(b)Arca lui goE

b-Log anonim, amator si ventrilog al celor fara de blog. Despre NIMIC

Archive for the ‘Arcaluigoeologie’ Category

Stiinta anticiparii potoapelor si a adaptarii la mediul marin.

ABC- dar din dar se face toamna…

Posted by Arca lui Goe pe august 21, 2019

(a) Stim cu totii (sau macar acceptam de gura lumii) ca in orice lucru rau exista si parti bune, ori (si mai si) ca tot raul este spre bine, sau ca orice sut in fund este un pas inainte si alte asemenea formulari optimiste in legatura cu mersul lucrurilor (in directia „sagetii timpului”, vectorului entropriei si a nu mai stiu careia dintre legile termodinamicii). O fi. Aseara m-am lasat sedus de discursul unui agent de vanzari care, la un pahar de vorba, fara nicio intentie comerciala, a insistat pe ideea ca orice intamplare (schimbare) este categoric spre bine si ca, in medie, diferenta dintre ce e bun si ce e rau in orice schimbare este intotdeauna pozitiva, oferind mereu oportunitati de progres real… de mai bine. Cu conditia sa fi capabil sa vezi si sa admiti acest lucru, cat mai curand cu putinta, fara inertie si fara atasamente fata de starile anterioare schimbarii… Cine poate. Cine stie!? Alti intelepti mai pesimisti de felul lor spun ca mai binele este dusmanul binelui, si ca din aceasta dilema nu vom putea iesi. Ramane de argumentat (exclusiv filozofic) pe aceasta tema (aviz amatorilor si profesionistilor) si/sau de gasit exemple, ori (poate) contra-exemple, extrem de plastice si de ilustrative (pot fi desigur in proza scurta, cu rima, sau cu aranjament orchestral)…  care sa ne convinga artistic intr-un sens or altul (pe aceasta directie)… Demonstratie prin reducere la absurd. Poate ai si tu in bagajul de mânå (sau in cel de calå), cu care calatoresti prin viata, astfel de povesti care sa „demon-streze” fara echivoc ori ca tot raul e spre mai bine ORI ca mai-binele este un dusman si un sarlatan care ne pungaseste fortandu-ne intotdeauna sa platim exagerat de scump (piperat) diferenta de calitate dintre bine si mai bine. Om trai si om vedea.

 

***

 

(b) Unul dintre argumentele (indubitabile) ale celor care vor sa demonstreze (logic, stiintific) existenta lui Dumnezeu (de parca nu este evident ca „Dumnezeu” exista, indiferent ce anume o fi insemnand asta, ca rezultatanta vectoriala a ceea ce inseamna „cuvantul” „Dumnezeu” pentru fiecare ins in parte) ar fi acela al design-ului inteligent, in sensul ca prea este multa armonie si perfectiune in lume, prea se leaga toate incat nu se poate ca intreg establishment-ul sa fie rezultatul intamplarii (al unei serii in/finite de coincidente, de intamplari norocoase, accidentale, aleatorii)… Ma rog, noi unul nu ne putem pronunta in legatura cu valabilitatea sau nevalabilitatea ideii ca ar exista (sau n-ar exista), in realitate, intamplari intamplatoare, in absolut sau in neabsolut, na c-am intrat deja in confuzii terminologice, pas) dar pot spune cu toata sinceritatea si cu toata parerea de rau ca ideea design-ului inteligent este fundamental gresita, falsa, incoerenta. Mai mare improvizatie, cârpeala, lucru de mântuialå, bazaconie, insailare, provizorat, decat poate fi observat in functionarea Universului, la orice scala (in acord cu posibilitatile no-astre de observare), nici c-ar putea exista sau imagina. Daca o exista vreo ordine si/sau vreun design (eventual inteligent – desi nu este cazul, intrucat Dumnezeu nu este in niciun caz „inteligent”, si a-l considera asa este o mare blasfemie echivalenta cu a-l considera prost ca noaptea) acestea sunt transcendentale, dincolo de posibilitatile noastre de observare sau intuire, si deci ies din discutie pe tema data.  Ca sa rezum punctul (b) l-as cita pe pe „re-gretatul” Robin Williams care, intrebat daca e de parere ca Dumnezeu consuma droguri, a spus ca „Da, desigur. Pai nu va uitati la ornitoring„. As adauga, pai nu va uitati la mamifere (cea mai evoluata clasa de vertebrate). Poate exista cârpealå mai mare decat gestatia intra-uterina?  Putin probabil. Ma rog faptul ca functioneaza totusi nu este un argument al unui bun design, ci al faptului ca restul lumii are defecte inca si mai mari.  Daca ne-am putea iesi un pic din piele si din conditie n-ar strica sa ne uitam, in acest sens, si la om, „cea mai evoluata” „creatura” de pe Terra, (daca nu cumva din intregul Univers, dupa cum sustin anumiti autori, printre care, cu onoare, noi nu ne numaram).  Daca ne-am uita obiectiv la acceasta „entitate” (incomplet) coborata din maimuta, ne-am lua cu mainile de cap. 99% din ceea ce face si/sau este omul, sunt aberatii, tampenii, automatisme, cretinatati fara sens, prostii, vicii, animalisme, barbarisme… De unde pana unde mai frate atata design inteligent? Ce dracu, nu vedem pe ce lume traim? Uitå-te la tine inainte de a incerca sa deschizi gura sa ma contrazici (inclusiv prin a-ti exprima acordul cu ante-vorbitorul – e valabil si pentru dl. Iosif).  Iar a veni si a acredita ideea ca in designul acesta sta dovada existentei lui Dumnezeu este de-a dreptul cinic, hilar, ridicol, absurd, daca nu pur si simplu prosteste.  Cei care se tot screm sa construiasaca perpetuumuri mobile si sa demonstreze (logic si/sau stiintific) ca Dumnezeu EXISTA sau ca Dumnezeu NU exista, le recomandam calduros s-o lase balta. Om muri si om vedea (e valabil si pentru dl. Iosif).

 

***

 

(c) Am ramas dator cu initierea unei discutii despre compatibilitatea intre CREDINTA in ceva si TOLERANTA fata de CREDINTELE diferite ale altora. Parerea mea (o credinta?) este ca daca ai intr-adevar o CREDINTA atunci in niciun caz nu poti tolera alte credinte (care nu sunt intocmai si la fel cu a ta). O asemenea toleranta / tolerare ar echivala pur si simplu cu desfiintarea / anularea propriei tale credinte. Ma rog, poti sa-i tolerezi (asa ar fi indicat) pe cei care au credinte diferite, dar nu si credintele acestora. La naiba cu aceste constarangeri antagonice. Nu poti fi si-n caruta si-n teleguta. Nici macar daca esti enorias la biserica mecanicii cuantice. Poti fi ori in caruta, ori in teleguta, ori in alt mijloc de transport, ori pe jos, sau deloc. Alta posibilitate nu vad, alta posibilitate nu exista (dupa cum bine zicea coana Joitzica Trahanache, matusa mea, dupa o verisoara de la Valeni, care e dama bine si isteatza). Mi-i amintesc (cu sentimente pe care renunt sa le numesc sau descriu) pe acei intelectuali de bine care gaseau ca ar exista unele justificari (mistice) in gestul asasinilor spalati pe creier care i-au impuscat (pe bune) pe caricaturistii de la revista Charlie Hebdo, pe motiv de ofensare simbolica a Profetului. Singurii care l-au ofensat pe Profet au fost chiar asasinii cu pricina si sustinatorii lor (mai mult sau mai putin discreti). Ramasesem dator cu initierea un astfel de discutii. N-a ca am initiat-o (daca nu cumva am si incheiat-o odata cu etalarea unei pareri). Sa vedem daca s-o gasi cineva s-o dez-volte. Ala „eu”, ăla „eu”, până la urmă dl. Nimeni. 

 

Posted in Arcaluigoeologie | 18 Comments »

Pofta de vorbe scrise

Posted by Arca lui Goe pe august 14, 2019

Nu toti oamenii care scriu sunt (sau devin) „SCRIITORI”, nici pe departe, dar cert este ca „SCRIITORII” se selecteaza exclusiv dintre acestia, niciunul din „restul lumii”. Unii sunt (pot fi) SCRIITORI de comentarii anonime pe bloguri, in timp ce altii care scriu (chiar si) carti, tot nu ajung sa fie „asa ceva”. E o taina la mijloc, un schepsis, o limita. Adica ca poti avea carte fara sa ai (si) parte. Pe de alta parte (si-n cu totul alta ordine de idei) dl. Shakespeare spunea ca soarta unei glume nu depinde de gura care o spune, ci de urechea care o asculta… si ca prin urmare, în mod normal, un oarecare „scartza-scartza pe hârtie” (poate fi si hârtie igenicå virtuala), trebuie musai sa fie validat de „niste cititori” ca sa poata fi con-siderat SCRIITOR. Ei, nu-ti imagina acuma ca asta-i totul si ca daca scrii si ai cititori (si/sau chiar si critici literari), gata esti scriitor. Drumul e lung si e prin pustiu… Granita dintre scribålåu si scriitor este pe undeva in plin desert, si anume in tara nimånui. Sunt multe capcane si obstacole pe acest drum inselator care cel mai adesea nu duce nicaieri, sau poate duce la Damasc, la rataciri sau la pierzanie, si numai foarte rar la Roma. Desigur ca toate acestea sunt simple banalitati, detalii (aproape) evidente pe care (aproape) orice fiinta cuvântatoare care s-a apucat sa-si scrijeleasca cuvintele, le stie, le intiueste sau le-a simtit deja (pe propria piele).  Noi, de exemplu, ca sa dam numai un exemplu, in calitate de personaj (literar), desi suntem in contact interior cu literatura (inchis practic inauntrul ei), nu suntem scriitor, desi, slava Domnului am scris (si noi) puhoaie de cuvinte, care mai de care, ba chiar am oferit cu generozitate sfaturi (parintesti) celor care, avand veleiaitati literare, ar pofti sa cucereasca premiul Nobel pentru Literatura. A se revedea, aviz amatorilor:

13 (februarie) – Sfaturi practice pentru câștigarea premiului Nobel…,

31 (martie) – Sfaturi practice pentru câștigarea premiului Nobel…,

1 Aprilie – Sfaturi practice pentru câștigarea premiului Nobel….

dar si profesionistilor. Asadar daca deja scrii si ai si cititori, fara a fi fiind inca „un scriitor”, cred ca ti-ar prinde bine sa stii in clar (limpede) in ce constau greutatile, capcanele si obstacolele care ti se opun, impiedicandu-te sa ajungi scriitor. Cu aceeasi generozitate (precum cea deja manifestata in articolele pomenite mai sus) ne-am gandit sa oferim aici o lista publica, deschisa, cu dificultatile cu care se confrunta in genere cei care incearca sa fie niste scriitori pentru niste cititori. Pentru inceput voi deschide  lista / balul cu cateva chestii auzite de la un altul (o fi scriitor, o fi cadindat, o fi chibitz, om vedea-o), dar mai pe urma, daca ne-or da prin minte, om adauga si altele noi, noi (dl. Goe personaj literar de schita si moment), dar si altii ca noi, dintre contributorii (anonimii notorii) care au, cateodata, obiceiul sa „vocifereze” in scris pe Arca lui Goe, cu texte secretate din „glanda lor scriboreica” (dupa cum bine zicea celebrul d.Polichinelle întâiul). Poate chiar prea-cinstitul cititor citit si unic al Arcei lui Goe sa-si „aduca aportul” in acest (non)sens. Bunavointa si dezinhibare sa fie caci in rest nimic nu ne lipseste pentru a incropi aceasta lista cu lucrurile rele pe care trebuie sa le compenseze scriitorii (neputandu-le evita).

  1. Atunci cand scrii nu incerca sa produci (dinadins) literatura, arta, poezie, sau chestii care sa fie (anume) pe placul cuiva (oricui). Cand scrii trebuie sa fii constient ca scrisul este un simplu instrument prin care cel care scrie incearca sa masoare distanta dintre el (insusi) si ceilalti, dintre el (insusi) si realitate. Distanta se poate masura cu metrul de tamplarie, cu metrul de croitorie, cu pasul, cu micrometrul, cu sublerul, cu stanjenul, sau cu un simplu bat. Chiar si „aruncatura de bat” este un fel de a evalua distanta. Scrisul este un bat cu care masuram distanta dintre noi si realitate. Mi-a spus mie unul Haruki Murakami (un prieten de-al meu, nu-l stii tu), care, desi a urmat cu sfiintenie sfaturile d-lui Goe, exact la fel ca celalalt amic virtual al nostru (unul Mircea Cartarescu pe care-l stii si tu), n-a reusit inca sa castige râvnitul premiu Nobel pentru litera-tura pe ara-tura. Alege-ti instrumentul care ti se potriveste pentru a incerca sa masori distanta dintre tine si restul lumii si foloseste-l. Exerseaza-l. Arunca cu batzul si vezi cine (ce, si de ce ) tzipå. Pe baza timpului de raspuns si a vitezei sunetului poti calcula la ce distanta se gaseste SI CUM ARATA cel mai apropiat detaliu al restului lumii. Efectul secundar al acestei evaluari poate fi (accidental) literatura, arta, poezie, sau chestii care sa fie (anume) pe placul cuiva, sa-l emotioneze si/sau sa-l distreze, distragandu-l de la (i)realitate. Totusi nu conta pe asta. Nu face ca AVP.
  2. Tine mine: cea mai mare dificultate a celui care scrie este aceea de a ramâne onest. In timp ce scrii este foooarte greu sa ramai onest, sincer, sa nu ascunzi si sa nu omiti nimic din ce stii, sa nu cedezi tentatiei de a te proteja pe tine insuti, de a-ti cosmetiza imaginea, sinele, importanta. Scrie daca vrei, dar nu te astepta sa devii scriitor daca nu esti in stare sa fi onest si umil cu orice pret. Scrie daca vrei. Chiar si minciuni, adevaruri partiale, detalii pe alese… cu rimå, Poate fi un gest util, binefacator, eliberator chiar, ce-ti poate spori importanta de sine si-ti poate aduce succes la public. Dar nu te astepta sa devii (astfel) scriitor.
  3. va urma,… mai zi si tu…
    3.Bis Dintr-o discutie privata avuta cu o potentiala candidata la castigarea Premiului Nobel pentru literatura virtuala, am desprins o invatatura ce poate fi adaugata pe lista dificultatilor/dilemelor cu care se confrunta „scriitorii in devenire”: A te lua in serios dar a nu te lua prea in serios… La inceput pare / este simplu… Pe urma insa… Nu… Si aici cel mai bun contra-exemplu (de succes) este si ramane anonimul AVP de (pe) la Corabia (a nu se confinda cu vreo Arca)… Oricum pentru a taia raul de la radacina trebuie sa-i facem si pe altii (ceilalti) sa ne ia in serius dar nu prea in serios. Cu cat mai multi cu atat mai bine. Daca reusim figura cu altii, avem bune sanse sa reusim si cu noi insine. Daca nu, nu. Ma rog, sanse nu certitudini, dar tot ar fi ceva. Slava Domnului & Doamne ajuta!

 

Posted in Arcaluigoeologie | 43 Comments »

Scurtă-tură…

Posted by Arca lui Goe pe iulie 17, 2019

Scurtă-tură-unde-am-fost-în-trecut…în fugă…

Da, da, stiu, ai dreptate măi dragă prea-cinstite cititor atât de citit si de unic al Arcei lui Goe, promisesem că te scot din ceata poftei de vorbe, rămasă suspendată in aerul ne/clar la diminetii din episotul trecut (din frumoasa zi de 9 iulie, ziua muzicii usoare, zice-se, interesati-va)… dar tocmai cand ma pregateam sa te scap pe portita dinspre maidan, sa vezi pocinog: am dat far-de-voie, far-de-nevoie si fara sa stiu cum intr-o gaură de vierme (wormhole) care m-a scos dicolo de pâzele albe, unde am facut (ne-rezistând ispitei) o scurtă-tură în-trecut. Ei, intre timp am gasit de-acolo-ncoace o scurtă-tură spre prezent, însa daca tot am fost în-trecut de-cu seara de viteza combiata a întunericului si luminii diafane, atunci fie ce-o fi, zic, n-o fi foc (fara fum) daca va mai las pret de un bob zabava in ceata verbala de pe 9 iulie, ca sa va povestesc mai întai prin ce trecui. Azi dis-de-dimineata (sa fi fost vreo doua-trei zile de atunci, ca era intr-o sambata) am lasat in urma casa mea draga si adormita si m-am strecurat afara, in lume. M-am deplasat neobservat (ca nu era nimeni pe strazi), mergand cu vieza pasului (c) pana la marginea orasului, si acolo am intrat in padure, cu gandul sa ma afund, pe traseul rosu, in amonte pe firul apei pana spre dimineata orasului vecin, urmand ca pe urma sa ma inturnez la domiciliu pe strazile puse la dispozitia pietonilor de catre primaria oraselor. Dar pas de a-mi reusi figura. Am intrat in padure pe cararea cunoscuta, doar ca, in loc sa ma afund ma trezeam in mai putin de un minut, dupa doar cativa pasi (facuti dincolo de puntea de peste pârâu) inapoi de unde plecasem… Spatiul padurii se curbase ametitor de mult incat pana si caprioara lui Nicolae Labis ajunsese dintr-un salt (spatio-temporal) tot acolo, in chiar clipa de dinaintea fatidicii impuscaturi… Caprioara (o erbivora de o ingenua naivitate), continua sa soarba cu nesat apa din pârau (de parca ar fi fost acelasi apa si aceeasi vreme), intuind ea cumva ca pe mine nu ma cheama Nicolae (ci dl.Goe), ca nu-l am pe tata cu mine si ca pusca-i doar un cuvant (in vânt). Eu insa, in fata unei asemenea intamplari bizare ( enigma in-explicabila), am cazut pe ganduri… Aflat in imposibilitatea de a strabate timpul si spatiul pana inspre dimineata orasului invecinat, (in cuda dorintei mele) m-am asezat pe bancå (banca de la marginea padurii), incercand sa refac planurile astfel incat sa ajung totusi înapoi la dulcea mea casutzå adormita, la momentul oportun, pre-stabilit, al unui mic dejun (bucolic) in familie, in curte, la masa de sub umbrar, cu omleta, cafea, tarte si taclale. Timp as fi avut. Din cauza cåprioarei care facea nestingherita cercuri pe ape, si uitand-mi o clipa de esenta mea literara, mi-a venit asa deodata, dorul de tata, de parca m-as fi aflat in de-plina tinerete fara batranete si viata fara de moarte, si anume in valea Plangerii si a aducerii aminte. Dar deh, ia-l pe tata de unde nu-i. O fi la vreo tzuica cu tatal lui Nicolae Labis. Si cum stateam eu asa pe banca, incordandu-ma sa ma extrag din acea concavitate spatio-temprala, s-a creat brusc (abrupt) o gaura de vierme in punctul cel mai sudic al continuumului local, trezindu-ma pe ne-pusa masa, håt-departe si devreme, intr-o epoca de aur, intr-un oras de provincie, unde un regizor, talentat si popular la acea vreme, turna un film intr-unul dintre castelele din oras. Era acolo un intreg popor de figuranti care dansau ametitor, caci era bal, in film. Eu eram in preajma regizorului, documentandu-ma chipurile (ca ziarist) pentru un articol despre eveniment, de publicat in gazeta studenteasca a orasului de provincie, asteptand totodata un mopment de respiro in filmari, in care regizorul sa-mi poata oferi un interviu. Eram foarte emotionat caci era abia al doilea interviu pe care trebuia sa-l iau si maestrul (extrem de rece si distant) ma intimida teribil. Primul interviu il luasem cu ceva vreme in urma lui Caligula aka Ovidiu-Iuliu Moldovan (Dumnezeu sa-l ierte si sa-l odihneasca), si atat de novice si de lipsit de inspiratie in alegerea intrebarilor am fost incat, in final, mai mult de jumatate dintre intrebari au fost sugerte de Ovidiu insusi (el a centrat, el a dat cu capul). Insa momentul asteptat se incapatana sa nu apara, caci regizorul avea de furca cu un tanar actor al teatrului din orasul de provincie, care nu reusea sa duca la bun sfarsit o scena simpla, banal de simpla. Trebuia sa iasa afara pe tereasa castelului, si sa puna o pelerina pe umerii goi ai unei contese si apoi sa se apropie discret de urechea acesteia si, zambid, sa-i sopteasca ceva… Regizorul i-a explicat de nenumarate ori mototolului cum sa faca (in loc sa-i arate pur si simplu cum så facå, asa cum ar fi procedat mai mult ca sigur Lucian Pintilie sau Charlie Chaplin), dar Fanica al nostru se crispase de tot si in loc sa fie atent la contesa, se tot uita, intorcandu-si privirea, total aiurea in contex, spre maestru, ca sa vada din expeseia acestuia daca reusesteste sau nu sa-i faca pe plac in felul in care joaca banala scena. Ceea ce nu se intampla deloc, deloc, deloc… „Nu e bine Mirea, nu e bine. Ti-am spus de o mie de ori. Uita-te la contesa nu la mine”. Mai ca-mi venea sa zic, då må maestre ca o joc eu. Intre timp se cam inserase si operatorul a trebuit sa aprinda niste lumini si faca nu stiu ce ajustari la camera… Dupa indelungi chinuieli, in sfarsit, scena s-a jucat dupa pofta inimii maestrului, iar eu asteptam cu speranta ca se va ordona pauza in care voi reusi in sfarsit sa iau regizorului interviul pentru gazeta. Ti-ai gasit. Regizorul secund (o dama scunda si extrem de volubila) s-a apropiat si a zis: „Nu e bine. S-au aprins luminile in blocul de vizavi (bloc cu sase etaje) si luminile alea au intrat in cadru.”. Am crezut ca maestrul o sa explodeze. Noroc cu dama scundå care juca rolul regizorului secund, care a zis ca stie ea pe cineva la primarie si o sa-l roage sa intervina si sa taie curentul pentru o jumatate de ora in blocul cu pricina, ceea ce s-a si facut cat ai bate din palme. Scena s-a re-filmat, a iesit cum a iesit si asta a fost totul, pentru ca apoi a venit cineva important (habar nu am cine era) si l-a luat pe regizor pe sus cu masina. Omul mi-a aruncat peste umar: „Nu te supara te rog. Vino maine.”. A doua zi am venit eu dar in zadar, ca nu s-a filmat in acea zi. Am plecat direct la gara si de acolo am luat trenul care m-a adus, prin (efect) tunel, inapoi pana aici, la marginea padurii pe banca. Intre timp caprioara lui Labis disparuse in neant. M-am ridicat agale si am pornit-o spre casa. Si pentru ca mi-a poposit in minte (chiar ca habar n-am cum, total anapoda) imaginea lui nenea Iancu (taticul meu literar de duioasa amintire), care de obicei isi avea izvorul inspiratiiei literare prin berarii si braserii, m-am oprit si eu in patiseria florentina (un soi de tramvai 16 retras la depou), chipurile in acelasi scop, documentar. Am comadat un capucino, si invaluit in muzica frantzuzeasca ce se prelingea din plafon, i-am studiat discret pe consumatori… incercand sa mi-i imaginez ca eroi de momente si schite. Cativa chiar ar merita sa fie astfel imortalizati in galeria prozelor scurte pe arca lui Goe. Cum le-o fi norocul. Cum or vrea muzele. Deocamdata insa, daca tot am antamat inca un front, doua, de lucru in proza scurta ce va sa vie (ei as, ce esti copil), sa revenim la pofta de vorbe si la drama extragerii din ceata acesteia, pe portita dinspre maidan. „Madam binevoiti a-mi da drumul de aici de urgenta”. „Ei bravos, da stii ca-mi placi.. Dar ce te tiu eu?”.

Posted in Arcaluigoeologie, Imperiul Cuvintelor, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 101 Comments »

Pofta de vorbe (I)

Posted by Arca lui Goe pe iulie 9, 2019

Pofta vine… vorbind, indiferent despre ce poftă o fi vorba, inclusiv despre pofta de mâncare (poftå bunå)… ori despre orice altceva (vorba ‘ceea, „Si cum s-a întâmplat Gherghină de-ai ramas gravidă? – Uite asa, din vorba-n vorba”). E adevarat ca pofta vine mâncând, văzand, mirosind, pipăind, făcând (numai gerunzii), dar mai ales vine vorbind. Câteodată o descriere din vorbe bine ticluite, a unei ciorbe de burtă ori a unor poale-n brâu ori a nurilor unei coniţe (ori a unor poale-n brâu) poate aduce pofta mai abitir decât ciorba goală ori coniţa goală per se. Până si ideea vine vorbind (vorba lui Henry Wald). Presupun ca dupa ce in ultima vreme am exersat cu succes (impreuna cu aproape nimeni) exclusiv cateva vorbe („tacere”, „liniste”, „pace”, si mai ales „nimic”, „nimic”, „nimic” – un soi de „partir un peu”) ar fi poate potrivit sa mai schimbam nitel reperoriul si sa mai popularizam si alte vorbe (din dic-ţio-n-are) pe care vad ca le adulmecă în vânt câte un vizitator stingher (pasager) råtåcit pe Arca lui Goe. Dar… despre ce sa vorbim? Tu ce zici? Ai vreo pre-ferintza? Despre vorbe? Despre pofte? De te indeamna, de te cheama? Eu stiu ?! Am cateva idei de vorba în prototip dar mi-e sa nu fie prea grele, prea aspre, prea in råspar, si sa-l facem astfel pe prea cinstitul cititor citit si unic al Arcei lui Goe sa regrete amarnic perioadele de acalmie (ca sa zicem asa, calomniind astfel tåcerea aka nimicul de pe partea orală a lumii, sau verbală – ca sa nu ne iasa vorbe). Sa nu ziceti ca nu v-am spus. Vântul si cuvântul bat bine in pânze, în direcţia cea bună si, daca då Dumnezu cel bun un Potop mare si bagå åstia apå cât să salte Arca, cât de cât, de pe duna de nisip, pe care este parcatå, ca musca la Ararat, am pus-o, si pasagerii accidentali si clandestini aflati l-a bord s-au scos, caci am de gând sa botez arca „goeletå”, si sa fac un „drum”, pe apă, până la Veneţia, intr-o vizita inopinată (incognito) la amicul si confratele nostru „Anonimul”. O să navigăm prin canale, eclipsând gondolele, dar si pe gondolieri pentu că o să cântăm din toti bosogii „O sole mio”, si o sa „servim” bere (Bucegi) la botul calului si mici cu mustar de Bohotin pe tipsii de argint. Cei care sunt interesati de o astfel de ofertă de croazieră (via Måcin, Niculitzel, Babadag, Tulcea, Sulina, Bosfor, Dardanele, Itaca si ce-o mai fi) sunt rugati sa depuna cererile de inscriere neintarziat. Dar, incheind introducerea, caci vorba lunga e saracia omului (oameni nu avem, avem numai caractere, unul si unul, si una) ar cam trebui sa intram in subiect (ca pana sa vina Potopul mai este, înainte din po-veste)  si în continut. Sa stiţi ca este vorba în primul si-n primul rând despre ne-materie, iar in celelelalte rânduri si in „Celelalte cuvinte (daca vrei), despre inadecvare (in terminologia fizicii), si despre cum se aplica principiile incertitudinii, mecanica cuantică, dilatarea spatiului, „anti-materia”,  materia si energia intunecate în relatiile de zi cu zi (si de noapte) intre oameni (de exemplu intre soti si sotie si nu numai). Hai ca v-am bagat in ceata, dar nu va fie teama. Eu v-am bagat, eu va scot. Daca s-o ridica ceata, va scap, fireste, ca va scap… daca oi putea. Va fac scapati pe poarta dinspre maidan. Mai ales daca-mi dati bacsis. Iar daca nu, nu, sa va fie de bine. Dracu v-a pus sa misunati pe aici! Va urma.

 

Posted in Arcaluigoeologie | 108 Comments »

Nicio vorba sa-ti mai spun

Posted by Arca lui Goe pe iunie 29, 2019

 

Posted in Arcaluigoeologie | 33 Comments »

Nicio vorba (No comments ?)

Posted by Arca lui Goe pe iunie 11, 2019

Un text secret este pe cale sa apara in aceasta sectiune. Fii pe faza.

Posted in Arcaluigoeologie | 50 Comments »

pro-Ze

Posted by Arca lui Goe pe mai 22, 2019

1. pro-Zei (îi lipsește poezia) – invers – Oferă oricărui lucru destul „timp” și el se va transforma în opusul său. Inevitabil… inconturnabil… inexorabil… indubitabil. Și pentru că, (după) cum (bine) se știe, timpul nu există (lumea desfășurându-se de la sine într-o atemporalitate deplină și înfricoșătoare, da, da, nu te mai tot mira ca prostul în bâlci), înseamnă că, de fapt, fiecare „lucru” este (de la bun început şi până la tragicu-i sfârşit) inversul a ceea ce este. Viceversa. Iubita frumoasă este urâta urâtă. Dragostea este dispreţ. Iubirea e ură şi tot asa. Fii deştept, vei fi prost. Fii tânăr, vei fi bătrân. Există, vei fi ex-terminat. Andrei Pleşu este Gigi Becali. Singurul imuabil, ce rămane perpetuu el însuşi, mereu egal sieşi cu zero, este dl.Nimeni, de altminteri singurul care (deşi absent, absint şi neantic) întelege perfect ce spunem noi aici (nimic). Nimicul este sigurul „lucru” (?!!!?) care îşi este sieşi opusul. Inversul lui „nimic” este (tot) „nimic”. In niciun caz inversul nimicului nu este ceva (ceva este, fiind, inversul lui altceva)… Cei dintâi vor fi cei din urmă. Adună-te (de pe drumuri), te vei risipi. Răspândeşte-te (în lume), vei disparea. Fii deschis la minte, vei fi încuiat, fi luminat, vei fi obtuz… Inspiră(-te), vei fi expirat. Fii dumnezeu, vei fi (ca) dracul. Şi viceversa. Cei din urmă vor fi cei dintâi. Viceversa. Mă ai înţeles? Ai înţeles ceva? Ai înţeles pe dracu. Şi nu că n-ai înteles nimica (ce Dumnezeu să fi înţeles), ci ai înţeles altceva. Ai înţeles invers. Pe dos. Aiurea. Anapoda. Indiferent ce eşti, ce ai, ce crezi, ce speri, ce faci (apropo ce mai faci?)… fi pregatit pentru invers. Vei fi nepregatit. Dumnezeu cu mila. Dracul cu sila. Şi tu cu poanoasele. Orbule, în tranzitie (petrecere) către nimicul absolut, picat ca musca-n lapte, „în epica săracă… (un om pe moş jucând, devine ce se joacă)„… Te-ai „trezit” fără de voie într-o realitate incertă, confuză, ambiguă, scăpătată, consumată, (ca şi) inexistentă, o realitate în care tot ceea ce există, există pentru că nu există, şi tot ceea ce se întâmplă, se întâmplă pentru că nu se întâmplă. Nu se întâmplă nimic. Nicio surpriza. Nicio sperantă. Fiecare efect se opune (total) cauzei care l-a produs, anuland-o. Vei „adormi” fără de voie într-o realitate incertă, confuză, ambiguă, scăpătată, consumată, (ca şi) inexistentă, o realitate în care tot ceea ce există, există pentru că nu există, şi tot ceea ce se întâmplă, se întâmplă pentru că nu se întâmplă. Nu se întâmplă nimic. Nicio surpriza. Nicio sperantă. Fiecare efect se opune cauzei care l-a produs, anulând-o. Dar… Dacă „azi” eşti prost, urât, sărac, bolnav, bătrân, nefericit, bucură-te. Vei fi viceversa. Cândva. Cât ai clipi. Vei fi ceea ce eşti: opusul tău, în acest univers invers si inexistent. Oferă oricărui lucru destul „timp” şi el se va transforma în opusul său. Inevitabil… inconturnabil… inexorabil… indubitabil.

2. pro-Zel (triunghiul Bermudelor): – Dupa cum bine se stie (?!), numerele 1, 2, 3 sunt magice. Nu sunt singurele numere magice dar sunt numerele magice de baza… din care deriva (aproape) toate celelalte magii. Despre magia lui unu si lui doi (care impreuna fac trei), ca si despre magia altor numere (e, i, pi y comprise), am mai pomenit si vom mai pomeni poate alta data.  Acum insa este vorba despre trei. Magia simbolica a numarului 3 se poate identifica cu usurinta intr-o mare de situatii, pretutindeni in spatiul complex si multi-dimensional al universului uman si inuman: „Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh este treimea către care îşi îndreaptă toţi credincioşii speranţele şi rugăciunile. Datorită acestei noţiuni, numărul trei’ a căpătat valenţe noi. El semnifică unitatea şi întregul, o entitate completă. Multe din evenimentele majore din Biblie se întâmplă în trei zile sau în a treia zi. Învierea Domnului are loc a treia zi, după ce fusese răstignit şi înmormântat. Numărul trei are adesea semnificaţia de mântuire, de izbăvire din necaz. Moise îi cere Faraonului să îi lase pe israeliţi să meargă trei zile în pustiu şi să aducă închinare lui Dumnezeu. Tatăl Sfânt se arată poporului său pe muntele Sinai, după ce acesta s-a rugat şi s-a sfinţit trei zile. Dărâmaţi acest Templu şi Eu îl voi ridica în trei zile’, le spunea Iisus evreilor, referindu-se la Templul trupului Său’„. Dupa cum spunea (precum altii) si Sergiu (un sergiu oarecare, erou secundar al unei pvestiri de nimic, intitulata „O betie, doua betii”) ce n-a fost inca scrisa – ceea ce n-o face insa sa fie mai putin existenta), Sfanta treime este si unime… la fel precum cele trei quarkuri care alcatuiesc protonul ii confera acestuia sarcina electrica elementara egala cu „unu” (2/3 + 2/3 – 1/3 = 1). Mult trei in acest Univers. Eu unul trebuie sa am grija de trei cate trei… De trupul, de sufletul si de mintea mea. De trupul, de sufletul si de mintea sotiei, de trupurile, sufletele si mintile copiilor mei… Intrucat nu sunt Dumnezeu (cel putin dupa stiinta mea de acum) felul in care port de grija sfintelor treimi mai sus pomenite (dar si multor altora pe care le trec sub tacere), este departe de a fi unul total… Ajut si eu cum pot (cand mai mult, cand mai putin), lasand (de voie, de nevoie) libertatea fiecarui „quark” de a se ajuta si singur cu resursele sale interioare… pe care trebuie sa contez ca pe mine insumi (unul)… In fine, m-am luat cu vorba, si am deviat de la subiect, in interiorul subiectului (vast, loc cat cuprinde pentru rataciri, regasiri, recreatii)… Sfanta treime pe care voiam s-o aduc nitzel in actualitatea cuvintelor este o alta, formata din: entitatea care vorbeste (bunaoara eu, palavragiul), entitatea despre care se vorbeste (bunoara magia numarului trei, sau alte baliverne) si entitatea careia i se vorbeste (bunaoara tu, martorul, spectatorul, observatorul mut ca lebada murindă)… (O „tri-lemă” din care nu se poate iesi, am zis?)               

3. pro-z-Elitism (dl.Plesu, un leu si 71 de ani): – în curs de articulare.

4. pro-Zeu (Eros): In tinereţe dl. pre-pre-Liiceanu a trăit foarte mult şi şi-a construit o carieră solidă, pentru ca îşi săruta soţia în fiecare dimineata (ceea ce îi aducea noroc, spor şi încredere neţărmurită)… Fiecare zi era pe atunci o auroră spectaculoasă. Pe acum lucrurile s-au schimbat. In fiecare dimineata dl. Prepeliceanu trăieşte cu 5 ani mai puţin, întrucât nu-şi mai sărută soţia. Nu are cum, căci soţia sa doarme în camere separate, iar d-lui nu-şi permite să intre în acele camere separate şi s-o deranjeze din somn, cu asemenea superstiţii puerile. Nu e de mirare că nici cariera d-lui pre-pre-Liiceanu nu mai e aşa de aureolată ca pe vremuri. Deh, ale bătrâneţii valuri.

5. pro_zErou (LC): – în curs de articulare.

 

 

 

Posted in Arcaluigoeologie, Maruntisuri fundamentale, Parerea lui Goe, Povestiri de nimic, Proză scurtă | 63 Comments »

Adevarat sau fals?

Posted by Arca lui Goe pe mai 17, 2019

Se spune (si nu o spunem noi, că cine suntem noi s-o spunem si s-o generalizăm?, nobody, ci stiintificii) că bărbatii care isi sărută sotiile dimineata au mai mult succes in carieră ba chiar că bărbatii care isi sărută sotiile dimineata traiesc cu cinci ani mai mult… Este concluzia la care au ajuns cercetatorii britanici si psihologii germani…  Ce efecte are sărutul matinal sau absenta acestuia asupra nevestelor se pare ca nu se stie. Din doua una, ori pe cercetatorii britanici si pe psihologii germani nu i-a interesat acest aspect, ori problema aceasta a fost mult prea complicata pentru ei… Aviz amatorilor, dar contam si pe opiniile profesionistilor… in timp ce asteptam provincia…

După ce le-a mâncat tone de ruj,
Femeile,
Înşelate în aşteptările lor cele mai sfinte,
Au găsit mijlocul să se răzbune
Pe Don Juan.

În fiecare dimineaţă,
În faţa oglinzii,
După ce îşi creionează sprâncenele,
Îşi fac buzele
Cu şoricioaică,
Pun şoricioaică în păr,
Pe umerii albi, în ochi, pe gânduri,
Pe sâni,
Şi aşteaptă.

Ies albe în balcoane,
Îl caută prin parcuri,
Dar Don Juan, cuprins parcă de-o presimţire,
S-a făcut şoarece de bibliotecă.

Nu mai mângâie decât ediţii rare,
Cel mult broşate
Nici una legată în piele,
Decât parfumul budoarelor,
Praful de pe antici
I se pare mult mai rafinat.

Iar ele îl aşteaptă.
Otrăvite-n cele cinci simţuri aşteaptă,
Şi dacă Don Juan şi-ar ridica ochii
De pe noua lui pasiune,
Ar vedea-n fereastra bibliotecii
Cum zilnic este înmormântat câte un soţ iubitor,
Mort la datorie,
În timp ce-şi sărută soţia
Din greşeală.

Posted in Arcaluigoeologie | 28 Comments »

Frumuseţile nevăzute ale lumii

Posted by Arca lui Goe pe aprilie 24, 2019

Seninul cerului, o ramură in floare, o dimineată insorită, zambetul inocent al unei persoane necunoscute, o stare de bine inexplicabilă, o omletă gustoasă si melodioasă, un cântec, un gest, o carte, o pajiste cu narcise, păsarile, un cer înstelat, o ploaie, un bondar, o atingere, un vis, o sperantă, si alte miriade de asemenea frumuseti nevăzute ale lumii, ratate din neatentie, pierdute in imensitatea oceanului de întamplari anoste, neutre, surogate, înlocuitori, pe fundalul vâscos al cotidianului, al rutinei, al necesarului constrangator…  Din aceasta stare de absentă nu ne mai scot decat uraţeniile lumii, hidoseniile, doar ele ne mai pot capta atentia, reusind să ne extragă din apatie, să ne irite, să ne enerveze, să ne strezeze… să ne tina înca si mai ocupati, mai închisi, mai suspiciosi, mai ignoranti, mai antipatici. Si vai, hidoseniile lumii au prostul obicei de a nu tine seama de spatiul nostru intim si personal, de frontierele noastra de sigurantă cu lumea, consacrandu-si impertinet existenta pretutindeni, inclusiv in jalnica noastra proximitate. Inteleptii ne spun că pentru a ne regăsi linistea, bucuria, abilitatea de a ne bucura de frumusetile nevazute ale lumii, de abundenta acestora, ar trebui să meditătm, sa ne detasam, sa intram intr-o stare de zen prin care sa putem ignora hidoseniile, urateniile lumii (si pe purtatorii si promotorii lor), anesteziindu-ne simturile prin care le observam, sa le facem uitate, nevazute… Ce să spun? Mi se pare o solutie ridicolă. Lasate la voia lor urateniile se vor aplifica, perpetua, diversifica, vor inflori obscen si ne vor sufoca, in timp ce noi ne chinuim sa le ignoram. Ne trebuie altceva.

 

Posted in Arcaluigoeologie | 21 Comments »

Soarele negru al nopţii

Posted by Arca lui Goe pe aprilie 19, 2019

„Zilele vietii mele”, o formula intâlnitå, romane, nuvele, poeme, cantece… caci zilele includ si noptile… (nu-i asa?) in cercul celor 24 de ceasuri buimace. Dar totusi ar merita sa existe aevea niste proze (scurte, lungi, nu conteaza) intitulate asa „Noptile vietii mele”… Oooo , tu, prea-cinstite cititor citit si (atat de) unic al Arcei lui Goe cum stai cu noptile? Ce intamplari de noapte din viata ta ar merita sa ramana in jurnalul imaginar al vietii tale? Cum arata in medie noptile vietii tale? Ce mai stii despre ele? Ce-ti mai amintesti din noptile copilariei? Ale adolescentei? Ale tineretii si maturitatii? Noptile coplesitoarelor intimitati si ale abisalelor singuratati? Daca ar fi sa alegi trei noptii (numai trei) din viata ta, pentru a fi expuse la muzeul universal al noptilor, pe care le-ai alege?

Posted in Arcaluigoeologie | 9 Comments »

Se în-tâmplă iarăşi… focule

Posted by Arca lui Goe pe aprilie 15, 2019


Dupa cum bine stie ipoteticul prea-cinstit cititor citit si unic al Arcei lui Goe, există, pe falia povestirilor de nimic (in proza scurta), o dimensiune ezoterica accesibilă partial respectvului cititor. Chiar dacă (d)in penumbra respectivă nu se poate distinge cu claritate deplină semnificatia cererii adresată focului de a merge impreuna cu noi (Focule, vino cu mine -III) si nici nu poate fi intuit continutul povestii lipsa la inventar (promisa cu ocazia respectiva), totusi ipoteticul prea-cinstit cititor citit si unic al Arcei lui Goe (ai putea fi si tu, dar deocamdata nu esti), poate avea o imagine oarecare „blur”, despre esenta starii de fapt… Acelasi ipotetic cititor (si asa mai departe) isi aminteste poate si de niste puncte de inflexiune muzicale, cu semnificatie adanca in destin (a caror interpretare profana este ramasa indefinit in asteptare, despre ce-or fi insemnand, sau o fi vrut sa insemne), aici – Slipknot si aici – O întâmplare care a durat 20 de ani şi mai bine şi care durează încă. In mod surprinzator, impotriva oricaror asteptari, apa si focul se intalnesc iarasi, iata, intr-un punct de inflexiune recursiv (o uniune de puncte)…

De dimineata tarziu, am avut o semi-atingere cu o gaura neagra aflta in plina implozie, un spectacol oribil, cu o gura enorma cascandu-se in univers (cu „u” mic) in care (mi) se prabusea totul din jur – mai putin eu insumi, martor, observator co-creator de realitate si spectator oripilat al spectacolului de mahala oferit de d-ei)… Din orificiul buco-anal al gaurii negre (in cerul gurii) ieseau niste sunete disgratioase si miasme greu de suportat… Am reusit (cumva) sa ma smulg (fizic si meta-fizic) din vecinatatea orizontului evenimentelor si sa incropesc o plimbare pe malul raului, pe carari de munte… Mergeam la pas, in tacere, alaturi de fiul meu de 10 ani (o figura de omulet, intelept cum n-am mai vazut pe altcineva, acum si ingragostit sarmanul), savurand in tacere soaptele padurii, amestecandu-ne cu ele… Apropiindu-ne de o cascada ce-si sporea decibelic prezenta, am sesizat si perturbatiile produse de vocile unor oameni aflati prin preajma. I-am gasit acolo, un grup de vreo zece persoane, bucurandu-se zgomotos de spectacolul cascadei. Unii se descaltasera si-si suflecasera pantalonii, urcand in amonte si bagandus-si voios picioarele in ea de cascada, tipand strident la contactul cu apa rece, altii radeau pe seama lor, faceau poze si comentarii desucheate… Aproape ca nu se vedea si nu se auzea cascada din cauza lor… Am trecut mai departe… am mers pret de vreo ora apoi ne-am intors. Se lasase iarasi linistea in padure. Apropindu-ne de cascada i-am auzit de departe vuietul (in vaduri ape repezi curg si vuiet dau in cale, nu?), dar usor, usor, am sesizat ca armonia sonora a apelor era insotita de un sunet muzical abia perceptibil… dar atat de nimerit in completare… Ajunsi acolo am bagat de seama un personaj realmente ciudat, un tanar cu o barba enorma, costumat cam fistichiu, care statea intors spre cascada si canta la un soi de fluier-flaut-caval, un instrunent de lemn care aducea la forma cu o cobra… O muzica suava, delicata, intr-o armonie deplina, neverosimila, cu vuietul cascadei. Am pasit pe langa el, usor, pe varfuri, incercand sa nu-i tulburam apele, momentul de intimitate cu cascada curgândå, in care cu cateva ceasuri in urma, unii isi bågaserå picioarele si zgomotul… Am simtit iarasi ca si in trecut ca aceasta intalnire neplauzibila dar totusi intâmplata aevea, este un soi de semn, un simbol exterior care marcheaza spre afara, la vedere, noul meu punct de inflexiune. Punct si de la capat.

„Through the darkness of future’s past,
The magician longs to see.
One chants out between two worlds…
„Fire… walk with me.”
We lived among the people.
I think you say, convenience store.
We lived above it.
I mean it like it is… like it sounds.
I too have been touched by the devilish one.
Tattoo on the left shoulder…
Oh, but when I saw the face of God, I was changed.
I took the entire arm off.
My name is MIKE.
His name is BOB.”

Posted in Arcaluigoeologie | 27 Comments »

O minciună

Posted by Arca lui Goe pe aprilie 8, 2019


Terminasem clasa a-VIII-a si fusesem admis la un liceu de mare prestigiu, dupa un examen cu peripetii si concurenta acerba. Am intrat (vai mie) la limita caci, cu o frivola inconstienta, m-am prezentat la examen fara nicio pregatire, bazandu-ma exclusiv pe „talent”. Nu numai ca nu facusem „meditatii” (pe care parintii mei oricum nu si le-ar fi permis) dar n-am facut nicio pregatire speciala pentru examen, in afara de ce învatasem la scoala in timpul anului, ceea ce mie mi se parea ca trebuie sa fie absolut suficient. Câtă vreme ceilalti stateau in casa si toceau la mate si la romana eu profitam de vremea buna si jucam toata ziua fotbal afara. In clasa a-VIII-a eram deja independent cu lectiile si cu examenele asa ca parintii mei nu interferau aici. Mama ma mai intreba din cand in cand daca n-am nevoie sa revad materia, sa memorez comentarii, iar eu ii raspundeam ca nu, ca am invatat in timpul anului si stiu, iar mama imi spunea, „Bine, am incredere in tine”. In prima zi am avut examenul la mate si ne-au anuntat (asa hodoronc-tronc) ca cine are chef poate opta sa dea al doilea exemen la fizica in loc de romana, caci doară era vorba de un mare-liceu-mare de mate-fizica, nu de filologie. Fara sa clipesc am hotarat sa dau la fizica. Din cei aproape 1000 de candidadti pe cele 180 de locuri, am fost 6 (sase) care am acceptat spontan propunerea de a evita examenul la limba romana. Pentru mine nu conta caci oricum nu facusem, nici pentru română, nici pentru fizică, vreo pregatire speciala, era asadar tot una din acest punct de vedere. Probabil ca daca n-as fi avut posibilitatea sa fac aceasta alegere ad-hoc (de care pe moment toata lumea s-a ingrozit cand a auzit ce-am fost in stare sa fac, familie, rude, prieteni, cunostinte, profesori) n-as (mai) fi intrat la acel liceu atat de prestigios. Eram asadar in vacanta de vara, inainte de a merge la liceu. Eram cu mama prin centru si ne-am oprit la un stand cu carti, caci deh, încă de pe atunci eram mare „cărturar”, iar acolo am vazut un volum cartonat care se intitula „Astrofizica generala”. M-am uitat prin el si am ramas cu gura căscată. Eu, mare pasionat de astonomie, stiam câte ceva despre cum functioneaza uinversul din niste povesti spuse de tata si (mai ales) dintr-un manual de Astronomie pentru liceu, scris prin anii 50-60 (da, da, pe vremea aia se facea astronomie in liceele cu profil real), asa ca ceea ce vedeam in cartea cea noua m-a lasat siderat. Astrofizica facuse progrese remarcabile de care eu habar nu aveam si care se insirau, capitol dupa capitol, in cartea aceea. Am inceput sa ma milogesc de mama sa mi-o cumpere. Costa 13 lei. Enorm. Eram oameni saraci, intr-o tara saraca, intr-o eră săracă. 13 lei pe o carte (inutilă) de Astrofizică era mult. Si la modul absolut (căci era pretul pâinii pe doua zile), si la modul relativ (căci putea părea o cheltuială absolut inutilă in ochii oricui altcuiva in afara de ai mei). I-am spus mamei că e carte care o să-mi trebuiască, întrucat eu asta vreau să mă fac, astonom, iar librarul mi-a cântat în strună, „Da doamna, stiinta e viitorul. E o carte care o sa-i trebuiasca la liceu”. Mama „s-a lasat pacalită” si zicand (iarasi) că are încredere în mine mi-a cumparat cartea. Deh, eram baiatul mamei si doar ce intrasem la cel mai prestigios liceu… Am citit cartea din scorta in scoarta, si am invatat lucruri uimitoare de acolo. De cateva ori am avut ocazia sa impresionez pe cate cineva (unul, alta) cu cunostintele mele de astonomie, dar astronom nu m-am facut (si slabe sperante sa mai ajung vreodata) si altminteri cartea nu mi-a trebuit (intrucat n-am făcut niciun ban cu astofizica, nici cât să recuperez cei 13 lei platiti de mama). Acuma când am câte odata ocazia să constat că iarasi am rămas în urmă cu progresele astofizicii, mă incearca asa o senzatie de disconfort pentru că am mintit-o pe mama, după cum se va fi dovedit pana la urma.

Posted in Arcaluigoeologie, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | 15 Comments »

re-Proza folclorica

Posted by Arca lui Goe pe aprilie 3, 2019


Haide să vă spun şi eu o snoavă, da’ rămâne între noi. Promiteţi? Am auzit-o în Tramvaiul 16. Cică trei preoţi din trei parohii diferite (eventual de confesiuni diferite, dacă vreţi) fiind amici şi locuind în sate limitrofe se gândesc să petreacă o duminică împreună, la râu. Acolo le vine ideea de a face o baie în pielea goală. In timp ce tocmai ieseau din apă (apă receeee), se opreşte în apropiere un autobuz şi lumea se înghesuie buluc la ferestre să se holbeze la cei trei nefericiti nudişti. Doi dintre cei trei (Luca şi Matei) işi acopera instinctiv, cu mâna, lucuşoarele ruşinoase dintre picioare, în timp ce al treilea dintre ei (Marcu) işi acoperă, cu amandouă mâinile faţa. După ce autobuzul pleacă, cei trei, vădit marcaţi de întamplare, se îmbracă în tăcere. Apoi, Luca îl întreabă (în asentimentul lui Matei) pe Marcu: Auzi mă, dar tu de ce ţi-ai acoperit faţa în loc să-ţi acoperi, vorba ‘ceea, odoarele ruşinoase? Iar Marcu le raspunde: Nu ştiu cum este la voi în parohii dar vă pot spune cu certitudine că în Parohia mea oamenii sunt recunoscuţi dupa faţă, nu după odoare.

  • P.S. Oare povestea asta cu tâlc vă învaţă ceva?
  • P.P.S. Gurile rele afirmă că, de fapt, Luca şi Matei şi-ar fi ascuns odoarele (şi nu faţa) pentru că nu erau aşa de dotaţi în materie de odoare ruşinase precum Marcu, şi prin urmare, ruşinâdu-se au preferat să se prefacă… ruşinaţi şi să-şi arate faţa (spre public). Ceea ce de altfel i-a şi împiedicat să-l desconspire ulterior pe Marcu, preferand să pozeze în postura de buni creştini discreţi, care nu-şi toarnă aproapele din nimica, pentu a-l arunca în gura lupului şi pentru a lăsa toată gloata să afle Who’s Who. Căci uitasem să vă zic, numele de familie al lui Marcu era Lupulescu căci era din familia Lupulescu, aşa după cum bunaoara d-voastra, dragă cititor întamplator şi statistic, sunteţi din familia lu Popescu.

 

Posted in Arcaluigoeologie, Tramvaiul 16 | 8 Comments »

Arca Nouă… Veche de nouă ani terestri…

Posted by Arca lui Goe pe martie 21, 2019

De AICI – Hello World a inceput Arca lui Goe…

 

E echinocțiu, iarasi echinocțiu.


Si primavara. Iarasi primavara.


Arca lui Goe îsi serbeaza a noua oară aniversarea.


Prilej de a constata ca pe Arca noastra multe vorbe sunt.


Si multe taceri. Si ca toate vor dura la multi ani!


Ceea ce le dorim si vizitatorilor nostri unici!

Celor intamplati deja dar si celor inca neintamplati: La multi ani!

 Lista celebrarilor de pana acum cu comentarii originale: 
2018. Arca, arca… a opta oara! Si Garda Nationala nici n-a existat.
2017. 7 ani de vesnicie
2016. Nu s-a celebrat, nu s-a tinut. S-a suspendat.
2015. Un veac de s-crima si pedeapsa
2014. Carte aiurea uitata in tramvai
2013. 3 ani de santier, moloz, schele si sechele
2012. Basmul de la echinoctiu
2011. Idei intepenite
2010. Hello world

 

Posted in Arcaluigoeologie | 25 Comments »

Mărţişoare pe alese

Posted by Arca lui Goe pe martie 1, 2019

A se revedea: Coropcarii absurdului, iarasi…

Posted in Arcaluigoeologie | 8 Comments »

Punct de inflexiune (si dilema)

Posted by Arca lui Goe pe februarie 12, 2019

Pe vremea aceea nu existau telefoane mobile asa ca atunci cand aveai randes-vous trebuia sa fii la locul si la timpul dinainte stabilite, pe care nu le mai puteai ajustata din mers. Singura marjă de tolerantă era „sfertul academic”, de lungime variabilă, in functie de temperamentul fiecăruia. De obicei el ajungea cu 5-10 minute mai devreme, nu neapărat din exces de punctualitate si/sau de nerăbdare, ci asa ca să-si dea timp să se acomodeze cu locul (răgazul pentru a fi de-al locului) încat să-si poată dedica mai apoi integral atentia asupra persoanei pe care o întalnea. In schimb considera că „sfertul academic” durează cinci minute, asa că dacă persoana în chestie întarzia mai mult de atât (cinci minute) întalnirea era compromisă, căci mai mult de atâta nu astepta. O dată o prietenă a insistat să afle de ce nu durează si la el sfertul academic măcar 15 minute ca la toata lumea. I-a raspuns simplu spunandu-i că in 5 minute el se gândeste cât se gândesc altii în 15 asa că, prin urmare, si la el sfertul acela tot atâta durează. Cunoscându-l bine (bine, bine), prietena a înteles că nu bagă în carti si că întocmai asa stau lucrurile asa că de atunci n-a mai întarziat niciodată mai mult de cinci minute la întalnirile cu el.

După ceva vreme fără puncte de inflexiune care să-i (mai) fi marcat legenda personală, iată-l sosit într-o frumoasă zi de azi. A ajuns ca de obicei cu câteva minute mai devreme, în fata cinematografului unde urma să o întalnească pe ea. Se înnorase si părea că o să înceapă să plouă asa că s-a adapostit după coloane, la zece secunde distantă de locul stabilit, de unde putea vedea foarte bine si intrarea în cinematograf, dar si piatzeta din fată. La fix ora stabilită a aparut si ea pe alee, pusă la punct, dichisita, îmbracată cu o rochie albă scurtă, simplă dar de mare efect, de neuitat. Pe fată i se putea sesiza deopotriva un soi de nerabdare dar si aer preocupat al cuiva care se ia foarte in serios în legatura cu ceea ce face, iar aceasta era o expresie liberă, necenzurată, o reflectare neprelucrată a starii interioare, lăsată la voia întâmplarii, pe care si-o îngaduie oricine atunci când nu stie că este observat. De după coloane si-a permis luxul de a mai fi pentru cateva secunde bune un observator atent si discret al acestui spectacol, apoi i-a iesit în întampinare. Privirile li s-au întalnit, iar expresiile fetelor s-au ajustat în mod adecvat pentru comunicare si contact. Si-au zâmbit, s-au îmbratisat, s-au sărutat… I-au rămas în minte (si în suflet) si aerul ei preocupat cu care venea la întalnire, nestudiat si necontrolat, de dinainte de a sti că el o vede, dar si trecerea spontană de la acea stare la o alta, radiantă si zâmbitoare. Când au iesit de la film se înnoptase, si începuse să plouă. Au pornit in grabă spre statia de taxiuri, dar când au ajuns în piata Prefecturii norii s-au rupt aruncând asupra orasului o ploaie torentială. Abia au apucat sa se adăpostească în fata librariei, sub terasa care-i proteja pe toti trecatorii prinsi acolo de aceasta întamplare. Piata era luminata al giorno de reflectoare si în aceasta lumina ploaia torentială de vara oferea un spectacol grandios martorilor inocenti. Nimeni nu îndraznea să iasă de la adapost, nici măcar posesorii de umbrele, căci ploaia aceea chiar era teribilă si nu dădea semne că s-ar opri prea curând. „Ce-ar fi sa alergam prin ploaie pana la statia de taxiuri”, i-a soptit el, fără să se astepte să primească un raspuns favorabil. Plimbatul prin ploaie, alergatul prin ploaie, mersul pe bicicletă prin ploaie erau specialitatea sa, o bucurie pe care nu si-o refuza niciodata cand avea ocazia (bucurie pe care avea sa o mosteneasca deplin si fiica sa)… Acum mai era si lumina reflectoarelor si spectatorii a caror atentie ar fi cazut integral asupra unor astfel de curajosi, iar ea, in general, era o fire mai discreta care evita sa fie in centrul atentiei unui public necunoscut… asa incat el a fost luat total prin surprindere cand a auzit-o raspunzandu-i: „Ok, hai sa alergam”. Au pornit-o in fuga prin ploiae si prin apa care mustea pe asfalt , traversand in goana piata pustie, improscand cu apa ce le tasnea de sub pasi, asa ca in zece – cinsprezece secunde erau deja uzi pana la piele, ceea ce facea alergarea inutila. S-au oprit rasufland din greu in mijlocul pietei, in lumina reflectoarelor, sub asediul nemilos al apei ce cadea din cer. S-au imbratisat si s-au sarutat. Martorii i-au aplaudat si i-au aclamat dand stralucire acelui punct de inflexiune, acelei clipe de pastrat in suflet pentru totdeauna. Au pornit-o apoi la pas, tianandu-se de mana, impacati cu ploaia si poate si cu destinul. Cand au urcat in taxi ea tremura ca frunza, buzele i se invinetisera, dar inca mai avea puterea sa zambeasca, iar el a inteles ca ea trebuie sa fie aceea, the one.

O seară calmă în familie, o cina tacută, apatică, după rutina obositoare a zilei, aceeasi, aceeasi, aceeasi… Ploua. Stopii lovesc fereastra verandei, iar pisica face acrobatii pe geam incercand sa-i prinda… Iti amintesti, zice el, de ploaia aceea care ne-a prins în centru când am iesit de la cinematograf când aveam noi rande-vous-uri? Imi amintesc că am făcut tâmpenia să alergăm prin ploaie si că aproape am facut o criză de spasmofilie si că am si răcit dupa aceea, asta-mi amintesc, zice ea. Surdină, tăcere, contrapuncte de inflexiune…

Foarte on topic se dovedeste a fi un citat postat de Tony: „Life is what happens to you while you’re busy making other plans.”
Ca o continuare fireasca un indem preluat de la CRONICA [R]: If you’re walking through hell, keep walking.

CRONICI. ȘARJE. SATIRE. AUSTRALIAN OPEN, FAZA PE REVER. AȘII LUI CRĂCIUN: VICTORIA LUI FEDERER
 

Posted in Arcaluigoeologie, Imperiul Cuvintelor, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic | Etichetat: , | 18 Comments »

Ce? Mai este realitatea?

Posted by Arca lui Goe pe februarie 4, 2019

Pentru ca, pentru ca, pentru ca iarasi muzele, inspiratia, cheful, se incapataneaza sa nu ne (mai) deranjeze… nici pe acasa, nici pe la serviciu, nici la carciuma, nici pe strada, prin parcuri, mall-uri, saloane, pe nicaieri, preferand sa-si consume pe ascuns, in solitudine, prin cine stie ce cotloane, gelozia ce le macina cand ne privesc pre noi unul com-placandu-ne in compania unor curve usoare (precum re-semnarea, blazarea, letargia, lenea si a altor astfel de putori facile), si pentru ca in asa anturaj degradant nu se pot com-pune nici macar proze foarte scurte si povesti de nimmic, amanandu-se astfel sine die trecerea prin al doilea punct de inflexiune promis (aluziv) prea-cinstitului cititor citit si unic al Arcei lui Goe (mars båi de aicia cu pretentiile tale ab-surde), ca sa umplem cumva timpul si spatiul acestei irealitati virtuale irelvante preluam un text de gata (cu care compatimim in litera si spirit ceva de speriat), asa ca sa aiba si ochii virtuali al locului in ce se bålåcii la o adica, iacå un text despre o fictiune cu fitze: realitatea (ptiu, drace, må cå care realitate):

Ce mai e realitatea? – Cătălin ŞTEFĂNESCU

În cel mai bun caz, o ficțiune destul de obosită. Astăzi, o asemenea afirmație nu mai produce, nimănui, nici o tresărire. Nu doar pentru că orice discurs se pierde în vacarmul general. Ci pentru că, pur și simplu, nu mai contează. Definirea separării, a delimitării, a hotarului dintre noțiuni nu mai are nici o noimă. La ce bun să stabilești o graniță între realitate și ficțiune? La ce să te ajute? Orice-ai încerca să scrii pe plaja pustie a vechilor feluri de a vedea lumea, orice tentativă de fixare a unei idei e sortită dispariției imediate. Valul modernității lichide spală fără încetare nisipul pe care te-ai încăpățîna să scrii un mesaj adresat Lumii. Deși ți s ar putea spune imediat că valul acesta nu spală, nu șterge mesajul. Ci, dimpotrivă, îl preia, îl înghite, pentru a-l duce mai departe, a-l pune la locul lui, în oceanul de texte ale acestui colț de univers. Toate miliardele de fotografii și filmări făcute cu telefonul, toate mesajele scrise, vocale, filmate, trimise de pe toate aplicațiile cu putință, totul se așază în straturi de dimensiuni colosale, în depozite gigantice, unde nu mai pătrunde nimeni.

Ce mai e realitatea? O permanentă tensiune a absenței unei definiții mulțumitoare. Cui i-ar conveni să accepte că realitatea e doar un soi de materie primă din care se plămădește, la nesfîrșit, ficțiunea? Întotdeauna am vrea ca realitatea să fie „mult mai mult“. Să depășească triumfătoare limitele cuvintelor, atunci cînd încercăm să i formulăm existența dincolo de orice dubiu. Am vrea să fie atît de evidentă încît să nu mai aibă nevoie de nici o definiție. Cînd e s-o formulăm, primul instinct îți dictează să te-arunci, cu toată încrederea, în marea de cuvinte. În mod normal, realitatea e atît de concretă încît poți înota în toate stilurile prin apele sale. Însă, la un moment dat, îți dispare aerul. Începi să te bîlbîi. Apele cuvintelor pornesc să te înghită. Realitatea devine, brusc, dintr-un spațiu familiar, prietenos, un mediu ostil, din care ți-ai dori să ieși cît mai repede. Pentru că, dacă ești pus s-o formulezi în cuvinte, concretețea aceea absolută, pe care credeai că te poți baza la început, se topește imediat. Dispare în neant. Te lasă cu pantalonii-n vine, cînd ți-e lumea mai dragă. Pare cel mai loial aliat, dar cînd e să te bazezi pe ea, ia-o de unde nu-i.

Ce mai e realitatea? O nostalgie a unui gînd de cînd lumea. Acela că tot ceea ce e perceptibil prin simțurile noastre devine fundamentul pe care construim chipul în care vedem și înțelegem lumea. Dar adevăratul combustibil care pune în mișcare energia interioară a ființei, la ora asta, e demitizarea. Dacă pînă acum o vreme combustibilul fosil al ființei umane era credința, acum lucrurile s-au schimbat enorm. Demitizarea e energia neconvențională, resursa revoluționară care ne poartă spre viitor. E ceva care s-a declarat nonpoluant, dar care, totuși, contaminează tot ce-i iese-n cale. E drept, produce o forță intelectuală enormă. Dar ce scapă pe la garnituri tot fuge în „atmosferă“. Iar atunci cînd întîlnește ceva, îl deconstruiește instantaneu. Așa și cu simțurile noastre, în care credeam din vechime. Energia demitizării ne aduce în atenție faptul că simțurile sînt doar succesiuni comportamentale, ghidate de lanțuri biochimice, programe augmentabile în virtutea cărora funcționăm. Sînt caracteristici de construcție cu care am fost aruncați pe piață. Dar ne-am prins și că ființa umană se poate dezasambla în absolut toate piesele ei alcătuitoare, de la cele mari pînă la cele infinitezimale, și că putem s-o demontăm și s-o remontăm din ce în ce mai repede. Apariția oricărui lucru imaginabil e simultană cu propria lui deconstrucție. Vezi refrenul: „Bineee… Dumnezeu ne-a făcut pe noi. Dar pe Dumnezeu cine l-a făcut?“

Ce mai e realitatea? Un scenariu de serial „super-bine făcut“. Deci o ficțiune? Mmm… Nu. Pentru că nici ficțiunea nu mai e cum o defineam odinioară. Nimic nu mai e ca atunci. După cum nu mai ține, de multă vreme, nici povestea cu oglindirea, cu reflectarea realității. Azi se rîde de tine dacă vii cu asemenea teorii. Iar realitatea se scrie, la propriu, exact așa cum se scrie un scenariu al unui serial așteptat cu sufletul la gură. Cuvintele „scenariu“, „program“, „rețetă“, „formulă“, „matrice“, „paradigmă“, „dihotomie“, „alternanță“, „contrast“, „emoție“, „intensitate“, „impact“, „consecință“, „algoritm“, „artificial“, „inteligență“, „viteză“, „procesare“, „sintetic“ și altele cîteva deschid veritabile universuri de semnificații, nu doar pe cele din limitele definiției de dicționar. Realitatea devine un soi de ficțiune pentru lumea reală, perfect construită, a scenariului cinematografic. Serialul „super-bine făcut“ rămîne, într-o anumită măsură, o zonă de refugiu, un loc în care te poți ascunde din calea lumii „reale“ în care trăiești. Dar, în cea mai mare parte a consumului adictiv de episoade, uităm orice convenție, înlocuind pactul oricărui tip de lectură cu jocul gradelor de veridicitate. Am depășit de multă vreme nivelul credibilității. Acum reglăm fin, la nivelul diluțiilor din homeopatie, cele mai delicate detalii ale veridicității. Iar dacă serialul încă mai e, pentru unii, ficțiune, realitatea devine o postficțiune în toată regula.

Ce mai e realitatea? O cursă de viteză amețitoare, în demontarea propriilor fundamente. O dorință de schimbare a propriei naturi. O dinamitare a propriilor baze de identitate și manifestare. O presiune a amestecului tuturor genurilor, indiferent de teritoriul de înțelegere a acestora. O noțiune care capătă atîta fluiditate încît depășește și definiția formelor vaselor. E un construct nou, care se oprește, pentru foarte puțin timp, în anumite experimente. Dar numai cît să-și ia avînt. Cît să sară mai departe, în acceleratorul de particule. Și de-acolo, mai departe.

Cătălin Ștefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.

Dincolo de aceasta realitate (in meta-realitate si post-adevar) se afla povestea de nimic a unui alt punct de inflexiune prin care am trecut candva, ca vantul si gandul, pentru a ajunge azi, aci. Acea poveste va urma… Pana atunci asteptam (vorba vine) comentarii insolente sau insolite pe marginea a ceea ce crezi tu ca ar (mai) fi fiind realitatea, ca oi avea si tu o realitatea primara prin preajma la care sa te raportezi, cand ai chef de raportare.  Ai må?

Si tot in contextul intrebarii/mirarii din titlu, adica foarte on topic, Adolescenta Rebele se intreaba (retoric?!) daca este Omul, ființă rațională?. – Aiurea ființă rațională, n-are cum.

Posted in Arcaluigoeologie | 33 Comments »

1 Ianuarie – Sf. Vasile

Posted by Arca lui Goe pe ianuarie 1, 2019


Posted in Arcaluigoeologie | 7 Comments »

La multi ani !

Posted by Arca lui Goe pe decembrie 31, 2018

Petrecere frumoasa!

Posted in Arcaluigoeologie | 2 Comments »

Indemn

Posted by Arca lui Goe pe decembrie 22, 2018

Indemn celor cărora le este la îndemână !


Tuturor Sărbători fericite !

Cu drag, al dv, dl.Goe

 

 

Posted in Arcaluigoeologie | 8 Comments »

Vrem vacanţă de Craciun (Stely)

Posted by Arca lui Goe pe decembrie 10, 2018

Poveste de Craciun (varianta Stely)

„Vrem vacanţă de Craciun! ”

Nu stiu cati dintre vizitatorii Arcei isi amintesc data (momentul) cand aceasta lozinca revendicativa a fost rostita pentru prima data , cu ocazia manifestatiei studentesti a anului de gratie 1968.
Eu mi-o amintesc cu lux de amanunte . Am fost acolo mai intai ca simplu privitor(martor) apoi ca participant activ la aprinderea valvataei …

Totul a inceput in zorii zilei de Ajun . In vremea aceea traditiile de Craciun erau sistate printr-un ordin de partid . Studentii mergeau la cursuri , oamenii muncii cumintei la slujbele lor , bisericile erau aproape pustii, ulitele (strazile) la fel si ele . In aer nu se simteau mirosurile acelea imbietoare de cozonaci , sarmale si carnati, arhicunoscute inca din vremea copilariei , cand asteptam cu nerabdare( numai acasa, in famile) sa vina Mos Craciun cu ce avea si el in sac …saracu’.
Orasul era incremenit in bezna . Nimeni nu-si inchipuia ca peste o zi acesta va iesi din incremenire si va fi insufletit de flacara unei revolte spontane .

In ziua aceea s-a intamplat ceva prevestitor. Asa am perceput momentul, cand in zori am fost trezite din somn (eu si colega de camera ) de un grup de colindatori . Ne aflam la etajul 3 al caminului studentesc din Grozavesti . Colindatorii (un grup de studenti de la teologie) cantau in surdina ,pe trei voci , colinde de Craciun . M-am trezit cu ochii aproape in lacrimi , stand pironita in pat , nefiind in stare sa ma ridic , de teama ca se va destrama vraja ce ma cuprinsese dintr-o data. Nu stiam daca este vis sau realitate. Mi-am dat seama doar cand s-a asternut tacerea. Ne-am dus la geam si i-am vazut. Nu imi amintesc daca le-am oferit ceva , ci doar sentimentul inaltator al acelor cantece (voci) divine. Tinerii aceia , de o varsta cu mine(cred) mi-au incantat sufletul. Le-am strigat sa mai vina si in urmatoarele zile. Nu au mai venit dar cred si acum ca ,din momentul acela , a inceput incet incet sa incolteasca in mintea noastra samanta revoltei. Ne doream sa fim acasa de Craciun si cineva anume ne oprea.

Ziua trecea fara nici un semn despre ceea ce s-ar putea sa se intample dar in acelasi timp simteam ca pluteste ceva in aer, ca o vibratie.
Spre seara ma intoarceam linistita de la masa si cand eram gata sa intru in camin am vazut un grup ciudat de colindatori. Acestia erau mascati si cantau ceva haotic . Aveau pe umeri niste sube mitoase , pe cap caciuli de blana iar in maini niste tobe pe care le bateau de zor. Pe langa colindele din zorii zilei acestea erau un simulacru. Nu mi-au placut, insa cand unul dintre tinerii aceia a strigat „hai cu noi” , spre cele/ cei care deja se stransesera, printre care si eu, n-am stat pe ganduri si ne-am dus. Grupul de colindatori , care venea din Regie, se afla in fata caminului (blocul D) langa acesta fiind blocul C unde eram cazata, fiindu-mi deci destul de usor sa ma atasez la el. Cand am ajuns pe partea dreapta, sub geamurile fetelor de la matematica (unde se afla si vara-mea ) am inceput sa strig la ea sa vina impreuna cu colegele ei. Ba imi amintesc ca am urcat la primele etaje strigand de zor sa iasa toate afara. Nu au iesit dar erau la ferestre de unde aruncau portocale , mere , bomboane etc. ceea ce ma incanta teribil . Altele aprindeau suluri de hartie igienica . Incepuse deja vacarmul . De la hartia igienica s-au aprins (sau cineva le-a dat foc) niste thuja care se aflau din loc in loc intre cele doua camine alaturate. Ardeau cu scantei raspandind un miros incitant de rasina . Spatiile dintre camine erau deja arhipline . Am plecat mai departe , manata de val, si cand am ajuns la poarta de la iesire am luat-o la dreapta catre caminele de la 303. M-am trezit deodata singura printre niste necunoscuti. Nu vedeam nici o colega sau pe cineva cunoscut de care sa ma tin mai aproape. Cand am ajuns la 303 strada era plina , vuia de urale , lozinci etc. Acolo am auzit pentru prima data lozinci revendicative. Aveam senzatia ca se contureaza ceva organizat. Se zvonea ca exista niste lideri care dirijeau puhoiul de manifestanti catre o directie bine tintita. Mie incepuse sa-mi fie frica . Cea ce parea o joaca se transforma in ceva grav, periculos. Pe langa noi circulau niste masini dubioase , semn ca suntem monitorizati. Mi-a fost teama si m-am intors la camin cu un grupulet de fete din Grozavesti. Dimineata , cand am ajuns la facultate se tinuse deja o sedinta cu cei prezenti la cursuri, chestionati fiind daca cineva dintre ei(noi)a fost prezent in grupul acela de „huligani ” . Am aflat apoi ce s-a intamplat (sub juramant ca nu spunem la nimeni) de la o colega ce a fost prezenta la manifestatie pana la capat : cum au ajuns si ce s-a intamplat in fata ambasadei ruse, apoi a celei americane si cum au fost imprastiati si urmariti pana la caminele unde erau cazati, in special cei de la agronomie si de la politehnica. Zilele urmatoare am aflat cu groaza ca au inceput exmatriculari in masa. De la noi , spre fericirea decanatului, nu a fost nici un caz de exmatriculare. In total , se zice , au fost exmatriculati 100 de studenti. Anul urmator insa au intrat in drepturi legale ambele vacante de sarbatori. Doar atat. Pe de alta parte s-a intarit ideologia de partid privind „combaterea misticismului”, daunator spuneau ei dezvoltarii tipului de „om nou”.

Povestea mea , despre combatarea misticismului, va fi reluata peste ani atunci cand pentru putina vreme am fost pe alta baricada. Ceea ce pot sa spun cu destula mandrie este faptul ca si atunci le-am dat cu tifla in nas, ba mi s-a reprosat cu destula duritate ca i-am lasat „cu fundul in balta” .

P.S. Proza este o replica SF-ului si totodata o dedicatie pentru cei care militeaza pentru libertatate de exprimare si pentru orice alta libertate a omului. 🙂

Posted in Aliorum Textuum, Arcaluigoeologie, Imperiul Cuvintelor, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 23 Comments »

Poveste de Crăciun (SF)

Posted by Arca lui Goe pe decembrie 9, 2018

A fost odată ca niciodată o fiintă umană, gender free, ca toată lumea. Ea văzuse lumina zilei intr-o familie normală in sens extins, ca toate familiile din lume de pe vremea aceea, si a avut apoi o copilarie fericită până la adanci bătranete.  Desi nu crestea intr-un an cât altii in sapte, avand un ritm de crestere absolut decent si normal, intre timp s-a făcut mare, trecand cu bine prin pubertate si adolescentă. Ca adult/adultă fiinta umană respectivă, s-a insotit cu diverse alte fiinite umane, cu toatele gender free, ca toata lumea, avand astfel o multime de experiente unice si minunate, absolut toate in accord strict cu corectitudinea politică (garantul non-discriminarilor de orice fel). De-a lungul vietii sale fiinta noastră umană a avut mai multi copii, care au avut mai multi parinti (părintele 1, părintele 2 si cateodată părintele 3 si chiar 4), obtinuti care cum, ba traditional (brr), ba normal, inclusiv prin adoptie, insamântare in vitro, cu altă fiinta umană purtătoare, prin clonare, generare pe calculator cât si prin celelalte metode actuale atat de cunoscute vouă (dragii mosului). Viata fiinitei umane din poveste ar fi decurs astfel fara evenimente deosebite, fără traume si fără conflicte interioare (prin vreun dezacord cu moralitatea asociată corectitudinii politice in vigoare) si s-ar fi sfarsit lin si fara durere sau mustrari de constiintă, dacă n-ar fi exista acel eveniment atat de intens, contradictoriu si traumatizant care a marcat biata existentă a fiinite umane din poveste. Intr-unul dintre parteneriatele in care s-a aflat la un moment dat cu o fiinta umană (nu tocmai hâtră), la insistentele acesteia, a acceptat sa impodobească un brad de Craciun, să-l decoreze cu globulete, cu beteală si artificii, in timp ce asculta sedată niste colinde (incarcate de misticism). Apoi a fost de acord să inducă in eroare mica fiinta gender free, care-i era copil, pomenind despre un personaj incorect politic, numit Mos Crăciun, care se ocupa cu discriminari de tot felul, aducand cadouri numai unei anumite categorii de copii (pe care obisnuieste sa-i monitorizeze pe parcursul anului, violandu-le intimitatea, si să le acorde credite, rasplatindu-i cu cadori care in genere nu erau gender free). Pe moment fiinta umană n-a inteles si n-a simtit intreaga grozavie a gestului sau, fiind si sub influenta liberă si liber consimtită a unor substante cu efecte extatice, dar apoi, incet incet, in timp, sub presiunea constantă lumii cotidiene, a inteles cat de incorect si de inuman a fost gestul sau. Gândurile la consecintele acestui gest necugetat au marcat-o pe fiinta umană până la sfarsitul vietii, făcând-o să decadă in final in situatia degradantă a tolstoievskianului personaj Ivan Ilici.  Si asta e toată povestea. Si-am inclecat pe o saibă.

Posted in Arcaluigoeologie, Imperiul Cuvintelor, Luna Aluziilor, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 6 Comments »

Poveste cu păstrăvi şi câini ciobănești

Posted by Dl.Goe pe noiembrie 18, 2018

Poveste cu păstrăvi şi câini ciobănești – după întâmplåri petrecute in realitate:

Eram undeva prin Retezat, nu-mi amintesc exact pe unde anume. Cred că urcam spre lacul Bucura si ne abătusem (inadins) de la traseul marcat, pe unul mai sălbatic si mai primejdios. La un moment dat se mergea pe un umăr ingust de munte, in dreapta fiind prapastie/genune, iar in stânga versantul abrupt al muntelui. Un pas gresit, o ametzeala, o alunecare pe stânca umeda sau pe pietris si urmarile ar fi fost catastrofice. Dar eram bravi si mergeam glumind unul dupa altul inspre nicaieri. Pe una dintre fetele din grup (sa-i zicem Mimi) a apucat-o spaima si ne-a spus cu groaza ca ea nu si nu, nu va păsi pe poteca aceea. Sirul indian s-a oprit, am facut cu totii o intoarcere pe loc, stânga-mprejur fără comandă, si am inceput sa-i facem galerie: Haide Mimi, haide Mimi… Haide, stim ca poti. Dar Mimi s-a burzuluit rau de tot si ne-a boscorodit cu convingere, cerandu-ne intempestiv să ne intoarcem si sa revenim la traseul marcat. Noi, că nu si nu, că uite ce peisaj misto se intrevede de dupa colt, că nu e mare lucru de mers pe poteca aceea, că uite toata lumea poate… că e destul de lată, că haide odată că ne apuca seara, că ce rahat de mofturi mai sunt si astea, că de ce venim noi la munte dacă nici sa mergem pe o cărare nu suntem in stare… Efectul acestui dialog constructiv, bazat pe argumentare ratioanală, n-a reusit sa rezolve problema de comunicare între noi (grupul) si ea (Mimi, insul-individual-sic)… S-a asezat in fund si ne-a anuntat solemn ca ea nu se misca de acolo pana nu ne intoarcem. Iar noi am anuntat-o ca nu ne intoarcem si că o lasam acolo singură, să ne astepte până ne-om intoarce noi, daca om mai nimeri acelasi traseu la înapoiere, drept pentru care am executat si o întoarcere neregulamentara (dreapta-mprejur) si am pornit-o mai departe. Mimi a inceput sa plângă isteric si sa ne înjure, dar văzând că se îngroasa gluma a inceput sa se deplasese din pozitia in care era (in sezut) tarandu-se pe fund si sprijinindu-se si cu mainile si cu picioarele, ca un paianjen. Cand am ajuns la un loc mai larg ne-am oprit s-o asteptam si pe Mimi a noastra care înainta târâs pe cur cu viteza melcului. Cum-necum a ajuns si ea. S-a ridicat in picioare, s-a scuturat de praf, parand chiar mandra de bravura si de reusita ei. Tot asa a procedat si la intoarcere, drept pentru care i-am zis in zeflemea că e vai de capul ei cu pshicul dacă n-are incredere pe propriile ei picioare. In fine, ca sa n-o mai lungim cu introducerea, si sa ajungem la pastravi, trebuie sa va spun ca spre seara, la inapoiere, cand ne apropiam de locul de campare, am dat peste albia unui pârâu care secase in mod misterios. Se pare ca se surpase muntele si pâraul isi schimbase cursul, scurgandu-se undeva sub munte, iar in aval ramasese o albie secatå, presărată cu băltoace din loc in loc, din apa stransă in locurile mai adanci. Acuma poate n-o sa va vina sa credeti dar in baltoacele alea ramasesera captivi o suma de păstravi, ceea ce ne-a produs o mare bucurie la gandul ca vom avea delicatese la cina in loc de conserve de stavrid. N-a fost deloc simplu sa prindem sarmanii pastravi, căci si asa captivi in băltoace se miscau al naibi de repede si erau alunecosi de parca erau unsi cu ulei de palmier. A trebuit sa golim baltoacele cu mainile, cu sepcile, cu sticlele goale in care avusesem „combustibil” pentru drum (apa desigur, 😉 ), dar până la urma am reusit sa strangem vreo 20 de păstrăvei, fiecare de vreo câte 20 de cm. Total circa 400 cm de păstravi, de prajit la focul de tabara si de savurat in grup, sub cerul instelat al patriei noastre, in frumoasa luna august. Pentru transport i-am pus in niste pungi de plastic (faimoasele pungi de un leu de pe vremuri, chit ca acuma cu inflatia costau muuult mai mult), trei sau patru bagate una in alta pentru siguranta, adaugand si niste apa, ca sa ramana pastravi proaspeti pana la ospătz si dezmătz. M-am oferit sa car bagajul, ne avand incredere in nimeni altcineva, ceea ce am si facut. Intre timp se însera, începuseră să apară stelele, să se vadă focuri în camping, si să ajungă spre noi mirosuri de fum si de mâncare. Ne ploua in gura la gândul că o să mâncăm păstrav proaspat. In apropiere de campimg trebuia să trecem, păsind din piatra în piatra, peste o apă repede curgatoare (pe langă care Ozana era un biet moft), si, cum se intamplå adesea (si-n viata), lucrurile bune (construite in timp indelungat) decad in dramă cat ai zice peste, intr-o clipită, sau chiar mai repede, in no time. Am păsit pe o piatra umeda, piciorul mi-a aluncat de pe ea, m-am dezechilibrat si am cazut cat eram de lung (si de lat) in apa cea repede curgatoare. Că m-am facut flească din cap pana in picioare, ca mi-am julit cotul si genunchiul, nu era nimic prin comparatie cu faptul ca scăpasem din mână pungile cu păstravi in bulboana pâraului, eliberand cu aceasta ocazie prizonierii, carora le asigurasem astfel un transport gratuit de la locul damei si naufragiului lor către o viată nouă, fericită si prosperă. După ce amicii mei s-au asigurat ca sunt cat de cat ok, fără fracturi sau alte avarii majore, netinând seama in niciun fel de orgoliul meu sifonat intr-un hal fara de hal, m-au luat care la rost, care la misto, fata cu perspectiva întoarcerii triste la consevele de stavrid. Mimi mi-a zis cu naduf: Vai de capul tău cu încrederea exagerata pe care o ai in picioarele tale.

Cainii ciobanesti erau si ei pe acolo la câteva zile si ceva spatiu distantă. Ne indreptam spre pestera, si la un moment dat strabateam o poiana alpină, un fel de padina, cu iarba si tufisuri, in plin soare… Vorbeam tare, râdeam, glumeam, ca oamenii fara griji. Deodată am auzit lătrături teribile si am zărit niste zavozi ciobanesti enormi, alergand in haita spre noi. La mare departare, in zare, se zărea o turmă de mioare (sau de oi daca preferati) si un cioban care părea ca răcneste la caini, alergand si el cat putea dupa ei, probabil cu gandul sa-i opreasca sa ne sfasie. Am incremenit, noi grupul. Acuma nu ca vreau sa ma laud, dar eu mi-am pastrat cumaptul si n-am fost atins de nicio urma de frica, in clipete acelea ce pareau de groaza. N-o sa sustin c-am fost vreun soi de erou, pentru ca n-am facut nimic anume si n-am avut de luptat cu vreo spaima pe care să trebuiască sa o domin, intrucat am un soi nativ de a comunica cu cainii, intelegand-le cvasi-spontan expresiile si intentiile, ceea ce ma face sa-mi pastrez calmul si sa nu le sporesc intentiile agresive (daca or fi având asa ceva). Intuitia mi-a supus instantaneu că lătrăturile câinilor nu au nimic agresiv, ci ca sunt doar curiosi, dorind si ei sa mai stea de vorba si sa aiba de a face si cu altcineva in afara oilor si a rusticului pastor (un cioban fără nicio scoala si nestiutor de carte), si nimic altceva. Le-am spus celorlalti sa stea pe loc, sa nu le dea prin cap sa o ia la fuga, si să nu faca gesturi bruste. Iulică avea in mână un bâtă grosutză cu care se ajuta chipurile la mersul pe munte si m-a intrebat ce sa facă: sa-i dea drumul pe jos sau să ramană asa impietrit, că n-are chef să-l vada câinii cu bâta-n mână si să-l bănuiască pe nedrept de intentii agresive. După cum am presupus, atunci cand au ajuns in apropierea noastra, cainii s-au oprit si din alergat si din lătrat, s-au asezat frumos pe noadă, dând din coadă si zambindu-ne prietenos. Chiar zâmbeau. Vorbesc serios si stiu ce spun pentru ca inteleg binisor limbajul câinilor. Aveau legate la gât niste reteveie groase de lemn, ca niste butucei, ceea ce ne-a mirat tare, neintelegand care sa fie scopul acestor accesorii. Dupa ce ne-am studiat o vreme, asa in tacere, unii pe altii, m-am apropiat de unul dintre câini, vorbindu-i prietenos si cu respect (zicandu-i Cuţu-cuţu), iar d-lui a fost bucuros de cunostinta si m-a lasat să-l mângâi pe cap. Asa ne-a gasit ciobanul când a ajuns gâfâind la locul faptei, mirandu-se tare de intâmplare. „Aoleu Zmeu, păi diseară nu-ti dau să mânci dacă tu lasi asa orice strin să te mângâie”, i s-a adresat el cainelui. Am aflat ca in mod normal cainii ciobanesti nu sunt agresivi cu oamenii, dar că incidente se pot isca dacă turistii sunt surprinsi de prezenta câinilor si o iau la fuga sau incearca să-i loveasca, si ca el de aceea a venit in goană nebună, nestiind ce fel de turisti suntem noi. Despre butuceii de la gâtul câinilor ne-a spus ca asa e legea si că trebuie să le agate de gât o greutate ca să fie impiedicati sa alerge si sa prinda vânatul (vulpile ori iepuri mici). Cam asta a fost intamplarea, dar povestile mele cu caini si cătei incep mult mai demult, inca din copilarie. La un moment dat (copil fiind) am fost numit „îmblanzitorul”, pentru că mă împrietenisem la cataramă cu un câine rău, de care toata se temea foarte tare. Dar asta este deja material pentru o alta poveste de nimic in proză scurtă.

P.S. As vrea acuma sa fac un mic amendament corectiv. In povestea cu păstrăvii am exagerat un pic in scop literar, pentru a crea un mic efect dramatic. In realitate n-am cazut in pârau pe cand căram punga cu pastravi, ci doar m-am dezechilibrat nitel, incat era cat pe aci sa-i scap din mana. Dar de scapat nu i-am scapat si in seara aceea chiar am manact pastrav proaspat, prajit pe jar. „Mimi” insa a surprins momentul si m-a taxat cu replica pe care am pomenit-o mai sus. Nu mai stiu daca a folosit chiar cuvintele alea dar ceva de genul asta mi-a spus…

Posted in Arcaluigoeologie | 169 Comments »

Focule, vino cu mine (I)

Posted by Arca lui Goe pe septembrie 30, 2018

motto:

„Through the darkness of future’s past,
The magician longs to see.
One chants out between two worlds…
„Fire… walk with me.”
We lived among the people.
I think you say, convenience store.
We lived above it.
I mean it like it is… like it sounds.
I too have been touched by the devilish one.
Tattoo on the left shoulder…
Oh, but when I saw the face of God, I was changed.
I took the entire arm off.
My name is MIKE.
His name is BOB.”

***

Cand lunga vreme ai foarte putin, si acel ceva ti se ia sau ti se pierde, suferinta este… va conti-nu…

***

pana cand muzele se vor lasa induplecate sa ma viziteze pentru a picura in cuvinte (putine, cat mai putine, v-as ruga) continuarea acestei proze scurte, planuita in doua-trei episoade… l-as in-forma pe cititorul citit si unic al Arcei lui Goe ca proza scurta se mai poate citi AICI – Particula lui Dumnezeu si in genere AICI.

***

Focule, vino cu mine (varianta întâia)

Natura umana ne ingaduie si ne forteaza sa descoprim in permamenta necesitati noi, nenaturale, pentru care dezvoltam un cult, la limita obsesiv, ce ne face sa dorim irepresibil lucruri aparent dispensabile, in tot cazul neesntiale pentru fiintare, care insa ne absorb si ne consuma cu totul, transformandu-ne.

In vremuri de criza si saracie, aceasta nevoie disperata de a iesi din greatza existentiala si de a ne lasa consumati de atasamente nenaturale, isi gaseste cu greu drumul. In era de debut a fantomaticilor ani 90, nu aveam prea multe optiuni, asa incat un serial precum Twin Peaks era un drog pe care nu-l puteai evita sau refuza. Fiecare episod era un reper fix, o poarta de trecere care se deschidea o data pe saptamana, unic si irepetabil… iar ratarea unui asemenea episod era una dureros de definitiva.

Impreuna cu un grup de prieteni obisnuiam de foarte multa vreme ca, in fiecare an, la inceputul lui august, sa ne retragem cu corturile undeva intr-un astfel de loc, un Twin Peaks local, ce-si astepta resemnat demonii care intarziau sa vina. Stateam o saptamana intr-unul din nodurile acelui spatiu, apoi ne mutam tabara intr-un alt centru al aceluiasi Twin Peaks, pentru inca o saptamana. In acest timp, o zi eram pe traseu, pe munte, prin pesteri, si pe cheiuri, alta zi eram pe malul lacului la plaja si innot. Erau in acel Twin Peaks trei astfel de ape, iar ritual anual al acestui periplu devenise de neevitat. Doar ca anul acesta ceva umbrea intalnirea atat de asteptata cu universul paralel in care evadam total pentru doua saptamani. Era vremea in care la televizor se difuzau, sambata, episoadele tenebroase ale filmului lui David Lynch, iar intoarcerea noastra in paradis, inexorabil programata la inceput de august, avea sa ne coste doua episoade din Twin Peaks. Enorm. Un pret greu cu care nu prea reuseam sa ne impacam, facandu-ne fel de fel de visuri fanteziste despre cum am putea totusi sa vedem filmul.

Se inserase de-a binelea, iar in aer domnea o linste vecina cu infinitul. Ne intorceam de la pestera, coborand agale, istoviti si flamanzi, catre corturi. Printre ramuri se vedeau in departare licaririle galbui ale focurilor facute de altii pe langa corturi, si parca, parca, adus de vânt, se simtea miros de fum si friptura… Am cotit-o pe un drum forestier, pe malul raului, intrand in line dreapta spre locul unde campasem. La liziera padurii se zarea o lumina mica, alba, bizara, care nu se potrivea deloc in peisaj. Ne apropiam intrigati incercand sa ne lamurim ce ar putea fi. Pe capota unei Dacii era asezat un televizor portabil, alimenat de la bateria masinii, iar in preajma un cuplu de pensionari asezati pe sezlonguri se pregateau sa vizioneze episodul din Twin Peaks. Invitati prin gesturi simple de cei doi, am ramas cu totii pe un semicerc si am urmarit, in tacere, filmul. Continutul acelui episod se potrivea armonic cu miracolul de a-l fi putut viziona atunci cand ne luasem orice speranta ca o sa reusim.

Posted in Arcaluigoeologie, Imperiul Cuvintelor, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 23 Comments »

Prima zi de scoală

Posted by Arca lui Goe pe septembrie 21, 2018

Desi nu-mi amintesc decât cateva secvente din istoria si emotiile primei zile de scoală, tare mi-e teama ca odata ce voi incepe sa scriu despre asta cu greu voi putea sa ma pastrez in frontierele categoriei „proza foarte scurta”.  Cel mai probabil imi va iesi o proza semi-scurta. Nu am cum sa stiu de pe acum daca voi fi mai apoi in stare s-o rescriu mai intr-o varianta esentiala, concisa, punctuala.  Poate voi fi, poate nu, poate se va gasi altcineva s-o esentializeze.  Vreun martor binevoitor , detasat emotional de acea intamplare, aflat „intâmplator” in aria de acoperire a „Povestirilor de Nimic”, s-o gasi sa o aduca din condei la doua-trei randuri de poezie in vers alb.

Experienta mea de prescolar a fost una extrem de redusa, intrucat in perioada cu pricina familia mea era prinsa cu mutarea dintr-un oras in altul. Am fost cateva saptamani la o gradinita in micul orasel in care locuiam, apoi a trebuit sa ne mutam, dar pentru ca resedinta familiei din orasul destinatie nu era gata inca, am locuit o vreme la tara la bunici si am frecventat gradinita de acolo pentru fix o saptamana, rastimp suficient pentru ca mama sa realizeze ca nu este o experienta care sa mi se potriveasca. Dar despre gradinitele mele de draga amintire, alte proze semi-scurte, alta data.

Din debutul acele zile de 15 Septembrie imi regasesc emotiile care ma faceau sa am inima cat un purice dar nu-mi amintesc mai nimic despre cum au decurs acasa pregatirile de dimineata, nici despre drumul pana la scoala, nici de careul festiv din curtea scolii. Amintirile mele despre aceasta zi incep burusc pe culoarul scolii, tinand-o strans de mana pe mama, indreptandu-ne catre clasa. Imi amintesc vanzoleala nebuna, freamatul  si zumzetul colectiv in care eram prins ca-ntr-o curgere de apa. Abia acolo  emotia mea unica si personala, inchisa pana atunci inauntrul pieptului meu, s-a revarsata in afara si s-a contopit cu emotiile celorlalti, parinti si copii, intr-o mare si unica emotie, aceeasi pentru toata lumea. Unii copii plangeau in hohote de parca erau dusi la pierzanie, dar am vazut si parinti stergandu-si lacrimile de-mi venea si mie sa plang de plansul lor. Intuind ca am nevoie de o mica imbarbatare mama mi-a spus: Tu n-o sa plangi. Esti baiat si baietii nu plang (desi vai, si baietii plang, precum si caii se impusca, nu-i asa?). Am confirmat ca nu, nu plang si m-am tinut tare.  Am ajuns in clasa plutind parca si m-am trezit aterizand lin in banca a cincea pe randul de la perete, spre culoar. Pe pupitru ma asteptau abecedarul, cartea de aritmetica si o garoafa rosie.  Apoi parintii care i-au condus pe calatori la pupitre au fost invitati sa plece si sa-si abandoneze odraslele dragi sa se descurce acolo cum or sti, singure in lumea dezlantuita. Mama a pornit spre iesire dar in mod bizar in amintire port imaginea mea, ca si cum eu m-as fi privit, din exterior, vazandu-ma ramanand in banca, din ce in ce mai mic si mai pierdut, de parca s-ar fi produs un transfer de memorie si de amintiri intre mine si mama. Apoi mi-o amintesc pe mama zambind si facandu-mi cu mana inainte de a iesi din clasa. Am ramas uitandu-ma in acea directie. Dupa cateva clipe mama a bagat capul inapoi pe usa si a mai privit inca odata in directia mea, surprinzandu-ma in timp ce-mi stergeam discret lacrimile de la ochi.  Ei, imi mai amintesc eu si alte cateva detalii din prima zi de scoala dar esentialul cam acesta ar fi. Si apoi si asa am folost deja prea multe cuvinte, lungind acest topic dincolo de normele acceptate pe Arca in materie de proza sucurta.

Posted in Arcaluigoeologie, Imperiul Cuvintelor, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 28 Comments »

Autobuzul copilariei

Posted by Arca lui Goe pe septembrie 4, 2018

In copilarie, intotdeauna cand mergeam sau ma intorceam de la tara, aveam grija sa stau in autobuz pe partea potrivita ca sa pot vadea epava unui alt abutobuz, abandunat candva, demult, la marginea drumului, autobuzul copilariei mistuindu-se incet, incet, in neant.

Posted in Arcaluigoeologie | 21 Comments »

Slipknot

Posted by Arca lui Goe pe iulie 25, 2018

Dl.G, un tânar de 21 de ani, ajunge pentru prima dată în viaţă la mare.  Pe faleză remarcă un om simplu şi singur, ne băgat in seama de nimeni,  care cântă la fluier.  După multă vreme, departe de ţarmul mării, dl.G. observă întâmpător un asiatic coborând dintr-un atomobil luxos, care urcă pe o piatră de la marginea drumului pentru a cânta cinci minute la vioară.  Dl.G. intelege că există o legatură între aceste întamplari dar nu reuşeste să-i descifreze sensul.

 

 

 

Posted in Arcaluigoeologie, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic | Etichetat: , | 5 Comments »

Povestiri de nimic

Posted by Arca lui Goe pe iulie 21, 2018

Nota justificativa.

Stiti si voi ca se practica proza scurtă si foarte scurtă, mai ales prozatorii. Ne-am inmultit in asa hal pe planeta, incat singura literatura digerabila cat de cat este proza foarte scurtă. Suntem deja prea multi scriitori (inclusiv pe cap de locuitor) incat fiecaruia ii revine o felie din ce in ce mai ingusta din atentia si timpul pe care i le pot acorda cititorii (o specie pe cale de disparitie). Cititorii s-au imputinat ingrijorator, ne mai perpetuandu-se ca in erele anterioare, practicand mai degraba sexul protejat, in timp ce selectia naturala a produs in ultima vreme aproape exclusiv scriitori… Prin definitie scriitorii sunt niste finite cu imaginatie bogata, carora le umbla mintea anapoda, facandu-i sa viseze la cai verzi pe pereti… si sa alunece una, doua, în deliruri incompatibile cu prezervativele, inclusiv cu cele fosforescente sau aromate. In plus cei din secta scriitorilor au talentul de a da mereu peste un gen anume de femeie, femeia care este toata numai pizda, si pe care indiferent cum o intorci tot peste pizda dai, asa incat perpetuarea este pratic inevitabila. Nici macar nu conteaza ca mama purtatoare nu este scriitoare, ci cel mult cititoare, gena scrisului fiind pre-domnianta si transmitandu-se obligatoriu la urmasii de ambele sexe. Pentru scriitoarele aparute astfel lucrurile se petrec aproape intocmai precum se intampla pentru scriitori, cu mici si nesemnificative diferente, specifice sexului, compensate si acelea, pana la anulare, de catre valurile de emancipare generalizata care impiedica orice discriminare pe baza de sex. Sunt convins ca cititoarele noastre vor reformula in minte, cuvânt cu cuvânt, descrierea echivalenta care explica de ce (si) scriitoarele se perpetueaza mai mult decat citititoarele. Iata asadar aici niste premise care prefigureaza predispozitia pentru proza scurata si foarte scurta: penuria de cititori, lipsa timpului si a dispozitiei pentru lectura, o goana nebuna in fiecare azi ce-n maine ca un fulger va trece… Si asta nu este totul. Scriitorii insisi sunt contaminati de morbul goanei nebune, devenind incapabili de a scrie lucari ample, romane, foiletoame, epopei… Se pot scrie cel mult nuvele, schite, povestiri, si, mai ales eseuri. Nu mai scrie nimeni Razboi si Pace ca (nici) n-are de ce… Momentan sunt la moda eseistii…  Prin urmare cererea si oferta converg, in literatura (si nu numai), catre genul scurt, mai ieftin, mai practic, mai accesibil, mai rapid si mai fara riscuri… O ratatre literara in genul scurt, la fel precum una in sexul scurt, nu poate fi atat de colosala pe cat ratarea scrierii unui roman ori cea a scrierii unui roman fenomenal de prost. Asteptarile si pretentiile de la proza scurta si foarte scurta sunt mici spre foarte mici, iar esecurile ca si inobservabile, autorilor oferindu-li-se cvasi-instantaneu sansa unei noi inercari… Totusi abundenta enorma de scriitori (care fosti poeti, care fosti romancieri, care fosti critici literari (da,da), care pur si simplu nimic altceva), producatori de proza scurtă si foarte scurtă, face dificila consacrarea unor debutanti. Singura sansa este practicarea prozei nu scurte, ci ultra-scurte, pe unde lungi in medii virtuale. Noi, ca personaj de schita, am cam sti cum devine treaba, asa incat (teoretic cel putin)  putem livra niste esantioane literare, sub forma unor povestiri de nimic, mici, tinnzand la zero, a caror lectura sa se poate face, fara probleme, in 10-15 secunde, adica fix in ragazul pe care-l are mintea navigatorului virtual atunci cand comuta de la un canal (media) la altul, intre doua stiri (si acelea fake).  Inauguram astazi, pe Arca lui Goe (o pluta), categoria literara „Povestiri de nimic”, in genul ultra-scurt… pe care potentialii cititori sa le poata lectura pe telefonul inteligent oriunde, oricand, in no time and no space, in tramvai, pe trotuar, in parc, pe buda, intre doua e-mailuri…  intre preludiu si postludiu… la o tigara sau nu. Scopul nostru este sa (com)batem concizia celui mai scurt roman propus pana acum, compus de Bula, si care, conform cerintelor prestabilite, trebuia sa fie incarcat de mister, sexualitate, si mistica si pe care-l reamintim publicului nostru tinta: „Ah, zise contesa, Dumnezeii ma-si, iarasi am ramas gravida si nu stiu cu cine!„.

De data viitore venim cu esantioanele originale. Acceptam si oferte de la contributori benevoili, creatori de lucrari minuscule (excluzand insa epigramele si haiku-urile). Pana atunci oferim repere bibliografice si lecturi alternative, spre deplina informare si derutare a vizitatorilor nostri care au la baza cursul de citire rapida, acela care-ti ingaduie sa citesti Razboi si Pace intr-o jumatate de ora, pentru a fi complet edificat (este vorba despre niste razboaie in care era implicata Rusia):

Câteva recomandări de proză scurtă și nuvele

Premiul Iocan pentru proza scurtă – Ia te uita se acorda si premii, aviz amatorilor profesionisti. 🙂

Proza. Proza scurta. Proza umoristica

Proza scurta – Liliacul alb

Editura LiterNet – Catalog

7 cărţi de proză scurtă românească

Proza scurta. Eseuri

Posted in Arcaluigoeologie, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 59 Comments »

Luna de fotbal s-a terminat. Prima zi…

Posted by Arca lui Goe pe iulie 16, 2018

Luna de fotbal s-a terminat. Prima zi de dupa… a cazut (ca de obicei) intr-o zi de luni (I hate Mondays). Sa stam drepti si sa-i facem fata. Astazi este asadar  prima zi a perioadei (de asteptare) dintre doua turnee finale ale Campionatului Mondial de Fotbal.  Multumita FIFA va fi o asteptare inca si mai lunga intrucat urmatorul campionat mondial de fotbal nu se va mai disputa (ca intotdeauna) in iunie-iulie ci (vai mie, ca niciodata) in noiembrie-decembrie… si inca in cel mai nepotrivit loc cu putinta: in desertul din peninsula Arabiei. Poate doar in Antartica sa fi fost mai rau, printre pinguini. In sfarsit, sa speram ca nu va fi inca si mai rau si ca macar se va disputa (totusi), si ca nimic de natura politica, economica, sociala sau de ce alta natura te-ai mira, nu va anula disputarea editiei viitoare. Qatar sa fie, dar sa fie. Pana atunci ne-om descurca cu ce avem. Un campionat european (in anul 20 – 20), mai multe turnee de tenis de mare slam… si cate alte astfel de spectacole de divertisment care sa ne intretina mandria de a fi påmânteni pe planeta de påmânt.  Caci da, orice s-ar spune si orice s-ar zice, avem nevoie de divertisment, de joaca, de inutil. Inutilul cu sclipici este cel mai util cu putinta intru combaterea angoaselor existentiale ale omului si omenirii… Suntem atat de inteligeni incat putem detecta cu (prea) mare usurinta zadarnicia ontologica, ceea ce ne face sa avem o nevoie disperata de iluzii si compensatii. Suntem atat de luminosi (de dinauntru), cu abilitatile noastre cognitive, incat inevitabil atragem asupra noastra intunericul infinitului, care incearca sa ne anihileze, precum incearca energia intunecata sa anuleze sclipirea stelelor si a galaxiilor… (dilatand si diluand Universul). Hranidu-ne (pre noi) cu divertisment si distractie reusim sa pastram aprinsa flacara dorintei si a aspiratiilor de a fi, inventand astfel „bucuria de a fi si de a persista”, (in contra entropiei).  Luna de fotbal s-a terminat. Luna de miere s-a terminat. Ce mai urmeaza? Vrem altceva… „Un criminal adevarat sa mearga la pian„.

Posted in Arcaluigoeologie | 53 Comments »

Gata! A inceput! Luna de fotbal !

Posted by Arca lui Goe pe iunie 14, 2018

A inceput fratilor! Campionatul Mondial de Fotbal 2018 in Rusia. Sa urmarim cu infrigurare meciurile echipei noastre si sa le tinem pumnii baietilor. Romania este repartizata in grupa K care isi desfasoara meciurile la Vladivostok. Din grupa noastra mai fac parte Italia, Olanda si SUA. Este probabil cea mai grea grupa dintre toate. Sa vizionam, sa comentam si sa ne simtim bine. Deocamdata Rusia – Arabia Saudita 5 – 0. Nimic de zis…

Egip 0 – 1 Uruguay – Echipa celesta, prima campioana momdiala, prima gazada a unui Campionat MONDIAL de Fotbal, s-a chinuit pana in ultima clipa cu urmasii piramidarilor… Si cand te gândesti ca faraonul Cheops (Khufu) a stat pe tusa (pitulat in trupul lui Mo Salah)… asta spune despre faptul ca Luis Suarez si Cavani sunt inca in faza de incalzire…

Maroc 0 – 1 Iran

Portugalia 3 – 3 Spania – Hooop si as… cu Ronaldo. 3 golouri Ronaldo, in primul meci la Campionatul Mondial. In contra Spaniei (nu al Coreii de Nord, gol cu ceafa, cine-si mai aminteste de la vuvuzele). Ai zice ca o sa rupa nori. Am dubii. Goo-gol mi s-a parut doar al treilea, cel din lovitura libera, pe care Cristiano la pregatit printru-un exercitiu de concetreare remarcabil. Cele zece secunde de dinaintea golului, in primplan cu fata lui Ronaldo, care arata a uliu (nu a om) care se concentreaza intens asupra prazii, reglandu-si focalizare, contine tot atat intense frumusete cat si golul isusi.
Totusi, meciul n-a fost asa de frumos precum (a)pare. A continut multa frumusete dar discontinua, cu intreruperi sâcâitoare, cu fracturi de frumusete pe alocuri. Spania ar fi meritat parca un pic mai mult… desi intr-un anumit sens „merit” sa fie egalata de aceasta Portugalie care a avut posesia mingii de doua ori mai putin decat adversara sa. Probabil ca scorul correct ar fi fost 3 la 2,5 pentru Spania 🙂

Franta 2 – 1 Australia – (cu o Australie pe un post de Romanie, un fel de). Complicat meci, uratel, dar din care se pot extrage cateva „savori” pentru microbisti. Penalty acordad (correct) pentru francezi dupa vizionare pe camera, hent aproape prostesc facut in careu de catre un „francez” si penalty pentru australieni, bara-gol… si câltzosenie cat cuprinde… As zice ca meciul a fost norocs pentru francezi… dar asta ramane de vazut… Poate ca un soc le-ar fi prins mai bine pentru o eventuala trezire ulterioara…

Salutam prezenta unui co-commentator, fan si cunoscator in ale fotbalului in dubla sa postura, asadar doamnelor so domnilor, Neamtzu Tziganuuuuu:

neamtu tiganu said
iunie 16, 2018 la 9:50 am

campionatul mondial deja a fost cistigat aseara… de Ronaldo.. dupa asta nu mai urmeaza nimic, nu mai poate urma nimic..

prea multe scandaluri, un antrenor ar fi incercat sa violeze o femeie de servici, ma intreb de la ce servici?
Turcii nostrii, (nemti) se fotografiaza cu presedintele lor caruia-i poarta respect Erdogan, Gündogan, Ösil. Imi voi face si eu o poza cu presedintele roman, ca-i neamt.

Iranul a cistigat cu ajutorul lui Alah, care Alah nu i-a ajutat pe Marocani, cred ca si-a bagat dracu coada ca l-a pus pe Alah intr-o asa situatie. Marocanu pe care nu l-a ajutat care i-a ajutat pe iranineni e de fapt neamt.
––––––––––––

Argentina 1 – 1 Islanda – Hm! N-am vazut meciul. Poate cineva sa-mi spuna ce si cum? Am auzit ca dl.Messi a ratat un penalty. Pai asa ii raspunde d-lui lui Cristiano Ronaldo? Ma rog, n-as vrea insa sa ne grabim si sa uitam ca un Campionat Mondial nu se castiga niciodata in prima zi a competitiei, ci, intotdeauna in ultima.

Peru 0 – 1 Denemarca – Se pare ca aceste este scorul cel mai probabil la acest campionat Mondial 0 – 1…

Croatia 2 – 0 Nigeria – Nigerieni n-au reusit sa introduca in stadion gainile aducatoare de noroc si ca urmare au fost invinsi. Croatii au preferat sa introduca pe stadion, in loc de gaini, jucatori profesionisti… sa-i vedem si mai departe…

Costa Rica 0 – 1 Serbia – Fosta Brazilie a Europei reuseste sa invinga la limita. Nimic de zis.

Germany 0 – 1 Mexico – Bine acuma acesta este scorul la pauza, dar de… instrucat 0 – 1 pare a fi scorul standard… e posibil sa ne uitam degeaba la repriza a doua (zic si eu ca sa-i ambitionez pe jucatori). Cert este ca Germania arata cu patru ani mai batrana (nu mai matura) asa ca s-ar putea ca in Rusia sa li se infunde. Iarasi. – – – Ha-ha-ha.. Si iata ca pronosticul de la pauza s-a adeverit. Scor final 0 – 1. Mda… Dupa parerea mea, Germania a probat un joc slab, cu toata aparenta ofensiva si cu ocaziile ce-ar putea fi considerate (de catre spectatorii naiv) a fi fiind mari (inclusive bare)… Au dat-o in bara. Au jucat lent, previzibil, fara niciun pic de imaginatie sau luciditate. Partea proasta este ca la cum arata acum Germania nu-i vad iesind din grupa. Se pare ca au venit direct obositi la acest campionat Mondial si tânjesc (in mare secret) la odihna cat mai curand. Sa ajungi sa n-ai cu cine sa mai tii nu-i insa o perspectiva prea fericita pentru un microbist. Ma rog, nu numai pentru microbosti, ca tot asa e si-n viata. 😦

Suedia 1 – 0 Coreea de Sud

Belgiua 3 – 0 Panama

Tunisia 1 – 2 Anglia

Rusia 3 – 1 Egipt

Colombia 1 – 2 Japonia

Polonia 1 – 2 Senegal

Uruguay 1 – 0 Arabia Saudita

Portugalia 1 – 0 Maroc

Iran 0 – 1 Spania

Denemarca 1 – 1 Australia

Franta 1 – 0 Peru

UPDATE: De la corespondentul nostru din Germania… o cronica fotbalistica si nu numai…

 

Update: Am pierdut sirul meciurilor… Am consemnat fabulosul meci dintre Franta si Argentina (finala din optimi, 4- 3 pentru Franta, de fixat in legenda in cazul in care francezii vor mai repeta isprava in continuare, eventual in meciul urmator cu Uruguayiul lui Suarez si Cavani), si am ajuns la meciul in care Rusia, tara gazda, trece incredibil de Spania la penaltiuri, dupa ce 120 de minute a stat in transee. Bine acuma meritul principal este al spaniolilor care au jucat in mai noul spirit german, cu pase laterale si fara fortatre pe principiul ca nu-i bai, golul vine si singur. Ei uite ca nu, nu vine.

…si iata cum se face ca Romania se afla intr-o companie din ce in ce mai selecta in fotbal alaturi de Italia, Olanda, Germania, Spania, Portugalia si Argentina, toate aflate in acest moment (extrem de prematur) afara din turneul final al Campionatului Mondial de Fotbal din anul 2018 din Rusia. Sa fie anul Rusiei? A organizat campionatul Mondial, Trump e pe cale sa recunoasca anexarea Cremeii… Ce ar fi daca Rusia ar castiga Campionatul jucand exclusiv cum a facut-o astazi…? Ce? Nu se poate?… Ba bine ca nu. Pai cred ca atunci Putin ar fi investit ca presedinte pe viata in Rusia si nimeni n-ar avea ce sa mai zica…

Mi-a placut Uruguayul (ce goluri fabuloase a reusit Cavani) si m-am bucurat ca a reusit sa-l trimita pe capriciosul Ronaldo acasa, ca sa nu-si inchipuie ca e mai cu motz decat Messi. De altfel Uruguay este singura echipa din America de Sud cu care tin (din cand in cand) fara retineri, parandu-mi a fi cea mai europeana la stil (si asta nu numai in fotbal)… De altfel intreaga nebunie a campionatelor de fotbal acolo a inceput,, la Montevideo in 1930. Echipa Romaniei a fost si ea prezenta la inaugurare sosita pe Conte Verde (si noi am fost pe Conte Verde). Frumos ar fi daca editia jubiliara de la 100 de ani din 2030 s-ar organiza tot acolo, in Uruguay.

 

Posted in Arcaluigoeologie | 216 Comments »

Ala bala portocala

Posted by Arca lui Goe pe iunie 2, 2018

eh, as vrea (eu) sa scriu un articol intitulat asa: ala bala portocala (sau macar alla baba pugaciova) si care sa se potrivesca mânusa, in continut, cu titlul såu… sa fie ca o vraja… abracadabra, dar na, acuma, niciun pic de inspiratie poetica nu ma anima (deo-cam-data, si nihil sine deo-cam-data… nu, nu se poate) si nicio motivatie straina nu ma imbie la o asa reverie… pe hârtie, caci, ahhhhh, vorba ceea lipsita de sens, sens, sens, ca daca dragoste nu e nimic nu e, si pe o asa penurie, iti vine in minte (minte, minte) titlul poemului, fa-bulos, (ce nu?) dar apoi muza se amuza, te priveste cu un zambet… care se scurge infricosator, precum picturile lui ala… Salvador Dali (fugi, fugi, fugi de-aci), de la ironie (fina) la cinism (atroce), spre un hictus de hiena, ce decade apoi abrupt in indiferenta rece (rece, rece ca o bere uitata in congelator), lasandu-te cu titlul in aer, la pamant, balta, nedumerit, nelinistit, neimplint, singur, singur, singur, intr-un han, departe, departe frate, ca o vara dint-o alta viata, (a ta? a ta? dar a cui?)… singur tu cu ratatrea ta ireversibila si ireverentioasa, ca un punct pus la inceputul frazei, precum semnul interogativ al intrebarii in limba spaniola (?Hasta la vista, baby). Singur in ecuatie, singur (si) vinovat. Descurca-te. Construeste. Extrage-te din problema si vezi-ti de viata ta, de restul ramas, reconsiderå-te, (mama ce de reflexive, re-flexeaza-te) ne-uitand ca „ai aripi nevăzute / încă nefolosite în rucsac / taie frânghia subțire de care ei trag / porți chibrituri de calitate, e leac / aprinde urmele vieții de dincolo de prag / ridică-te e timpul de înălțat / amintește-ți de tine și vei fi salvat„. In fine, orice sfarsit este un nou inceput… Avem un titlu – ala bala portocala. Bun. Nu? Ba da! Deci, dar, asadar, cum procedam? Eu zic asa. Mergem un pic, pe jos (musai pe jos), pana la polul nord, sau macar pana dincolo de cercul polar, fara sa obosim, fara se ne rebegim, fara sa ne blazam, fara sa ne abandonam, #re-zis-tând.  Ajunsi acolo facem un iglu, in care sa dormim (somn, frate, somn) si sa supra-vietuim, pret de-o insomnie, si de-un ceai de iasomie, pana cand, in fine se intampla: aurora boreala. Avem grija (mare, mare grija sa nu ne prinda dormind, mahmuri, somno-lenti, neatenti, sa n-o ratam naibii si pe asta, bai mare atentie ca e ultima, ultima, ultima), si cascand ochii, mintea, sufletul, inima, o savuram, o ab-sorbim inauntrul nostru, o asimilam, o facem una cu noi insine, cu sinele nostru (ala care o fi, cel au-tentic), singuri noi cu noi, pe cont propriu (caci oricum cu cine altcineva?) si asa, imbogatiti interior cu lumini cosmice (sau, ma rog, aproape cosmice, ca deh, ionosfera e aci, aproape, la distanta unei respiratii adanci)… ne putem intoarce (daca mai stim unde, daca mai avem unde) de unde am plecat, pentru a reda continutul articolului intitulat atat de simplu si de inspirit: ala bala portocala. Uite cum sta socoteala. Caci asa si numai si numai asa se mai poate.

 

Loc de scris introducerea-cuprinsul-si-incheierea articolului Ala bala portocala: AICI !

 

UPDATE (1): Locul de scris descris mai sus ramane inca vacant, disponibil, pentru povestea in asteptarea atat de inspirat intitulata „Ala bala portocala”.  Totusi, in lumina unui text (vezi mai jos) extras din interviul acordat de scriitorul Etgar Keret, cred ca as putea initia niste exercitii cvasi-literare in ritm de ala bala portocala. Mai intai textul extras din interviu:

„…Eu incerc sa-mi imaginez ce as simti daca as trai viata altcuiva. Nu spun ca Dostoievski, care a scris Crima si pedeapsa, gandea precum un criminal. Dar a avut capacitatea sa-si imagineze cum gandeste un criminal.

Nu am devenit empatic dupa ce am inceput sa scriu, mai curand faptul ca eram empatic m-a determinat sa scriu.

Nu zic ca empatia ne face neaparat oamenii mai buni, mai curand o vad ca un fel de alergie pe care o capeti. Dar din momentul in care o ai, vei putea sa spui povesti foarte interesante despre vietile altora.

Pentru mine scrisul este un obicei foarte arbitrar. Ma asez si imi spun: OK, acum voi scrie despre o persoana care nu a existat niciodata, care traia intr-un oras care nu a existat niciodata, si care a facut lucruri care nu s-au intamplat in realitate. Exact cum altii fac curat prin casa, sau isi pregatesc cina. Cand ma gandesc la asta imi dau seama ca scrisul este un act de compensare, deoarece oamenii obisnuiti nu simt nevoia sa scrie. Doar cand viata devine insuportabila te refugiezi in scris.

Sa va spun o poveste nostima. Editorul meu m-a rugat odata sa ma intalnesc cu un prieten de-al lui care voia sa scrie o carte. Era un tip foarte chipes, atletic, fost pilot in fortele aeriene, chiar unul dintre cei care au bombardat acel reactor nuclear din Irak. Dupa ce a plecat din armata, a infiintat o companie high-tech de succes, pe care a vandut-o rapid pe cateva miliarde, apoi a mai infintat una si a vandut-o si pe asta tot pe cateva miliarde. Si tipul asta statea de vorba cu mine in restaurant, relaxat, mancand masline pe care le arunca in aer cate una si apoi le prindea fara sa uite, si-mi spune: „Vreau sa scriu o carte care sa fie in acelasi timp si nostima si trista, dar care sa aiba un mare impact asupra oamenilor, sa se spuna ca le-a schimbat viata etc”.

Si cum stateam si ma uitam la el i-am zis: „Eu nu cred ca veti putea sa scrieti acea carte” . Ultragiat, tipul mi-a replicat: „Uite ce e, eu intotdeauna am obtinut tot ce am vrut. Cum poti sa-mi spui ca e ceva ce nu pot face?”. Si i-am raspuns: „Tocmai de aceea. Deoarece scriitori devin doar acei oameni care nu pot obtine de la viata tot ce si-au dorit.”

Oamenii care au tot ce vor nu mai simt nevoia sa creeze o alta lume.

Eu cred ca scrisul este intotdeauna un rezultat al unui esec. Luati poeziile de dragoste. Cele mai frumoase sunt despre o persoana care iubeste intens pe altcineva care nu ii raspunde la fel. M-am intrebat de ce poemele shakesperiene sunt intotdeauna despre tristetea unei iubiri neimplinite, si mi-am dat seama ca daca femeia ii raspundea cu aceeasi pasiune, ar fi fost prea ocupat sa-si traiasca iubirea pentru a mai scrie poezii.

Doar cand esti singur poti scrie poezii de dragoste. Scrisul este o forma de compensare…”

 

UPDATE (2): „Ma asez si imi spun: OK, acum voi scrie despre o persoana care nu a existat niciodata, care traia intr-un oras care nu a existat niciodata, si care a facut lucruri care nu s-au intamplat in realitate.” – Si acum exercitiul cvasi-literar pre-anuntat, in ritm de ala bala portocala: <in progres>

 

Mai bine decat exercitiul meu cvasi-literar blocat in suspans de cruda realitate, cred ca in momentul ACTUAL, ACUM, cea mai ala bala prtocala potriveala ar fi acest scurt metraj:

 

Posted in Arcaluigoeologie | 95 Comments »

Partea buna a lumii… s-o exploram

Posted by Arca lui Goe pe mai 24, 2018

Desi am (de)plâns cu lacrimi amare (de crocodil?) predispozitia noastra pentru teme grave, pentru evanimente si transformari cu potential negativ, pentru ceea ce creaza ingrijoratere si spaime, propunandu-ne sincer sa le mai lasam pe acestea si sa ne ocupam nitzel si de lucrurile simple, firesti, bune, dragute, inofensive, care constituie partea luminoasa a lumii si a vietii, se pare ca aceasta schimbare de atitudine nu-i deloc simpla, regasindu-ne „imediat in permanenta” sceptici de la natura mama. In pofida acestui lucru trist, cat si in ciuda faptului ca nu prea gasim exemple pozitive printre semenii conlocuitori in HUVACA (si ca sa dau numai un exemplu de exemple lipsa l-as da pe domnul Dorin Tudoran care desi a renuntat scarbit si pe buna dreptate la contul sau de Facebook in favoarea vechii sale Certocratii, continua preponderent cu incriminarea lucrurilor rele din viata si din lume), iata totusi ca mai facem o incercare de a ne lipi de niste lucruri bune, pentru a ne trezi pofta de asa ceva si pentru a ne stimula si imbunatati abilitatea de a le identifica (dibui) si savura, spre o stare de bine general (daca s-ar putea). Iata o posibila poarta de intrare spre acest gen de teme blajine, care sa mai invalideze cumva sartriana ipoteza care consacra greatza ca fiind nota dominanta a existentei (parte-n parte cu bucuria de a fi). 🙂

Lucruri bune şi rele în Danemarca

Lucruri bune

  1. Plajele sunt simple şi curate şi arată destul de frumos atât vara cât şi iarna.
  2. Nu trebuie să-ţi închizi uşa cu cheia dacă trăieşti la ţară, deoarece există o probabilitate foarte mică de a fi jefuit.
  3. Magazinele nu sunt deschise în perioada când oamenii care muncesc sunt în preajma lor, de fapt aceasta înseamnă că economiseşti o groază de bani deoarece nu poţi cumpăra nimic.
  4. Autobuzele circulă conform programului, vin la timp.
  5. Danemarca este ţara LEGO, de aceea este îngrijită.
  6. Nu există animale otrăvitoare.
  7. De asemenea, nu sunt cutremure.
  8. Aici nu există reactoare nucleare (presupun că Suedia le pune pe ale lor cât mai aproape posibil de graniţa cu Danemarca).
  9. Aici vara este ca o poză pe cutia de ciocolată, perfectă din punct de vedere al culorilor.
  10. Prăjiturile. Prăjiturile şi pâinea.
  11. Este bine să fii gras, este ceva obişnuit. Chiar şi adolescentele sunt deja babane.
  12. Dacă îţi plac serile culturale la cafenea şi ai o grămadă de bani şi nu te deranjează să asculţi aceeaşi conversaţie, este un loc foarte plăcut în care să lâncezeşti.
  13. Le poţi spune oamenilor că ai trăit în locul de naştere al lui Hans Christian Andersen.
  14. Danemarca are o educaţie deosebită. Dacă aici este locul în care oamenii sunt cei mai fericiţi, nu-mi spuneţi care este locul cu cei mai trişti.
  15. Copiii sunt în grija statului de la 6 luni, ceea ce înseamnă o mare economie de timp. Cred.
  16. Danezii sunt drăguţi şi inocenţi.
  17. Dacă eşti din America, poţi locui aici şi poţi spune că ai trăit în Europa, ceea ce este adevărat.
  18. Nu este foarte cald.
  19. Aici este zăpadă, ceea ce este foarte distractiv.
  20. Oamenilor le place să stea confortabil pe canapea.
  21. Dacă nu vrei să fii căsătorit cu cineva, poţi divorţa imediat şi apoi să mergi mai departe cu viaţa ta (aceasta nu este valabil în cazul căsătoriilor interculturale).
  22. Poţi lăsa copiii nesupravegheaţi şi nu veţi păţi nimic. Chiar şi copiii foarte mici, bebeluşii.
  23. Este o ţară foarte mică, astfel încât nu trebuie să petreci ore în şir într-o maşină pentru a ajunge oriunde.
  24. Există o varietate de alimente ecologice la supermarket de unde poţi alege.
  25. Serviciu gratis de împachetare a cadourilor.
  26. Eşantioane gratis la raionul de frumuseţe şi în timpul promoţiilor la alimente.
  27. Întotdeauna există o petrecere la care poţi merge.
  28. Dacă îţi place peştele, poţi să mănânci până te spargi.
  29. Dacă îţi place să mergi la nudişti pe plajă, nimeni nu te va aresta.
  30. Ciclismul.
  31. Marfa este lăsată în afara magazinelor pe timpul nopţii şi cu greu este furată, ceea ce dă sentimentul de a trăi undeva unde oamenii nu au nevoie să fure.
  32. Crăciunul şi Anul Nou este ca în filme.
  33. Libera exprimare, oricine poate spune orice le place fără să se teamă de represalii.
  34. Egalitatea, toţi sunt egali aici şi handicapaţii primesc un scaun cu rotile placat cu aur.
  35. Şcoli gratis… şcolarizarea este gratuită. Nu trebuie să plăteşti nici măcar o coroană pentru şcolarizarea copiilor pe care o primesc de la ora 8 la 16.30.
  36. Sistemul judiciar. Sentinţele sunt foarte indulgente aici, dacă cineva comite o crimă primeşte doar 3 ani sau chiar nimic (dacă familia îl îndeamnă la crimă).
  37. Bebeluşii. Bebeluşii sunt lăsaţi nesupravegheaţi în cărucior la uşa cârciumelor. Este atât de sigur aici, încât nimănui nu-i pasă.
  38. Siguranţa. Danemarca este atât de sigură, încât aici nu există crime. Nimeni nu este jefuit, nimeni nu este violat şi mai presus de toate nimănui nu i se fură maşina.
  39. Cel mai fericit loc de pe pământ, cu excepţia Coreei de Nord, desigur. Danemarca este cea mai fericită ţară din lume, toţi sunt atât de fericiţi încât le poţi vedea zâmbetul de fericire pe faţă.
  40. Rata redusă a sinuciderilor. Deoarece Danemarca este atât de fericită, rata sinuciderilor este atât de mică. Anul trecut au fost doar 7 sinucideri în toată Danemarca, trei dintre ele fiind din milă, de aceea nu contează.
  41. Comunitatea internaţională. Comunitatea internaţională din Danemarca este înfloritoare. Există mai mulţi oameni care se mută în Danemarca decât cei care pleacă, acest zvon se răspândeşte în întreaga lume, astfel că Danemarca este ţara în care trebuie să trăieşti.
  42. Sistemul educaţional de aici nu se compară cu absolut nimeni, este incomparabil, unic, fără egal.
  43. Multiculturalismul şi toleranţa. Danemarca i-a adoptat pe imigranţi şi toate şcolile te învaţă despre a înţelege şi a te bucura de diferenţe.
  44. Drepturile omului. Danemarca are un record de neatins când vine vorba despre drepturile omului, a obţinut de două ori premiul Cel mai bun tratament din lume acordat oamenilor.
  45. Vikingii. Vikingii vin din Danemarca.

Lucruri rele

  1. Anotimpurile sunt nebunatice. De la o extremă la alta. Şase luni de frig extrem şi zăpadă, trebuind să porţi haine călduroase (evident, canadieni şi eschimoşii n-au nicio problemă), iar apoi puternica lumină a soarelui făcând cerul imposibil de albastru şi lanurile de rapiţă de un galben ţipător.
  2. Oamenii sunt ciudaţi. Dacă nu eşti la fel de ciudat ca ei, vei urî această ţară, nu o să-ţi placă aici.
  3. Alegere limitată a varietăţii hranei.
  4. Ore ciudate de deschidere a magazinelor. Magazinele închid când oamenii termină serviciul.
  5. Conotaţii sexuale… Nu este neobişnuit să găseşti reviste porno alături de cărţi pentru copii.
  6. Peisajul: într-adevăr plictisitor în ciuda frumuseţii verii, începi să tânjeşti după dealuri şi munţi.
  7. Nu există opţiuni vegetariene. În Danemarca prin hrană vegetariană se înţelege puiul şi peştele. Mulţi danezi nu ştiu ce înseamnă cuvântul „Vegan”, ei cred că este ceva despre diabet.
  8. Aroganţa. Danemarca crede că este cel mai bun loc din lume, ceea ce este jenant, deoarece acest loc este Coreea de Nord sau Venezuela.
  9. Baia… este foarte rar să întâlneşti aici o baie care să aibă cadă. Dacă vrei să fii cu adevărat curat, trebuie să faci o baie.

Sigur, lista poate fi completată.
După cum vedeţi, lucrurile pozitive sunt cu mult mai multe decât cele negative, de aceea dacă vreţi să vă mutaţi aici să vă gândiţi foarte bine şi să reflectaţi.

Posted in Arcaluigoeologie | 28 Comments »

Viaţa e dură. Punct de plecare…

Posted by Arca lui Goe pe mai 22, 2018

Viaţa e dură ! Alta propunere de dezbatere a unui subiect fara predicat.

Anthony Hopkins, în vârstă de 80 de ani, recunoaşte că nu a mai vorbit cu fiica sa, Abigail Harrison, singurul său copil, de mai bine de 20 de ani.

Într-un interviu acordat recent, celebrul actor a mărturisit că nu a mai ţinut legătura cu singura sa fiică şi nici măcar nu ştie dacă este sau nu bunic, scrie Daily Mail. Anthony Hopkins are o fată, în vârstă de 48 de ani, din prima căsătorie cu Petronella Barker, de care a divorţat când copila avea doar patru ani. Abigail Harrison este, la rândul ei, actriţă şi regizor de teatru. În urmă cu mulţi ani, Abigail a renunţat la numele de familie al faimosului ei tată, luând numele de Harrison, „pentru a se afirma prin forţe proprii“. În 1990, pe vremea când încă vorbea cu tatăl său, Abigail chiar a jucat în două dintre filmele sale, „Shadowlands“ şi „The Remains Of The Day“.

Anthony hopkins, alături de fiica sa Abigail Harrison, în 1991 la premiera unui film.

Au întrerupt apoi orice legătură, iar în prezent Anthony Hopkins nici măcar nu ştie unde locuieşte fiica sa. Sir Anthony a mărturisit că a fost distant cu Abigail pentru că „familiile se mai despart“.  Întrebat dacă Abigail Harrison are copii, Sir Anthony a spus: „Nu am nicio idee dacă sunt bunic sau nu. Oamenii se despart. Familiile se despart şi îşi continuă viaţa. Oamenii fac alegeri. Nu-mi pasă. Viaţa e dură“.  Abigail Harrison a fost crescută de mama ei, prima soţie a lui Sir Anthony, Petronella Barker, după ce cuplul a divorţat în 1972. Trepat, tânăra s-a înstrăinat de tatăl ei, însă au relaut legătura în anii ’90, după care cei doi nu şi-au mai vorbit deloc, după cum mărturiseşte chiar actorul.  La fel ca în cazul tragediei lui Shakespeare, „copiii nu-şi plac taţii, nu trebuie să se iubească neapărat“, a mai declarat Hopkins pentru Radio Times.  În acelaşi interviu, Sir Anthony a acuzat Hollywood-ul că este toxic şi perfid, iar vedetele sunt ipocrite: „Nu vreau să fiu înconjurat de oameni de genul acesta. De toată «iubirea» şi prefăcătoria. Nu suport asta. E foarte multă ipocrizie“.  Anthony Hopkins, care a câştigat un premiu Oscar pentru rolul lui Hannibal Lecter din „The Silence of the Lambs“, locuieşte în Malibu, California, cu cea de-a treia soţie, Stella Arroyave, în vârstă de 62 de ani, despre care a spus că l-a „domolit“.  „E o persoană foarte bună pentru mine. Soţia mea se îngrijorează pentru că muncesc prea mult. Dar voi continua să muncesc pentru că ce altceva aş putea face? Mă voi retrage eventual când îmi vor cădea dinţii şi părul“, a conchis actorul.

Anthony Hopkins, născut pe 31 decembrie 1937, este un actor britanic de film, teatru şi televiziune. Considerat unul dintre cei mai talentaţi artişti ai generaţiei sale, starul britanic a câştigat premiul Oscar pentru cel mai bun actor în rol principal în 1992 pentru evoluţia sa din filmul „Tăcerea mieilor/ The Silence of the Lambs“. Anthony Hopkins a primit alte trei nominalizări la Oscar pentru rolurile din filmele „Rămăşiţele zilei/ The Remains of the Day“, „Nixon“ şi „Amistad“. Anthony Hopkins a fost înnobilat în 1993 de regina Elizabeth a II-a a Marii Britanii pentru servicii deosebite aduse artei dramatice şi are, începând din 2003, o stea pe Walk of Fame din Hollywood.

Posted in Arcaluigoeologie | 33 Comments »

Inevitabilul se intampla tuturor

Posted by Arca lui Goe pe mai 18, 2018

De ce nu mai suntem prieteni pe Facebook? – Mădălina Marcu

Am ieșit de pe Facebook de câteva ori. M-am supărat ca văcarul pe sat. M-am supărat pe oamenii care postează excesiv, care postează tâmpenii, care nu dau like și share la chestiile vitale și relevante. Nu mă meritau.

M-am supărat altădată că orice aș fi făcut nu ieșeam bine prin comparație. Alții erau mai fericiți, mai plimbați, mai de succes, mai buni scriitori, mai buni la a face poze. Unii erau prea fericiți. Și simțeam că încearcă prea tare să arate cât sunt ei de bine. Mă încărca teribil lupta asta a lor. Când de fapt mă încărca teribil lupta pe care eu o duceam. De a mă convinge pe mine convingându-i pe „prietenii mei” că sunt bine-bine, vorba cântecului.

E treabă grea Facebook-ul ăsta. Adormi cu el, te trezești cu el, lâncezești cu el în brațe scrollând la nesfârșit între ego-uri și oglinzi. Nu vă spun nimic nou vouă celor care faceți la fel. Poate că, de fapt, grea e treaba asta cu ego-ul.

Cred că suntem o generație crescută într-un sistem de cultivare a EGO-ului. Ne-au spus părinții noștri că suntem speciali. Ne spun statisticile că suntem speciali. Suntem cei care știu cum se derulează o casetă, dar și cum să folosim social media.

A trebuit să ne facem corporatiști și antreprenori. Să construim o lume nouă. Și am făcut-o. Ne-am construit lumea și carierele. Am dat 110%. Ne-am „trainat” și „coachuit” și dezvoltat personal în toate zonele care să ne facă și mai buni la ceea ce facem, și mai productivi. Am învățat engleză de la Cartoon Network, am făcut cursuri de vânzări, de vorbit în public sau de management al timpului.

Și am muncit al dracului de mult. Să ajungem sus repede. Să avem succes. Cred că suntem generația care ne-am definit succesul în funcție de filmele americane din anii ’80-’90 și umflând la maxim noțiunea familiilor noastre despre succes.

Să ai casă, să ai mașină, să ai funcție, să fii cineva, să ajungi acolo unde devii de neînlocuit sau temut, să ai carduri și rate și copilul la școli și grădinițe private. A trebuit să avem ego ca să răzbim. A trebuit să ne construim armuri în jurul sufletelor noastre de copii ai unei revoluții pe care n-am prea înțeles-o.

Și inevitabil, a venit un moment în viața noastră în care ego-ul a ajuns să ne consume. Suntem buni la a proiecta forță și a ne apăra teritoriul. Suntem buni la a avea dreptate și argumente. Dar ne seacă. Ne îmbolnăvește.

Poate nu pe toți. Așa că voi zice doar despre mine. Pe mine mă obosește ego-ul ăsta care m-a ajutat să ajung „undeva” în viață. Mă obosește lupta asta continuă să-mi apăr ideile și adevărul. Mă obosește să fiu invincibilă.

În ultimul an am aflat de la 4 oameni diferiți că le este teamă de mine. Teamă! Cum să-ți fie teamă de mine? Nu țip, nu înjur, nu fac urât. Așa mă gândeam. Dar de fapt, mă raportez la lume dintr-o poziție de forță. Mă raportez la lume dintr-o zonă de reconfirmare a ego-ului. Nu pot să nu fac lucruri, nu pot să nu spun lucruri, nu pot să nu lupt. Dacă aș face asta, lumea n-ar mai vedea că sunt valoroasă. Mi-am dat seama că scriu pe Facebook ca să fiu validată. Ca să-mi spună prieteni și străini că am dreptate, că scriu frumos, că sunt deșteaptă.

Și când mi-am dat seama de asta, m-am oprit. Nu vreau să-mi ucid ego-ul, nici nu știu dacă e posibil. Îi sunt recunoscătoare că m-a adus până aici. Dar aș vrea să văd ce e dedesubt. Să am un pic de liniște în cap ca să scap de frica de a nu fi relevantă. Ca să mă aud. Cine sunt eu când nu sunt puternică? Cine sunt eu când nu sunt pe Facebook și nu mă arăt ca să fiu aplaudată? Cine sunt eu când nu mă compar cu nimeni?

Ieșitul de pe Facebook a fost un pas mic în drumul ăsta. Au urmat alții. Am stat în autobuz și m-am gândit să-l rog pe șofer să deschidă ușile între stații. Mi-am imaginat cum mă va refuza și eu mă voi enerva. Pentru că nimeni nu mă refuză!

Și imaginându-mi acest dialog am decis totuși să cer deschiderea ușilor și dacă sunt refuzată să nu mă supăr. Să accept refuzul fără să simt că am fost ofensată în ego. N-a fost ușor dar voi continua, că nu mă face pe mine ego-ul meu.

***

Update:

stely said

Referitor la articol as spune mai intai ca, pe mine nu ma bate gandul sa ma retrag de pe facebook. M-am obisnuit cu acest mod de relationare cu oamenii din lumea larga . Am in lista foarte putini prieteni , dar nimic nu ma impiedica sa intru pe alte conturi ca sa urmaresc ceva ce ma intereseaza. Pot spune ca lista celor pe care ii urmaresc(fara sa-i am prieteni) este destul de consistenta. Nu comentez decat atunci cand imi da ghies inima , in sensul ca imi face placere sa contribui (sa completez) la postarea (tema) propusa sau cand simt nevoia sa intervin in discutii pe un subiect de cele mai multe ori controversat. Nu , nu ma simt obligata de nimeni si de nimic , nici pe facebook si nici in “HUVACA” …noastra. 🙂 Ma simt ca acasa . Stau cat vreau, fac ce poftesc si “fug” cand vreau de acasa. 🙂 Ego-ul meu nu sufera daca cineva ma contrazice . Dar da, ma enervez cand mi se sterg comentariile fara nici o avertizare sau fara sa mi se argumenteze in prealabil opiniile contrare. In atare conditii nu pot sa fac decat ceea ce trebuie (cred) . Adica , oricine ar fi el il scot din lista , intrucat consider ca acela nu mai poate sa-mi fie prieten , devreme ce procedeaza incorect , adica sa-mi inchida gura sau usa in nas asa dupa cum percep dar si dupa o analiza “la rece”. Asa am facut ,bunaoara ,cu unul dintre cei mai valorosi prieteni ai mei , D.G. Da, s-ar putea spune ca am facut-o din orgoliu, devreme ce dumnealui mi-a jignit(cu intentie) prietenii , indirect si pe mine. Dar , daca ar fi vrut ar fi putut sa-si ceara scuze, dar nu a facut-o gandind pesemne ca nu are de ce. Mai sunt cativa “prieteni”pe care i-am sters din lista , dar din cu totul alte motive. Unul dintre ele fiind acela ca ma simteam sicanata cu mesaje sugestive cu anumite tente ( sponsorizare) sau de alta natura . Un asa-zis prieten ma “cucerise” cu o povestioara despre o fosta eroina anticomunista, care i-ar fi fost matusa si care a suferit ani grei de inchisoare, iar acum este muritoare de foame . I-am dat “like” si i-am spus cateva vorbe sincere de admiratie. Asta l-a incurajat , crezand pesemne ca si-a gasit “prada”. Dar, dupa ce am facut niste investigatii , “eroina” era fictiva , dupa cum era si contul lui. Altul fiind , culmea, un concitadin ce imi cerea voie sa -mi dea un telefon pentru o intalnire.Dupa profil era mai tinerel decat mine cu vreo 25 de ani. Dupa nume, ii fusese elev sotului meu . : ) Pe el, l-am sters doar dupa ce am constatat ca nu ma crede si ca nu inceteaza cu mesajele. Alta “prietena” careia i-am cerut prietenia doar ca mi-a sarit in ochi numele si prenumele, ele fiind asemanatoare cu cele ale mele dinaintea casatoriei. M-a frapat coincidenta, mai ales ca ne “intalneam” la comentarii pe un alt cont. Tipa locuia in acelasi oras cu sora mea , deci inca un motiv. Insa, dupa un timp anume , cand am vazut ca mi se umplea pagina cu “n” fotografii de-ale ei ,in toate ipostazele posibile, unele destul de intime ( la biserica, la spital ,in pijama , cu perfuzii la mana, la coafor , in masina etc…) m-am saturat si am scapat de ea. Nici nu cred ca a observat, intrucat avea vreo 4000!! de prieteni.Si acum ma intreb cum si i-a facut , intrucat n prezenta nici un indiciu ca ar fi fost vreo somitate in viata reala.
Ah da, sunt si destui care simt nevoia (asta da, este un ego in toata regula) sa indrazneasca sa ceara prietenia unor adevarate somitati, doar ca sa se simta mandri ca sunt acceptati de dumnealor si numai ca sa ii aiba ca un trofeu in lista lor. Am intrebat, bunaoara pe cineva, mirata cand i-am vazut lista , ce l-a determinat sa-i ceara prietenia , vazand ca nu prezinta nici un semn ca i-ar citi, macar din cand in cand postarile, de altfel de mare interes si valoare. Mi-a confirmat cu sinceritate ca asa e :se simte mandru si atat . 🙂 Nu stiu daca este bine sau rau , insa eu nu as sa cere prietenia cuiva numai pentru atat. Daca sunt atrasa de acel “Cineva” nu ma opreste nimeni sa-i urmaresc in tacere si cu placere contul (postarile) fiind adesea public .
Eh, dar am fost si eu stearsa din lista unor prieteni chiar bunisori, carorora le cerusem prietenia, si cu bucuria impartasita de ei, am fost acceptata. Unul era cu nume si prenume din real, celalalt fictiv. Ambii m-au sters din lista . Unul din orgoliu (chiar foarte mare) si nu l-am regretat iar cealalta, care s-a dovedit a fi un el , din prea multa onoare. A avut un puseu de sinceritate si s-a retras el singur dupa ce s-a deconspirat. Ii urmaresc contul (si el pe-al meu) dar nu sunt semne ca acel cont este unul viabil. Il (o ) intalneam adesa pe ziare (indeosebi pe Adevarul)cu comentarii haioase si pline de umor , cu un continut satirico-politic destul de consistente si cu mult adevar -. de fapt erau niste pamflete foarte bine construite .Nici pe acolo nu am /l-am mai vazut. Marturuisesc ca am avut un timp (nu prea lung ) cand am regretat-o.

Prin urmare , considerand ca ” intamplarile “acestea, fiind ,da, “inevitabile” nu prezinta pentru mine un motiv de inchidere a contului de pe facebook. Ego-ul meu fiind in reperele(limitele ) oricarui ego normal (nu exagerat) nu are de suferit . Nu ma intereseaza like-urile (daca sunt bine( ma bucur) daca nu iarasi bine, Accept ca ce am comentat nu a fost interesant. Sterg (cu manuta mea) comentarii, pe care citindu-le ,la scurt timp, constat singura fie , ca am facut o gafa , fie pur si simplu ca nu mi-a mai placut ce am scris.

 

Dl.Goe said

@Stely – După cât te se poate înțelege, d-voastră considerați ca mecanismele „Facebook” descrie in articolul Mădălinei Marcu sunt valide, plauzibile, credibile, din perspectiva relației ego-ului cu restul lumii, dar ca aceasta situație nu poate constitui in niciun caz o motivație de a închide contul de „Facebook” (ci, dimpotrivă, poate fi chiar o buna rațiune de a-l menține)… N-ar fi nimic surprinzător (in natura) caci mereu se întâmpla ca același fapt (context, set de întâmplări) sa stimuleze anumite lucruri, dezvoltări, pentru ca mai apoi, aceeași persistenta sa duca la sațietate, la saturație si sa înceapă sa inhibe lucrurile pe care odinioară le-a stimulat. Poate ca d-voastră n-ați ajuns încă la saturație, fiecare avândul-si limitele (proprii si personale) cat si istoria, contextual exterior care oferă (in timp) detaliile care se acumulează spre atingerea acelor limite. Poate ca la un moment dat veți ajunge si d-voastră (poate da, poate nu, cine știe?) in postura Mădălinei Marcu, ceea ce poate sa se întâmple, vai, oricui, oriunde si in orice, nu doar in universurile de gen „Facebook” dar chiar si in „viată”. Desigur ca acest mic discurs al nostru poate fi fundamental greșit (n-ar fi o noutate), dar acestea fiind zise, mi-ar plăcea sa aud părerea d-voastră despre mecanismele prin care s-ar putea explica de ce (de ex.) dl. D’Artagnan and Co. au creat si au abandonat „Hanul Muschetarilor”. D-voastră ce credeți despre asta? Dar despre faptul ca Arca persista încă (aparent împotriva oricărei rațiuni)? Cine e mai „nebun”? Dl D’Artagnan sau dl.Goe? 🙂 

 P.S. In subsidiar, si Soarele are pete, Simona are limite (cu toții avem), iar topicul propus n-are rezonanta in contextual (spațio-temporal al) locului, fiind, pare-se, un topic mai off topic decât chiar starea de off-top-ie specifica nivelului curent la care a ajuns saturația pe Arca lui Goe, pe curba care histerezis ce descrie fenomenul de magnetizare (si demagnetizare) a acestei construcții huvachiene (d-voastră fiind o membra de vaza a cercului select si extrem de selectiv al persoanelor de pe lumea aceasta care știu ce naiba înseamnă (sau măcar vrea sa însemne) acest cuvânt cu sonorități bizare: huvachian

 (caci la urma urmei, din cei aproape 12 miliarde de oameni care au trăit sau mai (si) trăiesc încă pe planeta Pământ, cei care cunosc „sensul” (sau nonsensul) cuvântul „huvachian” se pot număra pe degetele unei singure mâini, nu? 🙂 ) 

 Leurda si leușteanul se vând mai bine. 

Nu-i așa ca la început oamenii vin in HUVACA (blogosfere and Facebook-uri y compris) in primul rând ca sa facă pe deștepții (sforțând-se teribil in acest sens) pentru a sfârși invariabil in a veni (spre finalul aventurii), in principal pentru a se prosti liber (fără efort si fără riscuri)? Se pare ca nu doar fiecare meci de tenis este ca viată (o replica miniaturala a unei vieți) ci fiecare mica Aventura, fiecare lupta, fiecare fapta, fiecare întreprindere, fiecare pasiune, fiecare încordare, fiecare fragment din viată, este in sine ca o viată (o replica miniaturala a unei vieți)…

De succes nu sunt locurile constante, consistente, egale mereu cu ele însele, ci sunt locurile cu geometrie variabila, versatile, care sunt in stare sa ofere condiții potrivite (stimulatoare) celor care vor sa facă pe deștepții – când in lume se găsesc preponderant, in exces, astfel de finite, si condiții propice celor care vor sa se prosteasca (fără riscuri) atunci când lumea a basculat într-o era in care majoritatea vrea lejeritate (ieftina sau chiar gratuita). 

HISTERÉZIS s. n. (Fiz.) Fenomen cu caracter ireversibil care constă în faptul că succesiunea stărilor unei substanțe, determinate de variația unui parametru, diferă de succesiunea stărilor determinate de variația în sens contrar a aceluiași parametru. – Din fr. hystérésis.[1]     

 

Bunica said

Îmi pare că demonizarea FB e un trend drăguț. Bietul Eco! Era oripilat de prostia vorbitoare pe FB. Asta fiindcă în lumea reală trăia printre intelectuali veritabili. Dar lumea reală e plină și ea de prostie, dacă te miști prin mai multe medii o găsești din abundență. Nu mai zic de tv. Pentru mine FB e ca o bicicletă, un PC, un tren, un aparat casnic, adică ceva de folosit, nu ceva care mă folosește. Iar dacă uneori îl folosesc în exces, „vina” e a lumii reale, care nu-mi oferă atâtea comodități ori satisfacții. Intru repede, într-o pauză de muncă, mă amuz, zvârl ceva, privesc o poză etc. A fost o vreme când oamenii se îngrozeau de urmările nefaste ale folosirii automobilului. A venit acum vremea damnării lumii virtuale.
Aș mai sta, dar mi-e că s-o însera. 🙂 Și mă așteaptă FB!

Cred ca una dintre pagubele majore ale faptului ca oamenii au cazut prada momelilor virtuale (care ofera satisfactii imediate, recompense spontane, eliberatoare de endomorfine) consta in inducerea unei stari de superficialitate. In goana dupa satisfactii imediate, oamenii s-au dezvatat de practiacrea unor eforturi de durata, in proiecte mai ample care sa aduca satisfactii la capatul unui efort indelungat, dupa o perioada mai mare de timp, si care sa nu ofere prea multe garantii de succes, sau recompense prea clare pe parcurs, inainte de finalizarea unui astfel de proiect de anvergura. Din ce in ce mai putini oameni se angajeaza in astfel de proiecte care sunt in permanenta sabotate de satisfactiile instant pe care le ofera socializarea virtuala. Partea proasta este ca majoritatea acestor satisfactii sunt de proasta calitate, adesea false, surogate, sau oricum chestii fragmentare care nu se pot coagula inntr-o stare de bine a insului, care sa-i confere consistenta si identitate. Ma uit la conferintele de TED si constat ca inclusiv in tematica si in modul de abordare s-a schimbat dramatic in ultimii ani, in exact sensul generalizarii unei superficialitati ingrijoratoare. Cei care au apucat si ere mai putin generoase in satisfactii imediate si au apucat sa se implice la vremea lor in proiecte personale mai ample inca mai reusesc sa inteleaga fenomenul, dar cei nascuti ieri, (fulgii de nea y compris) care asa au pomenit, n-au nicio sansa sa inteleaga care-i problema, risipindu-se in acest gen de dans frivol de la o tema la alta, de la un loc la altul, de pe un canal pe altul, nicaieri ne reusind sa stea mai mult de o clipa, smulsi aproape imediat de alte chemari, spre alte locuri care sunt gata sa le ofere fericirea instant, satisfactia la moment. Indiferent pe ce FB s-ar afla, mereu exista altul irezistibil care-i smulge irepresibil perturband orice continuitate si orice inchegare. Am devenit dependenti de nevoia de a verifica in permanenta daca nu cumva exista ceva mai bun de facut decat ceea ce tocmai faceam… ne mai facand astfel. Orice noroc /Si-ntinde-aripele, / Gonit de clipele / Starii pe loc.

 

Posted in Arcaluigoeologie | 29 Comments »

Unde fugim de acasa?

Posted by Arca lui Goe pe mai 16, 2018

Deschidem aici o lista cu raspunsuri acordate pe sprânceanå acestei intrebari indecent de inocentå: Unde fugim de acasa?

… in luna,

la zoo,

la mare,

la munte,

intr-o poveste,

in casa bunicilor,

in padure,

in delta,

in Turcia,

in Creta,

la amant/å

la film,

la teatru,

la biserica,

la carciuma,

la intamplare,

oriunde,

in cautarea norocului,

in intampinarea aventurii,

in necunoscut,

in betie,

in somn,

in visuri,

la bal,

la spital,

pe calea Victoriei,

pe calea Plevnei,

in Cismigiu,

in Cisnadie,

la Sighisoara,

in toata tara,

la un curs de reciclare,

la munca,

la cor,

la meci,

la cumparaturi,

la scoala,

aiurea,

la circ,

la batranete,

la tinerete,

la mustata,

la tzambal,

la Civita Vechea,

la mama acasa,

la tata casa,

la antrenament,

in vizita,

in trecut,

in viitor,

in universuri alternative,

pe strada Mântuleasa,

la Las Fierbinti,

pe mare,

in Tibet,

in Nirvana,

la gim,

la lunca,

pe vale unde a facut fasolea floare si mazarea tecusoare,

la gradinita,

in curtea scolii,

in imaginatia unui prieten bun,

la dracu-n praznic,

in panzele albe,

in contumacie,

in bejenie,

in transhumatza,

la hanul lui manuc,

intr-una din zilele insorite ale vietii noastre,

unde om vedea cu ochii,

in valea plangerii,

la iunion,

la comediile nemtesti,

la Strada lui Felimi,

la dolce vita,

la Ateneu,

la donna e mobile,

la bulivar,

la tribunal,

la carnaval,

intr-un pahar cu visinata,

la baile comunale,

la sauna,

la frizer sau la croitoreasa,

la Gogol acasa,

la Tecuci,

la vie en roze,

la Baile Herculane,

la origini,

la destinatie,

la trepidatie,

la epicentru,

laparoscopic,

in purgatoriu,

in muratoriu,

intr-un ochi strain,

in borcan,

in exegeze,

in ipoteze,

in insulele Canare, Baleare sau Antile,

la polul Sud,

la capul bunei sperante,

in Gibraltar,

la Punta Arenas,

la Calul Balan si saua-i verde (?),

la vara viitoare,

in vitrina,

pe un peron vechi de gara,

in inchipuire,

in uitare,

la razboi,

la pace,

la negocieri,

la joaca,

la balta,

la psiholog,

la masaj,

la ultraj,

la råspantie,

laconic,

in lumea virtuala,

in mine,

in saline,

in vederea intaririi sentimentului de prietenie,

in vizuina,

in cuib,

in sânul lui Avram,

in pustiu,

in zadar,

in taceri necuprinse,

in oaze misterioase,

sub plauma,

sub cerul instelat,

sub liliacul inflorit,

la mansarda,

in Grecia antica,

la Medeleni,

la vulturi

la catacombe

in tiribombe,

la inceput,

in culise,

la Cluj,

la Vama Veche,

la Plesu acasa,

la la,la,la si tra,la,la,

la Carul cu bere,

la Cisnadie

in prerie

na acuma, mai zi si tu…

Update

la clasa intâi, la vremea revistei arici pogonici, la serbarea de sfarsit de an, in vacanta, in excursie, in calatorie, la nastere, la nunta, la botez, la chermeza, la agape, pe carari de munte, pe carari de ses, pe valea seaca cu hangerul fara teaca, in umbra, in zare, in umbra fetelor in floare, la stâna, pe o stanca neagra, in sihastrie, in burlacie, la Pasti, la Craciun, la Cel mai iubit dintre pamanteni, la cumpana dintre ani, la vulturi, la lilieci, la curve, la capre negre, la manastire, in nesimtire, in ograda, la cort, la dugheana, sub spranceana, la târg, in târnå, la taverna, la balena, la carciuma din Ferentari, la teatrul national la Caligula cu Ovidiu Iuliu Moldovan in rolul principal, la premiera, in scrumiera (sa ne punem cenusa in cap), in masina, pe vapor, pe ogor, la arat, la semanat, la Ararat, pe muntele Athos, pe muntele Olimp, acolo unde se ingana ziua cu noapte, in pivnita, in pod, la subsol, la mansarda, la culme, la razor, la varful Omul, in Bulgaria, in Albania, in mana unui om strain, in joaca, in trecere, la petrecere, la fum, la vant, la dor de duca, la naluca, la fata morgana, la Campina vara, la prisaca, la Prislop, intr-un varf de plop, in cuibul de viespii, intr-un cuib de cuci, pe Champs-Elysees, la Trocadero, la Venetia, la anul si la multi ani, intr-o floare de mac, intr-o viata paralela, pe o schela, intr-un roman autobiografic, in memoria colectiva, la colectiv, in saivan, in armata, la conferinta, la muzeu, la militie, pe miriste (cu prepelitele toamna), la cramå, la crâsmå, la cantinå, la bodegå, in visul unei nopti de vara, in vid, in vagin, in encyclopedia britanica, in cartea de citire, in abecedar, in discoteca, in vinoteca, intr-un calcul fara capat, in varful dealului, pe o padina, pe o panta, cu o parapanta, in râpa, in deriva, la intamplare, la steaua care a rasarit, la malul marii, la malul zilei, intr-o sticla de sampanie, la cofetarie, la patiserie, la herghelie (pentru a calari in pielea goala pe in cal murg in amurg), la un semn, la o reverie, la cine nu te astepti, la tine-n suflet, la un pahar de vorba, la o sticla de bere in tacere, la duhul din lampa, la Damasc, prin Colentina, prin Brazda lui Novac, pe canalul Bega, la Moulin Rouge in 1957 toamna, la casa cu cocos, la gara, cu trenul prin tara, cu nasul, cu mocanita, printre nori, printre stele, in Andromeda, pe strada ta (vei veni pe strada ta), la vecinul Costica, la o mastica, la tzanc, la cina (la o vecina), la mila nevestei, la viata ta (ai o dambla?), pretutindeni deodata, in rutina, in extaz, in anonimat, in identitate, in meditatie, in actiune, intr-un uter de fata mare, sub cupola circului, la Capsa, la hanul Ancutzei, in Albumul Duminical, in Gala desenului animat, la Breaza, in lupanare de cinismu si de lene, in tihna, la un pranz såtul de sine insusi, la plimbare, de colo colo, acolo unde te cheama inima, in copilaria copiilor tai, in fata casei, pe prispa casei, pe fundul marii, in spuma marii, in spumele marii, pe drumuri europene, la tziganci, la cafea, la ghicit, pe insula Ada Kaleh, la o cafenea in Manhattan in 2031 intr-o dimineata devreme, intr-un proton, la lumina zilei, in cåmarå, in cålimarå, in canton, in cantonament, intotdeauna si da,da,da va mai urma…

Måi, dar voi ceilalti unde fugiti de acasa? Nicaieri? Niciodata?

Voi cei care venind acasa spuneti „buna seara”, voi nu stiti ce inseamna sa intri pe o usa tacand. (asta nu-i din mine ci din Octavian Paler).

Posted in Arcaluigoeologie | 24 Comments »

Nou sub soare

Posted by Arca lui Goe pe mai 13, 2018

Luându-l (discret) in considerare (si) pe tertzul mereu exclus, in postura sa de martor accidental al evenimentelor, aflat aici, la fata locului, absolut (adica relativ) intaplator, din pura co-incidenta, dar adresandu-ma insa preponderant (ca de obicei) cititorului citit si unic al Arcei lui Goe, vin si articulez urmatoarea intrebare, suta la suta retorica: Despre ce anume oare ar fi nimerit (in context) sa mai vorbim sau sa mai amutim (impreuna sau fiecare in parte), in acesta zona crepusculara (de rit HUVACA-ian)? Am putea ceda (ca intotdeauna) ispitei pentru teme mari, ample, grave, infricosatoare chiar, importante la scara mare, sociala…  dar am putea la fel de bine sa acceptam alunecarea in farmecul inefabil al detaliului (aprent) derizoriu, umil, individual, fara pondere si fara ecou in dimensiunea sociala a lumii (inclusiv social-media). Adica in loc sa atacam teme, fenomene ori evenimente (geo)politice, sociale, stiintifice, religioase, economice, istorice, antropologice, care privesc si intereseaza (in mod artificial) grupuri mari de oameni, sa le abandonam pe acestea, in favoarea unor detalii punctuale care pot interesa doar indivizi luati separat, la bucata, cel mult colectii disjunte de asemenea insi. Sa ne focalizam cu precadere pe intmplari nesemnificative la nivel social (nealiniate defel curentelor media care tin audientele si ratingurile la cote inalte de interes) dar care au o nota de natural, de firesc, de pamantean. Ce-ar fi daca am vorbi, bunaoara despre leurda si leustean?

Are cineva in memorie vreo poveste, vreo intamplare, vreo snoava sau vreo vorba de duh despre relatia sa (de suflet), ca fiinta (umana) vie, cu acest gen de fiinte vegetale vii, pline de clorofila si savoare? Cam in genul celor insirata de catre dl. Neamtu Tiganu AICI ? (va urma)

 

UPDATE (1): O informatie utila pentru parizienii de rit est-european. Cu ceva vreme in urma (cam demultisor as zice, suficient incat intamplarea sa-mi apara ca fiind dintr-o alta viata, straina, a altcuiva), am locuit la Paris. Speriat de atata strainatate, mi-am adus cu mine toate pornirile patriotice si apucaturile neaose, invelindu-ma in ele ca un cocon intr-o crisalida, cu speranta unei metamorfoze line spre versiunea mea cosmopolita. Complementar explorarilor plenare in noua cultura, vizitam insa cu regularitate si magazinele romanesti, de unde ma aprovizionam corespunzator intru satisfacerea apucaturilor culinare cultivate de mama, bunici, neamuri, rude, prietenti si tara, mergeam la bisericile romanesti, si frecventam centre culturale si manifestari cu specific romanesc. Pot spune ca gaseam aproape tot ce era necesar (in exces chiar) pentru a nu suferi prea tare de dorul de (a)casa. Cu cateva mici exceptii (doua): leustean si sorici de porc pârlit. Acuma de, sorici de porc pârlit nu savuram cotidian nici in patria natala, asa ca suferinta era supurtabila, dar cu leusteanul era mai greu, mai ales ca ma asteptam sa-l gasesc pretutindeni ca pe marar si patrunjel. Nici vorba. La magazinele romanesti din Paris nu-l aveau decat uscat (ceea ce, vai, nu-i tot aceea) asa ca am inceput sa ma plang oricui statea sa ma asculte, despre dorul de patrie materializat in nevoia de leustean verde, proaspat. Oamenii milosi mi-au facut fel de fel de recomandari, unde sa-l caut, cum sa-l cultiv (in apartament)… dar pana la urma s-a gasit unul  care m-a privit amuzat si mi-a zis ca are solutia pentru problema mea. M-a indrumat sa ma duc in jardin de Luxembourg intr-un loc anume, unde s-ar afla, pe post de planta ornamentala, o tufa de leustean de toata frumusetea. Intrucat nu era 1 Aprilie l-am crezut pe cuvant si m-am dus. Da domnule, era. O tufa uriasa de leustean, leustean. Incepand de atunci, cu discretie si prudenta, pentru a proteja si planta dar si buna mea reputatie de cetatean onest, treceam din cand in cand (ca din intamplare) prin jardin de Luxenburg si furam cateva fire de leustean cu care sa-mi dreg aleanul si dorul de acasa. Cat am stat la Paris n-am dus lipsa de leustean verde. Ma intreb si acum (cu nostalgie) daca o mai fi acolo tufa aceea de leustean pe care francezii o luau drept planta ornamentala. O mai fi, n-o mai fi, nu se stie. Cand oi mai ajunge pe la Paris o sa verific si o sa te tin la curent.

Posted in Arcaluigoeologie | 50 Comments »

Lucruri la care barbatii nu ar trebui să renunţe niciodată de dragul unei femei

Posted by Arca lui Goe pe mai 9, 2018

Odată cu implicarea într-o relaţie, de dragul sau de frica partenereor, multi barbati au tendinţa de a ceda in multe privinte.

Psihologii explică de ce accentul ar trebui pus pe acceptare şi nu pe schimbare şi care sunt valorile la care nu ar trebui niciodată să se renunţe.

Relaţiile de dragoste trebuie să se bazeze pe iubire, acceptare, susţinere şi grijă reciprocă. Din păcate, tot mai multi barbati acceptă relaţii toxice, din teama că nu vor găsi ceva mai bun.

Lucruri pe care barbatii nu ar trebui să le sacrifice niciodată de dragul unui femei:

1.Identitatea. – Personalitatea ta unică, speranţele şi visurile tale ar trebui respectate şi apreciate de partenera. Dacă simţi că trebuie să renunţi la lucrurile care îţi aduc fericirea, pentru a te încadra în stilul de viaţă al partenerei, atunci ar trebui reevaluată existenţa acesteia în viaţa ta.

2. Familia. – Membrii niciunei familii nu sunt perfecţi, iar partenera trebuie să înţeleagă acest lucru. Excluderea familiei din viaţa ta pentru a-ţi satisface partenera este un lucru distructiv. Ambii parteneri trebuie să realizeze că adevăratul compromis ar trebui să fie acceptarea familiei, a defectelor şi a tuturor oamenilor care până acum au făcut parte din viaţa voastră.

3. Prietenii. – Nu trebuie să-i placă prietenii tai. La urma urmei, sunt ai tai şi nu ai ei (cel putin nu pana la proba contrara). Atâta timp cât există o prietenie frumoasă, care te ajută să te dezvolţi sănătos şi adaugă ceva pozitiv vieţii tale, nu ar trebui să-ţi ceară să renunţi la ea. Nu sacrificaţi bucuriile vieţii. Adevărata iubire înseamnă acceptare şi asumare.

4. Valorile. – Sistemul moral de bază pe care majoritatea dintre noi îl avem ferm în psihicul nostru trebuie respectat întotdeauna. A iubi pe cineva nu înseamnă să-ţi abandonezi valorile morale. Dacă faci compromisuri cu privire la acestea, conştiinţa ta va suferi, în cele din urmă te va provoca să îţi pedepseşti partenera. Mai bine găseşti o partenera cu valori morale similare.

5. Stima de sine. – Orice relaţie care face un barbat să nu se simtă suficient de bun este una nesănătoasă. Dacă te face să te simţi mic, nesigur şi îţi aminmteşte fiecare greşală pe care ai comis-o, trebuie să reevaluezi locul acestei persoane în viaţa ta. Indiferent de situaţie, iubita ta ar trebui să te aprecieze, să te admire şi să te susţină.

6. Fericirea. – Fericirea vine în multe forme în cursul unei vieţi. Când găsiţi acei oameni, hobby-uri şi experienţe care vă aduc bucurie autentică, partenera de viaţă trebuie să susţină existenţa acestora în viaţa ta. Dacă simţiţi nevoia de a vă suprima dorinţele şi nevoile pentru binele relaţiei, atunci faceţi un compromis mult prea mare.

Posted in Arcaluigoeologie | 30 Comments »

Viitorul suna bine?

Posted by Arca lui Goe pe mai 4, 2018

Ca posibil prilej de vorba si/sau de tacere elocventa sau de adâncå meditaie as aduce azi in atentie un fenomen extrem de ingrijorator, observabil cu ochiul liber, si care afecteaza o proportie prea mare din segmentul social invocat. Ai observat si tu? Cunosti fulgi de nea? Iata despre ce este vorba:

Generația „fulgilor de zăpadă”

– de Alianța Familiilor din România – 14/11/2016

Cu ani in urma am scris despre Guyland, tradus in romaneste ca „Tinutul barbatilor imaturi”. Revenim din nou asupra subiectului, dar dintr-o perspectiva aditionala, aceea a„generatiei fulgilor de zapada”.

Guyland e un termen creat de sociologi cu ani in urma. Originea lui e atribuita lui Michael Kimmel, sociolog la State University din New York care in 2008 a publicat o carte cu acelasi titlu. Oferim o recenzie facuta de New York Times in septembrie 2008. Guyland denota, in termeni nesofisticati, inabilitatea tinerilor de a se transforma in barbati. E un fenomen observat de sociologi de citeva decenii incoace la tinerii americani din zonele urbane, care ramin imaturi pina la anii de mijloc ai vietii ori nu se maturizeaza deloc. Desi sunt educati, in anii studentiei dezvolta o viziune si o mentalitate a vietii care le intirzie maturizarea ori le-o blocheaza in intregime. Sunt tineri care, traind ani la rind in campusurile universitate, izolati de realitate, dezvolta o cultura proprie, o mentalitate tipica, un set de valori de care cu greu se desprind.

Un exemplu al acestui tip de „baietei” este echipa de fotbal a Universitatii Harvard, al carei comportament infantil a fost subiectul unui raport recent publicat si comentat in New Yorker.

La cursurile universitare tinerii de tip guyland stau impreuna, merg la aceleasi cursuri, iau masa impreuna, maninca aceasi mancare (prefera berea si pizza), merg la aceleasi evenimente sportive si isi petrec weekendurile impreuna, in betie ori in salile de biliard. Isi formeaza un cod de conduita aparte. Sunt imaturi in gandire, in vocabular, in comportament. Nu cunosc grijile vietii. Ramin necasatoriti: pentru ei fetele sunt doar un mijloc de satisfacere carnala. Nu au orizonturi profesionale deosebite. Nu sunt motivati de nimic si nimeni. Sunt sarcastici. Locuiesc cu parintii, din lipsa de bani si comoditate. Intirzie sa-si obtina chiar si un permis de conducere auto. Maninca mancarea gatita de mama ori si nu contribuie la cheltuielile din casa… pentru ca nu au bani. Stau pe capul parintilor cit pot, iar cind trebuie sa se dezlipeasca de ei, se ingramadesc mai multi intr-o casa luata in chirie unde traiesc in grup si isi impart cheltuielile. Se multumesc cu slujbe mediocre, nu au ambitia sa avanseze la locul de munca, nu ii pasioneaza politica ori implicarea in proiecte civice.

Fenomenul guyland, insa, nu mai e doar american. E intilnit peste tot in lumea occidentala, Taiwan, Corea de Sud si Japonia. Studiile de genul acesta sunt frecvente si denota aceasi problema si in Europa. Tinerii europeni ajung la 30 de ani si inca sunt necesatoriti si continua sa locuiasca cu parintii. Acelasi fenomen incepe sa se simta si in Romania.

In ultimii citiva ani, insa, sociologii au observat metamorfozarea stilului de viata guylandintr-un fenomen nou dar si mai ingrijorator, generatia post-guyland pe care sociologii o numesc „the snowflakes generation”, adica generatia fulgilor de zapada. Aceasta generatie nu e limitata doar la barbatii tineri, ci include si fetele.

Cine sunt „fulgii”, cum se manifesta fenomenul acesta si daca e cazul sa ne ingrijoram?

Claire Fox – I Find that Offensive!

Claire Fox e o scriitoare britanica care mai devreme in an a publicat o carte cu titlul I Find that Offensive! („Ma ofensezi”!) Cartea descrie fragilitatea extrema a tinerilor britanici, mai ales a celor din universitati. Fox e de parere ca la generatia tanara nu mai e vorba de imaturitatea intilnita, tipic, la oricare tineri dar care dispare in timp, dupa absolvirea universitatii. Societatea s-a obisnuit cu studentii necomformisti, intr-un sens rebeli, care pun la indoiala totul, se impotrivesc autoritatii, se cred mai buni si inteligenti decit toate generatiile care au trait inainte de ei, sunt anti-establishment si isi dispretuiesc, indirect, parintii, crezindu-se mai destepti decit ei.

Generatia „fulgilor de zapada” fara speranta de imatura, se ofenseaza extrem de repede si permanent, membrii ei sunt supra-sensibili pentru ca se cred „unici”, nu tolereaza niciun dezacord si se fereste de orice disputa de idei, invocand fragilitatea si unicitatea. In sensul acesta, Fox crede ca generatia snowflakes e o simptomatica pentru carentele structurale ale societatii britanice si europene.

Cum se manifesta emotional generatia „fulgilor de zapada”? In iulie publicatia britanica The Spectator le-a facut un portret nu tocmai magulitor. Sunt intr-o permanenta stare de depresie si se „trateaza” cu medicamente psihotrope. Se estimeaza ca cel putin o treime din tinerii britanici intre 15 si 25 de ani sufera de anxietate ori depresie. Sunt rupti de realitatea vietii de familie, preferand sa traiasca sub-cultura mediilor sociale. O jurnalista britanica de 25 de ani scria, anul trecut, un articol in The Telegraph numind generatia ei Epoca Disperarii („Age of Desperation”). Jumatate din prietenii ei sufereau de anxietate si majoritatea dintre ei luau calmante.

Parintii lor isi smulg parul. Cum este asa ceva posibil, daca generatia copiilor lor e cea mai bine educata, hranita, la adapost si fara griji, din istoria omenirii? Este si generatia care, gratie tehnologiei moderne si a sacrificiilor inaintasilor, foarte probabil va ajunge sa traiasca mai mult ca oricare din strabunii ei…

Problema nu se limiteaza doar la Marea Britanie. „Fulgii de zapada” sunt prezenti si in Italia, unde sunt cunoscuti cu numele de bamboccioni, ceea ce in romaneste ar fi „baieti mari dar natangi”.

A cui este vina?

Cine e responsabil pentru crearea acestei generatii imature si incapabila de maturizare?Profesorii universitari, intelectualii si filosofii occidentali, in primul rind, la care se adauga politicienii ultimilor ani care, din dorinta de a primi voturile generatiei „fulgilor”, promoveaza imaturitatea ca virtute. Semintele actualei situatii au fost semnate in anii 70 – iar rezultatele sunt vazute astazi: Tinerii cer o viata care sa nu le impuna sacrificii. Se impotrivesc libertatii cuvantului pentru a nu fi ofensati. Cer ca societatea, in special campusurile universitare, sa le configureze zone de totala siguranta („safety zones”) in care nu pot fi deranjati in gandirea lor, obiceiurile lor, comportamentul lor. Cei care le critica stilul de viata ori mintile fragile sunt acuzati de intoleranta, etichetati ca persoane care promoveaza ura. „Fulgii” ii critica intens pe acestia, organizeaza proteste in universitati, pe strazi, boicoteaza si cer destituirea din functii a profesorilor care nu agreeaza cu ei.

Dar fenomenul acesta nu e intilnit doar in universitati, ci s-a extins in restul societatii si de ambele parti ale Atlanticului. In Marea Britanie, multe universitati au cedat presiunilor, iar unele au anuntat ca nu vor mai oferi anumite cursuri care ar putea ofensa studentii, in timp ce alte cursuri au fost modificate pentru a le face mai putin „ofensive” la adresa anumitor grupuri sociale, etnice, rasiale, religioase, ori la adresa „minoritatilor sexuale”. Saptamana trecuta v-am oferit un articol despre un profesor din Toronto care refuza sa foloseasca pronume transgender-iste cind se adreseaza studentilor, cu toate ca administratia universitatii il constrange sa o faca.

Cursurile de istorie, de exemplu, au fost rescrise pentru a nu ofensa musulmanii.Capitolele obisnuite despre cruciade au fost sterse ori modificate pentru a-i descrie pe musulmani ca fiind victime ale agresiunii crestinilor!

Alte cursuri, obligatorii inainte, au fost facute optionale pentru aceia studenti care pretind ca sunt ofensati. Unele universitati au adoptat chiar un punctaj alocat fiecarui curs in functie de nivelul potential de „ofensare” si, in functie de acest punctaj, studentii au dreptul sa nu urmeze cursul respectiv. La fel, daca profesorii atentioneaza studentii ca la o data specifica va fi tinut un curs care va discuta evenimente sangeroase ori razboaie, studentii pacifisti, de exemplu, sunt scutiti de la acele ore.

Pozele din cursuri care ar putea deranja, de exemplu scene de batalii ori persoane ranite, sunt eliminate. Cum atunci sa studiezi medicina? Ori istoria? Ori psihologia?

Se discuta, de asemenea, eliminarea in intregime a anumitor subiecte din discutiile de la cursuri. Un exemplu e violul, pe motivul ca ar putea aduce in mintea unor studente evenimente neplacute din viata lor.

„Fulgii de zapada” din universitatile americane si australiene

Dincolo de Atlantic, in SUA, sau de Pacific, in Australia, situatia e si mai dezastruoasa. Citeva exemple:

  • In San Louis, Missouri, studentii au cerut si primit ca o universitate catolica sa scoata din incinta sa statuia unui misionar catolic care cu secole in urma a misionat si convertit la crestinism triburile native de indieni din acea parte a Americii de Nord. Pentru studenti, statuia simboliza „imperialismul crestin distrugator al civilizatiei native”. Studentii au fost in special ofensati de faptul ca statuia reprezenta imaginea misionarului in fata caruia statea ingenuncheat un bastinas.
  • La Universitatea Stanford din California studentii au demonstrat anul acesta cerind caurmatorul presedinte al universitatii sa fie o femeie transgender (adica barbat schimbat in femeie), lesbiana, necasatorita, de rasa asiatica. Niciun cuvant in pretentiile lor despre competentele profesionale.
  • La Universitatea din Texas (Austin) studentii au cerut, cu succes, eliminarea din campus a statuii lui Jefferson Davis, unul din liderii Confederatiei Sudiste de pe vremea razboiului de secesiune american din Secolul XIX, motivul fiind ca Davis apartinea unui sistem politic care dorea perpetuarea sclaviei.
  • Luna trecuta, tot la Universitatea din Texas conducerea universitatii a cedat pretentiilor studentilor de a interzice costumele de Halloween care reprezinta diverse culturi de tipul tigani, cowboys, indieni si asa mai departe.
  • Anul trecut, Universitatea din Minnesota a interzis prezenta in campus a unei camile care urma sa fie mangaiata de studenti, studentii sustinand ca evenimentul ar fi abuz la adresa animalelor.
  • Unul din cele mai extreme cazuri a fost cel al unei universitati din Georgia, unde studentii au impus conducerii universitatii sa nu mai arboreze steagul american pentru ca, zic ei, simbolizeaza imperialismul!
  • La Universitatea Oxford studentii au cerut, pina acum fara succes, eliminarea statuii lui Cecil Rhodes (un explorator britanic in Africa de Sud) pentru ca acesta ar fi, ati ghicit, simbolul „imperialismul britanic”.
  • Universitatea Flinders din Adelaide (Australia de Sud) a eliminat din cursurile universitare termenul „epoca de piatra” („stone age”) si l-a inlocuit cu termenul „societati complexe si diverse” („complex and diverse societies”).
  • Tot Flinders a publicat o lista de termeni care nu pot fi folositi la cursuri ori la universitate si i-a inlocuit cu termeni care sunt „neutri” pentru a evita posibilitatea ofensarii unor studenti.
  • Sa nu se lase mai prejos, Universitatea din Melbourne a anuntat noi reguli de conduita care interzic profesorilor sa intrebe studentii numele de familie cu scopul de a le determina originea etnica ori rasiala.
  • Alte universitati au inventat o functie noua, aceea de „Chief Diversity Officer”, adica „Ofiterul sef pentru Diversitate”, pentru a „ghida” studentii cum sa vorbeasca, ce termeni sa foloseasca si ce termeni sa nu foloseasca pentru a nu ofensa alti studenti. Din aceasta cauza, unele universitati au eliminat termenii „Craciun”, „Hanuka”, „Paste”, etc.
Să porți sombrero la o petrece de Halloween e „rasism”, consideră „fulgii”
Să porți sombrero la o petrece de Halloween e „rasism”, consideră „fulgii”

Generatia „snowflakes” iubeste comunismul

Indoctrinati de profesori universitari de Stânga, „fulgii” iubesc comunismul. Luna trecuta a fost publicat in America un studiu privind atitudinile tinerilor americani fata de comunism, realizat de Victims of Communism Memorial Foundation. Conform acestuia,

  • Marx are mai multa influenta asupra lor decit Biblia. 64% dintre ei sunt de acord cu principiul lui Marx „fiecaruia dupa nevoile lui” si doar 54% cu principiul biblic „cine nu munceste, nici sa nu manance”.
  • Unii studenti cred ca razboaiele duse in vremea presedintelui George Bush au ucis mai multi oameni decit Stalin.
  • 42% dintre „fulgi” nu stiu cine a fost Mao Zedong, 40% nu au auzit niciodata de Che Guevara, 18% nu stiu nimic despre Stalin, 33% nu au auzit de Lenin si 18% nu stiu cine e Putin. Dintre studentii care au auzit de Lenin, 25% au o parere buna despre el.
  • In timp ce intre 80% si 91% dintre americanii nascuti inainte de 1955 cred ca comunismul este un sistem politic rau, doar 55% dintre studentii americani au o parere negativa despre comunism.
  • 45% dintre tinerii americani intre 16 si 20 de ani ar vota pentru un socialist si 21% pentru un comunist. Doar 42% dintre ei au o parere buna despre capitalism, in comparatie cu 65% dintre parintii lor.

Ce-i de facut?

Oare parintii generatiei snowflakes fac o favoare copiilor lor cautind sa-i tina la adapost de realitatile zilei? De de realitatile istoriei? Dar de realitatea naturii umane – depravata, pacatoasa, incapabila de perfectiune? Fara indoiala ca nu. Tinerii nu se maturizeaza. Nu pot intra pe piata muncii. Nu pot intemeia familii. Nu pot deveni parinti responsabili, capabili a aduce pe lume si a creste generatiile care sa le ia locul.

Generatia snowflakes traieste intr-o lume a fanteziei, o lume ireala, intr-un clabuc de sapun al iluziilor, fabricandu-si propria lume utopica. Sume enorme sunt investite in educatia tinerei generatii iar intrebarea tot mai serioasa este daca nu cumva aceste investitii sunt irosite. Aici rolul parintilor e vital…

* * *

Cum a apărut generaţia „fulgi de nea“, tinerii hipersensibili,

veşnic nemulţumiţi şi ofensaţi de cele mai banale lucruri. Prin forţa reţelelor sociale, tinerii nemulţumiţi transmit şocuri care pot afecta societatea. Tinerii din ziua de azi sunt hipersensibili şi se simt ofensaţi de cele mai banale lucruri, apoi, prin forţa reţelelor sociale, transmit în societate şocuri care pot afecta afaceri sau chiar vieţi.

Născută în anii ’80, ’90 şi 2000, generaţia milenialilor, cunoscută şi sub denumirea de generaţia Y, se distinge prin narcisism şi prin dezvoltarea unui puternic cult al propriei personalităţi, după cum arată o serie de studii. Mai mult, generaţia Y pune mai mare accent pe bunuri materiale, imagine şi faimă, lăsând la coada intereselor concepte precum comunitatea sau mediul, arată o altă cercetare publicată în „Journal of Personality and Social Psychology“.

În volumul intitulat „I find that offensive!“, scriitoarea britanică Claire Fox identifică o subdiviziune a generaţiei Y, pe care o numeşte „generaţia fulgilor de nea“ – tinerii care sunt extrem de sensibili faţă de punctele de vedere care le dau lumea peste cap şi au o putere şi dorinţă de a da soluţii extrem de mici.   „Fulgii de nea“ sunt fragili şi au o capacitate scăzută de a face faţă momentelor dificile din viaţă Din perspectivă emoţională, aceşti tineri sunt deosebit de fragili, au toleranţă la frustrare redusă şi o capacitate scăzută de a face faţă momentelor grele din viaţă. Chiar şi nivelul lor de empatie pare să fie foarte diminuat, pentru că în Universul lor interior este o stare de neputinţa de care nu sunt conştienţi adesea.   „Fulgii de nea“ sunt ofensaţi inclusiv de faptul că li se spune aşa: trei sferturi se plâng că le-ar putea afecta sănătatea mintală, potrivit unui studiu în care au fost intervievaţi peste 2.000 de britanici cu vârste cuprinse între 16 şi 24 de ani. Milenialii doresc ca oamenii să nu-i mai numească „fulgi de zăpadă“ deoarece sintagma ar fi una abuzivă. Ca răspuns la concluzia că sunt vulnerabili, hipersensibili şi uşor ofensaţi de anumite cuvinte şi idei, adulţii tineri neagă aceste caracterizări: „Nu suntem aşa. Şi dacă veţi continua să spuneţi că suntem, vom fi aruncaţi într-un soi de disperare mintală.“

Nevoia de victimizare este explicată de psihologul Mirela Horumba astfel: „Orice persoană cu o stimă de sine redusă, pentru a o putea compensa spre a trăi cu ea, începe să adopte atitudinea de victimă. Aceasta ajută la menţinerea unei stări de confort psihologic minimal şi explică neputinţa persoanei în cauză prin intervenţia aparentă a oricărui element extern care face ca tânărul să nu îşi asume ceea ce trăieşte. Întotdeauna va fi cineva «de vină» şi astfel se perpetuează nevoia de victimizare şi în perioada adultă şi chiar la bătrâneţe. Aşadar, prima dată apare o stare de «neputinţă învăţată» în copilărie, apoi până la victimizarea permanentă este doar o chestiune de timp.“   Imprimă şocuri în societate prin forţa reţelelor sociale Persoanele din generaţia „fulgilor de nea“ transmit stresul resimţit din cauza lucrurilor care îi ofensează şi, prin forţa reţelelor sociale, imprimă şocuri în societate care pot avea efecte în viaţa comunităţii.

O serie de exemple recente stau mărturie.    În noiembrie 2017, profesorul de matematică Joshua Sutcliffe, de la o şcoală din Oxfordshire, a fost suspendat şi se confruntă cu o audiere disciplinară după ce s-a adresat clasei sale cu „bravo, fetelor!“, între elevi aflându-se şi un transgender.

Celebrele hostese din cadrul campionatului de Formula 1 nu vor mai fi văzute la grilele de start. Liberty Media a explicat că această tradiţie „nu mai corespunde cu valorile apărate de noi şi este în contradicţie cu normele sociale actuale. Nu credem că această practică mai este adecvată şi relevantă pentru F1 şi fanii ei, vechi şi noi, din întreaga lume“. Însă hostesele s-au revoltat în urma acestei decizii şi au început pe social-media o mişcare de protest. „Corectitudinea politică a devenit o nebunie. Suntem împiedicate să facem ceea ce ne place“, a scris pe Twitter hostesa britanică Rebecca Cooper.

Un alt caz s-a înregistrat la Galeria de Artă din Manchester, unde, după mai multe presiuni, o pictură din 1896 ce înfăţişa femei nud a fost coborâtă pentru a evita ca unele persoane să se simtă ofensate. Vizitatorii au acuzat reprezentanţii galeriei că încearcă o campanie publicitară în urma recentului scandal de hărţuire sexuală de la Hollywood, în baza campaniei #MeToo.    „Fulgii de nea“ au cerut chiar şi boicotarea localului Blighty Cafe din Londra, fiindcă, susţin ei, face apologia lui Winston Churchill, pe care îl consideră un „criminal de război“ şi un „rasist“. De asemenea, aceştia au suţinut că mâncărurile servite acolo sunt „ofensatoare pentru cei care continuă să experimenteze rasismul instituţional“.

Luna trecută, platforma Netflix a început să difuzeze serialul „Friends“, din anii ’90, iar potrivit unor persoane seria este de fapt o expunere dezgustătoare de rasism, sexism, homofobie şi chiar transfobie.

„Tendinţa de exagerare şi de a critica orice apare din faptul că tânărul nu se simte bine în pielea sa. Şi orice persoană care nu este mulţumită de viaţa sa proiectează asupra celorlalţi nemulţumirile proprii. Aşa că nimic nu va fi destul de bun pentru persoana respectivă, iar critica va fi cvasiprezenta“, a explicat pentru „Adevărul“ psihologul Mirela Horumba.    În ceea ce priveşte impulsul de a acţiona prin proteste sau postări pe Internet atunci când ceva sau cineva îi deranjează, acesta este pus pe seama faptului că le hrăneşte stima de sine. „Impulsul de a acţiona prin critici şi proteste provine din însăşi faptul că dacă «atacă» pe cineva care din perspectiva lor a greşit, pentru foarte puţin timp stima lor de sine pare să fie mai ridicată. Mecanismul psihologic pus în acţiune este că dacă tu nu eşti bun, prin comparaţie cu tine eu devin mai valoros. Este doar o falsă impresie, de scurtă durată, însă aparenţa confortului psihologic predomină“, explică specialista.

„Mentalitatea de victimă este dată de inabilitatea de a face faţă solicitărilor vieţii, lipsa de plăcere, voinţa inactivă. Dezacordul pe care îl sesizează în interacţiunile cu ceilalţi îl interpretează ca devalorizare, percepându-l ca un atac  personal“, adaugă şi psihoterapeutul Keren Rosner.

Cum au apărut „fulgii de nea“ Părinţii, şcoala şi societatea contribuie la formarea unui mediu în care generaţiile devin tot mai fragile, incapabile să facă faţă criticilor, este de părere scriitoarea şi directoarea unei organizaţii de tip think tank din Marea Britanie, Claire Fox.   Din punct de vedere evolutiv şi istoric, adolescenţa este vârsta la care tinerii îşi asumă riscuri şi caută aventura, îşi clădesc idealuri, se pregătesc să dea piept cu viaţa. În schimb, tinerii din ziua de azi cresc învăţând să perceapă lumea ca pe un loc înfricoşător, prin transmiterea insistentă a unor mesaje alarmiste legate de cele mai diverse aspecte ale vieţii de zi cu zi, susţine Fox.

Nevoia obsedantă de protecţie   Aceasta enumeră printre motivele care duc la fragilizarea tinerilor insistenţa cu care se exagerează riscurile presupuse de aproape orice activitate ar întreprinde. Părinţii au devenit atât de protectori încât le răpesc până şi libertatea de a se juca şi de a alerga în aer liber, de a se căţăra în copaci, aşa cum era perfect normal cu ani în urmă, şi totul în numele siguranţei şi în dorinţa de a le netezi drumul în viaţă.

Astfel, o întreagă industrie s-a dezvoltat în jurul nevoii obsedante de a proteja copiii din ziua de azi, fără să realizăm că toată grija aceasta se întoarce împotriva lor. Părinţilor li se spune constant că trebuie să elimine critica din discuţiile cu copiii, pentru a nu le ştirbi stima de sine, dar aşa le anulează gândirea critică. Îi creştem şi îi educăm astfel încât ajung să considere extrem de ofensatoare opiniile care nu le sunt pe plac şi devin mai afectaţi decât ar fi cazul de ceea ce cred alţii despre ei, explică Fox. În volumul intitulat „I find that offensive!“, scriitoarea vorbeşte despre această generaţie mult prea sensibilă, a tinerilor care până ajung la facultate sunt atât de temători şi neîncrezători încât nu sunt deloc pregătiţi să se descurce cu provocările de bază ale vieţii de adult. Psihoterapeutul Keren Rosner a detaliat pentru „Adevărul“ cum hiperprotejarea copiilor în loc să le fie dezvoltate abilităţile de adaptare îi determină pe viitorii adulţi să dezvolte frici şi angoase în faţa provocărilor, dar şi să piardă oportunităţi.

„Mediul familial nesigur, instabilitatea relaţiei dintre părinţi, divorţurile, lipsa suportului emoţional îi modelează într-o formă inadaptată. Lipsa modelelor, lipsa respectului uman, accentul pus pe bunuri materiale şi bani nu pregătesc un tânăr curajos şi activ social, ci unul nemulţumit care aşteaptă favoruri. Sunt temători, exagerează dificultăţile pentru că nu sunt obişnuiţi cu efortul, nu sunt concentraţi pe găsirea de soluţii şi pe modalităţi de rezolvare şi rămân blocaţi în revoltă. Rolul pasiv, alegerea neimplicării nu fac decât să formeze indivizi neadaptaţi, pentru care viaţa nu are niciun farmec, este doar un şir de provocări pentru care nu sunt pregătiţi. Părinţii care renunţă la a mai critica copiii, renunţă la critica educativă, formează persoane cu autocritică slabă, indivizi care nu-şi doresc evoluţia, succesul“, a declarat Rosner.  „Fulgii de nea“, produsul metodelor moderne de parenting înţelese greşit   Psihologul Mirela Horumba a declarat pentru „Adevărul“ că generaţia „fulgilor de nea“ este şi produsul metodelor moderne de parenting greşit înţelese şi la fel de eronat implementate, precum şi al stimei de sine extrem de scăzută a tinerilor perpetuată de părinţi.

„La bază avem dorinţa sănătoasă a părinţilor de a elimina violenţa din educaţie, însă în loc să aşezăm fundamentul corect, acela al fermităţii şi al autorităţii parentale sănătoase – a nu se confunda cu agresivitatea – am înlocuit cu supraprotecţia. În spatele comportamentului acestor tineri stă o stimă de sine foarte scăzută alimentată din fragedă copilărie cu sentimentul neputinţei construit de către părinţi. Pentru a explica consecinţele supraprotectiei este necesar să înţelegem că întotdeauna transmitem prin comportamentele noastre şi un mesaj psihologic. Acesta este «tu nu eşti în stare, aşa că fac eu în locul tău», chiar dacă tu ai vârsta biologică şi autonomia necesară“, explică specialista.

Şi psihoterapeutul Keren Rosner subliniază că problema este în sânul familiei şi afirmă că metamorfoza tinerilor în indivizi hipersensibili, veşnic nemulţumiţi, îşi are originea în viaţa lor de familie şi este influenţată de tipul de relaţie pe care o au cu părinţii.

„Au o fragilitate extremă, în ciuda aparenţelor care emană indiferenţă sau aroganţă. Ei sunt foarte uşor de lezat, se descurajează imediat, sunt lipsiţi de elan şi bună dispoziţie. Reperele lor sunt foarte slab conturate, nu au încredere în sine şi simt că nu pot face faţă în relaţii sociale. În ultima perioadă, setul de valori s-a schimbat sub influenţa social, dar mai ales indusă de familie. Copiii au o mentalitate tipică indusă de uniformizarea activităţilor şi comportamentelor. Ei au în general aceleaşi jocuri şi preocupări în zona virtuală, le plac aceleaşi mâncăruri, speră să aibă aceleaşi obiecte vestimenatre. Creativitatea şi originalitatea sunt reduse“, explică Rosner.  Psihologul afirmă şi că reperele acestora sunt distorsionate din cauza instabilităţii emoţionale şi a poziţionării lor pe primul plan, într-un mod egoist. „Fulgii de nea“ sunt consideraţi „noii fascişti“ din cauza intoleranţei extreme

„Fulgii de nea“ cer ca societatea, în special campusurile universitare, să le ofere zone de totală siguranţă în care nu pot fi deranjaţi în gândirea lor, obiceiurile lor, comportamentul lor. Cei care le critică stilul de viaţă ori minţile fragile sunt acuzaţi de intoleranţă şi etichetaţi ca persoane care promovează ura. „Fulgii“ îi critică intens pe aceştia, organizează proteste în universităţi, pe străzi, boicotează şi cer destituirea din funcţii a profesorilor care nu agreează cu ei. La final, cer ca tuturor celor care au fost „proscrişi“, prin acţiunile lor sau din alt motiv, să li se interzică accesul la platformele de unde ar putea să-şi expună replica sau alte păreri. Acest fenomen a fost denumit „no-platforming“ şi a dus la interzicerea în unele campusuri universitare a dezbaterilor pe teme controversate, precum avortul sau ateismul.

Scriitorul britanic Stephen Pollard (53 de ani) avertizează că „fulgii de nea“ ar putea deveni „noii fascişti“, având în vedere faptul că reacţionează de cele mai multe ori cu vehemenţă la adresa lucrurilor pe care ei le consideră ofensatoare şi faţă de persoanele cu opinii diferite de ale lor.

De cele mai multe ori, generaţia „fulgilor de zăpadă“ crede că are dreptatea de partea ei şi acţionează astfel „în numele moralităţii şi al corectitudinii politice“. Dar viziunea lor ar putea deveni o deziluzie periculoasă, tocmai pentru că libertatea de exprimare şi implicit posibilitatea iscării unor ofense reprezintă piatra de temelie a libertăţii în sine. „Fulgii de zăpadă“ se transformă astfel într-o veritabilă avalanşă. Cu greu trece o săptămână fără ca hipersensibilii să nu se simtă ofensaţi de câte ceva, totul în numele moralităţii şi al decenţei.    Efectele negative ale unor astfel de atitudini se resfrâng nu doar asupra societăţii, ci şi asupra indivizilor care le practică.

„Viaţa de adult a unei astfel de persoane nu va fi una foarte confortabilă pentru că nimeni nu îşi doreşte să stea lângă cei care critică permanent şi au o stare de nemulţumire generată de neasumarea responsabilităţii pentru deciziile luate“, explică psihologul Mirela Horumba.  Pe de altă parte, psihoterapeutul Keren Rosner atrage atenţia asupra faptului că hipersensibilitatea, dublată de lipsa energiei şi a curiozităţii, conduce foarte uşor la stări depresive, anxietate, plictiseală cronică.

„Este o contradicţie că aceste generaţii paralizate de griji, cu educaţie, condiţii bune de viaţă, să fie atât de defensivi, centraţi pe sine, trişti. Tinerii se feresc de responsabilităţi, însă îşi arogă drepturi, au impresia că totul li se cuvine. Perseverenţa şi sacrificiul nu sunt trăsături de caracter apreciate. Zona de confort este foarte limitată, iar dincolo de această zonă chiar nu-şi doresc să exploreze. Toleranţa la frustrare, la stres este foarte scăzută tocmai pentru că nu se descurcă, iar situaţiile dificile sunt foarte greu de gestionat. Pretind susţinere, favoruri, ajutor, fără a analiza din ce poziţie cer aceste lucruri. Este consecinţa faptului că au primit foarte uşor ce şi-au dorit. Nu au avut exerciţiul aşteptării şi al efortului. Din acest motiv ei au pretenţii fără să ofere ceva“, afirmă Rosner.

La finalul analizei sale, Pollard face şi o comparaţie cu lumea orwelliană, arătând că imperativul ca o singură formă de gândire să fie permisă, iar orice deviază de la ea să fie considerat ofensator şi să fie interzis, este profund periculos. Pentru că, deşi „fulgii“ pretind că tot ce fac e generat de grija faţă de aproapele lor şi preocuparea pentru binele lui, rezultatul este o formă de totalitarism intelectual.

 

Posted in Arcaluigoeologie | 44 Comments »

Nimeni nu ți-e dator!

Posted by Arca lui Goe pe aprilie 20, 2018

Un text correct care reda destul de exact felul de a fi al lumii in care traim:

***

Nimeni nu ți-e dator! – de Dmitri Gorelik

Asta înseamnă să încetezi să aștepți. Înțelege că nimeni nu ți-e dator cu nimic și asta va fi începutul răsăririi tale.
Nimeni.
Cu nimic.
Nu e dator.
Așa simplu…

Scapă de iluzia că ești o persoană foarte importantă și semnificativă în ochii celor pe care-i întâlnești.

Nimeni nu e dator să te iubească, să-ți ofere ceva, să se imprietenească, să se comporte sincer și onest cu tine.

Nimeni nu ți-e dator să-ți fie fidel doar pentru că tu ești fidel cuiva sau la ceva.

Nimeni nu e dator să te ajute, să-ți ofere brațul în clipe dificile.

Nimeni nu ți-e dator să te compătimească și să te liniștească.
Să-ți împrumute bani.
Să-ți asculte poveștile și să râdă la glumele tale.

Nimeni nu ți-e dator să suplinească golul din sufletul tău și lipsa de abilitate de a trăi fără prezența cuiva în viața ta.

Nimeni nu e dator să te angajeze pentru că ești un lucrător bun.

Nimeni nu e dator să aibă grijă de tine și, mai ales să-ți ofere o viață fericită și lipsită de griji.

Nimeni nu e dator să-ți ofere aceleași sentimente.
Cu bunătate.
Cu recunoștință.

Nimeni nu e dator să acționeze la fel cum tu ai acționat fața de el.
Ai înțeles?
Nimeni. Nimic. Ție. Nu ți-e dator.
Niciodată și nicicum.

Crezi că acest adevăr te face mai închis(ă) și mai rigid(ă)?
Dezamăgit(ă)?
Nu. Nu. NU.
Privește altfel lucrurile.
Este vorba despre iertarea profundă.

Tot ceea ce ți se întâmplă în viață, are loc grație stării tale de mulțumire şi recunoştință.

Acum vei învăța să prețuiești mărunțișurile care le ignorai:
Un cuvânt bun.
Cererea unui ajutor.
Un zâmbet.

De fapt, problema era în tine, doar în tine.
Observi câtă bunătate este în lume când nu mai astupi totul în jur cu așteptări, cu „vreau” și „îmi ești dator să”?

Toți oamenii sunt buni la suflet. Lasă-i să fie firești, fără așteptările și evaluările tale. Astfel totul va reveni la locurile sale.
Și asta este foarte important în relațiile interpersonale.

„Dacă iubești, lasă să plece…”, asta înseamnă acea libertate inestimabilă, în care se naște adevărata dragoste.

Respectă alegerea celuilalt.
Nu încerca să anticipezi și să controlezi totul. Nu-ți place, pleacă, însă nu păta viața altuia.

Nimeni nu ți-e dator cu nimic.
Asta e primul pas.
Mergi mai departe fără așteptări.
Nu mai lupta împotriva tuturor.
A dispărut nedreptatea și a rămas doar mulțumirea față de ceea ce ai din abundență și atât de minunat.
Ușurință și simplitate, asta trebuie să simți.
Acum nu mai porți cu tine tot ce te trăgea la pământ permanent.
Acum ești liber(ă).
Liber(ă) să asculți și să fii liniștit(ă).
Liber(ă) pur și simplu să fii.
Nimeni nu ți-e dator cu nimic.
Și nu mai ai nevoie de nimeni și de nimic.

Trăiește și iubește!

********************************************************

”Te afli aici ca să-ţi împlineşti destinul, iar ceilalţi sunt aici ca să şi-l împlinească pe-al lor. Nu aştepta nimic din partea lor, altminteri îi vei determina să facă lucruri de ochii lumii, îi vei transforma în mincinoşi. Nu aştepta nimic de la nimeni şi nici nu împlini tu aşteptările pe care le au ceilalţi faţă de tine.” – OSHO

 

 

Posted in Arcaluigoeologie | 47 Comments »

Arca, arca… a opta oara! Si Garda Nationala nici n-a existat.

Posted by Arca lui Goe pe martie 21, 2018

E echinocțiu, iarasi echinocțiu.


Si primavara. Iarasi primavara.


Arca lui Goe îsi serbeaza a opta oara aniversarea.


Prilej de a constata ca pe Arca noastra multe vorbe sunt.


Si multe taceri. Si ca toate vor dura la multi ani!


Ceea ce le dorim si vizitatorilor nostri unici!

Celor intamplati deja dar si celor inca neintamplati: La multi ani!

 Lista celebrarilor de pana acum cu comentarii originale: 
2018. Arca, arca… a opta oara! Si Garda Nationala nici n-a existat.
2017. 7 ani de vesnicie
2016. Nu s-a celebrat, nu s-a tinut. S-a suspendat.
2015. Un veac de s-crima si pedeapsa
2014. Carte aiurea uitata in tramvai
2013. 3 ani de santier, moloz, schele si sechele
2012. Basmul de la echinoctiu
2011. Idei intepenite
2010. Hello world

 

Posted in Arcaluigoeologie, Sezonul Opt Vertical | 43 Comments »

Ziua π. Drum bun Stephen Hawking. Noapte bună.

Posted by Arca lui Goe pe martie 14, 2018

Astazi, in Ziua π, Stephen Hawking a murit in toate limbile pamantului:

A murit Stephen Hawking,

Stephen Hawking MUERE PARA REUNIRSE CON DIOS Y EXPLICAR EL INICIO DEL UNIVERSO Y LA TEORIA DEL TODO.

Gruß von Stephen Hawking: „Bleiben Sie neugierig!“,

The universe comes together to pay tribute to Stephen Hawking, Hawking ‘transformed our view of the universe’ – BBC News

Le monde entier pleure Stephen Hawking

Quando Stephen Hawking lanciava l’allarme sull’intelligenza artificiale. Morte Stephen Hawking, i momenti celebri della sua carriera.

„Guardate le stelle, non i vostri piedi”. Ecco una raccolta di dieci delle sue frasi più memorabili sui grandi temi: dall’universo alla vita. Morto Stephen Hawking, l’astrofisico della „teoria del tutto”, SCHEDA Buchi neri e teoria del tutto: chi era l’erede di Einstein.

 

Acesta este, pe coaja subtire a lumii, adevarul… gestul respectiv tintind insa nu adevarul, ci post-adevarul suveran, acum si pururea si-n veacul vecilor. Amin… Dar totusi formula lui Hawking este eronata. Este fundamental gresita, ba mai mult, este lipsita de sens, bazandu-se pe o alcatuire improprie si inconsistenta, ca de altfel toate formulele stiintifice propuse de oameni… Adevarul adevarat si incontestabil in formula lui Stephen Hawking se refera insa la altceva, descriind admirabil incordarea omului in contra neantului, intr-o lupta pe viata si pe moarte (caci si neantul poate muri, nu-i asa?). In acesta lupta, formula entopiei in vecinatatea singularitailor gravitationale, adica in cea mai apropiata zona de contact a totului cu nimicul (dupa stiinta de acum a oamenilor), ramane o borna remarcabila, de o fascinanta simplitate si eleganta. Ca este (mai) adevarata sau (mai) falsa, nu-i tocmai important in context. Dincolo de semnificatia stiintifica, formula lui Hawking capta si atributul de rezumat esential al vietii celui ce zace sub lespedea funerara. Lumea aceasta de gura-casca, ce cu ingaduinta ne contine, va privi si va intelege ca acea formlula este Stephen Hawking el insusi, dupa cum si Einstein este egal cu E = mc2. Prin simplitate, in ochii majoritatii oamenilor Albert pare a fi in avantaj, si tot in avantaj pare a fi prin nota sporita de universalitate, prin inteligibilitate si utilitate practica. La urma urmei formula lui Stephen se refera la niste implauzibile gauri negre, presupuse a exista undeva departe in Univers, fara nicio pondere sesizabila in vietile si destinele umanilor. Totusi, unii oameni pot remarca faptul ca formula lui Stephen Hawking are o forta simbolica mai mare decat cea a lui Albert cel singur, intrucat ii are ca aliati si pe Boltzmann (k), si pe Planck (h), pe Newton (G), si, mai ales pe Pi(-tagora) π… unificand astfel mult mai multe esente in univers… dintre cele neunite inca. Einstein a echivalat energia cu masa, Hawking echivaleaza dezordinea cu spatiul, relatand despre faptul ca dimensiunea haosului in proximitatea unei gauri negre este proportionala cu aria singularitatii masurata pe circumferinta orizontului evenimentelor, care separa totul de nimic si pe cele intamplate de cele neintamplate, si ca unul dintre factorii de proportionalitate este viteza luminnii in vid (inmultita cu ea insasi de trei ori)… Si daca Sortis Humanae ad Intelligendum Lux, atunci putem spune ca viata lui Hawking, cel nascut la moartea lui Galileo Galilei si mort la nasterea lui Albert Einstein, rezumata in acest epitaf sibilic, este un pas mare in directia cea buna.

P.S. Intrucat raza orizontului evenimentelor depide de masa, iar entropia are dimensiune de energie / temperatura (J/K), este posibil ca in viitor vreun omulet inventiv sa constate echivalenta deplina dintre formula lui Hawking  si cea a lui Einstein.

Posted in Arcaluigoeologie, Sezonul Opt Vertical, Tramvaiul 16 | Etichetat: | 35 Comments »

Dilema: Libertatea deplina de exprimare include si libertatea de a minti deliberat? Sau nu?

Posted by Arca lui Goe pe martie 10, 2018

Cunoscatorii (in ale Arcei lui Goe) stiu desigur ca aici, pe Arca, încå din timpuri imemoriale, cu consistenta si consecventa, este promovat, in pustiu, un „ce”, pe care altii il considera un delir: libertatea de exprimare in anonimat. Constatam ca pe o alta Arca, un oarecare Răzvan Pintea propune spre dezbaterea enoriasilor o tema interesanta, incitatnta chiar: Cum să ne protejăm de știrile false: de obicei, fake-news-urile au două ingrediente. Articolul respectiv este unul dragut, ce pare a fi scris cu indubitabil talent la compunere, iar titlul ne dadea speranta ca poate oferi munitie sau ambitie in favoarea libertatii de exprimare in anonimat, promovata din timpuri imemoriale, cu consistenta si consecventa, pe Arca lui Goe. Din pacate dupa un debut promitator, autorul intra intr-o mlastina si nu mai iese, lasand articolul (pur si simplu) neterminat, dând senzatia ca n-a mai apucat sa spuna ce avea de spus, sau mai rau, ca de fapt nici nu avea nimic de spus. Dar, vorba amicului nostru, dl.D’artagnan, poate ne scapa noua ceva. Ceva pierdut din vedere. Gasitorului recompensa. Redam mai jos articolul cu pricina, in variant integralå, cu speranta ca s-ar putea largi (eventual in viitor) perspectivele din care sa poate fi interpretat pentru a i se deduce, prin extrapolare, posibila finalitate intentionata de autor. Recomandam cu mare caldura si lectura comentariilor propuse de enoriasi la fata locului (vezi link-ul de mai sus).

Răzvan Pintea: „Azi noapte am visat că eram un fluture. Acum nu mai știu: sunt un om care a visat că e fluture, sau un fluture ce visează că e om?” spune o pildă taoistă.
Dar noi de unde știm că realitatea… există? Cum putem fi siguri că noi suntem noi, cei care credem că suntem, cu mâini, picioare și toate cele? Ce dovadă avem că nu suntem doar niște simple creiere conectate la o mașinărie sofisticată stil Matrix, ce ne pompează non-stop în minte idei pe care noi le luăm drept realitate obiectivă? Iată una dintre întrebările fundamentale ale filozofiei la care nu există încă răspuns. Prin urmare, dacă nu putem avea această certitudine a realității, atunci nu mai putem fi siguri de nimic. Orice – nu doar o știre – ar putea fi un „fake”.
Unii se îndoiesc, sau chiar neagă existența lui Dumnezeu, dar câți dintre noi pun sub semnul întrebării existența realității? Cred că nu o face nimeni în viața de zi cu zi. Dacă ar face-o nu văd cum ar putea supraviețui tot punându-și probleme de genul: o fi reală sau o iluzie mașina care se îndreaptă spre mine? Așadar, selecția naturală ne-a făcut pe toți să nutrim credința irațională că realitatea e… reală.

Mi-am permis această introducere metaforică pentru ca, pe lângă mesajul propriu-zis legat de relativitatea cunoașterii, să vă arăt ce impact pot avea cuvintele asupra imaginației. Un efect benefic atunci când e vorba de filozofie sau artă, dar poate dăunător în alte situații. De ce suntem atât de vulnerabili la „fake news”? Evoluția ne-a înzestrat cu un detector de minciuni aproape infailibil, ce face parte din arsenalul a ceea ce numim în mod obișnuit „intuiție”. Detectorul ne permite să „mirosim” extrem de rapid neadevărul doar din gesturile, tonul și mimica celui din fața noastră. Din păcate, atunci când suntem lipsiți de aceste indicii, minunatul mecanism devine neputincios. Intuiția nu prea ne mai ajută atunci când avem de-a face cu cuvântul scris. Cu cifrele, și mai puțin. Niciodată o știre nu se prezintă ca fiind „fake”, toate au pretenția că sunt reale. Dar cine să o verifice? Suntem „leneși” de la natură, ceea ce ne transformă în potențiale victime ale dezinformării. Poate că nu suntem cu toții conștienți de asta, dar cei care produc „fake news” o știu cu siguranță. Ei știu că verificarea veridicității unei știri poate fi mai dificilă decât redactarea știrii în sine – „un nebun arunc-o piatră și zece înțelepți nu pot s-o scoată”. Ca atare e puțin probabil să investim timpul și efortul de a o verifica. E și mai puțin probabil ca un jurnalist onest să o facă în locul nostru, dat fiind că acesta e mai interesat să producă știri „pe bune” decât să le demonteze pe cele false.

Așa că noi, cititorii, suntem pe cont propriu. Ce putem face în timp util, fără să ne transformăm în detectivi cu normă întreagă? Dacă suntem sceptici și o luăm pe calea logicii absolute, ar trebui să verificăm veridicitatea faptelor și raționamentelor, care la rândul lor se bazează pe alte fapte și raționamente care trebuie și ele verificate. Și tot așa până… când? Dusă la extrem, abordarea e naivă, amintind de enervanta serie de „de ce”-uri a unui copil de 5 ani. Iar în final o să ajungem la întrebarea fără răspuns care am ridicat-o în introducere: „de unde știm că realitatea e adevărată?” Scepticul perfect nu va mai citi nicio știre, pe ideea că nu putem niciodată dovedi că e adevărată.

Dacă suntem pragmatici și ne oprim atunci când ajungem la niște elemente pe care le considerăm de încredere, vom observa că timpul și energia consumate tot sunt considerabil mai mari decât potențialele beneficii. Și în final nu mai citim nicio știre. Ce putem face noi „leneșii”? Adică cei care, ca și mine, formează grosul consumatorilor de știri? În general, „fake news” prezintă două caracteristici observabile imediat, fără vreo analiză de detaliu: știrile „fabricate” sunt senzaționaliste și/sau simpliste. Așa că eu ignor pur și simplu orice poveste ce se pretinde adevărată, dar prezintă cel puțin unul din semnele de mai înainte. De ce? Să luăm primul semn, senzaționalismul. De fiecare dată când dau peste o știre-bombă mă întreb care din următoarele două variante este cea mai probabilă: ca povestea să fie adevărată, sau ca autorul ei să aibă un interes ascuns să mintă? Putem să luăm ca exemplu oricare din miracolele religioase sau pseudo-științifice. Sunt senzaționaliste pentru că ne dau speranță de obicei în cele mai mari spaime, frica de boală sau moarte, și asta în ciuda a ceea ce spune știința și experiența noastră de zi cu zi. Așa că cel mai probabil cei care răspândesc astfel de știri au interesul să atragă atenția, nu să informeze onest.

Atenție! Nu spun că dacă un eveniment pare azi miraculos, automat e un neadevăr. Poate că e ceva real, fiindcă multe lucruri explicate azi de știință au fost considerate miraculoase în trecut. Dar, pentru ca o așa-zisă minune să se poată bucura de credibilitate, trebuie ca evenimentul să se petreacă în văzul lumii, să fie relatat de cât mai mulți martori oculari, iar aceștia să aibă cele mai diverse convingeri și nici un interes să mintă. Ceea ce rareori se întâmplă.

Al doilea semn al unui „fake news” e simplismul de care dă dovadă. A crede în povești gen „conspirație mondială împotriva României” e ca și cum ai avea în mână o schiță alb-negru și ți-ai închipui că e o reprezentare fidelă a realității. Nu de alta, dar lumea e un loc cu mult mai complicat decât ne vom putea imagina vreodată.

În final, să presupunem că avem de-a face cu o poveste care deși nu pare senzaționalistă sau simplistă, are un impact emoțional foarte puternic asupra noastră. Ei bine, și aceasta ar putea fi „fake news”! Psihologii ne arată că lucrurilor asupra cărora ne îndreptăm exagerat atenția tindem să le dăm de obicei o importanță mai mare decât au ele în realitate. Însă în viață sunt foarte puține lucruri care chiar merită luate în serios. Iar știrile nu se prea numără printre ele.

* * *

Pana una alta, din dilema mentionata in titlu nu veti puteti iesi. In tot cazul nu cu ajutorul compunerii propuse de catre Răzvan Pintea. Am zis!

Bibliografie orientativa: Filozofia mintii – Relatia suflet si corp – Izvoare de filozofie – Mircea Dumitru si Constantin Aslam

Posted in Arcaluigoeologie, Sezonul Opt Vertical | Etichetat: | 20 Comments »

8 Martie – O sarbatoare desueta

Posted by Arca lui Goe pe martie 8, 2018

Din cele mai vechi timpuri, adica inca din preistorie, si pana in prezent(uri), celebrarea femeii s-a tot metamorfozat, intr-un ritm cand mai consistent cand mai in råspår cu evolutia femeii insasi si cu progresul omenirii in genere. La un moment dat aceasta celebrare s-a oficializat, o parte a omenirii acceptand (mai din interes, mai de nevoie, mai de placere)  sa consfinteasca in calendare o sarbatoare a minumii numita femeie, avand grija sa-i acorde semnificatia potrivita in accord cu vremurile, cu moda, cu interesele (de toate felurile, dar mai cu seama propagandistice, ideologice sau comerciale). Inclusiv comunistii au promovat si utilizat aceasta sarbatoare pe care oamenii au preluat-o cum au putut mai bine, intr-un mod necomunist. La un moment dat aceasta sarbatoare a ajuns la un apogeu, consemnat ca atare printr-o compatibilitate optima cu starea (de emancipare si/sau degradare) a omenirii per se, celebrarea facandu-se armonios, in egala masura in favoarea unor lucruri frumoase (de pastrat) si impotriva unor lucruri urate si nedrepte a caror eliminare era vizata. Intre timp s-a ajuns la Corectitudine Politica, la Feminism, si la schimbari de paradigma inimaginabile candva, in ceea ce priveste relatiile insului cu societatea, cu banii, cu resursele, cu munca, cu prosperitatea, si mai ales in ceea ce priveste relatiile barbatului cu femeia si ale femeii cu barbatul, ale barbatilor cu femeiile, ale barbatilor si femeilor cu sexul, cu iubirea, cu casatoria, cu divortul, cu maternitatea, cu paternitatea, cu perpetuarea… Autorii de filme au observat oamenii… si au facut filme despre ei, iar spectatorii au vizionat filmele si au procedat ca atare, si uite asa, pas cu pas, inspirandu-se unii de la altii, cineastii din viata si viata din filme,  oamenii si omenirea au progresat astfel, iar societatea a oferit mereu cadrul potrivit in care femeile si barbatii sa se tot adapteze, la fel de fel de realitati curgatoare. Si, slava Domnului, au evoluat. Mai ales femeile. Barbatii, ca si alta data in istoria comuna cu consoartele lor (considerate in mod eronat ca fiind elementele conservatoare), au ramas in urma, au evoluat mai lent, mai impleticit, fiind azi mai degraba „sexul nedumerit”, neintelegand mai deloc imensul potential oferit de noul context. Si, nu, aici nu-i vorba deloc despre conflictul intre generatii sau de nostalgia timpului trecut, ci despre acest prezent nåvalnic si nelinistitor care nu si-a stabilit inca azimutul spre care se îndreapta, târându-ne dupå el.

Desigur ca mai exista inca destui oameni (femei si barbati) de moda veche,  pentru care 8 Martie ramane o sarbatoare adecvata, ingenua, potrivita cu alura binomului barbat-femeie. Acestora le uram (si noi, deopotriva femei sau barbati) un 8 Martie tandru, luminos si glorios. Pentru ceilalti insa, 8 Martie se dovedeste a fi o sarbatoare vetusta, desueta, ca o mamaie venita de la tara si ratacita la oras. Acelora care sunt(em) oraseni, in plina glorie, beneficiari prin adaptarea elastica, flexibila, la noul context social, care descrie noile culmi ale emanciparii si/sau degradarii umane pe cale progresului  la care am ajuns, printre altele urmarind si fåcând filme, despre oameni, despre iubire, despre sex, despre putere, fericire si… altele, le-am sugera sa celebreze totusi ziua de 8 Martie cum or sti ei mai bine, si cum li s-o potrivi mai bine, in cuplu sau cu grupul, or individual 🙂 , si sa o invite eventual la un restaurant pe mamaia aceea ratacita la oras, si sa-i ofere un pahar de sampanie si o bomboana de ciocoloata, din portofoliul lor de consum zilnic, incercand sa-si imagineze ca ceea ce li se petrece acum este pentru totdeauna, alaturi chiar de acea personå cu care se intampla sa fie impreuna, anul acesta, in aceasta zi oarecare din martie. De maine revenim la „normal”, si cei de moda veche si cei moderni. Fiecare la „normalul” lui, de care este lipit ca marca pe scrisoare.

Doamnelor si domnisoarelor, acestea fiind zise, nu ne ramane decat ca, de de ziua voastra, så va uram si noi fericire, implinire, dragoste, prosperitate, independenta si succes in lupte. Fiind pe o Arca virtuala, felicitarile si urarile noastre le tintesc in special doamnele si domnisoarele care se intampla sa fie trecatoare prin zona, dar nu ne costa nimica sa acceptam ca (de fapt) le vizam si pe celelalte, pe toate, in general, fie c-or fi de moda veche, fie c-or fi de moda noua,  dar mai ales le vizam pe acelea speciale, care ni se afle prin preajma, o preajma (desigur) nevirtualå.

 

Posted in Arcaluigoeologie, Sezonul Opt Vertical | Etichetat: | 13 Comments »

Dedicatie de 4 Martie

Posted by Arca lui Goe pe martie 4, 2018

Celor care încå mai „celebreaza” ziua: de 4 Martie le recomandam un… film:

Celor carora au vazut deja filmuletul lui Nae (Caramfil) ori au fobie de cutremure, le recomandăm să revadă continuarea din numarul trecut. Am incercat sa urmez indemnurile fetei din Suceava care aduce fericire pe toata planeta. Cam asta mi-a iesit. Mie. Tie?

1. Zâmbește-ti când te uiți în oglinda – Ok, m-am hlizit in oglinzi. Una s-a spart, alta s-a aburit. Cine plătește?
2. Găsește ceva pentru care sa fii recunoscător – Asta este un indemn bizar. Normal ar fi sa zici (ca indemn) „caută” nu „găsește”. As fi recunoscător daca as găsi un milion de euro.
3. Suna un vechi prieten – Pai l-as suna dar nu-mi mai este prieten.
4. Trimite scrisori către tine, cel din viitor – Dragul meu afla ca sunt bine sănătos, ceea ce-ti doresc si ție. Merge?
5. Îmbrățișează-te – Aåâ-h…. Îmbrățișează-te, pipăie-te… Mai pe românește se zice de fapt „fuck yourself”.
6. Trimite vederi celor dragi – Ei as. Parca n-au si ei vederile lor.
7. Călătorește în locuri necunoscute – Cred ca o sa dau o raita prin curțile vecinilor.
8. Ia-ti un animal de companie – Încă unul? Mai bine o dama de companie. Sa nu-mi spui ca la genul ăsta de animal te gândeai si tu.
9. Fii jucăuș/copilăros – sa coroborez cu îndemnul anterior? sau așa in general? Da’ nu-i periculos?
10. Permiteți sa fii liber – „Permite-ți” vrei sa zici. In privința asta voie de la mine ca la banul Ghica. Alții sunt problema.
11. Înconjoară-te cu oameni hilari – hi-hi… Lăsați oamenii hilari sa vina la mine. Oamenii cu Humor.
12. Uita-te la filme amuzante – „Crima si Pedeapsa” e bine?
13. Citește basme – Le-a citit pe toate cate au ieșit pana acuma. Si de Ispirescu. N-am ce citi. Sunt total ambetat.
14. Râde în hohote – Ho-ho-ho. Sa râd ca nebunii? Sa-i blestem? Sa-i plâng? La ce? Oare… etc.
15. Vorbește cu străinii – Ce sa le spun? dobrâi vecer daraghie tavarisci, ili niet, ili niet, , ili niet
16. Îmbrățișează-i zilnic pe cei care îi iubești – Pentru unii zilnic nu-i de ajuns, iar pe alții i-ar apuca rândul la săptămâna…
17. Petrece timp în natura – Auzi taina: sa petrec „timp” in „spațiu”. Parca pot altminteri.
18. Uita-te în ochii oamenilor – Ii rog pe cei 7 miliarde de contemporani sa se alinieze si sa încerce sa nu clipească. Măcar când dorm.
19. Mănâncă alimente mai curate – Mai curate decât ce?
20. Hidratează-te – Se cheamă „Manevra Heineken”.
21. Mișca-te/Fa sport – Ori una ori alta.
22. Îmbrățișează un copac – sau o vacă, o bancă in parc, un felinar, mai bine repetă punctul 5, ca să fii sigur ca este vorba de un act liber consimțit.
23. Uita-te la stele – Iaca mă uit. Si? Nu vad galaxiile din cauza stelelor.
24. Du-te la zoo – Ba du-te tu!
25. Ia-ti o planta – O planta de companie? Trebuie s-o și îmbrățișez? Copacul e planta, nu?
26. Tine un jurnal – Nu-i nevoie. Am „b-log”.
27. Da/Donează lucrurile de care nu mai ai nevoie – O planta, un animal de companie, oglinzile…
28. Suna-ti mama si spunei: „te iubesc!“ – spune-i ☹
29. Suna-ti tatăl si spune: „îmi pare rău!“  – ??? Sa-i spun mamei c-o iubesc si lui tata ca-mi pare rău? Bai perverșilor voi sunteți normali la cap?
30. Petrece o zi întreaga în tăcere – Pai ori e petrecere ori e tăcere? Oricum ar fi nu cred ca merge figura. M-ar da afara de la serviciu.
31. Scrie „te iubesc“ pe oglinda din baie – Din care baie? Cea de acasă sau cea de la serviciu?
32. Citește poezie sufi (sufismul este latura interioara, mistica a Islamului, potrivit wikipedia.org) – Hai ca cu așa mi-a ieșit punctul 14. De doua ori.
33. Arata-le prietenilor cât de mult îi iubești – Eu știu ce sa zic? O sa-si imagineze ca le fac gesturi obscene.
34. Iartă-te pentru greșelile din trecut – De ce nu din viitor?…
35. Deconectează-te – De la ce?
36. Fa o baie fierbinte – Aaaa, baia săptămânală…
37. Cumpăra acele frumoase așternuturi de pat – Da, da…
38. Fii interesata de ceilalți – Cred ca pe aici ai greșit acordurile in gen sau număr… Trebuia sa fi zis „Fii interesat in celelalte”, dar nu știu ce-ar zice nevasta-mea de treaba asta.
39. Roagă-te pentru cei ce-ti vor răul – O-ho-ho… Dar chiar mă rog… sa le cada ceva in cap… sa-i trăsnească…
40. Visează cu ochii deschiși – Ca iepurele?
41. Mănâncă o bucata de tort – Se zice felie.
42. Trimite-ti ție o scrisoare de „mulțumesc“ – Timbrată? Dar nu mai bine scriu pe oglinda din baie? Așa, ca răspuns la gestul de la poziția 31.
43. Tunde-te – Ce face? N-ar fi mai bine sa mă duc la frizer?
44. Cumpăra-ti ceva frumos – Știi tu vreo promoție la ceva frumos? Cat de frumos sa fie? In buget. Iubirea e cea mai frumoasa.
45. Petrece timp cu familia – In natura, ca să împușcam doi iepuri dintr-un foc. Vezi si punctul 17.
46. Du-te într-o călătorie – gata, mă duc… pâna la mall.
47. Învață sa zici „nu“ – Nu, nu si nu. Nu pot.
48. Cere-ti scuze – Eu de la mine? Mi-as cere dar mi-e teama ca pe urma o sa mă întreb „pentru ce?” si o sa mă pun singur in încurcătură.
49. Lasă telefonul deoparte si acorda toata atenția persoanei din fata ta – Ai greșit persoana. Nu sunt dependent de telefon. Ci de alcool. 🙂
50. Învață ceva nou – Ceva nou? Băi tu n-ai auzit ca nimic nu-i nou sub soare.
51. Mergi pe un alt drum ca sa ajungi la munca – 😦 As prefera sa merg pe același drum dar sa ajung in alta parte.
52. Oferă flori celor în viată – Morbid indemn. Morții n-or sa se supere daca nu le duci flori.
53. Înghionteștete frumos/Atinge frumos pe cineva cu cotul – Iarăși îmi iese punctul 14. Vino sa te ating frumos cu cotul.
54. Trezește-te dis-de-dimineața – Aha, ca sa admir răsăritul.
55. Admira apusul – Vrei sa zici occidentul.
56. Întinde-te pe iarba – Singur?
57. Miroase florile – Din poziția întins pe iarba?
58. Du-te la culcare devreme – Asta nu se poate. Trebuie sa admir apusul.
59. Organizează o petrecere surpriza pentru cineva drag – N-am cum sa mă surprind singur.
60. Învață un copil despre bucuria de a dărui – Cred ca știu unde bați. Îl fac să-mi dăruiască jucăriile lui apoi trec la îndeplinirea punctului 9.
61. Fa ceva frumos pentru cineva care nu poate sa-ti plătească – Ca de exemplu sa îmbrățișez un copac.
62. Stai departe de bârfe – Sa stau? Repausul este relativ. Eu am de mers, încolo si încoace. Daca drumul meu trece pe lângă bârfe ce sa fac?
63. Spune „da“ vieții – Pai ce, m-a cerut de nevasta? Suntem si așa in concubinaj, liber consimțit.
64. Fii atent pe cine lași lângă tine – Mai ales in metrou. Sunt tot felul de nespălați.
65. Respira adânc – Așa fac. Numai dupa ce indeplinesc punctul anterior. Dar totuși ce urmărești?
66. Nu retrăi anumite lucruri. Lasă-le în ziua în care s-au terminat – Anumite lucrurii… Ai vorbit adânc. E normal, după ce ai respirat adânc.
67. Începe de la zero în fiecare dimineața – Asta este peste poate. Am îndeplinit punctul 54. M-am trezit dis de dimineața, in zori de zi. Ca sa vad rasaritul. Îmi încep ziua la 5. Acuma vrei s-o încep de la zero? E vreo eclipsa de luna?
68. Scapă de dezordinea din viată ta: mentală, emoțională si psihică – Se cheamă „lupta cu entropia”. Si după amiază ce fac?
69. Uita-te mai puțin la televizor – Mai puțin de atât nu se poate. Ar însemna sa înceapă sa se uite el la mine.
70. Citește mai multe cărți – Cărți de basme e bine? Sau cărți de credit.
71. Da dovada de compasiunefata de tine si fata de ceilalți – In ce ordine? Daca dau drumul la chestia asta, ăia de la urma s-ar putea sa nu mai apuce.
72. Tratează fiecare clipa care si cum ar fi sacra. Pentru ca este. – Pai daca este de ce ar trebui s-o tratez ca si cum ar fi?
73. Tratează fiecare ființa ca si cum ar fi sacra. Pentru ca este. – Pai daca este de ce ar trebui s-o tratez ca si cum ar fi? Sacrul păduche. Sacrul limbric.
74. Fii conștient de ceea ce se petrece cu corpul tău – Ei cacart, asta ar mai lipsi.
75. Cinstește-ti cuvintele prin fapte – Si viceversa. La urma urmei „fapta” este si ea un „cuvânt”.
76. Tine-ti promisiunile pe care ti le faci – Îmi stabilesc obiective, nu-mi fac promisiuni. Mi-am luat acest angajament. Merge?
77. Învață sa te iubești – De la cine? Iarăși… Îmbrățișează-te, pipăie-te… „fuck yourself”.
78. Fii umil – Ok, fuck myself…
79. Nu condamna pe nimeni. Iartă-i pe toți – Pai… daca nu-i condamn cum as putea sa-i iert.
80. Apreciază-te – Sunt umil.
81. Apreciază-i pe ceilalți – Domnilor, va fut muma-n cur.
82. Sa-ti faci vise, tine-te de ele – da, da, știu, cu ochii deschiși. Punctul 40.
83. Caută binele în oameni – ??!!?! Asta ar fi un viciu prostesc care da dependenta. E bun pentru nemuritorii care au la dispoziție eternitatea si se plictisesc.
84. Fii răbdător – Sigur are legătura cu punctul anterior.
85. Nu fii prea sever cu tine însuti – Gata, caut binele în oameni.
86. Nu tine cont de ce gândesc alții – Hm. Dar cine tine?
87. Meditează – Cat o mai fi ora de meditații.
88. Fa pace cu imperfecțiunile tale – Se cheamă capitulare.
89. Trăiește fiecare zi ca si cum ar fi ultima – Bullshit, bullshit, bullshit… ultimativ. Prefer sa trăiesc fiecare zi ca si când ar fi prima.
90. Învață din tot ceea ce ti se întâmpla – De parca s-ar putea altminteri. Nu poți evita ceea ce ti se întâmpla.
91. Renunța – Acuma când am ajuns la punctul 91? Hai ca mai e un pic.
92. Uita/Treci peste – Sa trec direct la punctul 111?
93. Permiteți sa te pierzi – (poate „Permite-ți”) Permiteți să raportez că n-as avea cum? Si daca m-as pierde m-as regăsi imediat fiind și io acolo de față.
94. Treci dincolo de fricile tale – Nu pot că mi-e frică. Dincolo… în ce direcție? Ia vezi!…
95. Confrunta-ti demonii interiori – Cu cine sa-i confrunt? Cu demonii exteriori? Exorcism sau exterminare…
96. Dansează în ploaie – Eventual in pielea goala. Pe acoperiș… Dansul din buric.
97. Fii îndrăzneț. Fii curajos. Fii încrezător – Fii temerar, fii brav, fii cutezător, etc…
98. Spune-ti în fiecare dimineața: „Sunt destul de buna/frumoasa/bogata!“ – „Destul de” – Ce formula de căcat. Sunt umil. Mai bine scriu de cu seara pe oglinda. Rămâne scris nu mai trebuie sa zic in fiecare dimineața. Iata: Sunt extraordinar de bun / de frumos/ de bogat/ de deștept / de viril / de irezistibil / de viteaz și de modest. Caută-mă! 😊
99. Susține ceva/susține o idee – Susțin ideea de a susține ceva, bunăoară ceea ce susține sutienul.
100. Notează-ti valorile de baza – 0, 1, e, i, pi
101. Du-te la un masaj – M-aș cam duce dar e cam scump biletul de avion pana in Tailanda…
102. Găzduiește o seara de film – Cine mai vine?
103. Ieși si întâlnește oameni noi – Oameni noi???? Edificarea omului nou a eșuat. Mai bine sun un prieten vechi.
104. Tine-ti picioarele pe pământ si inima în Rai – Proverbul asta era parca un pic diferit, ceva gen si cu sula-n cur si cu sufletu-n rai. Cică n-ar merge figura asta, deși acuma, de când cu corectitudinea politică nu se mai știe. Asta ai vrut sa zici?
105. Fă-ți timp pentru ceilalți. – Asta-i cam același lucru cu punctul 38. O sa-mi fac timp să-i înghiontesc frumos cu cotul.
106. Pune întrebări – ???!? Ce întrebări? Cui? De ce? Când ? Alte întrebări? Gata…
107. Fii curios – Cine eu? Dar știi ca ești curioasă.
108. Nu judeca – Sa nu judec??? Tu judeci când ceri asta? Hai mai bine sa stăm strâmb si sa judecăm drept.
109. Hrănește-ti conexiunea cu Sursa – Wow, iar vorbești adânc. Oi fi și tu de la Adâncata… Dar parca ziceai sa ma deconectez… 🙂
110. Pune suflet în tot ceea ce faci – Îmi imaginez ca tu așa faci. Chiar si când faci caca. Te risipesti.
111. Nu fugi de cine ești cu adevărat. – Nu eu fug. Celălalt fuge. Eu sunt îndrăzneț, curajos, încrezător, temerar, brav, cutezător. Stau pe loc.

Posted in Arcaluigoeologie, Sezonul Opt Vertical | 10 Comments »

111 Sfaturi buneeeee…

Posted by Arca lui Goe pe februarie 25, 2018


1 Martie, doamnelor si domnisoarelor

 

Fata din România care aduce fericire pe toată planeta revine: 111 sfaturi pentru o viaţă minunată în 2018
1. Zâmbeşte-ţi când te uiţi în oglindă
2. Găseşte ceva pentru care să fii recunoscător
3. Sună un vechi prieten
4. Trimite scrisori către tine, cel din viitor
5. Îmbrăţişează-te
6. Trimite vederi celor dragi
7. Călătoreşte în locuri necunoscute
8. Ia-ţi un animal de companie
9. Fii jucăuş/copilăros
10. Permiteţi să fii liber
11. Înconjoară-te cu oameni hilari
12. Uită-te la filme amuzante
13. Citeşte basme
14. Râde în hohote
15. Vorbeşte cu străinii
16. Îmbrăţişează-i zilnic pe cei care îi iubeşti
17. Petrece timp în natură
18. Uită-te în ochii oamenilor
19. Mănâncă alimente mai curate
20. Hidratează-te
21. Mişcă-te/Fă sport
22. Îmbrăţişează un copac
23. Uită-te la stele
24. Du-te la zoo
25. Ia-ţi o plantă
26. Ţine un jurnal
27. Dă/Donează lucrurile de care nu mai ai nevoie
28. Sună-ţi mama şi spunei: „te iubesc!“
29. Sună-ţi tatăl şi spune: „îmi pare rău!“
30. Petrece o zi întreagă în tăcere
31. Scrie „te iubesc“ pe oglinda din baie
32. Citeşte poezie sufi (sufismul este latura interioară, mistică a Islamului, potrivit wikipedia.org)
33. Arată-le prietenilor cât de mult îi iubeşti
34. Iată-te pentru greşelile din trecut
35. Deconectează-te
36. Fă o baie fierbinte
37. Cumpără acele frumoase aşternuturi de pat
38. Fii interesată de ceilalţi
39. Roagă-te pentru cei ce-ţi vor răul
40. Visează cu ochii deschişi
41. Mănâncă o bucată de tort
42. Trimite-ţi ţie o scrisoare de „mulţumesc“
43. Tunde-te
44. Cumpără-ţi ceva frumos
45. Petrece timp cu familia
46. Du-te într-o călătorie
47. Învaţă să zici „nu“
48. Cere-ţi scuze
49. Lasă telefonul deoparte şi acordă toată atenţia persoanei din faţa ta
50. Învaţă ceva nou
51. Mergi pe un alt drum ca să ajungi la muncă
52. Oferă flori celor în viaţă
53. Înghionteşte frumos/Atinge frumos pe cineva cu cotul
54. Trezeşte-te dis-de-dimineaţă
55. Admiră apusul
56. Întinde-te pe iarbă
57. Miroase florile
58. Du-te la culcare devreme
59. Organizează o petrecere surpriză pentru cineva drag
60. Învaţă un copil despre bucuria de a dărui
61. Fă ceva frumos pentru cineva care nu poate să-ţi plătească
62. Stai departe de bârfe
63. Spune „da“ vieţii
64. Fii atent pe cine laşi lângă tine
65. Respiră adânc
66. Nu retrăi anumite lucruri. Lasă-le în ziua în care s-au terminat
67. Începe de la zero în fiecare dimineaţă
68. Scapă de dezordinea din viaţa ta: mentală, emoţională şi psihică
69. Uită-te mai puţin la televizor
70. Citeşte mai multe cărţi
71. Dă dovadă de compasiune – faţă de tine şi faţă de ceilalţi
72. Tratează fiecare clipă care şi cum ar fi sacră. Pentru că este.
73. Tratează fiecare fiinţă ca şi cum ar fi sacră. Pentru că este.
74. Fii conştient de ceea ce se petrece cu corpul tău
75. Cinsteşte-ţi cuvintele prin fapte
76. Ţine-ţi promisiunile pe care ţi le faci
77. Învaţă să te iubeşti
78. Fii umil
79. Nu condamna pe nimeni. Iartă-i pe toţi
80. Apreciază-te
81. Apreciază-i pe ceilalţi
82. Să-ţi faci vise, ţine-te de ele
83. Caută binele în oameni
84. Fii răbdător
85. Nu fii prea sever cu tine însuţi
86. Nu ţine cont de ce gândesc alţii
87. Meditează
88. Fă pace cu imperfecţiunile tale
89. Trăieşte fiecare zi ca şi cum ar fi ultima
90. Învaţă din tot ceea ce ţi se întâmplă
91. Renunţă
92. Uită/Treci peste
93. Permiteţi să te pierzi
94. Treci dincolo de fricile tale
95. Confruntă-ţi demonii interiori
96. Dansează în ploaie
97. Fii îndrăzneţ. Fii curajos. Fii încrezător
98. Spune-ţi în fiecare dimineaţă: „Sunt destul de bună/frumoasă/bogată!“
99. Susţine ceva/susţine o idee
100. Notează-ţi valorile de bază
101. Du-te la un masaj
102. Găzduieşte o seară de film
103. Ieşi şi întâlneşte oameni noi
104. Ţine-ţi picioarele pe pământ şi inima în Rai
105. Fă-ţi timp pentru ceilalţi
106. Pune întrebări
107. Fii curios
108. Nu judeca
109. Hrăneşte-ţi conexiunea cu Sursa
110. Pune suflet în tot ceea ce faci
111. Nu fugi de cine eşti cu adevărat.
PurposeFairy’s 111 Ways to Be Happy
1. Smile at yourself whenever you see your face in the mirror
2. Find something to be thankful for
3. Call an old friend
4. Write letters to your Future Self
5. Hug yourself
6. Send postcards to your loved ones
7. Travel to unfamiliar places1.
8. Get a pet
9. Be playful. Be childlike
10. Let yourself be Free
11. Surround yourself with hilarious people
12. Watch funny movies
13. Read fairytales
14. Laugh out loud
15. Talk to strangers
16. Hug your loved ones daily
17. Spend time in nature
18. Look people in the eyes
19. Eat cleaner foods
20. Hydrate
21. Move your body
22. Hug a tree
23. Look at the stars
24. Go to the zoo
25. Get a plant
26. Keep a journal
27. Give away the things you no longer need
28. Call your mom and tell her, ‘I love you’
29. Call your dad and tell him, ‘I’m sorry’
30. Spend one full day in total silence
31. Write ‘I Love You’ on the bathroom mirror
32. Read sufi poetry
33. Show your friends how much you love them
34. Forgive yourself for past mistakes
35. Disconnect
36. Take a hot bath
37. Buy those nice bed sheets
38. Get interested in others
39. Pray for those who wish you harm
40. Daydream
41. Have a piece of cake
42. Write yourself a ‘Thank You’ letter
43. Get a haircut
44. Buy yourself something nice
45. Spend time with your family
46. Go on a road trip
47. Learn to Say ‘No!’
48. Apologize
49. Put your phone aside and pay full attention to the person in front of you
50. Learn something new
51. Take a different route to work
52. Give flowers to the living
53. Go for a nice jog
54. Wake up earlier
55. Watch the sunset
56. Lay down on the grass
57. Smell the flowers
58. Go to bed earlier
59. Throw a surprise party for someone you love
60. Teach a child about the beauty of giving
61. Do something nice for somebody who can not pay you back
62. Stay away from gossip
63. Say ‘yes’ to life
64. Be mindful who you let near you
65. Breathe Deeply
66. Finish each day and be done with it
67. Start fresh each morning
68. Get rid of the clutter in your life – mental. emotional, and physical
69. Watch less television
70. Read more books
71. Practice compassion – toward yourself and others
72. Treat each moment as if it were sacred. Because it is.
73. Treat each being as if they were sacred. Because they are.
74. Be fully present in your body
75. Honor your words with actions
76. Keep the promises you make to yourself
77. Learn to love yourself
78. Practice humility
79. Condemn none. Forgive all
80. Appreciate yourself
81. Appreciate others
82. Commit to your dreams
83. Look for the good in people
84. Be patient
85. Don’t be so hard on yourself
86. Forget about what others think
87. Meditate
88. Make peace with your imperfections
89. Live each day as if it were your last
90. Learn from everything that happens to you
91. Surrender
92. Let go
93. Give yourself permission to get lost
94. Move beyond your fears
95. Face your inner demons
96. Dance in the rain
97. Be bold. Be brave. Be confident
98. Tell yourself each morning: ‘I Am Enough’
99. Stand up for something
100. Write down your core values
101. Go for a massage
102. Host a movie night
103. Go out and meet new people
104. Keep your two feet on the ground and your heart in the Heavens
105. Make time for others
106. Ask questions
107. Stay curious
108. Judge not
109. Nourish your connection with Source
110. Put love into everything you do
111. Don’t run from who you truly are

 

Citind pomelnicul am reusit spontan sa indeplinesc punctul 14.

***

Varianta tradusa in romana este mai comica decat versiunea originala in engleza (cu un maximum la punctele 10, 53, 93). O alta remarca ar fi ca varianta in limba romana are 15 comentarii (majoritatea negative) in timp ce varianta in limba engleza are 16 comentarii (majoritatea pozitive). Cum a ajuns acest pomelnic sa fie o stire (de presa) este in sine o mica provocare „cognitivă” (rau de tot) careia i s-ar putea face fata mai usor cu un supliment umoristic ajutător:

Fata din Suceava care a adus fericire pe toată planeta. Cele 15 secrete ale vieţii

Vom incerca sa urmam in ordine, punct cu punct, cele 111 admirabile sfaturi, si daca euforia (astfel obtinuta) ne va ingadui, vom reveni cu comentarii. Daca nu…

Posted in Arcaluigoeologie, Sezonul Opt Vertical | 11 Comments »

Un Zero Infinit – Games of Ego (GOE)

Posted by Arca lui Goe pe februarie 10, 2018

J.-J. Rous­seau a spus despre om (Discurs asupra inegalității dintre oameni, I): „Îndrăznesc aproape să afirm că starea de gândire este o stare împotriva naturii și că omul care cugetă e un animal degenerat.“

Cel mai probabil ar fi că dl. J.-J. Rous­seau a ajuns la aceasta concluzie nu „din senin”, ci gândindu-se (din ce neam se trage). Totuși, daca stai să te gândești, enunțul pe care dl. J.-J. Rous­seau îndrăznește sa-l emită, este de natura evidenței, ceea ce, în termenii gândirii, ar însemna că este accesibil direct, prin constatare, nenecesitând gândire.  Continuând (înapoi) procesul gândirii, vom putea constata (în mod „logic”) un alt enunț la fel de evident:  orice animal este un mineral degenerat… (o rebeliune minerală). Pe cale de consecință, probabil că și mineralul o fiind degenerat din (alt)ceva încă și mai natural, dacă nu cumva din nimic. Vârtejul gândirii (înainte-înapoi) prin care vom fi constatat acest lanț de degenerări consecutive (succesiune cauzală?), evidente, care nu necesită realmente gândire pentru a le obține, ne conduce spre o mirare și o întrebare: Ce mai urmează? Ce degenerare mai urmează? Ce degenerare ar mai putea urma? Iar asta nu este deloc evident. Este? Așadar întrebarea mea este: Degenerarea încotro? Nu (ne) este evident. Nu putem constata – Nu putem ști, dar ne putem imagina, anticipa, premedita, utilizând „abilitatea” de a cugeta, extrăgându-ne astfel din realitate, împotriva naturii, ca niște animale degenerate ce suntem,  nu pentru a merge altundeva, într-o altă realitate, ci pentru a experimenta plutirea în neantul gândirii, plutirea în nicăieri, în abisul cel mai adânc cu putință. Iată contextul în care mă „gândesc” că a sosit „timpul” pentru un „topic” „nou” în Sezonul Opt Vertical. Dar, întrucât (după cum deja am stabilit / am dedus / am demonstrat / am constatat și / sau (măcar) am convenit) timpul nu există, pe Arca lui Goe, cel puțin, dar și pentru că nimic nu e nou sub soare, nu ne rămâne decât să abordam un subiect vechi. Deoarece despre „Nimic” am mai tot vorbit multe lucruri, pentru „azi” am putea, de exemplu, să ne concentram atenția asupra „sensului vieții”. Să-l descoperim sau să-l inventam împreună, pe Arca lui Goe. O-ho-ho! Nu s-ar putea spune ca am pretenții prea mari de la animalele degenerate, îmbarcate pe Arca lui Goe (majoritatea aflate într-o stare avansată de conservare, aproape minerală). Care este (măi animalelor) sensul vieții? Care să fie? Are viața vreun sens? Vreun scop? Vreo finalitate? Vreun tâlc? Vreun înțeles? Care este scopul vieții? Care este chichirezul?  Ce înseamnă viața? Viată în general și viața omului în particular, viața acestui animal degenerat, care-si irosește existența gândind. Cogito ergo sum? Nu cumva este viceversa? Eu așa mă gândesc.

Poate că te întrebi „Așa cum?”. Si poate că poate o să(-mi/ți) răspund la neîntrebata întrebare, într-un curând oarecare, oferind topicului o sama de răspunsuri alternative, ca să fie pe alese, pentru cei care prefera evidențele și mura-n-gură, în locul degradantului obicei de a cugeta pe cont propriu la astfel de cai verzi pe pereți. In intertime însă oferim tuturor ocazia unor meditații individuale…  Să cugetăm așadar? Care este sensul vieții? Fiecare pentru el. Poate prind pe cineva că încearcă să copieze.

Doua instanțieri polimorfice ale clasei abstracte numita „viață” ar putea ilustra sensul vietii în sensul topicului în context:

Generaţia „fulgi de nea“. Cum a apărut generatia tinerilor hipersensibili, veşnic nemulţumiţi şi ofensaţi de cele mai banale lucruri.

Sportiva hărţuită pe net a ajuns în pragul sinuciderii. –  Am plâns aşa mult…nu-mi doream să mai trăiesc!

Posted in Arcaluigoeologie, Games of EGO (GOE), Sezonul Opt Vertical | 101 Comments »

LCFCD (114) – Cei mai multi eroi sunt anonimi

Posted by Arca lui Goe pe ianuarie 16, 2018

Lumea cum fu ?! Cam da!

Anonimii de ieri

pre-Text: Lume, lume… Hello world!

In ton cu poza aceasta, care poate mijloci cu mare usurinta felurite emotii (despre timpuri, despre viata omului, despre abnegatia anonima…) s-ar fi cuvenit poate o oda inchinata barbatilor care au schimbat lumea, aducand-o din aproape nimic, in cea mai mare parte a timpului cu mainele goale, la ce este astazi, in aceste timpurile (noi) ale tuturor emanciparilor sociale si a progreselor  de toate felurile. Dar cine mai are timp de ode? In plus mai exista o multime de carcotasi care nu (prea) compatimesc cu starea actuala a lumii si umanitatii, gasind-o degradanta, alienanta, straina de natura originala a omului. Acestora, oda le-ar suna a cinism.

 

O fotografie echi-valenta cu o mie de cuvinte !
(dar care or fi alea?)

Text: Loc pentru explicatii inventive:

Dragi copii (zise sagalnic doamna învatatoare), va rog sa priviti aceasta fotografie, incercand sa va imaginati ca ati fi unul dintre personajele care apar acolo. Alegeti acel personaj. Apoi imaginati-va ca ati putea sta de vorba cu el, luandu-i un interviu despre viata lui, despre bucuriile si necazurile lui, insistand asupra emotiilor pe care le-a avut in momentul in care au fost stransi cu totii pentru a fi fotografiati. Incercati sa aflati cat mai mult despre felul in care priveau ei acea minune magica a tehnicii, recent aparuta, prin care imaginile lor puteau fi imortalizate si universalizate, facandu-le disponibile posteritatii. Oare ce credeau ei despre posteritate?

 

Pentru lamuriri epistemologice a se revedea episodul pilot (AICI)

Posted in Arcaluigoeologie, Sezonul al-VII-lea, Sezonul Opt Vertical | 35 Comments »

LCFCD (103) – Barca

Posted by Arca lui Goe pe noiembrie 30, 2017

Lumea cum fu ?! Cam da!

… Malul …

pre-Text: Lume, lume… Hello world!

De-atitea nopti aud plouind,
Aud materia plingind…
Sint singur, si mã duce un gând
Spre locuintele lacustre.

Si parca dorm pe scânduri ude,
In spate mã izbeste-un val –
Tresar prin somn si mi se pare
Ca n-am tras podul de la mal.

Un gol istoric se intinde,
Pe-acelasi vremuri mã gasesc…
Si simt cum de atita ploaie
Pilotii grei se prabusesc.

De-atitea nopti aud plouind,
Tot tresarind, tot asteptind…
Sint singur, si mã duce-un gând
Spre locuintele lacustre.

LACUSTRA in ORIGINAL

 

O fotografie echi-valenta cu o mie de cuvinte !
(dar care or fi alea?)

 

Text: Loc pentru explicatii inventive:

Ce fericiti erau (pe vremuri) romancierii… De exemplu Hemingway, båtrânul Hemingway si marea sa, nesfârsitå. Si ce liberi! Nimeni nu-i încercuia, in afara universului intreg. Nu tu constrangeri, nu tu asteptari (straine)… Doar tu, båtrânul pescar Santiago, pierdut in imensitatea oceanului (de cuvinte)… marlinul urias si rechinii, fara (alti) spectatori, fara martori, fara public, pe o scena infinita… Unde s-au dus toate astea? S-ar mai putea oare recupera ceva, cândva, din acea stare de gratie divina a romancierului solitar?

De mers, mergem in directia cea buna. Cu exceptiile de rigoare, dar si acelea pasagere, trecatoare, din ce in ce mai rare… amortizandu-se spre necesara uitare… 🙂

Pentru lamuriri epistemologice a se revedea episodul pilot (AICI)

Posted in Arcaluigoeologie, Sezonul al-VII-lea, Sezonul Opt Vertical | 9 Comments »

LCFCD (100) – Cuplu de acum… 100 de ani

Posted by Arca lui Goe pe noiembrie 24, 2017

Lumea cum fu ?! Cam da!

… necunoscut(ii),  doi intr-unul…

(iata un cuplu, ai putea fi tu)​

pre-Text: Lume, lume… Hello world!

Insul (trup, minte si suflet), de nebuna voie si silit de intregul Univers, consimte sa intre in cuplu (h-ora in doi), formand o noua entitate (mai mult sau mai putin) unitara si distincta, un alt Unu, care se întrupeaza din Doi. Un Unu cu corp, biografie si mare interioara, distincte, cumva, de suma acelorasi elemente ale celor care compun si constitue cuplul. Cuplul (celula de baza a societatii) este prima forma a terapiei de grup (avand ca scop vindecarea insului de singuratatea sa).

 

 O fotografie echi-valenta cu o mie de cuvinte !
(dar care or fi alea?)

 

Text: Loc pentru explicatii inventive:

Si daca in episodul trecut, pierduti, printre altele, in discutii sterile despre obligativitatea vaccinarii, n-am reusit sa incropim onest, un triptic din snoave cu tâlc despre corp, biografie si marea interioara, si despre cum se leaga si se dezleaga ele unele de altele (macar in interiorul unei zile), apoi ce sanse ar fi fiind sa reusim (in scris) ceva mai mult despre acest Unu (din Doi)? Despre corpul, biografia si marea interioara, puse in comun de barbat si femeie.  Foarte putine sanse sa avem pana la sfarsitul zilei o poveste din cuvinte despre:

O zi la intamplare
din viata unui cuplu oarecare
(rezumat)

O zi din viata unui cuplu dureaza circa 24 de ore. La ora zero de obicei cuplul (nu) doarme. La ora 24 la fel. Ziua cuplului se petrece (pr)intre (ne)somnuri. Compunerea este alcatuita din trei parti (Corpul, Biografia, Marea interioara) si un epilog. In prima parte…

…caci ziua trece repede (intr-o clipa) purtandu-ne mai departe… Poate insa ca (aproape sigur), odata infiripata (in mintea oricarui martor), aceasta idee de compunere va genera atentie si evenimente in marea (sa) interioara, nascandu-se astfel, acolo, o poveste eterica, volatila, despre o zi din viata unui cuplu oarecare, intamplator al celui care te contine (rezumat) – pictura dupa model (observam si (ne) recream).

Sa uram fiecaruia spor, atentie si inspiratie. 

Pentru lamuriri epistemologice a se revedea episodul pilot (AICI)

Posted in Arcaluigoeologie, Imperiul Cuvintelor, Sezonul al-VII-lea, Sezonul Opt Vertical | 8 Comments »

LCFCD (96) – E cineva impotriva…

Posted by Arca lui Goe pe noiembrie 8, 2017

Lumea cum fu ?! Cam da!

…  in unanimitate? …

pre-Text: Lume, lume… Hello world!

Acum pare incredibil ca pana nu demult, mai mult de jumatate din populatie nu avea drept de vot. Dar si azi exista multe lucruri care ar trebui sa se manifeste liber, firesc si care sunt blocate de prejudecati, inertie si ineptii. Aceste blocaje vor aparea ca incredibile candva, la un moment dat.

 

    Text: Loc pentru explicatii inventive:

In Arabia Saudita (in secolul al-XXI-lea) femeile „se lupta” sa capete dreptul de a conduce masini. Ma rog si noi credem ca soferii de sex feminin sunt periculosi, dar totusi ceea ce se intampla in lumea musulmana, desi pare de domeniul fanteziei, reprezinta o crudå realitate. Sa vina va rog antropologii sa explice pe înteles cum s-a ajuns la asemenea aberatii si cum de se perpetueaza.

Pentru lamuriri epistemologice a se revedea episodul pilot (AICI)

Posted in Arcaluigoeologie | 5 Comments »

 
%d blogeri au apreciat asta: