goe pe iulie 17, 2019

Scurtă-tură-unde-am-fost-în-trecut…în fugă…

Da, da, stiu, ai dreptate măi dragă prea-cinstite cititor atât de citit si de unic al Arcei lui Goe, promisesem că te scot din ceata poftei de vorbe, rămasă suspendată in aerul ne/clar la diminetii din episotul trecut (din frumoasa zi de 9 iulie, ziua muzicii usoare, zice-se, interesati-va)… dar tocmai cand ma pregateam sa te scap pe portita dinspre maidan, sa vezi pocinog: am dat far-de-voie, far-de-nevoie si fara sa stiu cum intr-o gaură de vierme (wormhole) care m-a scos dicolo de pâzele albe, unde am facut (ne-rezistând ispitei) o scurtă-tură în-trecut. Ei, intre timp am gasit de-acolo-ncoace o scurtă-tură spre prezent, însa daca tot am fost în-trecut de-cu seara de viteza combiata a întunericului si luminii diafane, atunci fie ce-o fi, zic, n-o fi foc (fara fum) daca va mai las pret de un bob zabava in ceata verbala de pe 9 iulie, ca sa va povestesc mai întai prin ce trecui. Azi dis-de-dimineata (sa fi fost vreo doua-trei zile de atunci, ca era intr-o sambata) am lasat in urma casa mea draga si adormita si m-am strecurat afara, in lume. M-am deplasat neobservat (ca nu era nimeni pe strazi), mergand cu vieza pasului (c) pana la marginea orasului, si acolo am intrat in padure, cu gandul sa ma afund, pe traseul rosu, in amonte pe firul apei pana spre dimineata orasului vecin, urmand ca pe urma sa ma inturnez la domiciliu pe strazile puse la dispozitia pietonilor de catre primaria oraselor. Dar pas de a-mi reusi figura. Am intrat in padure pe cararea cunoscuta, doar ca, in loc sa ma afund ma trezeam in mai putin de un minut, dupa doar cativa pasi (facuti dincolo de puntea de peste pârâu) inapoi de unde plecasem… Spatiul padurii se curbase ametitor de mult incat pana si caprioara lui Nicolae Labis ajunsese dintr-un salt (spatio-temporal) tot acolo, in chiar clipa de dinaintea fatidicii impuscaturi… Caprioara (o erbivora de o ingenua naivitate), continua sa soarba cu nesat apa din pârau (de parca ar fi fost acelasi apa si aceeasi vreme), intuind ea cumva ca pe mine nu ma cheama Nicolae (ci dl.Goe), ca nu-l am pe tata cu mine si ca pusca-i doar un cuvant (in vânt). Eu insa, in fata unei asemenea intamplari bizare ( enigma in-explicabila), am cazut pe ganduri… Aflat in imposibilitatea de a strabate timpul si spatiul pana inspre dimineata orasului invecinat, (in cuda dorintei mele) m-am asezat pe bancå (banca de la marginea padurii), incercand sa refac planurile astfel incat sa ajung totusi înapoi la dulcea mea casutzå adormita, la momentul oportun, pre-stabilit, al unui mic dejun (bucolic) in familie, in curte, la masa de sub umbrar, cu omleta, cafea, tarte si taclale. Timp as fi avut. Din cauza cåprioarei care facea nestingherita cercuri pe ape, si uitand-mi o clipa de esenta mea literara, mi-a venit asa deodata, dorul de tata, de parca m-as fi aflat in de-plina tinerete fara batranete si viata fara de moarte, si anume in valea Plangerii si a aducerii aminte. Dar deh, ia-l pe tata de unde nu-i. O fi la vreo tzuica cu tatal lui Nicolae Labis. Si cum stateam eu asa pe banca, incordandu-ma sa ma extrag din acea concavitate spatio-temprala, s-a creat brusc (abrupt) o gaura de vierme in punctul cel mai sudic al continuumului local, trezindu-ma pe ne-pusa masa, håt-departe si devreme, intr-o epoca de aur, intr-un oras de provincie, unde un regizor, talentat si popular la acea vreme, turna un film intr-unul dintre castelele din oras. Era acolo un intreg popor de figuranti care dansau ametitor, caci era bal, in film. Eu eram in preajma regizorului, documentandu-ma chipurile (ca ziarist) pentru un articol despre eveniment, de publicat in gazeta studenteasca a orasului de provincie, asteptand totodata un mopment de respiro in filmari, in care regizorul sa-mi poata oferi un interviu. Eram foarte emotionat caci era abia al doilea interviu pe care trebuia sa-l iau si maestrul (extrem de rece si distant) ma intimida teribil. Primul interviu il luasem cu ceva vreme in urma lui Caligula aka Ovidiu-Iuliu Moldovan (Dumnezeu sa-l ierte si sa-l odihneasca), si atat de novice si de lipsit de inspiratie in alegerea intrebarilor am fost incat, in final, mai mult de jumatate dintre intrebari au fost sugerte de Ovidiu insusi (el a centrat, el a dat cu capul). Insa momentul asteptat se incapatana sa nu apara, caci regizorul avea de furca cu un tanar actor al teatrului din orasul de provincie, care nu reusea sa duca la bun sfarsit o scena simpla, banal de simpla. Trebuia sa iasa afara pe tereasa castelului, si sa puna o pelerina pe umerii goi ai unei contese si apoi sa se apropie discret de urechea acesteia si, zambid, sa-i sopteasca ceva… Regizorul i-a explicat de nenumarate ori mototolului cum sa faca (in loc sa-i arate pur si simplu cum så facå, asa cum ar fi procedat mai mult ca sigur Lucian Pintilie sau Charlie Chaplin), dar Fanica al nostru se crispase de tot si in loc sa fie atent la contesa, se tot uita, intorcandu-si privirea, total aiurea in contex, spre maestru, ca sa vada din expeseia acestuia daca reusesteste sau nu sa-i faca pe plac in felul in care joaca banala scena. Ceea ce nu se intampla deloc, deloc, deloc… „Nu e bine Mirea, nu e bine. Ti-am spus de o mie de ori. Uita-te la contesa nu la mine”. Mai ca-mi venea sa zic, då må maestre ca o joc eu. Intre timp se cam inserase si operatorul a trebuit sa aprinda niste lumini si faca nu stiu ce ajustari la camera… Dupa indelungi chinuieli, in sfarsit, scena s-a jucat dupa pofta inimii maestrului, iar eu asteptam cu speranta ca se va ordona pauza in care voi reusi in sfarsit sa iau regizorului interviul pentru gazeta. Ti-ai gasit. Regizorul secund (o dama scunda si extrem de volubila) s-a apropiat si a zis: „Nu e bine. S-au aprins luminile in blocul de vizavi (bloc cu sase etaje) si luminile alea au intrat in cadru.”. Am crezut ca maestrul o sa explodeze. Noroc cu dama scundå care juca rolul regizorului secund, care a zis ca stie ea pe cineva la primarie si o sa-l roage sa intervina si sa taie curentul pentru o jumatate de ora in blocul cu pricina, ceea ce s-a si facut cat ai bate din palme. Scena s-a re-filmat, a iesit cum a iesit si asta a fost totul, pentru ca apoi a venit cineva important (habar nu am cine era) si l-a luat pe regizor pe sus cu masina. Omul mi-a aruncat peste umar: „Nu te supara te rog. Vino maine.”. A doua zi am venit eu dar in zadar, ca nu s-a filmat in acea zi. Am plecat direct la gara si de acolo am luat trenul care m-a adus, prin (efect) tunel, inapoi pana aici, la marginea padurii pe banca. Intre timp caprioara lui Labis disparuse in neant. M-am ridicat agale si am pornit-o spre casa. Si pentru ca mi-a poposit in minte (chiar ca habar n-am cum, total anapoda) imaginea lui nenea Iancu (taticul meu literar de duioasa amintire), care de obicei isi avea izvorul inspiratiiei literare prin berarii si braserii, m-am oprit si eu in patiseria florentina (un soi de tramvai 16 retras la depou), chipurile in acelasi scop, documentar. Am comadat un capucino, si invaluit in muzica frantzuzeasca ce se prelingea din plafon, i-am studiat discret pe consumatori… incercand sa mi-i imaginez ca eroi de momente si schite. Cativa chiar ar merita sa fie astfel imortalizati in galeria prozelor scurte pe arca lui Goe. Cum le-o fi norocul. Cum or vrea muzele. Deocamdata insa, daca tot am antamat inca un front, doua, de lucru in proza scurta ce va sa vie (ei as, ce esti copil), sa revenim la pofta de vorbe si la drama extragerii din ceata acesteia, pe portita dinspre maidan. „Madam binevoiti a-mi da drumul de aici de urgenta”. „Ei bravos, da stii ca-mi placi.. Dar ce te tiu eu?”.

Posted in Arcaluigoeologie, Imperiul Cuvintelor, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 101 Comments »

Pofta de vorbe (I)

Posted by Arca lui Goe pe iulie 9, 2019

Pofta vine… vorbind, indiferent despre ce poftă o fi vorba, inclusiv despre pofta de mâncare (poftå bunå)… ori despre orice altceva (vorba ‘ceea, „Si cum s-a întâmplat Gherghină de-ai ramas gravidă? – Uite asa, din vorba-n vorba”). E adevarat ca pofta vine mâncând, văzand, mirosind, pipăind, făcând (numai gerunzii), dar mai ales vine vorbind. Câteodată o descriere din vorbe bine ticluite, a unei ciorbe de burtă ori a unor poale-n brâu ori a nurilor unei coniţe (ori a unor poale-n brâu) poate aduce pofta mai abitir decât ciorba goală ori coniţa goală per se. Până si ideea vine vorbind (vorba lui Henry Wald). Presupun ca dupa ce in ultima vreme am exersat cu succes (impreuna cu aproape nimeni) exclusiv cateva vorbe („tacere”, „liniste”, „pace”, si mai ales „nimic”, „nimic”, „nimic” – un soi de „partir un peu”) ar fi poate potrivit sa mai schimbam nitel reperoriul si sa mai popularizam si alte vorbe (din dic-ţio-n-are) pe care vad ca le adulmecă în vânt câte un vizitator stingher (pasager) råtåcit pe Arca lui Goe. Dar… despre ce sa vorbim? Tu ce zici? Ai vreo pre-ferintza? Despre vorbe? Despre pofte? De te indeamna, de te cheama? Eu stiu ?! Am cateva idei de vorba în prototip dar mi-e sa nu fie prea grele, prea aspre, prea in råspar, si sa-l facem astfel pe prea cinstitul cititor citit si unic al Arcei lui Goe sa regrete amarnic perioadele de acalmie (ca sa zicem asa, calomniind astfel tåcerea aka nimicul de pe partea orală a lumii, sau verbală – ca sa nu ne iasa vorbe). Sa nu ziceti ca nu v-am spus. Vântul si cuvântul bat bine in pânze, în direcţia cea bună si, daca då Dumnezu cel bun un Potop mare si bagå åstia apå cât să salte Arca, cât de cât, de pe duna de nisip, pe care este parcatå, ca musca la Ararat, am pus-o, si pasagerii accidentali si clandestini aflati l-a bord s-au scos, caci am de gând sa botez arca „goeletå”, si sa fac un „drum”, pe apă, până la Veneţia, intr-o vizita inopinată (incognito) la amicul si confratele nostru „Anonimul”. O să navigăm prin canale, eclipsând gondolele, dar si pe gondolieri pentu că o să cântăm din toti bosogii „O sole mio”, si o sa „servim” bere (Bucegi) la botul calului si mici cu mustar de Bohotin pe tipsii de argint. Cei care sunt interesati de o astfel de ofertă de croazieră (via Måcin, Niculitzel, Babadag, Tulcea, Sulina, Bosfor, Dardanele, Itaca si ce-o mai fi) sunt rugati sa depuna cererile de inscriere neintarziat. Dar, incheind introducerea, caci vorba lunga e saracia omului (oameni nu avem, avem numai caractere, unul si unul, si una) ar cam trebui sa intram in subiect (ca pana sa vina Potopul mai este, înainte din po-veste)  si în continut. Sa stiţi ca este vorba în primul si-n primul rând despre ne-materie, iar in celelelalte rânduri si in „Celelalte cuvinte (daca vrei), despre inadecvare (in terminologia fizicii), si despre cum se aplica principiile incertitudinii, mecanica cuantică, dilatarea spatiului, „anti-materia”,  materia si energia intunecate în relatiile de zi cu zi (si de noapte) intre oameni (de exemplu intre soti si sotie si nu numai). Hai ca v-am bagat in ceata, dar nu va fie teama. Eu v-am bagat, eu va scot. Daca s-o ridica ceata, va scap, fireste, ca va scap… daca oi putea. Va fac scapati pe poarta dinspre maidan. Mai ales daca-mi dati bacsis. Iar daca nu, nu, sa va fie de bine. Dracu v-a pus sa misunati pe aici! Va urma.

 

Posted in Arcaluigoeologie | 108 Comments »

Nicio vorba sa-ti mai spun

Posted by Arca lui Goe pe iunie 29, 2019

 

Posted in Arcaluigoeologie | 33 Comments »

Nicio vorba (No comments ?)

Posted by Arca lui Goe pe iunie 11, 2019

Un text secret este pe cale sa apara in aceasta sectiune. Fii pe faza.

Posted in Arcaluigoeologie | 50 Comments »

pro-Ze

Posted by Arca lui Goe pe mai 22, 2019

1. pro-Zei (îi lipsește poezia) – invers – Oferă oricărui lucru destul „timp” și el se va transforma în opusul său. Inevitabil… inconturnabil… inexorabil… indubitabil. Și pentru că, (după) cum (bine) se știe, timpul nu există (lumea desfășurându-se de la sine într-o atemporalitate deplină și înfricoșătoare, da, da, nu te mai tot mira ca prostul în bâlci), înseamnă că, de fapt, fiecare „lucru” este (de la bun început şi până la tragicu-i sfârşit) inversul a ceea ce este. Viceversa. Iubita frumoasă este urâta urâtă. Dragostea este dispreţ. Iubirea e ură şi tot asa. Fii deştept, vei fi prost. Fii tânăr, vei fi bătrân. Există, vei fi ex-terminat. Andrei Pleşu este Gigi Becali. Singurul imuabil, ce rămane perpetuu el însuşi, mereu egal sieşi cu zero, este dl.Nimeni, de altminteri singurul care (deşi absent, absint şi neantic) întelege perfect ce spunem noi aici (nimic). Nimicul este sigurul „lucru” (?!!!?) care îşi este sieşi opusul. Inversul lui „nimic” este (tot) „nimic”. In niciun caz inversul nimicului nu este ceva (ceva este, fiind, inversul lui altceva)… Cei dintâi vor fi cei din urmă. Adună-te (de pe drumuri), te vei risipi. Răspândeşte-te (în lume), vei disparea. Fii deschis la minte, vei fi încuiat, fi luminat, vei fi obtuz… Inspiră(-te), vei fi expirat. Fii dumnezeu, vei fi (ca) dracul. Şi viceversa. Cei din urmă vor fi cei dintâi. Viceversa. Mă ai înţeles? Ai înţeles ceva? Ai înţeles pe dracu. Şi nu că n-ai înteles nimica (ce Dumnezeu să fi înţeles), ci ai înţeles altceva. Ai înţeles invers. Pe dos. Aiurea. Anapoda. Indiferent ce eşti, ce ai, ce crezi, ce speri, ce faci (apropo ce mai faci?)… fi pregatit pentru invers. Vei fi nepregatit. Dumnezeu cu mila. Dracul cu sila. Şi tu cu poanoasele. Orbule, în tranzitie (petrecere) către nimicul absolut, picat ca musca-n lapte, „în epica săracă… (un om pe moş jucând, devine ce se joacă)„… Te-ai „trezit” fără de voie într-o realitate incertă, confuză, ambiguă, scăpătată, consumată, (ca şi) inexistentă, o realitate în care tot ceea ce există, există pentru că nu există, şi tot ceea ce se întâmplă, se întâmplă pentru că nu se întâmplă. Nu se întâmplă nimic. Nicio surpriza. Nicio sperantă. Fiecare efect se opune (total) cauzei care l-a produs, anuland-o. Vei „adormi” fără de voie într-o realitate incertă, confuză, ambiguă, scăpătată, consumată, (ca şi) inexistentă, o realitate în care tot ceea ce există, există pentru că nu există, şi tot ceea ce se întâmplă, se întâmplă pentru că nu se întâmplă. Nu se întâmplă nimic. Nicio surpriza. Nicio sperantă. Fiecare efect se opune cauzei care l-a produs, anulând-o. Dar… Dacă „azi” eşti prost, urât, sărac, bolnav, bătrân, nefericit, bucură-te. Vei fi viceversa. Cândva. Cât ai clipi. Vei fi ceea ce eşti: opusul tău, în acest univers invers si inexistent. Oferă oricărui lucru destul „timp” şi el se va transforma în opusul său. Inevitabil… inconturnabil… inexorabil… indubitabil.

2. pro-Zel (triunghiul Bermudelor): – Dupa cum bine se stie (?!), numerele 1, 2, 3 sunt magice. Nu sunt singurele numere magice dar sunt numerele magice de baza… din care deriva (aproape) toate celelalte magii. Despre magia lui unu si lui doi (care impreuna fac trei), ca si despre magia altor numere (e, i, pi y comprise), am mai pomenit si vom mai pomeni poate alta data.  Acum insa este vorba despre trei. Magia simbolica a numarului 3 se poate identifica cu usurinta intr-o mare de situatii, pretutindeni in spatiul complex si multi-dimensional al universului uman si inuman: „Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh este treimea către care îşi îndreaptă toţi credincioşii speranţele şi rugăciunile. Datorită acestei noţiuni, numărul trei’ a căpătat valenţe noi. El semnifică unitatea şi întregul, o entitate completă. Multe din evenimentele majore din Biblie se întâmplă în trei zile sau în a treia zi. Învierea Domnului are loc a treia zi, după ce fusese răstignit şi înmormântat. Numărul trei are adesea semnificaţia de mântuire, de izbăvire din necaz. Moise îi cere Faraonului să îi lase pe israeliţi să meargă trei zile în pustiu şi să aducă închinare lui Dumnezeu. Tatăl Sfânt se arată poporului său pe muntele Sinai, după ce acesta s-a rugat şi s-a sfinţit trei zile. Dărâmaţi acest Templu şi Eu îl voi ridica în trei zile’, le spunea Iisus evreilor, referindu-se la Templul trupului Său’„. Dupa cum spunea (precum altii) si Sergiu (un sergiu oarecare, erou secundar al unei pvestiri de nimic, intitulata „O betie, doua betii”) ce n-a fost inca scrisa – ceea ce n-o face insa sa fie mai putin existenta), Sfanta treime este si unime… la fel precum cele trei quarkuri care alcatuiesc protonul ii confera acestuia sarcina electrica elementara egala cu „unu” (2/3 + 2/3 – 1/3 = 1). Mult trei in acest Univers. Eu unul trebuie sa am grija de trei cate trei… De trupul, de sufletul si de mintea mea. De trupul, de sufletul si de mintea sotiei, de trupurile, sufletele si mintile copiilor mei… Intrucat nu sunt Dumnezeu (cel putin dupa stiinta mea de acum) felul in care port de grija sfintelor treimi mai sus pomenite (dar si multor altora pe care le trec sub tacere), este departe de a fi unul total… Ajut si eu cum pot (cand mai mult, cand mai putin), lasand (de voie, de nevoie) libertatea fiecarui „quark” de a se ajuta si singur cu resursele sale interioare… pe care trebuie sa contez ca pe mine insumi (unul)… In fine, m-am luat cu vorba, si am deviat de la subiect, in interiorul subiectului (vast, loc cat cuprinde pentru rataciri, regasiri, recreatii)… Sfanta treime pe care voiam s-o aduc nitzel in actualitatea cuvintelor este o alta, formata din: entitatea care vorbeste (bunaoara eu, palavragiul), entitatea despre care se vorbeste (bunoara magia numarului trei, sau alte baliverne) si entitatea careia i se vorbeste (bunaoara tu, martorul, spectatorul, observatorul mut ca lebada murindă)… (O „tri-lemă” din care nu se poate iesi, am zis?)               

3. pro-z-Elitism (dl.Plesu, un leu si 71 de ani): – în curs de articulare.

4. pro-Zeu (Eros): In tinereţe dl. pre-pre-Liiceanu a trăit foarte mult şi şi-a construit o carieră solidă, pentru ca îşi săruta soţia în fiecare dimineata (ceea ce îi aducea noroc, spor şi încredere neţărmurită)… Fiecare zi era pe atunci o auroră spectaculoasă. Pe acum lucrurile s-au schimbat. In fiecare dimineata dl. Prepeliceanu trăieşte cu 5 ani mai puţin, întrucât nu-şi mai sărută soţia. Nu are cum, căci soţia sa doarme în camere separate, iar d-lui nu-şi permite să intre în acele camere separate şi s-o deranjeze din somn, cu asemenea superstiţii puerile. Nu e de mirare că nici cariera d-lui pre-pre-Liiceanu nu mai e aşa de aureolată ca pe vremuri. Deh, ale bătrâneţii valuri.

5. pro_zErou (LC): – în curs de articulare.

 

 

 

Posted in Arcaluigoeologie, Maruntisuri fundamentale, Parerea lui Goe, Povestiri de nimic, Proză scurtă | 63 Comments »

Adevarat sau fals?

Posted by Arca lui Goe pe mai 17, 2019

Se spune (si nu o spunem noi, că cine suntem noi s-o spunem si s-o generalizăm?, nobody, ci stiintificii) că bărbatii care isi sărută sotiile dimineata au mai mult succes in carieră ba chiar că bărbatii care isi sărută sotiile dimineata traiesc cu cinci ani mai mult… Este concluzia la care au ajuns cercetatorii britanici si psihologii germani…  Ce efecte are sărutul matinal sau absenta acestuia asupra nevestelor se pare ca nu se stie. Din doua una, ori pe cercetatorii britanici si pe psihologii germani nu i-a interesat acest aspect, ori problema aceasta a fost mult prea complicata pentru ei… Aviz amatorilor, dar contam si pe opiniile profesionistilor… in timp ce asteptam provincia…

După ce le-a mâncat tone de ruj,
Femeile,
Înşelate în aşteptările lor cele mai sfinte,
Au găsit mijlocul să se răzbune
Pe Don Juan.

În fiecare dimineaţă,
În faţa oglinzii,
După ce îşi creionează sprâncenele,
Îşi fac buzele
Cu şoricioaică,
Pun şoricioaică în păr,
Pe umerii albi, în ochi, pe gânduri,
Pe sâni,
Şi aşteaptă.

Ies albe în balcoane,
Îl caută prin parcuri,
Dar Don Juan, cuprins parcă de-o presimţire,
S-a făcut şoarece de bibliotecă.

Nu mai mângâie decât ediţii rare,
Cel mult broşate
Nici una legată în piele,
Decât parfumul budoarelor,
Praful de pe antici
I se pare mult mai rafinat.

Iar ele îl aşteaptă.
Otrăvite-n cele cinci simţuri aşteaptă,
Şi dacă Don Juan şi-ar ridica ochii
De pe noua lui pasiune,
Ar vedea-n fereastra bibliotecii
Cum zilnic este înmormântat câte un soţ iubitor,
Mort la datorie,
În timp ce-şi sărută soţia
Din greşeală.

Posted in Arcaluigoeologie | 28 Comments »

Frumuseţile nevăzute ale lumii

Posted by Arca lui Goe pe aprilie 24, 2019

Seninul cerului, o ramură in floare, o dimineată insorită, zambetul inocent al unei persoane necunoscute, o stare de bine inexplicabilă, o omletă gustoasă si melodioasă, un cântec, un gest, o carte, o pajiste cu narcise, păsarile, un cer înstelat, o ploaie, un bondar, o atingere, un vis, o sperantă, si alte miriade de asemenea frumuseti nevăzute ale lumii, ratate din neatentie, pierdute in imensitatea oceanului de întamplari anoste, neutre, surogate, înlocuitori, pe fundalul vâscos al cotidianului, al rutinei, al necesarului constrangator…  Din aceasta stare de absentă nu ne mai scot decat uraţeniile lumii, hidoseniile, doar ele ne mai pot capta atentia, reusind să ne extragă din apatie, să ne irite, să ne enerveze, să ne strezeze… să ne tina înca si mai ocupati, mai închisi, mai suspiciosi, mai ignoranti, mai antipatici. Si vai, hidoseniile lumii au prostul obicei de a nu tine seama de spatiul nostru intim si personal, de frontierele noastra de sigurantă cu lumea, consacrandu-si impertinet existenta pretutindeni, inclusiv in jalnica noastra proximitate. Inteleptii ne spun că pentru a ne regăsi linistea, bucuria, abilitatea de a ne bucura de frumusetile nevazute ale lumii, de abundenta acestora, ar trebui să meditătm, sa ne detasam, sa intram intr-o stare de zen prin care sa putem ignora hidoseniile, urateniile lumii (si pe purtatorii si promotorii lor), anesteziindu-ne simturile prin care le observam, sa le facem uitate, nevazute… Ce să spun? Mi se pare o solutie ridicolă. Lasate la voia lor urateniile se vor aplifica, perpetua, diversifica, vor inflori obscen si ne vor sufoca, in timp ce noi ne chinuim sa le ignoram. Ne trebuie altceva.

 

Posted in Arcaluigoeologie | 21 Comments »

Soarele negru al nopţii

Posted by Arca lui Goe pe aprilie 19, 2019

„Zilele vietii mele”, o formula intâlnitå, romane, nuvele, poeme, cantece… caci zilele includ si noptile… (nu-i asa?) in cercul celor 24 de ceasuri buimace. Dar totusi ar merita sa existe aevea niste proze (scurte, lungi, nu conteaza) intitulate asa „Noptile vietii mele”… Oooo , tu, prea-cinstite cititor citit si (atat de) unic al Arcei lui Goe cum stai cu noptile? Ce intamplari de noapte din viata ta ar merita sa ramana in jurnalul imaginar al vietii tale? Cum arata in medie noptile vietii tale? Ce mai stii despre ele? Ce-ti mai amintesti din noptile copilariei? Ale adolescentei? Ale tineretii si maturitatii? Noptile coplesitoarelor intimitati si ale abisalelor singuratati? Daca ar fi sa alegi trei noptii (numai trei) din viata ta, pentru a fi expuse la muzeul universal al noptilor, pe care le-ai alege?

Posted in Arcaluigoeologie | 9 Comments »

Se în-tâmplă iarăşi… focule

Posted by Arca lui Goe pe aprilie 15, 2019


Dupa cum bine stie ipoteticul prea-cinstit cititor citit si unic al Arcei lui Goe, există, pe falia povestirilor de nimic (in proza scurta), o dimensiune ezoterica accesibilă partial respectvului cititor. Chiar dacă (d)in penumbra respectivă nu se poate distinge cu claritate deplină semnificatia cererii adresată focului de a merge impreuna cu noi (Focule, vino cu mine -III) si nici nu poate fi intuit continutul povestii lipsa la inventar (promisa cu ocazia respectiva), totusi ipoteticul prea-cinstit cititor citit si unic al Arcei lui Goe (ai putea fi si tu, dar deocamdata nu esti), poate avea o imagine oarecare „blur”, despre esenta starii de fapt… Acelasi ipotetic cititor (si asa mai departe) isi aminteste poate si de niste puncte de inflexiune muzicale, cu semnificatie adanca in destin (a caror interpretare profana este ramasa indefinit in asteptare, despre ce-or fi insemnand, sau o fi vrut sa insemne), aici – Slipknot si aici – O întâmplare care a durat 20 de ani şi mai bine şi care durează încă. In mod surprinzator, impotriva oricaror asteptari, apa si focul se intalnesc iarasi, iata, intr-un punct de inflexiune recursiv (o uniune de puncte)…

De dimineata tarziu, am avut o semi-atingere cu o gaura neagra aflta in plina implozie, un spectacol oribil, cu o gura enorma cascandu-se in univers (cu „u” mic) in care (mi) se prabusea totul din jur – mai putin eu insumi, martor, observator co-creator de realitate si spectator oripilat al spectacolului de mahala oferit de d-ei)… Din orificiul buco-anal al gaurii negre (in cerul gurii) ieseau niste sunete disgratioase si miasme greu de suportat… Am reusit (cumva) sa ma smulg (fizic si meta-fizic) din vecinatatea orizontului evenimentelor si sa incropesc o plimbare pe malul raului, pe carari de munte… Mergeam la pas, in tacere, alaturi de fiul meu de 10 ani (o figura de omulet, intelept cum n-am mai vazut pe altcineva, acum si ingragostit sarmanul), savurand in tacere soaptele padurii, amestecandu-ne cu ele… Apropiindu-ne de o cascada ce-si sporea decibelic prezenta, am sesizat si perturbatiile produse de vocile unor oameni aflati prin preajma. I-am gasit acolo, un grup de vreo zece persoane, bucurandu-se zgomotos de spectacolul cascadei. Unii se descaltasera si-si suflecasera pantalonii, urcand in amonte si bagandus-si voios picioarele in ea de cascada, tipand strident la contactul cu apa rece, altii radeau pe seama lor, faceau poze si comentarii desucheate… Aproape ca nu se vedea si nu se auzea cascada din cauza lor… Am trecut mai departe… am mers pret de vreo ora apoi ne-am intors. Se lasase iarasi linistea in padure. Apropindu-ne de cascada i-am auzit de departe vuietul (in vaduri ape repezi curg si vuiet dau in cale, nu?), dar usor, usor, am sesizat ca armonia sonora a apelor era insotita de un sunet muzical abia perceptibil… dar atat de nimerit in completare… Ajunsi acolo am bagat de seama un personaj realmente ciudat, un tanar cu o barba enorma, costumat cam fistichiu, care statea intors spre cascada si canta la un soi de fluier-flaut-caval, un instrunent de lemn care aducea la forma cu o cobra… O muzica suava, delicata, intr-o armonie deplina, neverosimila, cu vuietul cascadei. Am pasit pe langa el, usor, pe varfuri, incercand sa nu-i tulburam apele, momentul de intimitate cu cascada curgândå, in care cu cateva ceasuri in urma, unii isi bågaserå picioarele si zgomotul… Am simtit iarasi ca si in trecut ca aceasta intalnire neplauzibila dar totusi intâmplata aevea, este un soi de semn, un simbol exterior care marcheaza spre afara, la vedere, noul meu punct de inflexiune. Punct si de la capat.

„Through the darkness of future’s past,
The magician longs to see.
One chants out between two worlds…
„Fire… walk with me.”
We lived among the people.
I think you say, convenience store.
We lived above it.
I mean it like it is… like it sounds.
I too have been touched by the devilish one.
Tattoo on the left shoulder…
Oh, but when I saw the face of God, I was changed.
I took the entire arm off.
My name is MIKE.
His name is BOB.”

Posted in Arcaluigoeologie | 27 Comments »

O minciună

Posted by Arca lui Goe pe aprilie 8, 2019


Terminasem clasa a-VIII-a si fusesem admis la un liceu de mare prestigiu, dupa un examen cu peripetii si concurenta acerba. Am intrat (vai mie) la limita caci, cu o frivola inconstienta, m-am prezentat la examen fara nicio pregatire, bazandu-ma exclusiv pe „talent”. Nu numai ca nu facusem „meditatii” (pe care parintii mei oricum nu si le-ar fi permis) dar n-am facut nicio pregatire speciala pentru examen, in afara de ce învatasem la scoala in timpul anului, ceea ce mie mi se parea ca trebuie sa fie absolut suficient. Câtă vreme ceilalti stateau in casa si toceau la mate si la romana eu profitam de vremea buna si jucam toata ziua fotbal afara. In clasa a-VIII-a eram deja independent cu lectiile si cu examenele asa ca parintii mei nu interferau aici. Mama ma mai intreba din cand in cand daca n-am nevoie sa revad materia, sa memorez comentarii, iar eu ii raspundeam ca nu, ca am invatat in timpul anului si stiu, iar mama imi spunea, „Bine, am incredere in tine”. In prima zi am avut examenul la mate si ne-au anuntat (asa hodoronc-tronc) ca cine are chef poate opta sa dea al doilea exemen la fizica in loc de romana, caci doară era vorba de un mare-liceu-mare de mate-fizica, nu de filologie. Fara sa clipesc am hotarat sa dau la fizica. Din cei aproape 1000 de candidadti pe cele 180 de locuri, am fost 6 (sase) care am acceptat spontan propunerea de a evita examenul la limba romana. Pentru mine nu conta caci oricum nu facusem, nici pentru română, nici pentru fizică, vreo pregatire speciala, era asadar tot una din acest punct de vedere. Probabil ca daca n-as fi avut posibilitatea sa fac aceasta alegere ad-hoc (de care pe moment toata lumea s-a ingrozit cand a auzit ce-am fost in stare sa fac, familie, rude, prieteni, cunostinte, profesori) n-as (mai) fi intrat la acel liceu atat de prestigios. Eram asadar in vacanta de vara, inainte de a merge la liceu. Eram cu mama prin centru si ne-am oprit la un stand cu carti, caci deh, încă de pe atunci eram mare „cărturar”, iar acolo am vazut un volum cartonat care se intitula „Astrofizica generala”. M-am uitat prin el si am ramas cu gura căscată. Eu, mare pasionat de astonomie, stiam câte ceva despre cum functioneaza uinversul din niste povesti spuse de tata si (mai ales) dintr-un manual de Astronomie pentru liceu, scris prin anii 50-60 (da, da, pe vremea aia se facea astronomie in liceele cu profil real), asa ca ceea ce vedeam in cartea cea noua m-a lasat siderat. Astrofizica facuse progrese remarcabile de care eu habar nu aveam si care se insirau, capitol dupa capitol, in cartea aceea. Am inceput sa ma milogesc de mama sa mi-o cumpere. Costa 13 lei. Enorm. Eram oameni saraci, intr-o tara saraca, intr-o eră săracă. 13 lei pe o carte (inutilă) de Astrofizică era mult. Si la modul absolut (căci era pretul pâinii pe doua zile), si la modul relativ (căci putea părea o cheltuială absolut inutilă in ochii oricui altcuiva in afara de ai mei). I-am spus mamei că e carte care o să-mi trebuiască, întrucat eu asta vreau să mă fac, astonom, iar librarul mi-a cântat în strună, „Da doamna, stiinta e viitorul. E o carte care o sa-i trebuiasca la liceu”. Mama „s-a lasat pacalită” si zicand (iarasi) că are încredere în mine mi-a cumparat cartea. Deh, eram baiatul mamei si doar ce intrasem la cel mai prestigios liceu… Am citit cartea din scorta in scoarta, si am invatat lucruri uimitoare de acolo. De cateva ori am avut ocazia sa impresionez pe cate cineva (unul, alta) cu cunostintele mele de astonomie, dar astronom nu m-am facut (si slabe sperante sa mai ajung vreodata) si altminteri cartea nu mi-a trebuit (intrucat n-am făcut niciun ban cu astofizica, nici cât să recuperez cei 13 lei platiti de mama). Acuma când am câte odata ocazia să constat că iarasi am rămas în urmă cu progresele astofizicii, mă incearca asa o senzatie de disconfort pentru că am mintit-o pe mama, după cum se va fi dovedit pana la urma.

Posted in Arcaluigoeologie, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | 15 Comments »

re-Proza folclorica

Posted by Arca lui Goe pe aprilie 3, 2019


Haide să vă spun şi eu o snoavă, da’ rămâne între noi. Promiteţi? Am auzit-o în Tramvaiul 16. Cică trei preoţi din trei parohii diferite (eventual de confesiuni diferite, dacă vreţi) fiind amici şi locuind în sate limitrofe se gândesc să petreacă o duminică împreună, la râu. Acolo le vine ideea de a face o baie în pielea goală. In timp ce tocmai ieseau din apă (apă receeee), se opreşte în apropiere un autobuz şi lumea se înghesuie buluc la ferestre să se holbeze la cei trei nefericiti nudişti. Doi dintre cei trei (Luca şi Matei) işi acopera instinctiv, cu mâna, lucuşoarele ruşinoase dintre picioare, în timp ce al treilea dintre ei (Marcu) işi acoperă, cu amandouă mâinile faţa. După ce autobuzul pleacă, cei trei, vădit marcaţi de întamplare, se îmbracă în tăcere. Apoi, Luca îl întreabă (în asentimentul lui Matei) pe Marcu: Auzi mă, dar tu de ce ţi-ai acoperit faţa în loc să-ţi acoperi, vorba ‘ceea, odoarele ruşinoase? Iar Marcu le raspunde: Nu ştiu cum este la voi în parohii dar vă pot spune cu certitudine că în Parohia mea oamenii sunt recunoscuţi dupa faţă, nu după odoare.

  • P.S. Oare povestea asta cu tâlc vă învaţă ceva?
  • P.P.S. Gurile rele afirmă că, de fapt, Luca şi Matei şi-ar fi ascuns odoarele (şi nu faţa) pentru că nu erau aşa de dotaţi în materie de odoare ruşinase precum Marcu, şi prin urmare, ruşinâdu-se au preferat să se prefacă… ruşinaţi şi să-şi arate faţa (spre public). Ceea ce de altfel i-a şi împiedicat să-l desconspire ulterior pe Marcu, preferand să pozeze în postura de buni creştini discreţi, care nu-şi toarnă aproapele din nimica, pentu a-l arunca în gura lupului şi pentru a lăsa toată gloata să afle Who’s Who. Căci uitasem să vă zic, numele de familie al lui Marcu era Lupulescu căci era din familia Lupulescu, aşa după cum bunaoara d-voastra, dragă cititor întamplator şi statistic, sunteţi din familia lu Popescu.

 

Posted in Arcaluigoeologie, Tramvaiul 16 | 8 Comments »

Arca Nouă… Veche de nouă ani terestri…

Posted by Arca lui Goe pe martie 21, 2019

De AICI – Hello World a inceput Arca lui Goe…

 

E echinocțiu, iarasi echinocțiu.


Si primavara. Iarasi primavara.


Arca lui Goe îsi serbeaza a noua oară aniversarea.


Prilej de a constata ca pe Arca noastra multe vorbe sunt.


Si multe taceri. Si ca toate vor dura la multi ani!


Ceea ce le dorim si vizitatorilor nostri unici!

Celor intamplati deja dar si celor inca neintamplati: La multi ani!

 Lista celebrarilor de pana acum cu comentarii originale: 
2018. Arca, arca… a opta oara! Si Garda Nationala nici n-a existat.
2017. 7 ani de vesnicie
2016. Nu s-a celebrat, nu s-a tinut. S-a suspendat.
2015. Un veac de s-crima si pedeapsa
2014. Carte aiurea uitata in tramvai
2013. 3 ani de santier, moloz, schele si sechele
2012. Basmul de la echinoctiu
2011. Idei intepenite
2010. Hello world

 

Posted in Arcaluigoeologie | 25 Comments »

Mărţişoare pe alese

Posted by Arca lui Goe pe martie 1, 2019

A se revedea: Coropcarii absurdului, iarasi…

Posted in Arcaluigoeologie | 8 Comments »

Punct de inflexiune (si dilema)

Posted by Arca lui Goe pe februarie 12, 2019

Pe vremea aceea nu existau telefoane mobile asa ca atunci cand aveai randes-vous trebuia sa fii la locul si la timpul dinainte stabilite, pe care nu le mai puteai ajustata din mers. Singura marjă de tolerantă era „sfertul academic”, de lungime variabilă, in functie de temperamentul fiecăruia. De obicei el ajungea cu 5-10 minute mai devreme, nu neapărat din exces de punctualitate si/sau de nerăbdare, ci asa ca să-si dea timp să se acomodeze cu locul (răgazul pentru a fi de-al locului) încat să-si poată dedica mai apoi integral atentia asupra persoanei pe care o întalnea. In schimb considera că „sfertul academic” durează cinci minute, asa că dacă persoana în chestie întarzia mai mult de atât (cinci minute) întalnirea era compromisă, căci mai mult de atâta nu astepta. O dată o prietenă a insistat să afle de ce nu durează si la el sfertul academic măcar 15 minute ca la toata lumea. I-a raspuns simplu spunandu-i că in 5 minute el se gândeste cât se gândesc altii în 15 asa că, prin urmare, si la el sfertul acela tot atâta durează. Cunoscându-l bine (bine, bine), prietena a înteles că nu bagă în carti si că întocmai asa stau lucrurile asa că de atunci n-a mai întarziat niciodată mai mult de cinci minute la întalnirile cu el.

După ceva vreme fără puncte de inflexiune care să-i (mai) fi marcat legenda personală, iată-l sosit într-o frumoasă zi de azi. A ajuns ca de obicei cu câteva minute mai devreme, în fata cinematografului unde urma să o întalnească pe ea. Se înnorase si părea că o să înceapă să plouă asa că s-a adapostit după coloane, la zece secunde distantă de locul stabilit, de unde putea vedea foarte bine si intrarea în cinematograf, dar si piatzeta din fată. La fix ora stabilită a aparut si ea pe alee, pusă la punct, dichisita, îmbracată cu o rochie albă scurtă, simplă dar de mare efect, de neuitat. Pe fată i se putea sesiza deopotriva un soi de nerabdare dar si aer preocupat al cuiva care se ia foarte in serios în legatura cu ceea ce face, iar aceasta era o expresie liberă, necenzurată, o reflectare neprelucrată a starii interioare, lăsată la voia întâmplarii, pe care si-o îngaduie oricine atunci când nu stie că este observat. De după coloane si-a permis luxul de a mai fi pentru cateva secunde bune un observator atent si discret al acestui spectacol, apoi i-a iesit în întampinare. Privirile li s-au întalnit, iar expresiile fetelor s-au ajustat în mod adecvat pentru comunicare si contact. Si-au zâmbit, s-au îmbratisat, s-au sărutat… I-au rămas în minte (si în suflet) si aerul ei preocupat cu care venea la întalnire, nestudiat si necontrolat, de dinainte de a sti că el o vede, dar si trecerea spontană de la acea stare la o alta, radiantă si zâmbitoare. Când au iesit de la film se înnoptase, si începuse să plouă. Au pornit in grabă spre statia de taxiuri, dar când au ajuns în piata Prefecturii norii s-au rupt aruncând asupra orasului o ploaie torentială. Abia au apucat sa se adăpostească în fata librariei, sub terasa care-i proteja pe toti trecatorii prinsi acolo de aceasta întamplare. Piata era luminata al giorno de reflectoare si în aceasta lumina ploaia torentială de vara oferea un spectacol grandios martorilor inocenti. Nimeni nu îndraznea să iasă de la adapost, nici măcar posesorii de umbrele, căci ploaia aceea chiar era teribilă si nu dădea semne că s-ar opri prea curând. „Ce-ar fi sa alergam prin ploaie pana la statia de taxiuri”, i-a soptit el, fără să se astepte să primească un raspuns favorabil. Plimbatul prin ploaie, alergatul prin ploaie, mersul pe bicicletă prin ploaie erau specialitatea sa, o bucurie pe care nu si-o refuza niciodata cand avea ocazia (bucurie pe care avea sa o mosteneasca deplin si fiica sa)… Acum mai era si lumina reflectoarelor si spectatorii a caror atentie ar fi cazut integral asupra unor astfel de curajosi, iar ea, in general, era o fire mai discreta care evita sa fie in centrul atentiei unui public necunoscut… asa incat el a fost luat total prin surprindere cand a auzit-o raspunzandu-i: „Ok, hai sa alergam”. Au pornit-o in fuga prin ploiae si prin apa care mustea pe asfalt , traversand in goana piata pustie, improscand cu apa ce le tasnea de sub pasi, asa ca in zece – cinsprezece secunde erau deja uzi pana la piele, ceea ce facea alergarea inutila. S-au oprit rasufland din greu in mijlocul pietei, in lumina reflectoarelor, sub asediul nemilos al apei ce cadea din cer. S-au imbratisat si s-au sarutat. Martorii i-au aplaudat si i-au aclamat dand stralucire acelui punct de inflexiune, acelei clipe de pastrat in suflet pentru totdeauna. Au pornit-o apoi la pas, tianandu-se de mana, impacati cu ploaia si poate si cu destinul. Cand au urcat in taxi ea tremura ca frunza, buzele i se invinetisera, dar inca mai avea puterea sa zambeasca, iar el a inteles ca ea trebuie sa fie aceea, the one.

O seară calmă în familie, o cina tacută, apatică, după rutina obositoare a zilei, aceeasi, aceeasi, aceeasi… Ploua. Stopii lovesc fereastra verandei, iar pisica face acrobatii pe geam incercand sa-i prinda… Iti amintesti, zice el, de ploaia aceea care ne-a prins în centru când am iesit de la cinematograf când aveam noi rande-vous-uri? Imi amintesc că am făcut tâmpenia să alergăm prin ploaie si că aproape am facut o criză de spasmofilie si că am si răcit dupa aceea, asta-mi amintesc, zice ea. Surdină, tăcere, contrapuncte de inflexiune…

Foarte on topic se dovedeste a fi un citat postat de Tony: „Life is what happens to you while you’re busy making other plans.”
Ca o continuare fireasca un indem preluat de la CRONICA [R]: If you’re walking through hell, keep walking.

CRONICI. ȘARJE. SATIRE. AUSTRALIAN OPEN, FAZA PE REVER. AȘII LUI CRĂCIUN: VICTORIA LUI FEDERER
 

Posted in Arcaluigoeologie, Imperiul Cuvintelor, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic | Etichetat: , | 18 Comments »

Ce? Mai este realitatea?

Posted by Arca lui Goe pe februarie 4, 2019

Pentru ca, pentru ca, pentru ca iarasi muzele, inspiratia, cheful, se incapataneaza sa nu ne (mai) deranjeze… nici pe acasa, nici pe la serviciu, nici la carciuma, nici pe strada, prin parcuri, mall-uri, saloane, pe nicaieri, preferand sa-si consume pe ascuns, in solitudine, prin cine stie ce cotloane, gelozia ce le macina cand ne privesc pre noi unul com-placandu-ne in compania unor curve usoare (precum re-semnarea, blazarea, letargia, lenea si a altor astfel de putori facile), si pentru ca in asa anturaj degradant nu se pot com-pune nici macar proze foarte scurte si povesti de nimmic, amanandu-se astfel sine die trecerea prin al doilea punct de inflexiune promis (aluziv) prea-cinstitului cititor citit si unic al Arcei lui Goe (mars båi de aicia cu pretentiile tale ab-surde), ca sa umplem cumva timpul si spatiul acestei irealitati virtuale irelvante preluam un text de gata (cu care compatimim in litera si spirit ceva de speriat), asa ca sa aiba si ochii virtuali al locului in ce se bålåcii la o adica, iacå un text despre o fictiune cu fitze: realitatea (ptiu, drace, må cå care realitate):

Ce mai e realitatea? – Cătălin ŞTEFĂNESCU

În cel mai bun caz, o ficțiune destul de obosită. Astăzi, o asemenea afirmație nu mai produce, nimănui, nici o tresărire. Nu doar pentru că orice discurs se pierde în vacarmul general. Ci pentru că, pur și simplu, nu mai contează. Definirea separării, a delimitării, a hotarului dintre noțiuni nu mai are nici o noimă. La ce bun să stabilești o graniță între realitate și ficțiune? La ce să te ajute? Orice-ai încerca să scrii pe plaja pustie a vechilor feluri de a vedea lumea, orice tentativă de fixare a unei idei e sortită dispariției imediate. Valul modernității lichide spală fără încetare nisipul pe care te-ai încăpățîna să scrii un mesaj adresat Lumii. Deși ți s ar putea spune imediat că valul acesta nu spală, nu șterge mesajul. Ci, dimpotrivă, îl preia, îl înghite, pentru a-l duce mai departe, a-l pune la locul lui, în oceanul de texte ale acestui colț de univers. Toate miliardele de fotografii și filmări făcute cu telefonul, toate mesajele scrise, vocale, filmate, trimise de pe toate aplicațiile cu putință, totul se așază în straturi de dimensiuni colosale, în depozite gigantice, unde nu mai pătrunde nimeni.

Ce mai e realitatea? O permanentă tensiune a absenței unei definiții mulțumitoare. Cui i-ar conveni să accepte că realitatea e doar un soi de materie primă din care se plămădește, la nesfîrșit, ficțiunea? Întotdeauna am vrea ca realitatea să fie „mult mai mult“. Să depășească triumfătoare limitele cuvintelor, atunci cînd încercăm să i formulăm existența dincolo de orice dubiu. Am vrea să fie atît de evidentă încît să nu mai aibă nevoie de nici o definiție. Cînd e s-o formulăm, primul instinct îți dictează să te-arunci, cu toată încrederea, în marea de cuvinte. În mod normal, realitatea e atît de concretă încît poți înota în toate stilurile prin apele sale. Însă, la un moment dat, îți dispare aerul. Începi să te bîlbîi. Apele cuvintelor pornesc să te înghită. Realitatea devine, brusc, dintr-un spațiu familiar, prietenos, un mediu ostil, din care ți-ai dori să ieși cît mai repede. Pentru că, dacă ești pus s-o formulezi în cuvinte, concretețea aceea absolută, pe care credeai că te poți baza la început, se topește imediat. Dispare în neant. Te lasă cu pantalonii-n vine, cînd ți-e lumea mai dragă. Pare cel mai loial aliat, dar cînd e să te bazezi pe ea, ia-o de unde nu-i.

Ce mai e realitatea? O nostalgie a unui gînd de cînd lumea. Acela că tot ceea ce e perceptibil prin simțurile noastre devine fundamentul pe care construim chipul în care vedem și înțelegem lumea. Dar adevăratul combustibil care pune în mișcare energia interioară a ființei, la ora asta, e demitizarea. Dacă pînă acum o vreme combustibilul fosil al ființei umane era credința, acum lucrurile s-au schimbat enorm. Demitizarea e energia neconvențională, resursa revoluționară care ne poartă spre viitor. E ceva care s-a declarat nonpoluant, dar care, totuși, contaminează tot ce-i iese-n cale. E drept, produce o forță intelectuală enormă. Dar ce scapă pe la garnituri tot fuge în „atmosferă“. Iar atunci cînd întîlnește ceva, îl deconstruiește instantaneu. Așa și cu simțurile noastre, în care credeam din vechime. Energia demitizării ne aduce în atenție faptul că simțurile sînt doar succesiuni comportamentale, ghidate de lanțuri biochimice, programe augmentabile în virtutea cărora funcționăm. Sînt caracteristici de construcție cu care am fost aruncați pe piață. Dar ne-am prins și că ființa umană se poate dezasambla în absolut toate piesele ei alcătuitoare, de la cele mari pînă la cele infinitezimale, și că putem s-o demontăm și s-o remontăm din ce în ce mai repede. Apariția oricărui lucru imaginabil e simultană cu propria lui deconstrucție. Vezi refrenul: „Bineee… Dumnezeu ne-a făcut pe noi. Dar pe Dumnezeu cine l-a făcut?“

Ce mai e realitatea? Un scenariu de serial „super-bine făcut“. Deci o ficțiune? Mmm… Nu. Pentru că nici ficțiunea nu mai e cum o defineam odinioară. Nimic nu mai e ca atunci. După cum nu mai ține, de multă vreme, nici povestea cu oglindirea, cu reflectarea realității. Azi se rîde de tine dacă vii cu asemenea teorii. Iar realitatea se scrie, la propriu, exact așa cum se scrie un scenariu al unui serial așteptat cu sufletul la gură. Cuvintele „scenariu“, „program“, „rețetă“, „formulă“, „matrice“, „paradigmă“, „dihotomie“, „alternanță“, „contrast“, „emoție“, „intensitate“, „impact“, „consecință“, „algoritm“, „artificial“, „inteligență“, „viteză“, „procesare“, „sintetic“ și altele cîteva deschid veritabile universuri de semnificații, nu doar pe cele din limitele definiției de dicționar. Realitatea devine un soi de ficțiune pentru lumea reală, perfect construită, a scenariului cinematografic. Serialul „super-bine făcut“ rămîne, într-o anumită măsură, o zonă de refugiu, un loc în care te poți ascunde din calea lumii „reale“ în care trăiești. Dar, în cea mai mare parte a consumului adictiv de episoade, uităm orice convenție, înlocuind pactul oricărui tip de lectură cu jocul gradelor de veridicitate. Am depășit de multă vreme nivelul credibilității. Acum reglăm fin, la nivelul diluțiilor din homeopatie, cele mai delicate detalii ale veridicității. Iar dacă serialul încă mai e, pentru unii, ficțiune, realitatea devine o postficțiune în toată regula.

Ce mai e realitatea? O cursă de viteză amețitoare, în demontarea propriilor fundamente. O dorință de schimbare a propriei naturi. O dinamitare a propriilor baze de identitate și manifestare. O presiune a amestecului tuturor genurilor, indiferent de teritoriul de înțelegere a acestora. O noțiune care capătă atîta fluiditate încît depășește și definiția formelor vaselor. E un construct nou, care se oprește, pentru foarte puțin timp, în anumite experimente. Dar numai cît să-și ia avînt. Cît să sară mai departe, în acceleratorul de particule. Și de-acolo, mai departe.

Cătălin Ștefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.

Dincolo de aceasta realitate (in meta-realitate si post-adevar) se afla povestea de nimic a unui alt punct de inflexiune prin care am trecut candva, ca vantul si gandul, pentru a ajunge azi, aci. Acea poveste va urma… Pana atunci asteptam (vorba vine) comentarii insolente sau insolite pe marginea a ceea ce crezi tu ca ar (mai) fi fiind realitatea, ca oi avea si tu o realitatea primara prin preajma la care sa te raportezi, cand ai chef de raportare.  Ai må?

Si tot in contextul intrebarii/mirarii din titlu, adica foarte on topic, Adolescenta Rebele se intreaba (retoric?!) daca este Omul, ființă rațională?. – Aiurea ființă rațională, n-are cum.

Posted in Arcaluigoeologie | 33 Comments »

1 Ianuarie – Sf. Vasile

Posted by Arca lui Goe pe ianuarie 1, 2019


Posted in Arcaluigoeologie | 7 Comments »

La multi ani !

Posted by Arca lui Goe pe decembrie 31, 2018

Petrecere frumoasa!

Posted in Arcaluigoeologie | 2 Comments »

Indemn

Posted by Arca lui Goe pe decembrie 22, 2018

Indemn celor cărora le este la îndemână !


Tuturor Sărbători fericite !

Cu drag, al dv, dl.Goe

 

 

Posted in Arcaluigoeologie | 8 Comments »

Vrem vacanţă de Craciun (Stely)

Posted by Arca lui Goe pe decembrie 10, 2018

Poveste de Craciun (varianta Stely)

„Vrem vacanţă de Craciun! ”

Nu stiu cati dintre vizitatorii Arcei isi amintesc data (momentul) cand aceasta lozinca revendicativa a fost rostita pentru prima data , cu ocazia manifestatiei studentesti a anului de gratie 1968.
Eu mi-o amintesc cu lux de amanunte . Am fost acolo mai intai ca simplu privitor(martor) apoi ca participant activ la aprinderea valvataei …

Totul a inceput in zorii zilei de Ajun . In vremea aceea traditiile de Craciun erau sistate printr-un ordin de partid . Studentii mergeau la cursuri , oamenii muncii cumintei la slujbele lor , bisericile erau aproape pustii, ulitele (strazile) la fel si ele . In aer nu se simteau mirosurile acelea imbietoare de cozonaci , sarmale si carnati, arhicunoscute inca din vremea copilariei , cand asteptam cu nerabdare( numai acasa, in famile) sa vina Mos Craciun cu ce avea si el in sac …saracu’.
Orasul era incremenit in bezna . Nimeni nu-si inchipuia ca peste o zi acesta va iesi din incremenire si va fi insufletit de flacara unei revolte spontane .

In ziua aceea s-a intamplat ceva prevestitor. Asa am perceput momentul, cand in zori am fost trezite din somn (eu si colega de camera ) de un grup de colindatori . Ne aflam la etajul 3 al caminului studentesc din Grozavesti . Colindatorii (un grup de studenti de la teologie) cantau in surdina ,pe trei voci , colinde de Craciun . M-am trezit cu ochii aproape in lacrimi , stand pironita in pat , nefiind in stare sa ma ridic , de teama ca se va destrama vraja ce ma cuprinsese dintr-o data. Nu stiam daca este vis sau realitate. Mi-am dat seama doar cand s-a asternut tacerea. Ne-am dus la geam si i-am vazut. Nu imi amintesc daca le-am oferit ceva , ci doar sentimentul inaltator al acelor cantece (voci) divine. Tinerii aceia , de o varsta cu mine(cred) mi-au incantat sufletul. Le-am strigat sa mai vina si in urmatoarele zile. Nu au mai venit dar cred si acum ca ,din momentul acela , a inceput incet incet sa incolteasca in mintea noastra samanta revoltei. Ne doream sa fim acasa de Craciun si cineva anume ne oprea.

Ziua trecea fara nici un semn despre ceea ce s-ar putea sa se intample dar in acelasi timp simteam ca pluteste ceva in aer, ca o vibratie.
Spre seara ma intoarceam linistita de la masa si cand eram gata sa intru in camin am vazut un grup ciudat de colindatori. Acestia erau mascati si cantau ceva haotic . Aveau pe umeri niste sube mitoase , pe cap caciuli de blana iar in maini niste tobe pe care le bateau de zor. Pe langa colindele din zorii zilei acestea erau un simulacru. Nu mi-au placut, insa cand unul dintre tinerii aceia a strigat „hai cu noi” , spre cele/ cei care deja se stransesera, printre care si eu, n-am stat pe ganduri si ne-am dus. Grupul de colindatori , care venea din Regie, se afla in fata caminului (blocul D) langa acesta fiind blocul C unde eram cazata, fiindu-mi deci destul de usor sa ma atasez la el. Cand am ajuns pe partea dreapta, sub geamurile fetelor de la matematica (unde se afla si vara-mea ) am inceput sa strig la ea sa vina impreuna cu colegele ei. Ba imi amintesc ca am urcat la primele etaje strigand de zor sa iasa toate afara. Nu au iesit dar erau la ferestre de unde aruncau portocale , mere , bomboane etc. ceea ce ma incanta teribil . Altele aprindeau suluri de hartie igienica . Incepuse deja vacarmul . De la hartia igienica s-au aprins (sau cineva le-a dat foc) niste thuja care se aflau din loc in loc intre cele doua camine alaturate. Ardeau cu scantei raspandind un miros incitant de rasina . Spatiile dintre camine erau deja arhipline . Am plecat mai departe , manata de val, si cand am ajuns la poarta de la iesire am luat-o la dreapta catre caminele de la 303. M-am trezit deodata singura printre niste necunoscuti. Nu vedeam nici o colega sau pe cineva cunoscut de care sa ma tin mai aproape. Cand am ajuns la 303 strada era plina , vuia de urale , lozinci etc. Acolo am auzit pentru prima data lozinci revendicative. Aveam senzatia ca se contureaza ceva organizat. Se zvonea ca exista niste lideri care dirijeau puhoiul de manifestanti catre o directie bine tintita. Mie incepuse sa-mi fie frica . Cea ce parea o joaca se transforma in ceva grav, periculos. Pe langa noi circulau niste masini dubioase , semn ca suntem monitorizati. Mi-a fost teama si m-am intors la camin cu un grupulet de fete din Grozavesti. Dimineata , cand am ajuns la facultate se tinuse deja o sedinta cu cei prezenti la cursuri, chestionati fiind daca cineva dintre ei(noi)a fost prezent in grupul acela de „huligani ” . Am aflat apoi ce s-a intamplat (sub juramant ca nu spunem la nimeni) de la o colega ce a fost prezenta la manifestatie pana la capat : cum au ajuns si ce s-a intamplat in fata ambasadei ruse, apoi a celei americane si cum au fost imprastiati si urmariti pana la caminele unde erau cazati, in special cei de la agronomie si de la politehnica. Zilele urmatoare am aflat cu groaza ca au inceput exmatriculari in masa. De la noi , spre fericirea decanatului, nu a fost nici un caz de exmatriculare. In total , se zice , au fost exmatriculati 100 de studenti. Anul urmator insa au intrat in drepturi legale ambele vacante de sarbatori. Doar atat. Pe de alta parte s-a intarit ideologia de partid privind „combaterea misticismului”, daunator spuneau ei dezvoltarii tipului de „om nou”.

Povestea mea , despre combatarea misticismului, va fi reluata peste ani atunci cand pentru putina vreme am fost pe alta baricada. Ceea ce pot sa spun cu destula mandrie este faptul ca si atunci le-am dat cu tifla in nas, ba mi s-a reprosat cu destula duritate ca i-am lasat „cu fundul in balta” .

P.S. Proza este o replica SF-ului si totodata o dedicatie pentru cei care militeaza pentru libertatate de exprimare si pentru orice alta libertate a omului. 🙂

Posted in Aliorum Textuum, Arcaluigoeologie, Imperiul Cuvintelor, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 23 Comments »

Poveste de Crăciun (SF)

Posted by Arca lui Goe pe decembrie 9, 2018

A fost odată ca niciodată o fiintă umană, gender free, ca toată lumea. Ea văzuse lumina zilei intr-o familie normală in sens extins, ca toate familiile din lume de pe vremea aceea, si a avut apoi o copilarie fericită până la adanci bătranete.  Desi nu crestea intr-un an cât altii in sapte, avand un ritm de crestere absolut decent si normal, intre timp s-a făcut mare, trecand cu bine prin pubertate si adolescentă. Ca adult/adultă fiinta umană respectivă, s-a insotit cu diverse alte fiinite umane, cu toatele gender free, ca toata lumea, avand astfel o multime de experiente unice si minunate, absolut toate in accord strict cu corectitudinea politică (garantul non-discriminarilor de orice fel). De-a lungul vietii sale fiinta noastră umană a avut mai multi copii, care au avut mai multi parinti (părintele 1, părintele 2 si cateodată părintele 3 si chiar 4), obtinuti care cum, ba traditional (brr), ba normal, inclusiv prin adoptie, insamântare in vitro, cu altă fiinta umană purtătoare, prin clonare, generare pe calculator cât si prin celelalte metode actuale atat de cunoscute vouă (dragii mosului). Viata fiinitei umane din poveste ar fi decurs astfel fara evenimente deosebite, fără traume si fără conflicte interioare (prin vreun dezacord cu moralitatea asociată corectitudinii politice in vigoare) si s-ar fi sfarsit lin si fara durere sau mustrari de constiintă, dacă n-ar fi exista acel eveniment atat de intens, contradictoriu si traumatizant care a marcat biata existentă a fiinite umane din poveste. Intr-unul dintre parteneriatele in care s-a aflat la un moment dat cu o fiinta umană (nu tocmai hâtră), la insistentele acesteia, a acceptat sa impodobească un brad de Craciun, să-l decoreze cu globulete, cu beteală si artificii, in timp ce asculta sedată niste colinde (incarcate de misticism). Apoi a fost de acord să inducă in eroare mica fiinta gender free, care-i era copil, pomenind despre un personaj incorect politic, numit Mos Crăciun, care se ocupa cu discriminari de tot felul, aducand cadouri numai unei anumite categorii de copii (pe care obisnuieste sa-i monitorizeze pe parcursul anului, violandu-le intimitatea, si să le acorde credite, rasplatindu-i cu cadori care in genere nu erau gender free). Pe moment fiinta umană n-a inteles si n-a simtit intreaga grozavie a gestului sau, fiind si sub influenta liberă si liber consimtită a unor substante cu efecte extatice, dar apoi, incet incet, in timp, sub presiunea constantă lumii cotidiene, a inteles cat de incorect si de inuman a fost gestul sau. Gândurile la consecintele acestui gest necugetat au marcat-o pe fiinta umană până la sfarsitul vietii, făcând-o să decadă in final in situatia degradantă a tolstoievskianului personaj Ivan Ilici.  Si asta e toată povestea. Si-am inclecat pe o saibă.

Posted in Arcaluigoeologie, Imperiul Cuvintelor, Luna Aluziilor, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 6 Comments »

Poveste cu păstrăvi şi câini ciobănești

Posted by Dl.Goe pe noiembrie 18, 2018

Poveste cu păstrăvi şi câini ciobănești – după întâmplåri petrecute in realitate:

Eram undeva prin Retezat, nu-mi amintesc exact pe unde anume. Cred că urcam spre lacul Bucura si ne abătusem (inadins) de la traseul marcat, pe unul mai sălbatic si mai primejdios. La un moment dat se mergea pe un umăr ingust de munte, in dreapta fiind prapastie/genune, iar in stânga versantul abrupt al muntelui. Un pas gresit, o ametzeala, o alunecare pe stânca umeda sau pe pietris si urmarile ar fi fost catastrofice. Dar eram bravi si mergeam glumind unul dupa altul inspre nicaieri. Pe una dintre fetele din grup (sa-i zicem Mimi) a apucat-o spaima si ne-a spus cu groaza ca ea nu si nu, nu va păsi pe poteca aceea. Sirul indian s-a oprit, am facut cu totii o intoarcere pe loc, stânga-mprejur fără comandă, si am inceput sa-i facem galerie: Haide Mimi, haide Mimi… Haide, stim ca poti. Dar Mimi s-a burzuluit rau de tot si ne-a boscorodit cu convingere, cerandu-ne intempestiv să ne intoarcem si sa revenim la traseul marcat. Noi, că nu si nu, că uite ce peisaj misto se intrevede de dupa colt, că nu e mare lucru de mers pe poteca aceea, că uite toata lumea poate… că e destul de lată, că haide odată că ne apuca seara, că ce rahat de mofturi mai sunt si astea, că de ce venim noi la munte dacă nici sa mergem pe o cărare nu suntem in stare… Efectul acestui dialog constructiv, bazat pe argumentare ratioanală, n-a reusit sa rezolve problema de comunicare între noi (grupul) si ea (Mimi, insul-individual-sic)… S-a asezat in fund si ne-a anuntat solemn ca ea nu se misca de acolo pana nu ne intoarcem. Iar noi am anuntat-o ca nu ne intoarcem si că o lasam acolo singură, să ne astepte până ne-om intoarce noi, daca om mai nimeri acelasi traseu la înapoiere, drept pentru care am executat si o întoarcere neregulamentara (dreapta-mprejur) si am pornit-o mai departe. Mimi a inceput sa plângă isteric si sa ne înjure, dar văzând că se îngroasa gluma a inceput sa se deplasese din pozitia in care era (in sezut) tarandu-se pe fund si sprijinindu-se si cu mainile si cu picioarele, ca un paianjen. Cand am ajuns la un loc mai larg ne-am oprit s-o asteptam si pe Mimi a noastra care înainta târâs pe cur cu viteza melcului. Cum-necum a ajuns si ea. S-a ridicat in picioare, s-a scuturat de praf, parand chiar mandra de bravura si de reusita ei. Tot asa a procedat si la intoarcere, drept pentru care i-am zis in zeflemea că e vai de capul ei cu pshicul dacă n-are incredere pe propriile ei picioare. In fine, ca sa n-o mai lungim cu introducerea, si sa ajungem la pastravi, trebuie sa va spun ca spre seara, la inapoiere, cand ne apropiam de locul de campare, am dat peste albia unui pârâu care secase in mod misterios. Se pare ca se surpase muntele si pâraul isi schimbase cursul, scurgandu-se undeva sub munte, iar in aval ramasese o albie secatå, presărată cu băltoace din loc in loc, din apa stransă in locurile mai adanci. Acuma poate n-o sa va vina sa credeti dar in baltoacele alea ramasesera captivi o suma de păstravi, ceea ce ne-a produs o mare bucurie la gandul ca vom avea delicatese la cina in loc de conserve de stavrid. N-a fost deloc simplu sa prindem sarmanii pastravi, căci si asa captivi in băltoace se miscau al naibi de repede si erau alunecosi de parca erau unsi cu ulei de palmier. A trebuit sa golim baltoacele cu mainile, cu sepcile, cu sticlele goale in care avusesem „combustibil” pentru drum (apa desigur, 😉 ), dar până la urma am reusit sa strangem vreo 20 de păstrăvei, fiecare de vreo câte 20 de cm. Total circa 400 cm de păstravi, de prajit la focul de tabara si de savurat in grup, sub cerul instelat al patriei noastre, in frumoasa luna august. Pentru transport i-am pus in niste pungi de plastic (faimoasele pungi de un leu de pe vremuri, chit ca acuma cu inflatia costau muuult mai mult), trei sau patru bagate una in alta pentru siguranta, adaugand si niste apa, ca sa ramana pastravi proaspeti pana la ospătz si dezmătz. M-am oferit sa car bagajul, ne avand incredere in nimeni altcineva, ceea ce am si facut. Intre timp se însera, începuseră să apară stelele, să se vadă focuri în camping, si să ajungă spre noi mirosuri de fum si de mâncare. Ne ploua in gura la gândul că o să mâncăm păstrav proaspat. In apropiere de campimg trebuia să trecem, păsind din piatra în piatra, peste o apă repede curgatoare (pe langă care Ozana era un biet moft), si, cum se intamplå adesea (si-n viata), lucrurile bune (construite in timp indelungat) decad in dramă cat ai zice peste, intr-o clipită, sau chiar mai repede, in no time. Am păsit pe o piatra umeda, piciorul mi-a aluncat de pe ea, m-am dezechilibrat si am cazut cat eram de lung (si de lat) in apa cea repede curgatoare. Că m-am facut flească din cap pana in picioare, ca mi-am julit cotul si genunchiul, nu era nimic prin comparatie cu faptul ca scăpasem din mână pungile cu păstravi in bulboana pâraului, eliberand cu aceasta ocazie prizonierii, carora le asigurasem astfel un transport gratuit de la locul damei si naufragiului lor către o viată nouă, fericită si prosperă. După ce amicii mei s-au asigurat ca sunt cat de cat ok, fără fracturi sau alte avarii majore, netinând seama in niciun fel de orgoliul meu sifonat intr-un hal fara de hal, m-au luat care la rost, care la misto, fata cu perspectiva întoarcerii triste la consevele de stavrid. Mimi mi-a zis cu naduf: Vai de capul tău cu încrederea exagerata pe care o ai in picioarele tale.

Cainii ciobanesti erau si ei pe acolo la câteva zile si ceva spatiu distantă. Ne indreptam spre pestera, si la un moment dat strabateam o poiana alpină, un fel de padina, cu iarba si tufisuri, in plin soare… Vorbeam tare, râdeam, glumeam, ca oamenii fara griji. Deodată am auzit lătrături teribile si am zărit niste zavozi ciobanesti enormi, alergand in haita spre noi. La mare departare, in zare, se zărea o turmă de mioare (sau de oi daca preferati) si un cioban care părea ca răcneste la caini, alergand si el cat putea dupa ei, probabil cu gandul sa-i opreasca sa ne sfasie. Am incremenit, noi grupul. Acuma nu ca vreau sa ma laud, dar eu mi-am pastrat cumaptul si n-am fost atins de nicio urma de frica, in clipete acelea ce pareau de groaza. N-o sa sustin c-am fost vreun soi de erou, pentru ca n-am facut nimic anume si n-am avut de luptat cu vreo spaima pe care să trebuiască sa o domin, intrucat am un soi nativ de a comunica cu cainii, intelegand-le cvasi-spontan expresiile si intentiile, ceea ce ma face sa-mi pastrez calmul si sa nu le sporesc intentiile agresive (daca or fi având asa ceva). Intuitia mi-a supus instantaneu că lătrăturile câinilor nu au nimic agresiv, ci ca sunt doar curiosi, dorind si ei sa mai stea de vorba si sa aiba de a face si cu altcineva in afara oilor si a rusticului pastor (un cioban fără nicio scoala si nestiutor de carte), si nimic altceva. Le-am spus celorlalti sa stea pe loc, sa nu le dea prin cap sa o ia la fuga, si să nu faca gesturi bruste. Iulică avea in mână un bâtă grosutză cu care se ajuta chipurile la mersul pe munte si m-a intrebat ce sa facă: sa-i dea drumul pe jos sau să ramană asa impietrit, că n-are chef să-l vada câinii cu bâta-n mână si să-l bănuiască pe nedrept de intentii agresive. După cum am presupus, atunci cand au ajuns in apropierea noastra, cainii s-au oprit si din alergat si din lătrat, s-au asezat frumos pe noadă, dând din coadă si zambindu-ne prietenos. Chiar zâmbeau. Vorbesc serios si stiu ce spun pentru ca inteleg binisor limbajul câinilor. Aveau legate la gât niste reteveie groase de lemn, ca niste butucei, ceea ce ne-a mirat tare, neintelegand care sa fie scopul acestor accesorii. Dupa ce ne-am studiat o vreme, asa in tacere, unii pe altii, m-am apropiat de unul dintre câini, vorbindu-i prietenos si cu respect (zicandu-i Cuţu-cuţu), iar d-lui a fost bucuros de cunostinta si m-a lasat să-l mângâi pe cap. Asa ne-a gasit ciobanul când a ajuns gâfâind la locul faptei, mirandu-se tare de intâmplare. „Aoleu Zmeu, păi diseară nu-ti dau să mânci dacă tu lasi asa orice strin să te mângâie”, i s-a adresat el cainelui. Am aflat ca in mod normal cainii ciobanesti nu sunt agresivi cu oamenii, dar că incidente se pot isca dacă turistii sunt surprinsi de prezenta câinilor si o iau la fuga sau incearca să-i loveasca, si ca el de aceea a venit in goană nebună, nestiind ce fel de turisti suntem noi. Despre butuceii de la gâtul câinilor ne-a spus ca asa e legea si că trebuie să le agate de gât o greutate ca să fie impiedicati sa alerge si sa prinda vânatul (vulpile ori iepuri mici). Cam asta a fost intamplarea, dar povestile mele cu caini si cătei incep mult mai demult, inca din copilarie. La un moment dat (copil fiind) am fost numit „îmblanzitorul”, pentru că mă împrietenisem la cataramă cu un câine rău, de care toata se temea foarte tare. Dar asta este deja material pentru o alta poveste de nimic in proză scurtă.

P.S. As vrea acuma sa fac un mic amendament corectiv. In povestea cu păstrăvii am exagerat un pic in scop literar, pentru a crea un mic efect dramatic. In realitate n-am cazut in pârau pe cand căram punga cu pastravi, ci doar m-am dezechilibrat nitel, incat era cat pe aci sa-i scap din mana. Dar de scapat nu i-am scapat si in seara aceea chiar am manact pastrav proaspat, prajit pe jar. „Mimi” insa a surprins momentul si m-a taxat cu replica pe care am pomenit-o mai sus. Nu mai stiu daca a folosit chiar cuvintele alea dar ceva de genul asta mi-a spus…

Posted in Arcaluigoeologie | 169 Comments »

Focule, vino cu mine (I)

Posted by Arca lui Goe pe septembrie 30, 2018

motto:

„Through the darkness of future’s past,
The magician longs to see.
One chants out between two worlds…
„Fire… walk with me.”
We lived among the people.
I think you say, convenience store.
We lived above it.
I mean it like it is… like it sounds.
I too have been touched by the devilish one.
Tattoo on the left shoulder…
Oh, but when I saw the face of God, I was changed.
I took the entire arm off.
My name is MIKE.
His name is BOB.”

***

Cand lunga vreme ai foarte putin, si acel ceva ti se ia sau ti se pierde, suferinta este… va conti-nu…

***

pana cand muzele se vor lasa induplecate sa ma viziteze pentru a picura in cuvinte (putine, cat mai putine, v-as ruga) continuarea acestei proze scurte, planuita in doua-trei episoade… l-as in-forma pe cititorul citit si unic al Arcei lui Goe ca proza scurta se mai poate citi AICI – Particula lui Dumnezeu si in genere AICI.

***

Focule, vino cu mine (varianta întâia)

Natura umana ne ingaduie si ne forteaza sa descoprim in permamenta necesitati noi, nenaturale, pentru care dezvoltam un cult, la limita obsesiv, ce ne face sa dorim irepresibil lucruri aparent dispensabile, in tot cazul neesntiale pentru fiintare, care insa ne absorb si ne consuma cu totul, transformandu-ne.

In vremuri de criza si saracie, aceasta nevoie disperata de a iesi din greatza existentiala si de a ne lasa consumati de atasamente nenaturale, isi gaseste cu greu drumul. In era de debut a fantomaticilor ani 90, nu aveam prea multe optiuni, asa incat un serial precum Twin Peaks era un drog pe care nu-l puteai evita sau refuza. Fiecare episod era un reper fix, o poarta de trecere care se deschidea o data pe saptamana, unic si irepetabil… iar ratarea unui asemenea episod era una dureros de definitiva.

Impreuna cu un grup de prieteni obisnuiam de foarte multa vreme ca, in fiecare an, la inceputul lui august, sa ne retragem cu corturile undeva intr-un astfel de loc, un Twin Peaks local, ce-si astepta resemnat demonii care intarziau sa vina. Stateam o saptamana intr-unul din nodurile acelui spatiu, apoi ne mutam tabara intr-un alt centru al aceluiasi Twin Peaks, pentru inca o saptamana. In acest timp, o zi eram pe traseu, pe munte, prin pesteri, si pe cheiuri, alta zi eram pe malul lacului la plaja si innot. Erau in acel Twin Peaks trei astfel de ape, iar ritual anual al acestui periplu devenise de neevitat. Doar ca anul acesta ceva umbrea intalnirea atat de asteptata cu universul paralel in care evadam total pentru doua saptamani. Era vremea in care la televizor se difuzau, sambata, episoadele tenebroase ale filmului lui David Lynch, iar intoarcerea noastra in paradis, inexorabil programata la inceput de august, avea sa ne coste doua episoade din Twin Peaks. Enorm. Un pret greu cu care nu prea reuseam sa ne impacam, facandu-ne fel de fel de visuri fanteziste despre cum am putea totusi sa vedem filmul.

Se inserase de-a binelea, iar in aer domnea o linste vecina cu infinitul. Ne intorceam de la pestera, coborand agale, istoviti si flamanzi, catre corturi. Printre ramuri se vedeau in departare licaririle galbui ale focurilor facute de altii pe langa corturi, si parca, parca, adus de vânt, se simtea miros de fum si friptura… Am cotit-o pe un drum forestier, pe malul raului, intrand in line dreapta spre locul unde campasem. La liziera padurii se zarea o lumina mica, alba, bizara, care nu se potrivea deloc in peisaj. Ne apropiam intrigati incercand sa ne lamurim ce ar putea fi. Pe capota unei Dacii era asezat un televizor portabil, alimenat de la bateria masinii, iar in preajma un cuplu de pensionari asezati pe sezlonguri se pregateau sa vizioneze episodul din Twin Peaks. Invitati prin gesturi simple de cei doi, am ramas cu totii pe un semicerc si am urmarit, in tacere, filmul. Continutul acelui episod se potrivea armonic cu miracolul de a-l fi putut viziona atunci cand ne luasem orice speranta ca o sa reusim.

Posted in Arcaluigoeologie, Imperiul Cuvintelor, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 23 Comments »

Prima zi de scoală

Posted by Arca lui Goe pe septembrie 21, 2018

Desi nu-mi amintesc decât cateva secvente din istoria si emotiile primei zile de scoală, tare mi-e teama ca odata ce voi incepe sa scriu despre asta cu greu voi putea sa ma pastrez in frontierele categoriei „proza foarte scurta”.  Cel mai probabil imi va iesi o proza semi-scurta. Nu am cum sa stiu de pe acum daca voi fi mai apoi in stare s-o rescriu mai intr-o varianta esentiala, concisa, punctuala.  Poate voi fi, poate nu, poate se va gasi altcineva s-o esentializeze.  Vreun martor binevoitor , detasat emotional de acea intamplare, aflat „intâmplator” in aria de acoperire a „Povestirilor de Nimic”, s-o gasi sa o aduca din condei la doua-trei randuri de poezie in vers alb.

Experienta mea de prescolar a fost una extrem de redusa, intrucat in perioada cu pricina familia mea era prinsa cu mutarea dintr-un oras in altul. Am fost cateva saptamani la o gradinita in micul orasel in care locuiam, apoi a trebuit sa ne mutam, dar pentru ca resedinta familiei din orasul destinatie nu era gata inca, am locuit o vreme la tara la bunici si am frecventat gradinita de acolo pentru fix o saptamana, rastimp suficient pentru ca mama sa realizeze ca nu este o experienta care sa mi se potriveasca. Dar despre gradinitele mele de draga amintire, alte proze semi-scurte, alta data.

Din debutul acele zile de 15 Septembrie imi regasesc emotiile care ma faceau sa am inima cat un purice dar nu-mi amintesc mai nimic despre cum au decurs acasa pregatirile de dimineata, nici despre drumul pana la scoala, nici de careul festiv din curtea scolii. Amintirile mele despre aceasta zi incep burusc pe culoarul scolii, tinand-o strans de mana pe mama, indreptandu-ne catre clasa. Imi amintesc vanzoleala nebuna, freamatul  si zumzetul colectiv in care eram prins ca-ntr-o curgere de apa. Abia acolo  emotia mea unica si personala, inchisa pana atunci inauntrul pieptului meu, s-a revarsata in afara si s-a contopit cu emotiile celorlalti, parinti si copii, intr-o mare si unica emotie, aceeasi pentru toata lumea. Unii copii plangeau in hohote de parca erau dusi la pierzanie, dar am vazut si parinti stergandu-si lacrimile de-mi venea si mie sa plang de plansul lor. Intuind ca am nevoie de o mica imbarbatare mama mi-a spus: Tu n-o sa plangi. Esti baiat si baietii nu plang (desi vai, si baietii plang, precum si caii se impusca, nu-i asa?). Am confirmat ca nu, nu plang si m-am tinut tare.  Am ajuns in clasa plutind parca si m-am trezit aterizand lin in banca a cincea pe randul de la perete, spre culoar. Pe pupitru ma asteptau abecedarul, cartea de aritmetica si o garoafa rosie.  Apoi parintii care i-au condus pe calatori la pupitre au fost invitati sa plece si sa-si abandoneze odraslele dragi sa se descurce acolo cum or sti, singure in lumea dezlantuita. Mama a pornit spre iesire dar in mod bizar in amintire port imaginea mea, ca si cum eu m-as fi privit, din exterior, vazandu-ma ramanand in banca, din ce in ce mai mic si mai pierdut, de parca s-ar fi produs un transfer de memorie si de amintiri intre mine si mama. Apoi mi-o amintesc pe mama zambind si facandu-mi cu mana inainte de a iesi din clasa. Am ramas uitandu-ma in acea directie. Dupa cateva clipe mama a bagat capul inapoi pe usa si a mai privit inca odata in directia mea, surprinzandu-ma in timp ce-mi stergeam discret lacrimile de la ochi.  Ei, imi mai amintesc eu si alte cateva detalii din prima zi de scoala dar esentialul cam acesta ar fi. Si apoi si asa am folost deja prea multe cuvinte, lungind acest topic dincolo de normele acceptate pe Arca in materie de proza sucurta.

Posted in Arcaluigoeologie, Imperiul Cuvintelor, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 28 Comments »

Autobuzul copilariei

Posted by Arca lui Goe pe septembrie 4, 2018

In copilarie, intotdeauna cand mergeam sau ma intorceam de la tara, aveam grija sa stau in autobuz pe partea potrivita ca sa pot vadea epava unui alt abutobuz, abandunat candva, demult, la marginea drumului, autobuzul copilariei mistuindu-se incet, incet, in neant.

Posted in Arcaluigoeologie | 21 Comments »

Slipknot

Posted by Arca lui Goe pe iulie 25, 2018

Dl.G, un tânar de 21 de ani, ajunge pentru prima dată în viaţă la mare.  Pe faleză remarcă un om simplu şi singur, ne băgat in seama de nimeni,  care cântă la fluier.  După multă vreme, departe de ţarmul mării, dl.G. observă întâmpător un asiatic coborând dintr-un atomobil luxos, care urcă pe o piatră de la marginea drumului pentru a cânta cinci minute la vioară.  Dl.G. intelege că există o legatură între aceste întamplari dar nu reuşeste să-i descifreze sensul.

 

 

 

Posted in Arcaluigoeologie, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic | Etichetat: , | 5 Comments »

Povestiri de nimic

Posted by Arca lui Goe pe iulie 21, 2018

Nota justificativa.

Stiti si voi ca se practica proza scurtă si foarte scurtă, mai ales prozatorii. Ne-am inmultit in asa hal pe planeta, incat singura literatura digerabila cat de cat este proza foarte scurtă. Suntem deja prea multi scriitori (inclusiv pe cap de locuitor) incat fiecaruia ii revine o felie din ce in ce mai ingusta din atentia si timpul pe care i le pot acorda cititorii (o specie pe cale de disparitie). Cititorii s-au imputinat ingrijorator, ne mai perpetuandu-se ca in erele anterioare, practicand mai degraba sexul protejat, in timp ce selectia naturala a produs in ultima vreme aproape exclusiv scriitori… Prin definitie scriitorii sunt niste finite cu imaginatie bogata, carora le umbla mintea anapoda, facandu-i sa viseze la cai verzi pe pereti… si sa alunece una, doua, în deliruri incompatibile cu prezervativele, inclusiv cu cele fosforescente sau aromate. In plus cei din secta scriitorilor au talentul de a da mereu peste un gen anume de femeie, femeia care este toata numai pizda, si pe care indiferent cum o intorci tot peste pizda dai, asa incat perpetuarea este pratic inevitabila. Nici macar nu conteaza ca mama purtatoare nu este scriitoare, ci cel mult cititoare, gena scrisului fiind pre-domnianta si transmitandu-se obligatoriu la urmasii de ambele sexe. Pentru scriitoarele aparute astfel lucrurile se petrec aproape intocmai precum se intampla pentru scriitori, cu mici si nesemnificative diferente, specifice sexului, compensate si acelea, pana la anulare, de catre valurile de emancipare generalizata care impiedica orice discriminare pe baza de sex. Sunt convins ca cititoarele noastre vor reformula in minte, cuvânt cu cuvânt, descrierea echivalenta care explica de ce (si) scriitoarele se perpetueaza mai mult decat citititoarele. Iata asadar aici niste premise care prefigureaza predispozitia pentru proza scurata si foarte scurta: penuria de cititori, lipsa timpului si a dispozitiei pentru lectura, o goana nebuna in fiecare azi ce-n maine ca un fulger va trece… Si asta nu este totul. Scriitorii insisi sunt contaminati de morbul goanei nebune, devenind incapabili de a scrie lucari ample, romane, foiletoame, epopei… Se pot scrie cel mult nuvele, schite, povestiri, si, mai ales eseuri. Nu mai scrie nimeni Razboi si Pace ca (nici) n-are de ce… Momentan sunt la moda eseistii…  Prin urmare cererea si oferta converg, in literatura (si nu numai), catre genul scurt, mai ieftin, mai practic, mai accesibil, mai rapid si mai fara riscuri… O ratatre literara in genul scurt, la fel precum una in sexul scurt, nu poate fi atat de colosala pe cat ratarea scrierii unui roman ori cea a scrierii unui roman fenomenal de prost. Asteptarile si pretentiile de la proza scurta si foarte scurta sunt mici spre foarte mici, iar esecurile ca si inobservabile, autorilor oferindu-li-se cvasi-instantaneu sansa unei noi inercari… Totusi abundenta enorma de scriitori (care fosti poeti, care fosti romancieri, care fosti critici literari (da,da), care pur si simplu nimic altceva), producatori de proza scurtă si foarte scurtă, face dificila consacrarea unor debutanti. Singura sansa este practicarea prozei nu scurte, ci ultra-scurte, pe unde lungi in medii virtuale. Noi, ca personaj de schita, am cam sti cum devine treaba, asa incat (teoretic cel putin)  putem livra niste esantioane literare, sub forma unor povestiri de nimic, mici, tinnzand la zero, a caror lectura sa se poate face, fara probleme, in 10-15 secunde, adica fix in ragazul pe care-l are mintea navigatorului virtual atunci cand comuta de la un canal (media) la altul, intre doua stiri (si acelea fake).  Inauguram astazi, pe Arca lui Goe (o pluta), categoria literara „Povestiri de nimic”, in genul ultra-scurt… pe care potentialii cititori sa le poata lectura pe telefonul inteligent oriunde, oricand, in no time and no space, in tramvai, pe trotuar, in parc, pe buda, intre doua e-mailuri…  intre preludiu si postludiu… la o tigara sau nu. Scopul nostru este sa (com)batem concizia celui mai scurt roman propus pana acum, compus de Bula, si care, conform cerintelor prestabilite, trebuia sa fie incarcat de mister, sexualitate, si mistica si pe care-l reamintim publicului nostru tinta: „Ah, zise contesa, Dumnezeii ma-si, iarasi am ramas gravida si nu stiu cu cine!„.

De data viitore venim cu esantioanele originale. Acceptam si oferte de la contributori benevoili, creatori de lucrari minuscule (excluzand insa epigramele si haiku-urile). Pana atunci oferim repere bibliografice si lecturi alternative, spre deplina informare si derutare a vizitatorilor nostri care au la baza cursul de citire rapida, acela care-ti ingaduie sa citesti Razboi si Pace intr-o jumatate de ora, pentru a fi complet edificat (este vorba despre niste razboaie in care era implicata Rusia):

Câteva recomandări de proză scurtă și nuvele

Premiul Iocan pentru proza scurtă – Ia te uita se acorda si premii, aviz amatorilor profesionisti. 🙂

Proza. Proza scurta. Proza umoristica

Proza scurta – Liliacul alb

Editura LiterNet – Catalog

7 cărţi de proză scurtă românească

Proza scurta. Eseuri

Posted in Arcaluigoeologie, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 59 Comments »

Luna de fotbal s-a terminat. Prima zi…

Posted by Arca lui Goe pe iulie 16, 2018

Luna de fotbal s-a terminat. Prima zi de dupa… a cazut (ca de obicei) intr-o zi de luni (I hate Mondays). Sa stam drepti si sa-i facem fata. Astazi este asadar  prima zi a perioadei (de asteptare) dintre doua turnee finale ale Campionatului Mondial de Fotbal.  Multumita FIFA va fi o asteptare inca si mai lunga intrucat urmatorul campionat mondial de fotbal nu se va mai disputa (ca intotdeauna) in iunie-iulie ci (vai mie, ca niciodata) in noiembrie-decembrie… si inca in cel mai nepotrivit loc cu putinta: in desertul din peninsula Arabiei. Poate doar in Antartica sa fi fost mai rau, printre pinguini. In sfarsit, sa speram ca nu va fi inca si mai rau si ca macar se va disputa (totusi), si ca nimic de natura politica, economica, sociala sau de ce alta natura te-ai mira, nu va anula disputarea editiei viitoare. Qatar sa fie, dar sa fie. Pana atunci ne-om descurca cu ce avem. Un campionat european (in anul 20 – 20), mai multe turnee de tenis de mare slam… si cate alte astfel de spectacole de divertisment care sa ne intretina mandria de a fi påmânteni pe planeta de påmânt.  Caci da, orice s-ar spune si orice s-ar zice, avem nevoie de divertisment, de joaca, de inutil. Inutilul cu sclipici este cel mai util cu putinta intru combaterea angoaselor existentiale ale omului si omenirii… Suntem atat de inteligeni incat putem detecta cu (prea) mare usurinta zadarnicia ontologica, ceea ce ne face sa avem o nevoie disperata de iluzii si compensatii. Suntem atat de luminosi (de dinauntru), cu abilitatile noastre cognitive, incat inevitabil atragem asupra noastra intunericul infinitului, care incearca sa ne anihileze, precum incearca energia intunecata sa anuleze sclipirea stelelor si a galaxiilor… (dilatand si diluand Universul). Hranidu-ne (pre noi) cu divertisment si distractie reusim sa pastram aprinsa flacara dorintei si a aspiratiilor de a fi, inventand astfel „bucuria de a fi si de a persista”, (in contra entropiei).  Luna de fotbal s-a terminat. Luna de miere s-a terminat. Ce mai urmeaza? Vrem altceva… „Un criminal adevarat sa mearga la pian„.

Posted in Arcaluigoeologie | 53 Comments »

Gata! A inceput! Luna de fotbal !

Posted by Arca lui Goe pe iunie 14, 2018

A inceput fratilor! Campionatul Mondial de Fotbal 2018 in Rusia. Sa urmarim cu infrigurare meciurile echipei noastre si sa le tinem pumnii baietilor. Romania este repartizata in grupa K care isi desfasoara meciurile la Vladivostok. Din grupa noastra mai fac parte Italia, Olanda si SUA. Este probabil cea mai grea grupa dintre toate. Sa vizionam, sa comentam si sa ne simtim bine. Deocamdata Rusia – Arabia Saudita 5 – 0. Nimic de zis…

Egip 0 – 1 Uruguay – Echipa celesta, prima campioana momdiala, prima gazada a unui Campionat MONDIAL de Fotbal, s-a chinuit pana in ultima clipa cu urmasii piramidarilor… Si cand te gândesti ca faraonul Cheops (Khufu) a stat pe tusa (pitulat in trupul lui Mo Salah)… asta spune despre faptul ca Luis Suarez si Cavani sunt inca in faza de incalzire…

Maroc 0 – 1 Iran

Portugalia 3 – 3 Spania – Hooop si as… cu Ronaldo. 3 golouri Ronaldo, in primul meci la Campionatul Mondial. In contra Spaniei (nu al Coreii de Nord, gol cu ceafa, cine-si mai aminteste de la vuvuzele). Ai zice ca o sa rupa nori. Am dubii. Goo-gol mi s-a parut doar al treilea, cel din lovitura libera, pe care Cristiano la pregatit printru-un exercitiu de concetreare remarcabil. Cele zece secunde de dinaintea golului, in primplan cu fata lui Ronaldo, care arata a uliu (nu a om) care se concentreaza intens asupra prazii, reglandu-si focalizare, contine tot atat intense frumusete cat si golul isusi.
Totusi, meciul n-a fost asa de frumos precum (a)pare. A continut multa frumusete dar discontinua, cu intreruperi sâcâitoare, cu fracturi de frumusete pe alocuri. Spania ar fi meritat parca un pic mai mult… desi intr-un anumit sens „merit” sa fie egalata de aceasta Portugalie care a avut posesia mingii de doua ori mai putin decat adversara sa. Probabil ca scorul correct ar fi fost 3 la 2,5 pentru Spania 🙂

Franta 2 – 1 Australia – (cu o Australie pe un post de Romanie, un fel de). Complicat meci, uratel, dar din care se pot extrage cateva „savori” pentru microbisti. Penalty acordad (correct) pentru francezi dupa vizionare pe camera, hent aproape prostesc facut in careu de catre un „francez” si penalty pentru australieni, bara-gol… si câltzosenie cat cuprinde… As zice ca meciul a fost norocs pentru francezi… dar asta ramane de vazut… Poate ca un soc le-ar fi prins mai bine pentru o eventuala trezire ulterioara…

Salutam prezenta unui co-commentator, fan si cunoscator in ale fotbalului in dubla sa postura, asadar doamnelor so domnilor, Neamtzu Tziganuuuuu:

neamtu tiganu said
iunie 16, 2018 la 9:50 am

campionatul mondial deja a fost cistigat aseara… de Ronaldo.. dupa asta nu mai urmeaza nimic, nu mai poate urma nimic..

prea multe scandaluri, un antrenor ar fi incercat sa violeze o femeie de servici, ma intreb de la ce servici?
Turcii nostrii, (nemti) se fotografiaza cu presedintele lor caruia-i poarta respect Erdogan, Gündogan, Ösil. Imi voi face si eu o poza cu presedintele roman, ca-i neamt.

Iranul a cistigat cu ajutorul lui Alah, care Alah nu i-a ajutat pe Marocani, cred ca si-a bagat dracu coada ca l-a pus pe Alah intr-o asa situatie. Marocanu pe care nu l-a ajutat care i-a ajutat pe iranineni e de fapt neamt.
––––––––––––

Argentina 1 – 1 Islanda – Hm! N-am vazut meciul. Poate cineva sa-mi spuna ce si cum? Am auzit ca dl.Messi a ratat un penalty. Pai asa ii raspunde d-lui lui Cristiano Ronaldo? Ma rog, n-as vrea insa sa ne grabim si sa uitam ca un Campionat Mondial nu se castiga niciodata in prima zi a competitiei, ci, intotdeauna in ultima.

Peru 0 – 1 Denemarca – Se pare ca aceste este scorul cel mai probabil la acest campionat Mondial 0 – 1…

Croatia 2 – 0 Nigeria – Nigerieni n-au reusit sa introduca in stadion gainile aducatoare de noroc si ca urmare au fost invinsi. Croatii au preferat sa introduca pe stadion, in loc de gaini, jucatori profesionisti… sa-i vedem si mai departe…

Costa Rica 0 – 1 Serbia – Fosta Brazilie a Europei reuseste sa invinga la limita. Nimic de zis.

Germany 0 – 1 Mexico – Bine acuma acesta este scorul la pauza, dar de… instrucat 0 – 1 pare a fi scorul standard… e posibil sa ne uitam degeaba la repriza a doua (zic si eu ca sa-i ambitionez pe jucatori). Cert este ca Germania arata cu patru ani mai batrana (nu mai matura) asa ca s-ar putea ca in Rusia sa li se infunde. Iarasi. – – – Ha-ha-ha.. Si iata ca pronosticul de la pauza s-a adeverit. Scor final 0 – 1. Mda… Dupa parerea mea, Germania a probat un joc slab, cu toata aparenta ofensiva si cu ocaziile ce-ar putea fi considerate (de catre spectatorii naiv) a fi fiind mari (inclusive bare)… Au dat-o in bara. Au jucat lent, previzibil, fara niciun pic de imaginatie sau luciditate. Partea proasta este ca la cum arata acum Germania nu-i vad iesind din grupa. Se pare ca au venit direct obositi la acest campionat Mondial si tânjesc (in mare secret) la odihna cat mai curand. Sa ajungi sa n-ai cu cine sa mai tii nu-i insa o perspectiva prea fericita pentru un microbist. Ma rog, nu numai pentru microbosti, ca tot asa e si-n viata. 😦

Suedia 1 – 0 Coreea de Sud

Belgiua 3 – 0 Panama

Tunisia 1 – 2 Anglia

Rusia 3 – 1 Egipt

Colombia 1 – 2 Japonia

Polonia 1 – 2 Senegal

Uruguay 1 – 0 Arabia Saudita

Portugalia 1 – 0 Maroc

Iran 0 – 1 Spania

Denemarca 1 – 1 Australia

Franta 1 – 0 Peru

UPDATE: De la corespondentul nostru din Germania… o cronica fotbalistica si nu numai…

 

Update: Am pierdut sirul meciurilor… Am consemnat fabulosul meci dintre Franta si Argentina (finala din optimi, 4- 3 pentru Franta, de fixat in legenda in cazul in care francezii vor mai repeta isprava in continuare, eventual in meciul urmator cu Uruguayiul lui Suarez si Cavani), si am ajuns la meciul in care Rusia, tara gazda, trece incredibil de Spania la penaltiuri, dupa ce 120 de minute a stat in transee. Bine acuma meritul principal este al spaniolilor care au jucat in mai noul spirit german, cu pase laterale si fara fortatre pe principiul ca nu-i bai, golul vine si singur. Ei uite ca nu, nu vine.

…si iata cum se face ca Romania se afla intr-o companie din ce in ce mai selecta in fotbal alaturi de Italia, Olanda, Germania, Spania, Portugalia si Argentina, toate aflate in acest moment (extrem de prematur) afara din turneul final al Campionatului Mondial de Fotbal din anul 2018 din Rusia. Sa fie anul Rusiei? A organizat campionatul Mondial, Trump e pe cale sa recunoasca anexarea Cremeii… Ce ar fi daca Rusia ar castiga Campionatul jucand exclusiv cum a facut-o astazi…? Ce? Nu se poate?… Ba bine ca nu. Pai cred ca atunci Putin ar fi investit ca presedinte pe viata in Rusia si nimeni n-ar avea ce sa mai zica…

Mi-a placut Uruguayul (ce goluri fabuloase a reusit Cavani) si m-am bucurat ca a reusit sa-l trimita pe capriciosul Ronaldo acasa, ca sa nu-si inchipuie ca e mai cu motz decat Messi. De altfel Uruguay este singura echipa din America de Sud cu care tin (din cand in cand) fara retineri, parandu-mi a fi cea mai europeana la stil (si asta nu numai in fotbal)… De altfel intreaga nebunie a campionatelor de fotbal acolo a inceput,, la Montevideo in 1930. Echipa Romaniei a fost si ea prezenta la inaugurare sosita pe Conte Verde (si noi am fost pe Conte Verde). Frumos ar fi daca editia jubiliara de la 100 de ani din 2030 s-ar organiza tot acolo, in Uruguay.

 

Posted in Arcaluigoeologie | 216 Comments »

Ala bala portocala

Posted by Arca lui Goe pe iunie 2, 2018

eh, as vrea (eu) sa scriu un articol intitulat asa: ala bala portocala (sau macar alla baba pugaciova) si care sa se potrivesca mânusa, in continut, cu titlul såu… sa fie ca o vraja… abracadabra, dar na, acuma, niciun pic de inspiratie poetica nu ma anima (deo-cam-data, si nihil sine deo-cam-data… nu, nu se poate) si nicio motivatie straina nu ma imbie la o asa reverie… pe hârtie, caci, ahhhhh, vorba ceea lipsita de sens, sens, sens, ca daca dragoste nu e nimic nu e, si pe o asa penurie, iti vine in minte (minte, minte) titlul poemului, fa-bulos, (ce nu?) dar apoi muza se amuza, te priveste cu un zambet… care se scurge infricosator, precum picturile lui ala… Salvador Dali (fugi, fugi, fugi de-aci), de la ironie (fina) la cinism (atroce), spre un hictus de hiena, ce decade apoi abrupt in indiferenta rece (rece, rece ca o bere uitata in congelator), lasandu-te cu titlul in aer, la pamant, balta, nedumerit, nelinistit, neimplint, singur, singur, singur, intr-un han, departe, departe frate, ca o vara dint-o alta viata, (a ta? a ta? dar a cui?)… singur tu cu ratatrea ta ireversibila si ireverentioasa, ca un punct pus la inceputul frazei, precum semnul interogativ al intrebarii in limba spaniola (?Hasta la vista, baby). Singur in ecuatie, singur (si) vinovat. Descurca-te. Construeste. Extrage-te din problema si vezi-ti de viata ta, de restul ramas, reconsiderå-te, (mama ce de reflexive, re-flexeaza-te) ne-uitand ca „ai aripi nevăzute / încă nefolosite în rucsac / taie frânghia subțire de care ei trag / porți chibrituri de calitate, e leac / aprinde urmele vieții de dincolo de prag / ridică-te e timpul de înălțat / amintește-ți de tine și vei fi salvat„. In fine, orice sfarsit este un nou inceput… Avem un titlu – ala bala portocala. Bun. Nu? Ba da! Deci, dar, asadar, cum procedam? Eu zic asa. Mergem un pic, pe jos (musai pe jos), pana la polul nord, sau macar pana dincolo de cercul polar, fara sa obosim, fara se ne rebegim, fara sa ne blazam, fara sa ne abandonam, #re-zis-tând.  Ajunsi acolo facem un iglu, in care sa dormim (somn, frate, somn) si sa supra-vietuim, pret de-o insomnie, si de-un ceai de iasomie, pana cand, in fine se intampla: aurora boreala. Avem grija (mare, mare grija sa nu ne prinda dormind, mahmuri, somno-lenti, neatenti, sa n-o ratam naibii si pe asta, bai mare atentie ca e ultima, ultima, ultima), si cascand ochii, mintea, sufletul, inima, o savuram, o ab-sorbim inauntrul nostru, o asimilam, o facem una cu noi insine, cu sinele nostru (ala care o fi, cel au-tentic), singuri noi cu noi, pe cont propriu (caci oricum cu cine altcineva?) si asa, imbogatiti interior cu lumini cosmice (sau, ma rog, aproape cosmice, ca deh, ionosfera e aci, aproape, la distanta unei respiratii adanci)… ne putem intoarce (daca mai stim unde, daca mai avem unde) de unde am plecat, pentru a reda continutul articolului intitulat atat de simplu si de inspirit: ala bala portocala. Uite cum sta socoteala. Caci asa si numai si numai asa se mai poate.

 

Loc de scris introducerea-cuprinsul-si-incheierea articolului Ala bala portocala: AICI !

 

UPDATE (1): Locul de scris descris mai sus ramane inca vacant, disponibil, pentru povestea in asteptarea atat de inspirat intitulata „Ala bala portocala”.  Totusi, in lumina unui text (vezi mai jos) extras din interviul acordat de scriitorul Etgar Keret, cred ca as putea initia niste exercitii cvasi-literare in ritm de ala bala portocala. Mai intai textul extras din interviu:

„…Eu incerc sa-mi imaginez ce as simti daca as trai viata altcuiva. Nu spun ca Dostoievski, care a scris Crima si pedeapsa, gandea precum un criminal. Dar a avut capacitatea sa-si imagineze cum gandeste un criminal.

Nu am devenit empatic dupa ce am inceput sa scriu, mai curand faptul ca eram empatic m-a determinat sa scriu.

Nu zic ca empatia ne face neaparat oamenii mai buni, mai curand o vad ca un fel de alergie pe care o capeti. Dar din momentul in care o ai, vei putea sa spui povesti foarte interesante despre vietile altora.

Pentru mine scrisul este un obicei foarte arbitrar. Ma asez si imi spun: OK, acum voi scrie despre o persoana care nu a existat niciodata, care traia intr-un oras care nu a existat niciodata, si care a facut lucruri care nu s-au intamplat in realitate. Exact cum altii fac curat prin casa, sau isi pregatesc cina. Cand ma gandesc la asta imi dau seama ca scrisul este un act de compensare, deoarece oamenii obisnuiti nu simt nevoia sa scrie. Doar cand viata devine insuportabila te refugiezi in scris.

Sa va spun o poveste nostima. Editorul meu m-a rugat odata sa ma intalnesc cu un prieten de-al lui care voia sa scrie o carte. Era un tip foarte chipes, atletic, fost pilot in fortele aeriene, chiar unul dintre cei care au bombardat acel reactor nuclear din Irak. Dupa ce a plecat din armata, a infiintat o companie high-tech de succes, pe care a vandut-o rapid pe cateva miliarde, apoi a mai infintat una si a vandut-o si pe asta tot pe cateva miliarde. Si tipul asta statea de vorba cu mine in restaurant, relaxat, mancand masline pe care le arunca in aer cate una si apoi le prindea fara sa uite, si-mi spune: „Vreau sa scriu o carte care sa fie in acelasi timp si nostima si trista, dar care sa aiba un mare impact asupra oamenilor, sa se spuna ca le-a schimbat viata etc”.

Si cum stateam si ma uitam la el i-am zis: „Eu nu cred ca veti putea sa scrieti acea carte” . Ultragiat, tipul mi-a replicat: „Uite ce e, eu intotdeauna am obtinut tot ce am vrut. Cum poti sa-mi spui ca e ceva ce nu pot face?”. Si i-am raspuns: „Tocmai de aceea. Deoarece scriitori devin doar acei oameni care nu pot obtine de la viata tot ce si-au dorit.”

Oamenii care au tot ce vor nu mai simt nevoia sa creeze o alta lume.

Eu cred ca scrisul este intotdeauna un rezultat al unui esec. Luati poeziile de dragoste. Cele mai frumoase sunt despre o persoana care iubeste intens pe altcineva care nu ii raspunde la fel. M-am intrebat de ce poemele shakesperiene sunt intotdeauna despre tristetea unei iubiri neimplinite, si mi-am dat seama ca daca femeia ii raspundea cu aceeasi pasiune, ar fi fost prea ocupat sa-si traiasca iubirea pentru a mai scrie poezii.

Doar cand esti singur poti scrie poezii de dragoste. Scrisul este o forma de compensare…”

 

UPDATE (2): „Ma asez si imi spun: OK, acum voi scrie despre o persoana care nu a existat niciodata, care traia intr-un oras care nu a existat niciodata, si care a facut lucruri care nu s-au intamplat in realitate.” – Si acum exercitiul cvasi-literar pre-anuntat, in ritm de ala bala portocala: <in progres>

 

Mai bine decat exercitiul meu cvasi-literar blocat in suspans de cruda realitate, cred ca in momentul ACTUAL, ACUM, cea mai ala bala prtocala potriveala ar fi acest scurt metraj:

 

Posted in Arcaluigoeologie | 95 Comments »

Partea buna a lumii… s-o exploram

Posted by Arca lui Goe pe mai 24, 2018

Desi am (de)plâns cu lacrimi amare (de crocodil?) predispozitia noastra pentru teme grave, pentru evanimente si transformari cu potential negativ, pentru ceea ce creaza ingrijoratere si spaime, propunandu-ne sincer sa le mai lasam pe acestea si sa ne ocupam nitzel si de lucrurile simple, firesti, bune, dragute, inofensive, care constituie partea luminoasa a lumii si a vietii, se pare ca aceasta schimbare de atitudine nu-i deloc simpla, regasindu-ne „imediat in permanenta” sceptici de la natura mama. In pofida acestui lucru trist, cat si in ciuda faptului ca nu prea gasim exemple pozitive printre semenii conlocuitori in HUVACA (si ca sa dau numai un exemplu de exemple lipsa l-as da pe domnul Dorin Tudoran care desi a renuntat scarbit si pe buna dreptate la contul sau de Facebook in favoarea vechii sale Certocratii, continua preponderent cu incriminarea lucrurilor rele din viata si din lume), iata totusi ca mai facem o incercare de a ne lipi de niste lucruri bune, pentru a ne trezi pofta de asa ceva si pentru a ne stimula si imbunatati abilitatea de a le identifica (dibui) si savura, spre o stare de bine general (daca s-ar putea). Iata o posibila poarta de intrare spre acest gen de teme blajine, care sa mai invalideze cumva sartriana ipoteza care consacra greatza ca fiind nota dominanta a existentei (parte-n parte cu bucuria de a fi). 🙂

Lucruri bune şi rele în Danemarca

Lucruri bune

  1. Plajele sunt simple şi curate şi arată destul de frumos atât vara cât şi iarna.
  2. Nu trebuie să-ţi închizi uşa cu cheia dacă trăieşti la ţară, deoarece există o probabilitate foarte mică de a fi jefuit.
  3. Magazinele nu sunt deschise în perioada când oamenii care muncesc sunt în preajma lor, de fapt aceasta înseamnă că economiseşti o groază de bani deoarece nu poţi cumpăra nimic.
  4. Autobuzele circulă conform programului, vin la timp.
  5. Danemarca este ţara LEGO, de aceea este îngrijită.
  6. Nu există animale otrăvitoare.
  7. De asemenea, nu sunt cutremure.
  8. Aici nu există reactoare nucleare (presupun că Suedia le pune pe ale lor cât mai aproape posibil de graniţa cu Danemarca).
  9. Aici vara este ca o poză pe cutia de ciocolată, perfectă din punct de vedere al culorilor.
  10. Prăjiturile. Prăjiturile şi pâinea.
  11. Este bine să fii gras, este ceva obişnuit. Chiar şi adolescentele sunt deja babane.
  12. Dacă îţi plac serile culturale la cafenea şi ai o grămadă de bani şi nu te deranjează să asculţi aceeaşi conversaţie, este un loc foarte plăcut în care să lâncezeşti.
  13. Le poţi spune oamenilor că ai trăit în locul de naştere al lui Hans Christian Andersen.
  14. Danemarca are o educaţie deosebită. Dacă aici este locul în care oamenii sunt cei mai fericiţi, nu-mi spuneţi care este locul cu cei mai trişti.
  15. Copiii sunt în grija statului de la 6 luni, ceea ce înseamnă o mare economie de timp. Cred.
  16. Danezii sunt drăguţi şi inocenţi.
  17. Dacă eşti din America, poţi locui aici şi poţi spune că ai trăit în Europa, ceea ce este adevărat.
  18. Nu este foarte cald.
  19. Aici este zăpadă, ceea ce este foarte distractiv.
  20. Oamenilor le place să stea confortabil pe canapea.
  21. Dacă nu vrei să fii căsătorit cu cineva, poţi divorţa imediat şi apoi să mergi mai departe cu viaţa ta (aceasta nu este valabil în cazul căsătoriilor interculturale).
  22. Poţi lăsa copiii nesupravegheaţi şi nu veţi păţi nimic. Chiar şi copiii foarte mici, bebeluşii.
  23. Este o ţară foarte mică, astfel încât nu trebuie să petreci ore în şir într-o maşină pentru a ajunge oriunde.
  24. Există o varietate de alimente ecologice la supermarket de unde poţi alege.
  25. Serviciu gratis de împachetare a cadourilor.
  26. Eşantioane gratis la raionul de frumuseţe şi în timpul promoţiilor la alimente.
  27. Întotdeauna există o petrecere la care poţi merge.
  28. Dacă îţi place peştele, poţi să mănânci până te spargi.
  29. Dacă îţi place să mergi la nudişti pe plajă, nimeni nu te va aresta.
  30. Ciclismul.
  31. Marfa este lăsată în afara magazinelor pe timpul nopţii şi cu greu este furată, ceea ce dă sentimentul de a trăi undeva unde oamenii nu au nevoie să fure.
  32. Crăciunul şi Anul Nou este ca în filme.
  33. Libera exprimare, oricine poate spune orice le place fără să se teamă de represalii.
  34. Egalitatea, toţi sunt egali aici şi handicapaţii primesc un scaun cu rotile placat cu aur.
  35. Şcoli gratis… şcolarizarea este gratuită. Nu trebuie să plăteşti nici măcar o coroană pentru şcolarizarea copiilor pe care o primesc de la ora 8 la 16.30.
  36. Sistemul judiciar. Sentinţele sunt foarte indulgente aici, dacă cineva comite o crimă primeşte doar 3 ani sau chiar nimic (dacă familia îl îndeamnă la crimă).
  37. Bebeluşii. Bebeluşii sunt lăsaţi nesupravegheaţi în cărucior la uşa cârciumelor. Este atât de sigur aici, încât nimănui nu-i pasă.
  38. Siguranţa. Danemarca este atât de sigură, încât aici nu există crime. Nimeni nu este jefuit, nimeni nu este violat şi mai presus de toate nimănui nu i se fură maşina.
  39. Cel mai fericit loc de pe pământ, cu excepţia Coreei de Nord, desigur. Danemarca este cea mai fericită ţară din lume, toţi sunt atât de fericiţi încât le poţi vedea zâmbetul de fericire pe faţă.
  40. Rata redusă a sinuciderilor. Deoarece Danemarca este atât de fericită, rata sinuciderilor este atât de mică. Anul trecut au fost doar 7 sinucideri în toată Danemarca, trei dintre ele fiind din milă, de aceea nu contează.
  41. Comunitatea internaţională. Comunitatea internaţională din Danemarca este înfloritoare. Există mai mulţi oameni care se mută în Danemarca decât cei care pleacă, acest zvon se răspândeşte în întreaga lume, astfel că Danemarca este ţara în care trebuie să trăieşti.
  42. Sistemul educaţional de aici nu se compară cu absolut nimeni, este incomparabil, unic, fără egal.
  43. Multiculturalismul şi toleranţa. Danemarca i-a adoptat pe imigranţi şi toate şcolile te învaţă despre a înţelege şi a te bucura de diferenţe.
  44. Drepturile omului. Danemarca are un record de neatins când vine vorba despre drepturile omului, a obţinut de două ori premiul Cel mai bun tratament din lume acordat oamenilor.
  45. Vikingii. Vikingii vin din Danemarca.

Lucruri rele

  1. Anotimpurile sunt nebunatice. De la o extremă la alta. Şase luni de frig extrem şi zăpadă, trebuind să porţi haine călduroase (evident, canadieni şi eschimoşii n-au nicio problemă), iar apoi puternica lumină a soarelui făcând cerul imposibil de albastru şi lanurile de rapiţă de un galben ţipător.
  2. Oamenii sunt ciudaţi. Dacă nu eşti la fel de ciudat ca ei, vei urî această ţară, nu o să-ţi placă aici.
  3. Alegere limitată a varietăţii hranei.
  4. Ore ciudate de deschidere a magazinelor. Magazinele închid când oamenii termină serviciul.
  5. Conotaţii sexuale… Nu este neobişnuit să găseşti reviste porno alături de cărţi pentru copii.
  6. Peisajul: într-adevăr plictisitor în ciuda frumuseţii verii, începi să tânjeşti după dealuri şi munţi.
  7. Nu există opţiuni vegetariene. În Danemarca prin hrană vegetariană se înţelege puiul şi peştele. Mulţi danezi nu ştiu ce înseamnă cuvântul „Vegan”, ei cred că este ceva despre diabet.
  8. Aroganţa. Danemarca crede că este cel mai bun loc din lume, ceea ce este jenant, deoarece acest loc este Coreea de Nord sau Venezuela.
  9. Baia… este foarte rar să întâlneşti aici o baie care să aibă cadă. Dacă vrei să fii cu adevărat curat, trebuie să faci o baie.

Sigur, lista poate fi completată.
După cum vedeţi, lucrurile pozitive sunt cu mult mai multe decât cele negative, de aceea dacă vreţi să vă mutaţi aici să vă gândiţi foarte bine şi să reflectaţi.

Posted in Arcaluigoeologie | 28 Comments »

Viaţa e dură. Punct de plecare…

Posted by Arca lui Goe pe mai 22, 2018

Viaţa e dură ! Alta propunere de dezbatere a unui subiect fara predicat.

Anthony Hopkins, în vârstă de 80 de ani, recunoaşte că nu a mai vorbit cu fiica sa, Abigail Harrison, singurul său copil, de mai bine de 20 de ani.

Într-un interviu acordat recent, celebrul actor a mărturisit că nu a mai ţinut legătura cu singura sa fiică şi nici măcar nu ştie dacă este sau nu bunic, scrie Daily Mail. Anthony Hopkins are o fată, în vârstă de 48 de ani, din prima căsătorie cu Petronella Barker, de care a divorţat când copila avea doar patru ani. Abigail Harrison este, la rândul ei, actriţă şi regizor de teatru. În urmă cu mulţi ani, Abigail a renunţat la numele de familie al faimosului ei tată, luând numele de Harrison, „pentru a se afirma prin forţe proprii“. În 1990, pe vremea când încă vorbea cu tatăl său, Abigail chiar a jucat în două dintre filmele sale, „Shadowlands“ şi „The Remains Of The Day“.

Anthony hopkins, alături de fiica sa Abigail Harrison, în 1991 la premiera unui film.

Au întrerupt apoi orice legătură, iar în prezent Anthony Hopkins nici măcar nu ştie unde locuieşte fiica sa. Sir Anthony a mărturisit că a fost distant cu Abigail pentru că „familiile se mai despart“.  Întrebat dacă Abigail Harrison are copii, Sir Anthony a spus: „Nu am nicio idee dacă sunt bunic sau nu. Oamenii se despart. Familiile se despart şi îşi continuă viaţa. Oamenii fac alegeri. Nu-mi pasă. Viaţa e dură“.  Abigail Harrison a fost crescută de mama ei, prima soţie a lui Sir Anthony, Petronella Barker, după ce cuplul a divorţat în 1972. Trepat, tânăra s-a înstrăinat de tatăl ei, însă au relaut legătura în anii ’90, după care cei doi nu şi-au mai vorbit deloc, după cum mărturiseşte chiar actorul.  La fel ca în cazul tragediei lui Shakespeare, „copiii nu-şi plac taţii, nu trebuie să se iubească neapărat“, a mai declarat Hopkins pentru Radio Times.  În acelaşi interviu, Sir Anthony a acuzat Hollywood-ul că este toxic şi perfid, iar vedetele sunt ipocrite: „Nu vreau să fiu înconjurat de oameni de genul acesta. De toată «iubirea» şi prefăcătoria. Nu suport asta. E foarte multă ipocrizie“.  Anthony Hopkins, care a câştigat un premiu Oscar pentru rolul lui Hannibal Lecter din „The Silence of the Lambs“, locuieşte în Malibu, California, cu cea de-a treia soţie, Stella Arroyave, în vârstă de 62 de ani, despre care a spus că l-a „domolit“.  „E o persoană foarte bună pentru mine. Soţia mea se îngrijorează pentru că muncesc prea mult. Dar voi continua să muncesc pentru că ce altceva aş putea face? Mă voi retrage eventual când îmi vor cădea dinţii şi părul“, a conchis actorul.

Anthony Hopkins, născut pe 31 decembrie 1937, este un actor britanic de film, teatru şi televiziune. Considerat unul dintre cei mai talentaţi artişti ai generaţiei sale, starul britanic a câştigat premiul Oscar pentru cel mai bun actor în rol principal în 1992 pentru evoluţia sa din filmul „Tăcerea mieilor/ The Silence of the Lambs“. Anthony Hopkins a primit alte trei nominalizări la Oscar pentru rolurile din filmele „Rămăşiţele zilei/ The Remains of the Day“, „Nixon“ şi „Amistad“. Anthony Hopkins a fost înnobilat în 1993 de regina Elizabeth a II-a a Marii Britanii pentru servicii deosebite aduse artei dramatice şi are, începând din 2003, o stea pe Walk of Fame din Hollywood.

Posted in Arcaluigoeologie | 33 Comments »

 
%d blogeri au apreciat asta: