(b)Arca lui goE

b-Log anonim, amator si ventrilog al celor fara de blog. Despre NIMIC

Archive for the ‘Arcaluigoeologie’ Category

Stiinta anticiparii potoapelor si a adaptarii la mediul marin.

Știința, știința

Posted by Arca lui Goe pe septembrie 20, 2022

Motto: „Știința, știința, orice-ar fi, noi mereu te vom iubi !

„orice-ar fi” denotă desigur perspective mai degrabă sumbre, eșec, ratare, pierderea partidei si poate chiar a competiției, dar îndemnul în sine, mustind aparent de defetism păgubos, oferă „savanților” (veritabili) garanția că nu-i amenință nimic catastrofal (precum ar fi pierderea iubirii, admirației si încurajărilor publicului) si că la adăpostul acestor garanții ei pot continua să lucreze în liniștite pentru punerea în operă a viitoarelor succese ale omului, ca reprezentant autoreflexiv al Universului pe Pământ. Apoteoze, chestii, socoteli… Nu evidențierea acestor apoteoze, chestii, socoteli este scopul acestui expozeu divinator.

Intentia de bază a prezentei proze scurte, intercalată cvasi-abuziv pe firul apei înaintea promisul topic despre gravitație ( – mama tuturor lucrurilor, aflată în toate cele ce sunt si-n cele ce mâine vor râde la Soare) este de a mai încerca încă o dată clarificarea terminologică a noțiunii de știință, în legătură cu care exista grave confuzii semantice, lexicale, filozofice (si nu numai), care introduc obstacole epistemologice majore in orice discuite care s-ar dori purtată în context științific.

Întrucât speranța moare ultima (si nu se predă) trag nădejde că textul si comentariile pe care le vor propune cu curaj cei timizi din siaj, pot alcătui împreună bazele unei maieutici care să ne lămurească mulțumitor ce este știință, cu ce se ocupă, cu ce nu se ocupă, cu ce scop si cu ce mijloace. Abia apoi, înarmați cu acest bagaj de cunoștințe științifice despre știință 🙂 vom putea aborda cu mai mult curaj tema gravitației (cea care ține si menține lumea, în drumul inexorabil al acesteia către neant).

Pentru început aș veni cu o ilustrare simplă pe înțelesul oricui (cred, sper), în care este vorba despre un fenomen repetitiv.

Să tot fie vreo 5 – 6 ani de când, indiferent de anotimp, repet, cu rigurozitate si ritmicitate, micul meu antrenament (cu public… sau fără, după cum devine), prin care urmăresc să-mi mențin si chiar să-mi îmbunătățesc abilitatea de a înscrie coșuri la baschet. Imi place baschetul. Știai, nu? (Si nu, nu sunt Victor Ponta). Dimineața devreme, sau seara târziu, sau si/si uneori, mă prezint pe terenul de baschet pentru respectivul antrenament, care vizează în primul rând aruncările de trei puncte de la distanță (de dinafara semicercului). Antrenamentul meu nu are limită de timp sau de calorii consumate, ori de lucru mecanic ori altceva de acest gen (fiind mai degrabă „indeterminist” precum partidele de tenis) desfășurându-se după un set de reguli relativ simple.

Exersez aruncările de la distanță (din afara semicercului), până înscriu 33 de coșuri, din oricâte încercări este nevoie si în oricât timp este necesar. Mi le număr în gând. In plus e musai ca măcar 3 dintre coșurile reușite să fie din 3 aruncări consecutive. Daca am înscris 33 de coșuri dar n-am reușit să marchez din măcar 3 aruncări consecutive, continui să arunc până reușesc să înscriu de trei ori la rând. Constanța este extrem de importantă, iar a înscrie de trei ori la rând poate fi mai elocvent decât a înscrie de 50 de ori din aruncări disparate. De obicei reușirea celor trei aruncări consecutive este banală, iar evenimentul se pierde în ansamblul acestei părți a antrenamentului meu, finalizat după ce înscriu de 33 de ori, dar mai sunt si zile proaste, ori cu ploaie ori cu vânt, când înscrierea a trei coșuri consecutive devine problematică încât, în loc de 33, înscriu 60-70 până să-mi iasă cele trei la rând.

Mai am si alte reguli. Dacă de ex. ratez 13 aruncări consecutive atunci (ghinion) mi se scade un coș din cele înscrise. Mi s-a întâmplat asta de vreo câteva ori 😦 iar dacă înscriu de 14 ori la rând mi se adaugă automat încă un coș (ceea ce însă nu mi s-a întâmplat încă niciodată, maximul reușit fiind înscrierea consecutiva a 11 coșuri de la distantă, așadar o regulă existentă care însă n-a avut încă ocazia să fie aplicată).

După ce termin această parte din antrenament trec mai departe. Am de înscris o aruncare de 3 punte (de la distanță) din cârlig (presupun ca toată lumea stie ce înseamnă la baschet aruncare din cârlig), iar apoi am de înscris măcar o dată, cu orice preț, dintr-o aruncare de dincolo de mijlocul terenului. Cel mai adesea numărul de aruncări necesare acestei reușite este destul de rezonabil, astfel încât timpul petrecut cu această parte a antrenamentului este considerabil mai scurt decât cel consumat cu înscrierea celor 33 de trițe. Mi s-a întâmplat de destule ori performanța de a înscrie aruncarea de dincolo de centrul terenului din prima încercare 🙂 … Dar există si zile proaste (ori cu ploaie ori cu vânt, ori… 😦 ) în care mingea nu vrea si nu vrea să intre in coș aruncată de dincolo de centrul terenului… iar in aceste zile, aceasta parte a antrenamentului poate dura mult mai mult decât prima faza. Norocul este că-i ca-n tenis, fără limită de timp.

In fine după ce înscriu de dincolo de centrul terenului, revin sub coș, în poziția din care în mod normal se poate înscrie cel mai ușor si arunc până îmi reușesc 33 de coșuri consecutive (de obicei din prima încercare, dar… …nu vreau să-mi amintesc de situațiile în care am ratat de două-trei ori la rând aruncarea cu numărul 32 sau 33 din serie). Si asta e tot. Când sunt gata îmi iau mingea si plec negreșit acasă.

Probabil că în cei 5-6 ani de cand fac acest gen de antrenament, fenomenul trebuie să se fi repetat, cred, în condițiile descrise mai sus, de vreo o mie de ori. Acuma că ti-am spus regulile, dacă s-ar întâmpla să fi prin zonă, ca spectator aleatoriu, cred că nu ti-ar veni extrem de greu să mă observi, să mă verifici (dacă-mi respect regulile), si să știi (cu anticipare) ce se întâmplă în peisaj. Nu?

Dar, vin si te întreb, pe tine, ce șanse crezi tu (si de ce) că ar avea un observator (perseverent) aflat constant prin zonă, căruia nu-i spune nimeni nimic, si nu-i vinde nimeni pontul cum că eu as urma vreo regulă anume în joaca mea din preajma coșului de baschet, să intre la idei (ideea că întâmplarea care se tot repetă este guvernată de niște reguli), să ajungă să înțeleagă singur ce se întâmplă si să deducă sistemul meu de reguli descris mai sus? Ce fel de observator ar trebui să fie insul si pentru ce strategie ar trebui să-i fie capabilă mintea pentru a deduce regulile?

Ca lectură facultativă ajutătoare as recomanda „Numele trandafirului”, romanul „polițist” al lui Umberto Eco. Metoda științifică ar fi cred cea mai eficientă. Iar despre asta om putea vorbi, cei de-om avea chef si cu cine. In rest nu. 🙂

Epilog: „Știința, știința, orice-ar fi, noi mereu te vom iubi !

Pentru a putea evalua (cât de cât rezonabil) șansele pe care le-ar avea un potențial observator (perseverent) aflat constant prin zonă să deducă singur, singurel, regulile după care-mi desfășor exercițiile de aruncare la coșul de baschet, ar trebui probabil să luam în considerare ipoteza vacilor sferice plasate în vid, referitoare la respectivul observator (pe care-l avem de observat) si la condițiile sale de observare. Presupun că oricare dintre cititorii care vor fi luat în serios întrebarea (adresată ție) au făcut deja presupuneri simplificatoare vizavi de observatorul ipotetic ce încearcă să deslușească „taina”. Așadar presupun că ai presupus că este vorba despre un observator uman, care stie (deja) ce este baschetul si care are expunere la un număr oarecare de „antrenamente” ale d-lui Goe, dintr-o poziție cu vizibilitate care-i îngăduie să observe omul, mingea, panoul, inelul, coșul… si ca nu-i vorba nici despre tanti Aglaia (care obișnuiește să-si bea cafeluța in balconul ei dintr-un bloc aflat departe de terenul de baschet de unde nu se poate distinge decât cel mult silueta „baschetbalistului” mișcându-se de colo-colo pe teren si nici de vreun reprezentat al vreunei civilizații microscopice localizat in vreo moleculă de aer din interiorul mingii de baschet. Nu?

Dacă ar exista unul sau mai multi observatori cu o expunere consistentă, indefinită, la antrenamentele d-lui Goe si care ar deveni la un moment dat interesați de existența unor eventuale șabloane după care se desfășoară exercițiile de baschet repetitive ale d-lui Goe (si statistica, inclusiv cea termodinamică si/sau cuantică sugerează categoric posibilitatea existentei acestor observatori), atunci punctul „critic” în care aceștia ar sesiza că există o regulă în joaca aparent haotică a d-lui Goe pe lângă coșul de baschet, ar fi aruncarea de la mijlocul terenului. S-ar putea sesiza relativ ușor că după ce zburdă ce zburdă pe teren aruncând la coș, d-l Goe ia obiectul si se duce la centrul terenului de unde se străduiește să înscrie si că de îndată ce înscrie se oprește din încercare si revine sub coș. Este un fapt ușor de observat si remarcat, iar consistența cu care se tot repetă în ani de zile îl face aproape imposibil de scăpat din vederea spectatorilor accidentali.

(Ca o paranteză as menționa că în special în serile de vară, când se întâmpla ca afluxul de spectatori aleatorii să fie destul de mare, sunt mulți care trag cu coada ochiului la aruncările de la mijlocul terenului si nu rareori izbucnesc în urale când mingea intră în coș. Probabil că prea cinstitul cititor citit si unic își amintește de proza în care am descris uluitoarea întâmplare în care un astfel de observator se afla într-o mașină care circula pe stradă în vecinătatea terenului, asistând la exact momentul înscrierii coșului din aruncarea de dincolo de centru terenului, claxonând apoi spontan în semn de „bravo mă”).

Al doilea detaliu (în ordinea observabilității) care ar fi relativ ușor de remarcat ar fi fiind aruncarea din cârlig de dinaintea aruncării de la centrul terenului. Cu destulă ușurință un observator ar baga de seamă că aruncarea din cârlig, odată reușită, conduce la pasul următor, al aruncării de la centrul terenului.

Primul model de interpretare al realității observate care poate prezice desfășurarea lucrurilor oferind si descrierea acestora în reguli ne inefabile, care s-ar putea închegă în mintea observatorului (care n-are altă treabă), ar fi că: „Omul vine pe teren, se încălzește aruncând o vreme la coș aruncări de la distanță (de trei puncte), apoi aruncă din cârlig de la distanță până înscrie o dată, apoi aruncă de la centrul terenului până înscrie odată, si apoi mai aruncă un pic de sub coș, apoi pleacă„. Iar aceasta este deja o (primă) teorie. Aproape științifică. Si o teorie, ca orice teorie, evoluează, până la un punct de maxim. Oare care ar fi fiind următorul pas în evoluție acestei „teorii”?

***

Cel mai probabil pasul următor ar fi fiind observarea mai atentă a episodului final de după aruncarea de la mijlocul terenului. Este posibil ca vreun curios să se apuce să numere câte aruncări si câte puncte înscrie d-l Goe din aruncările de sub coș. Inevitabil numărul 33 va ieși la iveală, ceea ce va conduce la câteva ipoteze, inclusiv la ipoteza că intenția este de a înscrie de 33 de ori consecutiv. Odată ce s-a conturat o astfel de ipoteză, va fi verificată si confirmată în câțiva sesiuni devenind parte a teoriei. De aici si până la numărarea aruncărilor si a coșurilor înscrise (de la distanță) în prima parte a antrenamentului nu-i decât un mic pas pe care este foarte probabil ca cineva să-l facă. Numărul 33 va ieși iarăși la iveală, dar împreuna cu anumite excepții care vor arunca bănuială ca d-l Goe e neserios si nu-si respectă regula. Probabil că deducerea cerinței ca măcar trei coșuri să fie înscrise din trei aruncări consecutive va fi o provocare care va lua un oarecare timp si efort înainte de a fi elucidată. Foarte probabil că regula celor 13 ratări consecutive va scăpa multa vreme din atenție si nu va fi inclusă prea curând în teorie, iar regula (existentă dar practic inobservabilă) a celor 14 reușite consecutive nu va fi deloc parte a teoriei, chit că cineva suficient de perspicace, care va fi observat regula celor 13 ratări, ar putea face anumite speculații despre posibilitatea existentei unei reguli asemănătoare în legătură cu un număr oarecare de succese consecutive. Cam aceasta ar fi calea de a transforma observarea unei realități (musai) repetitive într-o teorie științifică.

Înainte de prezentarea concluziilor (parțiale) as menționa obligatoriu bibliografia facultativă musai de re-văzut si re-capitulat: AICI

…iar ca anti-bibliografie obligatorie se recomandă orice text sau videoclip al unui idiot îngândurat numit Donald hOFFman. Desigur că recomandarea îi vizează pe cei care au simțul umorului, capabili sa extragă hilarul din mâhnirile epistemologice ale idiotului mai sus pomenit. 🙂

Un exemplu (ilustrativ) de studiu științific poate fi cel in care un observator încearcă sa deducă regulile care descriu șablonul după care se desfășoară anumite secvențe ale unui sir repetabil de evenimente, într-un domeniu observabil, precum setul de exerciții de baschet al d-lui Goe, ori partidele de tenis si/sau șah ori alt joc in general. Sunt cred acestea exemple potrivite, destul de simple, care pot da de înțeles ce fel de „realități” sunt pretabile studiului științific si de asemenea care sunt mijloacele utilizabile in aceste procese de cercetarea precum si natura teoriilor rezultate. O imagine completă trebuie să includă însă si înțelegerea lucrurilor care nu sunt abordabile științific, a metodelor care nu sunt științifice si a teoriilor care nu sunt științifice. Cu alte cuvinte ca să stim ce este știința trebuie sa stim si ce nu este știința. Trebuie să stim care ar fi limitele si limitările acesteia (cu atât mai mult cu cat știință operează preponderent la limita dintre „cunoscut” si „necunoscut”), să avem idee care sunt așteptările potrivite in privința rezultatelor cercetărilor științifice si care dintre lucrurile cărora le se asignează o aură științifică nu sunt de fapt științifice. Aplicând metode științifice am putea deduce regulile jocului de șah observând desfășurarea unui număr oarecare de partide de șah. Am putea chiar sa deducem si sa dezvoltam strategii de joc, dar in niciun caz nu am putea (doar privind desfășurarea partidelor) să aflam cine, cand si cum a inventat jocul de șah.

Posted in Arcaluigoeologie | 74 Comments »

Mic Pas

Posted by Arca lui Goe pe septembrie 18, 2022

Când, Lidia, vine toamna noastră
Cu iarna pe care o ascunde în ea, să păstrăm
Un gând, nu pentru viitoarea
primăvară a altora,
Nici pentru vara când vom fi morți,
Ci pentru ceea ce durează în destrămare –
Galbenul de astăzi care face ca frunzele să trăiască
Și să fie felurite…

(Fernando Pessoa)

Fernado Pessoa este un poet cu totul si cu totul… special. Atât de „special” încât aducerea lui (cu mandat) pe Arca lui Goe poate părea (unora – adică fix acelora care sunt martorii întâmplării (+Greblea)) un pic bizară si nepotrivită, forțată, ținând seama de context, de anturaj, de totul (si de nimicuri). Cu ce-a greșit Pessoa ca să eșueze, in postură de decor fistichiu pe puntea arcei, adus de vreun capriciu extravagant al d-lui Goe? Un moft, o cacealma, un praf in ochi, un alt surogat care să mascheze epuizarea resurselor epistemologice ale creatorului de Arcă intru continuarea temelor începute (firav) si abandonate (plenar). Nu? Nu. Nu chiar. Este adevărat că nu am deloc competențele necesare pentru a spori literar poemele uluitoare ale poetului Fernando Pessoa (cum s-ar cuveni atunci cand îl copy-paste ca miez al unui articol la blog), dar totuși, in intenție, gestul are o semnificație mai adâncă decât a o oferi prilejul unor emoții de toamnă (toamnelor) si ocazia mirării ironice facile (celor predispuși la ironie). Titlul articolului bazat pe Pessoa este o mică sugestie că ne îndreptam totuși (agale) către temele începute si abandonate, abandonate, abandonate, aparent uitate. Gândul pentru ceea ce durează în destrămare este pasul mic pe punte si in luntre către rolul gravitației in lume, gravitația fiind cauza tuturor lucrurilor, inclusiv, sau mai ales, a poemelor (a tuturor poemele pe care Fernando Pessoa le-a scris sau nu le-a scris). Mă rog, asta poate părea o enormitate si mai mare decât simpla etalare a unor versuri de Pessoa pe Arca lui Goe, dar ne-om asuma riscul ridicolului de dragul viitoarelor clarificări. A spus-o cu destulă claritate Fernando însuși în noaptea teribilă (dintre 11 si 12 mai 1928)

Posted in Arcaluigoeologie | 49 Comments »

Omagiu – Federer

Posted by Arca lui Goe pe septembrie 16, 2022

Se întoarce o pagină din viețile noastre, ale fiecăruia dintre cei care trăim bucuria de a fi privind uneori si admirând frumsețea lumii si prin prisma tenisului: Roger Federer si-a anunțat încheierea oficială a carierei de tenismen. Privilegiul de a-i fi fost contemporani si de a-i fi putut urmări pe viu prestațiile, capătă începând de azi semnificații adânci, greu de exprimat in cuvinte. Începând de azi tenisul si tenismenii vor avea mult de lucru pentru a umple si repara golul care rămâne in universul-spectacol după plecarea sa. Ce vom face noi, spectatorii? Nu știu încă. Nici noua nu ne va fi ușor.

… Roger a fost un jucător de tenis, pentru că istoria – adică literele și cifrele – îl va reține astfel. Dar, mai mult decât un jucător de tenis, a fost o metaforă. Un simbol. Un poet care ne-a ghidat prin tenis fără să scrie nicio pagină. Și ne-a făcut să investim timp din propriile noastre vieți ca să înțelegem, să deslușim, să decriptăm motivele pentru care nu așteptăm să revină pe teren personajul Federer, ci tot ce-nseamnă el în spatele unei rachete: fluiditatea, grația, farmecul, geniul. Nu l-am vrut înapoi măcar încă o dată pe Roger, un tată din Elveția care-și crește liniștit copiii, cât n-am acceptat că vremea tenisului romantic nu trebuie să dispară cât timp noi suntem aici… (Mircea Mester)

Posted in Arcaluigoeologie | 18 Comments »

re-Venire

Posted by Arca lui Goe pe septembrie 4, 2022

Spațiu. Să fie oare de mirare că într-un cosmos atât de mare, oamenii își petrec vacanțele pe un pământ atât de mic? Probabil că nu, fiindcă folosind focalizarea potrivită, întregul cosmos încape foarte bine pe planeta noastră albastră, încât să avem mereu ce vedea și revedea, cu surprinzătoare emoție și neașteptată încântare. Timp. Majoritatea timpului (cu excepția unor escapade întâmplătoare despre care nu este vorba în propoziție) suntem acasă sau la serviciu, absorbiți de detalii incompatibile cu vizionarea universului, în genere incapabili să observam cum se cuvine frumusețea lumii, cea aducătoare de emoții, până la urma singurele care contează cu adevărat în economia întâmplării de a fi. Vacanțele în viața noastră sunt precum pământul în Univers, adică mici (aproape insignifiante) oaze de exuberanță în care putem evada din cotidian și rutină. Revenirea acasă, în mediul abandonat, cel înadins uitat, pentru două-trei săptămâni, scos cu entuziasm și detașare de pe listele de priorități, este într-un fel apoteoza vacanței, care se prelungește un pic și aici, înainte ca rutina și obligațiunile casnice și de serviciu să ne ia din nou în stăpânire. Suntem contaminați o vreme de atitudinea din vacanța, având senzația că și în orașul nostru de reședință, în propria casă, în curte sau în gradină, ne-am afla cumva tot în vizită de plăcere, fără nicio grijă, înainte de a ne lasă timid reabsorbiți în peisaj… Așadar… proaspăt revenit din vacanță, după ce-am făcut turul de onoare prin realitatea cotidiană, fac o mica oprire de control și pe puntea Arcei, înainte de a verifica și situația de la US Open… Imi amintesc vag despre tot felul de teme rămase în suspensie, pe care le-om reconsidera pentru sesiunea de toamnă, la vremea potrivită acelor reconsiderări. Deocamdată am de umblat prin cele un milion de poze făcute în vacanță… din care poate voi selecta câteva adecvate în contextul spațio-temporalității virtuale al Arcei lui Goe, încercând să le potrivesc din vorbe la ambianța de pe punte.

Mulțumesc prea-cinstitului cititor citit și unic al Arcei care a survolat goeleta aflată în regim de auto-întreținere, articulând comentarii, acordând like, împiedicând astfel praful să se așeze prea consistent. Cineva trebuia să ude florile, să schimbe apa la pești și să hrănească pisica. 🙂

Update. Dintre toți membrii familiei mele cred că ma pricep cel mai puțin la a face fotografii. Ale mele sunt de obicei cele mai nereușite (în a alege încadrarea, unghiurile si cine mai stie ce), dar totuși nu voi folosi fotografiile de vacanta făcute de familie, pentru a decora cu ele Arca lui Goe, limitându-mă să aleg câteva din cele pe care le-am făcut eu personal, folosind telefonul, pe durata vacantei din care tocmai m-am întors. Pe moment voi începe sa adaug poze, urmând ca mai apoi să le caut titluri potrivite, si poate descrieri în funcție de context si reacțiile posibililor vizitatori… Așadar, vorba lui Sagona (fotograful Costineștiului de alta dată), lovi-v-ar pofta de poze:

Mai selectez si mai adaug. Aștept sugestii pentru titluri.

Amănunt: Eram in vacanță si, urcând să vizitam unul din locurile cu o oarecare popularitate din oraș, am avut surpriza să dăm peste o uluitoare expoziție fotografică, așa că nu am ratat ocazia si am fotografiat câteva dintre exponate. Desigur că am făcut poze si cu panorama vizibilă afară de pe rooftop, fiind si aceasta destul de spectaculoasă. Poate voi adaugă si dintre acestea câteva, cândva. 🙂

Posted in Arcaluigoeologie | 143 Comments »

OZN

Posted by Arca lui Goe pe august 13, 2022

Cronica unei invazii anunțate

Dacă mai exista cineva care se îndoia de existența extratereștrilor, de abilitățile lor tehnologice, precum si de faptul că ne vizitează în mod constant si sistematic de mii si mii de ani, a venit momentul ca toate îndoielile să fie risipite. Un bărbat din Tennesse a filmat un gigantic OZN roșu deasupra orașului. Vezi poza de mai sus si știrea originală AICI. Așadar este oficial suntem in vizorul extratereștrilor care nici măcar nu se mai străduiesc să-si camufleze prezența. Desigur că întrebarea cheie este de ce tocmai acum au renunțat la camuflaj. Probabil că unele lucruri pe care le-au descoperit în activitatea umanoidă i-au alertat făcându-i să se precipite si să lase la o parte prudența si circumspecția. Cu siguranță că ei știu mai multe decât stim noi, oamenii comuni, despre pragurile critice pe care elitele oculte ale omenirii le-au depășit in privința Inteligentei Artificiale, a computerelor cuantice si a obținerii energiei prin fuziune termonucleară si nu numai. Ne putem aștepta așadar la intervenția lor eficientă, așa după cum au procedat de nenumărate ori de-a lungul istoriei si preistoriei speciei homo sapiens (o specie creată artificial), doar că de data asta se pare că intervenția nu va mai fi ascunsă, ci la vedere. In curând toate lucrurile care ni se păreau importante vor trece pe planul doi, întreaga atenție fiind captată de evenimentele ce stau să se întâmple. Cred că am putea lua un pic în discuție, anticipat, felul in care se vor schimba lucrurile în legătură cu mersul lumii, al societății, al științei, tehnologiei, felul in care se vor transforma (practic peste noapte) religia, filozofia, artele, sportul si însăși viața cotidiană a oamenilor de pe aceasta planetă, a familiei împreuna cu preocupările noastre firești pentru perpetuarea speciei si pentru colonizarea universului, asistați de vechii noștri tutori si creatori. Așteptăm cu interes opinia prea-cinstitului cititor citit si unic al Arcei lui Goe, despre aceasta situație fără precedent despre care nu stim încă cu destulă precizie când anume se va declanșa si materializa, înaintea, în timpul sau după încheierea US Open. In tot cazul curând.

micro-Update: Știrea de mai sus este o ilustrare a libertății de exprimare. Si de receptare. Încolo nu. 🙂

Din păcate libertatea de exprimare se dovedește adesea a fi o vorba in vânt:

  1. Cine este scriitorul Salman Rushdie, înjunghiat în gât la un eveniment, și de ce mulți oameni își doreau să-l vadă mort

Scriitorul s-a născut în Mumbai într-o familie liberală de musulmani. La vârsta de 14 ani, Rushdie a plecat în Anglia, unde a studiat la importantul King’s College din Cambridge. După absolvire, Rushdie a lucrat pentru scurt timp ca copywriter, conform BBC. Prima sa carte publicată, „Grimus”, în anul 1975, nu a avut un succes uriaş, dar unii critici l-au văzut ca un autor cu potenţial semnificativ. Romanul care a fost apreciat pe scară largă şi s-a vândut în jumătate de milion de exemplare a fost „Copiii din miez de noapte”, publicat în anul 1981 şi distins cu Premiul Booker. Au urmat volumele „Ruşinea” (1983), „Surâsul Jaguarlui” (1987), „Harun şi Marea de Poveşti” (1990), „Ultimul suspin al Maurului” (1995), „Pământul de sub tălpile ei” (1999), „Furie” (2001), „Shalimar clovnul” (2005), „Seducătoarea din Florenţa” (2008) „Luka şi Focul Vieţii” (2010), „Doi ani, opt luni şi douăzeci şi opt de nopţi” (2015), „Casa Golden” (2017), „Quichotte” (2019) şi „Limbile adevărului, o culegere de eseuri” (2021). „Versetele satanice”, romanul suprarealist, post-modern, a stârnit indignare în rândul regimului iranian. Cartea a fost interzisă în multe ţări cu mari comunităţi musulmane: Iran, India, Bangladesh, Sudan, Africa de Sud, Sri Lanka, Kenya, Thailanda, Tanzania, Indonezia, Singapore, Venezuela şi Pakistan. Unii musulmani au considerat-o o insultă la adresa islamului. În roman, profetul Mahomed poartă un nume apreciat ca fiind ofensator, e pusă sub semnul întrebării divinitatea revelaţiilor sale, iar mai multe prostituate au primit numele soţiilor sale. Astfel, în anul 1989, Rushdie a fost condamnat la moarte printr-un decret religios emis de ayatolahul Khomeini. În luna ianuarie a anului 1989, musulmanii din Bradford au ars ritualic o copie a cărţii, iar agenţii de ştiri WHSmith au încetat să o mai afişeze acolo. În Mumbai, oraşul natal al lui Rushdie, 12 persoane au fost omorâte în timpul unor revolte musulmane, iar pe capul scriitorului a fost pusă o recompensă de 3 milioane de dolari (2,5 milioane de lire sterline). De asemenea, în luna iulie a anului 1991, un traducător japonez al volumului a fost asasinat, iar un altul italian, pe numele său Ettore Capriolo, a fost rănit. Din pricina revoltelor, Salman Rushdie a fost constrâns să se ascundă, sub protecţia poliţiei britanice timp de aproape 10 ani.

2. Presa din Iran, despre atacatorul lui Salman Rushdie: „Să sărutăm mâinile celui care a sfâşiat gâtul duşmanului lui Dumnezeu”

3. Salman Rushdie, într-un interviu acordat cu două săptămâni înainte să fie înjunghiat: Duc o viaţă relativ normală

4. Salman Rushdie trăiește de peste 30 de ani cu sabia lui Damocles desupra capului. Fatwa care i-a făcut viața un iad

***

Bine acuma știri din astea teribile despre mezeluri avem si in plan local si nu oriunde ci in revista Capital:

5. Informație de ultimă oră despre Florin Salam! Ce s-a întâmplat cu celebrul manelist. Este șoc total

Vă uram lectură plăcută, ușoară, liberă si salam alaykum.

Oricum epopeea continua: (a) Salman Rushdie ar trebui să primească Nobelul pentru Literatură, susține un filosof francez. ”Campania începe acum”

(b) Creatoarea romanelor lui Harry Potter, amenințată pe Twitter după atacul asupra lui Salman Rushdie. ”Nu te îngrijora, tu urmezi!”

Părerea mea ar fi că acuma, dacă tot urmează să vină extratereștrii normal ar fi ca premiul Nobel pentru literatură (sau pentru fizică) să-l primească un scriitor de literatură SF, mai ales că aceștia au tot fost nedreptăți de juriul suedez captiv sindromului Stockholm. N-am citit „Versetele satanice” dar pare un titlu destul de SF.

Vad ca știrea sa încăpăținează sa mai rămână un pic in atenție: Salman Rushdie şi versetul înjunghiat:

Satanic Verses” reprezintă o prelucrare imaginară, plecând de la un episod din viaţa fondatorului religiei islamului. Recitând Sura intitulată „Stelele”, Mohamed pune această întrebare: „Ce socotiţi despre Al-Lat şi Al-Uzza şi cealaltă, Manat, a treia?” Cele trei zeităţi feminine la care face referire textul erau obiectul unei asidue practici idolatre în Arabia. Orientalistul scoţian William Muir (1819-1905), specializat în istoria primului califat, a identificat aceste cuvinte cu „versetele satanice”, întrucât Mohamed le-a retractat ulterior ca pe nişte glose inspirate de diavol, iar nu de familiarul înger al revelaţiei, Gabriel. Deşi bine primite de tribul Qurayš din oraşul Mecca în anul 630, aceste cuvinte contestau monoteismul stabil al profetului, care s-a pocăit mai târziu pentru eroarea de-a fi ascultat glasul ispititorului şi atracţia zeităţilor feminine. Rushdie explorează parodic acest subiect vast pentru istoria religiilor: cum şi cine înregistrează o revelaţie? Care este rolul poftelor omeneşti, al creativităţii lingvistice şi al liberalismului interpretativ în redactarea şi transmiterea unui text sfânt? Vădita slăbiciune erotică a lui Mohamed lasă loc multor ambiguităţi, din care reiese faptul că numitul profet (Mahund, în proza lui Rushdie) e un ignorant analfabet, obsedat de unificarea politico-religioasă a unor triburi dezbinate. Spiritual, însă, el e incapabil să discearnă între divin şi demonic (de unde umbra lui Saladin). Rushdie ironizează, aşadar, complicaţiile naşterii unei cărţi sacre pentru musulmani, precum şi înclinaţiile carnale resimţite de fondatorul poligamiei religioase. Pentru acest experiment literar, Rushdie a fost înjunghiat. Tragic şi revoltător.

Dupa ce initial a propus puparea mâinilor dementului care l-a înjunghiat pe Salman Rushdie, presa iraniană, revine in legătura cu atacul asupra lui Salman Rushdie si zice ritos: „Un complot american ca să răspândească islamofobia în lume”

Ufologi din toate țările, uniți-vă !

hap-date:

Reacțiile explicite si implicite ale unor parti din public precum si lipsa de reacție a altor părți din publicul format exclusiv din prea-cinstitul cititor citit si unic al Arcei lui Goe, si cand zic „prea” mă refer la excesul si redundanțele benefice in context (…), denotă un deficit de transparență in privința conexiunilor atât intre parte si întreg, cât si între părțile dihotomiei prezentă sub umbrela OZN-ologiei naive, ceea ce este, cred, cauza principală a confuziei in care plutește acest topic, ca-ntr-un nimb. Constatarea vine însă foarte târziu, când oricum orice urmă de interes potențial este pierdută-n zarea depărtării, dincolo de orizontul evenimentelor. Prin urmare orice tentativa de a face acum corecții clarificatoare in legătură cu unitatea semantica a părților este desigur tardivă. Dar as menționa totuși, in contextul integrativ al acestui nevinovat intermezzo in raport cu sfinxo-babologia luciferică ce stă să se prăvală… in noi si noi episoade, că relația dintre satanismul versetelor si cel al extratereștrilor care ne bântuie este cvasi-incontestabilă si merită dezbatere (…). Si asta in afara de faptul că in topic sunt ilustrate prin liberă exprimare limitările libertății de exprimare care poate încuraja deopotrivă propagarea unor imbecilități cvasi-benigne si/sau a unor sentimente toxice capabile sa genereze violență, degringoladă, confuzii, etc… despre asta încercarăm fără vreun succes să vorbim. Măcar vorbirăm despre altceva. Liber. Tot e ceva. 

 Si-altădată, si-altădată o s-o facem si mai si mai lată. 

Posted in Arcaluigoeologie, Bancul zilei, Intrebari la care Goe nu primi raspuns!, Luna Aluziilor, Tramvaiul 16 | Etichetat: , , , , , , , | 75 Comments »

Ambiț

Posted by Arca lui Goe pe august 4, 2022

Cred că s-au cam încurcat un pic lucrurile in mini-tratatul de Sfinxo-babologia luciferică. Prin acumularea unor mici aberații si erori de paralaxă, direcția în care a luat-o firul epic s-a abătut de la cea avută în vedere initial, așa încât se naște o dilemă: ori o las să meargă în direcția pe care a apucat-o ori, ori operez corecțiile de itinerariu necesare pentru a o aduce înapoi la matcă. Până mă decid eu cum anume să ies din aceasta dilemă (neexistențială), pentru a evita lățirea în gol a acestui hiatus, as aduce în atenția prea-cinstitului cititor, citit si unic, si nu numai, ca plasă de prindere, propunerea de delectare cu alte dileme. Cea „veche” (de ex) are o serie de articole despre ambiț. Ținând seama de situația geo-politică actuală, de prietenia d-intre popoare, si de alte detalii ale noii (dez)ordini de zi, as zice că n-ar strica să aruncam o privire pe acest ambiț chinezesc:

Acum ceva vreme, un distins profesor al Universității din București povestea cum, ajuns într-o înaltă funcție publică, a fost invitat de gazdele sale din Republica Populară Chineză să viziteze un institut de relații internaționale. A fost plimbat, i s-au arătat diverse, dar la sfîrșit gazdele erau curioase să afle și ele ceva. I-au pus o întrebare care l-a surprins: „Care credeți că va fi situația peste 500 de ani?“.

În lumea noastră, post-iluministă, am fi socotiți adevărați profeți dacă am prezice ce se va întîmpla peste cinci săptămîni. Comuniștii chinezi își făceau planuri pentru următoarele secole.

Este și asta o formă de „ambîț“. Aici este momentul să fac o …” Continuarea se găsește AICI

Celor care au păreri pertinente despre acest subiect le-am rămâne recunoscători dacă le-ar partaja cu prea-cinstitul, etc. iar dacă nu, nu. Mai bine nu. Da?

Posted in Arcaluigoeologie | 211 Comments »

Sfinxo-babologia luciferică (III)

Posted by Arca lui Goe pe iulie 29, 2022

Abstract. Titlul acestei proze scurte denotă continuarea temei din episoadele anterioare, având ca protagoniști tot instanțieri polimorfice ale sfinxului și babelor bucegiene, între care însă, între timp, si-a băgat dracul coada. Adică Mefisto, încă din episodul trecut. Prin urmare în episodul de astăzi mi-ar plăcea să evoc non-comunicabilitatea de rit babilonian, oarecum deosebită de cea în varianta pur minerală, practicată în mod natural de către bolovanii inanimați. Intervenția mefistofelică se poate dovedi un factor animator miraculos, chiar si, sau mai ales, în cazul amorfilor bolovani antropoizii si/sau mioritici, chit că sunt și aceștia esențialmente echivalenți sfincșilor și babelor carpatine. Pe scurt, în episodul de azi va fi vorba despre non-comunicabilitatea cvasi-pseudo-si-meta verbală, cu exemple si, desigur, cu auto-exemplificare, inclusiv (si preponderent) în zona rezervată minunatelor comentarii și bravilor comentatori (din siaj) și pe care, iată, încercam astfel să-i de/motivam discret și cu anticipare, încurajându-i să tacă elocvent… dacă n-or avea nimic de zis, așa în general sau sau/si-n particular, și viceversa în caz contrar. Înainte de a intra cu elan și pasiune în subiect, as vrea să precizez că nici șarmantul Sfinx și nici distinsele Babe nu sunt chiar așa de silențioși pe cât s-ar putea crede și nici totalmente refractari la provocările universului (care are mania perversă de a întreba pe toată lumea de vorbă). Sfinxul și Babele răspund și ei activ și reactiv provocărilor, ca tot Omul (Negoiul, Moldoveanul, Caraimanul și Piatra Goznei sau a gnozei). Chiar dacă din perspectiva ultra-precipitată a unor observatori umani (niște primate antropoide, mai cu moț sau mai cu chelie – apropo cum se face că omul este singura maimuță care posedă gena ereditară a cheliei? – cine știe răspunde, și noi cam știm cine știe 😊 ) Sfinxul și Babele tac din gură si-si văd de treabă (?! …), aceștia „comunică” totuși, bine-merci, cu restul universului, receptând și emițând semnale, oglindindu-se în univers și oglindind auto-reflexivul univers, aproape la fel ca tine, ca mine și ca oricine. Nu-i aceasta direcția în care vreau să insist în episodul de azi, dar țin s-o menționez ca ancoră în minte (a ta dar si-n a mea), pentru a reveni (mai ușor) la acest punct de răspântie, într-un episod viitor (despre inteligența materiei).   

Prolog. Ne naștem nevorbitori dar deprindem vorbirea și, odată cu ea, iluzia comunicării. Vă comunic că nu putem comunica. Desigur că nu am în vedere doar vorbirea cu vorbe, ci toate felurile de vorbire (cu trupul, cu sufletul, cu mintea) disponibile (prin învățare), ca vehicule ale himericei comunicări. Totuși, atunci când se întâmplă să ni se pară că s-ar putea comunica și chiar ni se nălucește c-am avea parte de acest miracol divin, experimentăm intens agonii și extaze uluitoare, având senzația intensă și persistentă că ne-am regăsi cumva pe noi înșine în afara noastră, undeva brambura prin Univers. (Te aștept cu exemplele tale personale, reale sau imaginare. Ai, nu?) Cert este că prin vorbire se poate non-comunica mult mai spectaculos, mai abscons, mai eficient, mai absurd, mai aberant și mai abstract decât se poate non-comunica prin tăceri (de piatră), precum o fac sfincșii și babele carpatine. Stai să vezi (si să nu crezi):

Iluzia unu: Unul dintre interlocutorii cei mai constanți cu care întreținem aproape toată viața conversație și cu care pseudo-comunicam destul de constant, mai dihai decât cu alții, este nimeni altul decât propriul nostru trup (numai pe tine te am, trecătorul meu trup, și totuși flori albe și roșii eu nu-ți pun pe frunte și-n plete, căci lutul tău slab mi-e prea strâmt pentru strașnicul suflet ce-l port). Conversația omului cu trupul său este o artă fluidă și inefabil de complicată, purtată în limbaje bizare, diferite rău de la o vârstă la alta, limbi străine. N-avem noi acum vreme de zăbovit pentru a compune poemele de rigoare (sau măcar niște proze rimate) care sa redea simbolic universul unor asemenea conversații purtate de fiecare (genii mari și frunți tembele, și martiri dar și lichele etc) cu huma care-i compune trupul din miriade de celule, molecule, atomi, quarcuri, electroni si, hă-hă, așa mai departe, mult mai departe. Poate altă dată. Oricum trupul își are socotelile lui, căile lui, nevoile lui, trucurile lui, metodele lui si-si cam poartă singur de grijă. Relația noastră cu el (abia înțeleasă, plina de-înțelesuri) pornește de la zero, pentru a ajunge curând la o perioadă de apogeu și înflorire, în care suntem făcuți să credem c-am fi fiind unul și același lucru noi cu body-ul (you are my body), ființând împreună (trup și suflet) în aceeași entitate cosmică, unică și irepetabilă, ceea ce induce și întreține iubirea de sine și bucuria de a fi (fiind). Deh, ontologisme. Dar, ca în orice relație, mai devreme sau mai târziu intervine trădarea (si apoi momentul de luciditate aferent). Niciodată nu se știe cine pe cine a trădat primul, când, cum și de ce, cine a clipit primul și cine e afectat mai tare de uluitoarea întâmplare, care are darul de a ne face să înțelegem, să reconsideram și să actualizăm relația cu respectivul interlocutor, cu care continuam să partajam casa, masa, mașina, nevasta, banii, copiii și (multe) altele (pe care le omit din enumerare). Tu crezi c-a fost iubire adevărată. Eu cred c-a fost o scurtă nebunie. Cu timpul ajungem să înțelegem cât de falsă va fi fost comunicarea noastră cu trupul nostru, chiar și în momentele de magie și extaz când ne credeam unul singur, unul și același. Fost-am mereu doi, într-un dialog de-a surda, o potriveală, o nimereală, plină de vrajă si de avantaje reciproce. Voi doi, prietene, cum stați cu relația? Merge, merge? Zice-se că ne-ar prinde bine să fim toleranți, îngăduitori și altruiști unul cu altul. Vorba ceea mai las eu, mai pui tu (caci numai pe tine te am, trecătorul meu trup, și totuși flori albe și roșii eu nu-ți pun pe frunte și-n plete, căci lutul tău slab mi-e prea strâmt pentru strașnicul suflet ce-l port).     

Intriga. Desigur că din poveste mult mai este, dar deh, proza e scurtă și așa trebuie să rămână… motiv pentru care punem punct, abrupt și intempestiv, acestui episod, finalizând deci, en-fanfare și în confuzie, non-comunicarea despre drama turnului Babilon (o babilonie în orice caz) în care omul și trupul său stau de vorbă (de taină) folosind însă limbi diferite și incompatibile. Scuzați, d-voastră vorbiți trupeasca?

Epilog. Detaliile acestei aventuroase povești a încleștării dintre om și trupul său, plină de peripețiile și încurcăturile non-comunicării, le vom atinge eventual în comentarii auto-ilustrative pline de patos și ambiție, iar despre alte iluzii ale non-comunicării (de exemplu dragostea… 😊 dar nu numai) va fi vorba în debuturile altor episoade ale sfinxo-babologiei luciferice.

Deznodământ. Va urma.

Update 1. Am citit cândva, undeva, nu mai știu când si pe unde, un articol scris (parcă) de Horia Roman Patapievici, despre până unde s-ar întinde ființa… Dacă în loc de mână as avea o proteză funcțională (dintre cele moderne conectate cu sistemul nervos, capabile să răspundă impulsurilor venite de la creier), as putea s-o consider parte din mine? Mai mult sau mai puțin decât as putea considera o mână naturală dar complet paralizată? Din câte-mi amintesc (cu memoria mea, – deci… cu mine (???)) aceasta era o întrebare retorică pe care Patapievici (nu) o adresa potențialului sau public (aka cititorii). Acuma a devenit meta-retorică. Mă rog, putem continua ideea cu înlocuirea tuturor membrelor si organelor cu proteze artificiale inteligente (alimentate de la o baterie reîncărcabilă), capabile să suplinească funcțiile celor originale fără probleme. La urma urmei până unde ni se întinde ființa si ce include în compunerea ei? Tu ce crezi? (Mă adresez în principal acelora care vorbesc trupeasca, cât de cât corect, sub aspect gramatical, morfologic si sintactic). Celorlalți mă adresez în secundar. Si nu, nu este vorba despre secundarul de la ceas, ci despre cel de la transformator (inginerii știu de ce! De ce, ce?) 🙂

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , , , , | 114 Comments »

Sfinxul si Babele (II)

Posted by Arca lui Goe pe iulie 18, 2022

Fiecare dintre noi este asimilabil unui Sfinx (inclusiv Babele), adică unei entități perisabile cu aer (fals) contemplativ. Sfincșii (din Bucegi, din Egipt, din sufragerie sau de aiurea) pot da impresia (cui are chef de metafore, și cine n-are?) c-ar contempla impasibili, în solipsism si solitudine, deșertăciunea lumii (mai ales în Sahara) probând atemporalitate, detașare suverană și chiar înțelepciune, musai de sorginte divină, perspectivă din care fiecare poate identifica în el însuși un fond comun cu idea de Sfinx. Haide recunoaște că ești (și tu) un (fel de) Sfinx. In contextul ambiguității lexicale a cuvântului „sfinx”, cel eventual tentat să evalueze cam cât de sfinx ar fi fiind el însuși în persoană, ar putea fi cu ușurință victima inocentă a polisemiei termenului. Ispita ludică a jonglării cu accepțiunile termenului sfinx este apreciabilă, dar in contextul tematic dat, prezența în ecuație a Babelor (dar si a unor observatori potențiali care au tendința naturală de a o lua băbește) ne forțează la o simplificare brutală a discuției prin precizări clarificatoare.

Așadar in contextul curent nu avem în vedere nici semnificația din mitologia greacă – personaj malefic feminin (leoaică înaripată cu cap și tors de femeie) care, stând la marginea drumurilor, le cerea trecătorilor să dezlege o enigmă sau o ghicitoare, ucigându-i pe cei care nu știau răspunsul; nici pe cea din Egiptul Antic: monstru fabulos, cu corp de leu și cap de om, care întruchipa puterea regală si/sau monument arhitectonic de piatră înfățișând acest animal, si nici pe cea din zoologie (nume dat mai multor specii de fluturi mari, care zboară în timpul serii și noaptea).

Navigând aproape la întâmplare printre sensurile simbolice care ar îngădui emblema de sfinx as zice sa ne oprim la ideea de bolovan, ceva in genul celui din Bucegi botezat Sfinx, o bucată oarecare de rocă, din Univers, supusă intemperiilor si eroziunii, care la un moment dat si pentru scurtă vreme, capătă, printr-un capriciu al hazardului, iluzia unui sens mai înalt decât cel pe care-l are de fapt (de-o fi având vreunul). Acceptând-ne nouă înșine (așa… de dragul eventualei discuții despre sfincși si babe) postura de trestii gânditoare (ocazii auto-reflexive ale universului) putem considera rezolvată problema identificării observatorului capabil de a sesiza sensul acela iluzoriu al Sfinxului care transcende banalul bolovan omonim. Ca ființe umane (executând în cap niște scheme de gândire) putem „înțelege” cum si de unde devine excesul de semnificație al bolovanului din Bucegi (generând câteodată alte excese nu mai puțin interesante, precum cele despre para-normalul care ar guverna zona de odihnă a Sfinxului si a Babelor (Dochii), portalul Grădinii Maicii Domnului cu acces inefabil spre lumile de „dincolo”)… In fine, în proza de azi nu avem de gând să derapam atât de adânc în irealitate. E destul că există această alternativă de potențial în eventualele comentarii care vor apărea, ca ciupercile după ploaie (sau ca melcii), în sub-sol bemolul paginii.

Așadar undeva în Carpații Meridionali, există niște formațiuni minerale formate dintr-un amalgam de materiale cu compoziție si proprietăți fizice diferite, care le conferă rezistențe diferite la eroziunile provocate de intemperii (în special vânt, ploi, ger, soare), si ca urmare acțiunea acestora produce efecte neuniforme, reușind să inducă forme bizare (perceptibile ca atare in mintea omului, altă „chestie” rezultată, în paralel, pe Pământ, altă istorie într-o alta proză). Întrucât omul sfințește locul, având aceasta responsabilitate pe planeta de Pământ, se constată o diversitate a gradelor de sfințire, în funcție de zelul si predispozițiile oamenilor în zonele lor de baștină. In zona carpato-danubiano-pontică, în care codru-i frate cu băștinașul si viceversa, cel mai adesea sfințirea n-a avut în vedere preponderent aspectele lexicale si documentare așa că habar nu avem cum numeau strămoșii noștri îndepărtați (din preistorie si istoria timpurie) bolovanii cunoscuți azi sub denumirile „Sfinxul din Bucegi” si „Babele”. Cumva trebuie să le fi zis si ei, în feluri care s-au pierdut definitiv în negura timpului (precum informația în găurile negre cu ocazia radiației Hawking). Cert este că Sfinxul din Bucegi este acolo, cu moaca lui umanoidă, cu mult înainte ca strămoșii egiptenilor să sfințească valea regilor cu piramide si cu Sfinxul lor artificial.

Întrucât asemănarea la formă între Sfinxul nostru natural si Sfinxul artificial al egiptenilor (în acord cu standardele geometrice specifice percepției pe bază de creier uman) este destul de evidentă, normal ar fi fost ca sfinxul lor să-si capete porecla după cel pre-existent si nu viceversa. Dar mă rog, n-a fost să fie. Pe vremea în care egiptenii construiau Sfinxul lor, strămoșii noștri, deși nu se îndeletniceau cu promovarea lexicală a bizareriilor geologice din Bucegi, nu stăteau nicio ei chiar degeaba, oferindu-l patrimoniului universal pe gânditorul de la Hamangia si pe femeia de lut a acestui gânditor. Mult mai târziu, când între timp Sfinxul egiptenilor își câștigase faima, s-au găsit unii să sesizeze asemănarea ancestralului bolovanului carpatin cu megaliticul egiptean, botezându-l spontan Sfinxul din Bucegi. Mare brânză, barză, varză, mânz, viezure, brad, cușmă si gârgălod.

In fine, m-am îndepărtat teribil de intențiile primordiale ale acestei proze care urmarea să statueze (sic) similitudinile, în materie de abilitați comunicaționale dintre cele specifice ființei umane si cele ale bolovanilor de rocă. In om auto-reflectarea cosmosului nu întrece oglindirea de care se bucura universul într-o piatră oarecare, iar felul în care comunică oamenii (între ei si/sau cu alte entității) nu-i mult diferit si nici mai eficient decât felul în care comunica Sfinxul cu alți sfincși, cu Babele sau Babele ele între ele. Pentru a nu evada fără voie din interiorul confortabil al genului „proză scurtă”, mă văd nevoit să amân pentru un alt episod argumentele si ilustrările similitudinilor mai sus menționate. Pe moment, pentru a oferi acolo un pretext de vorbă celor care or prefera să comenteze on topic, am putea să zicem că, provizoriu, prin Sfinx s-ar putea înțelege genul celui neînțeles pe lume, care contemplă impasibil universul, înțelegând totul, inclusiv faptul că nu e nimic de înțeles (în special la ceilalți umanoizi pseudo-vorbitori)… Presupun că eventualii sfincși si sfinte de prin zonă n-o sa aibă nimic de comentat si/sau de comunicat, ne având cui si de ce, dar alte entități pseudo-vorbitoare cu predispoziții ludice este posibil să dorească să se dea in taină, să-si expună si să-si ilustreze vederile în materie de comunicare cu orice preț. Gratis mamă-soacră. Aviz amatorilor.         

Posted in Arcaluigoeologie | 275 Comments »

bio-Ritm (0)

Posted by Arca lui Goe pe iulie 5, 2022

După cum prea-cinstitul cititor citit si unic al Arcei lui Goe va fi intuit deja, ambarcațiunea se află în vacanță de Wimbledon, iar Sfinxul si Babele sunt parcați in așteptare, pe puntea vasului, in vederea reluării ulterioare a temelor ramase in suspans. Deși din motive cvasi-inefabile am decis discreție si silențium in urmărirea desfășurării acestui Wimbledon cu cântec, dar fără puncte, facem o derogare pentru a consemna unui eveniment notabil, care însă nu s-a bucurat deloc de atenția cuvenită, alunecând pe nedrept în insignifianță prin ignorare. Evenimentul cu pricina n-are legătură nici cu Nole, nici cu Rafa, nici cu Kyrgios, nici cu Serena, nici cu Simona sau cu regele David (Goffin), cu Emma, Carlos, cu păcătosul Jannik sau cu ceremonia onorată cu prezența de felurite zeități ale tenisului, ci se referă la un fapt enigmatic, misterios, inexplicabil si anume, doamnelor, domnișoarelor si (fie si) domnilor, la eliminarea din competiție a Igăi Swiantek, un eveniment bizar, surprinzător si contraintuitiv (mai ceva decât mecanica cuantică). Așadar după cum am sugerat mai devreme n-as vrea să fac vreo atingere între viața privată a spectatorului profesionist de tenis la Wimbledonul în curs si fenomenologia arcagoeologică cu topice pentru publice, dar întâmplarea cu Iga iese oricum din cadrul Wimbledonului si al tenisului, calificându-se cu ușurința în zona dosarelor X. Așadar doamnelor, domnișoarelor si (fie si) domnilor, cum a fost cu putință? Aveți vreo explicație? Este nevoie de două explicații, una pentru întâmplarea per se si alta pentru faptul ignorării ei. Desigur că cei superficiali vor găsi preocuparea noastră pentru fenomen exagerată, nepotrivită, bizară chiar. A mâncat Iga bătaie! Așa si? Ce mare chestie? In tenisul eminamente feminin „surprizele” nu sunt surprinzătoare deloc.  Dimpotrivă, asta este regula, solidaritatea de gașca a fetelor din tenis fiind de notorietate. Ar trebui să ne miram teribil, să inițiem investigații si să elaboram ipoteze si teorii conspirationiste dacă brusc ar înceta „surprizele” si jucătoarele mai bune le-ar învinge pe cele mai slabe în mod constant. Așa o fi… Dar totuși Iga, învinsă de alizeu? Explicația nu poate fi decât una singură: domnișoara Swintek a fost pe stop în ziua fatidică a meciului cu Cornet. Ciudat este că implicațiile acestei ipoteze n-au ajuns încă în atenția si dezbătările publicului, presei, activiștilor, preferându-se în mod pudic si bizar ignorarea acestui fenomen. Poate că jucătoarele care s-ar găsi într-o astfel de situație în ziua meciurilor ar fi îndreptățite să solicite amânarea meciului până într-o zi fără probleme. Nu mi se pare deloc normal ca istoria edițiilor feminine ale turneelor de mare șlem să fie alterată barbar de evenimente atât de crude si sângeroase. Parcă văd că turneul de anul acesta de la Wimbledon (ratat lamentabil de cea îndreptățită să-l câștige) va parveni unei ilustre necunoscute sau în tot cazul nu celei mai tari în tenis. Așa-i in tenis?   

Intr-o vreme era la mare modă teoria bioritmurilor (cel fizic, cel intelectual, cel emoțional, si, adăugat mai târziu, cel intuitiv). Pseudo-știința din spatele acestei teorii furniza un algoritm de calcul care, pe baza datei de naștere (ca la horoscop), îngăduia calcularea felului (sinusoidal) în care variază abilitățile (fizice, intelectuale, emoționale si intuitive), între un maxim si un minim, ceea ce ar putea da indicii în legătură cu performanțele (sau contra-performanțele) pe care le-am putea obține într-o zi oarecare. Conform respectivei teorii, ciclul fizic se repetă cu o periodicitate de 23 de zile, ciclul intelectual are 33 de zile, iar cel emoțional 28 de zile si, la femei, coincide cu ciclul menstrual, ceea ce, pe cale logică, ar însemnă (1) că toate femeile născute într-o anumita zi sunt pe stop în deplină sincronicitate, toate în același timp (ceea ce ar merita verificat), si (2) că si bărbații ar fi îndreptățiți să-si justifice toanele din cauza ciclului… emoțional, în acord cu teoria bioritmurilor.  Si acum gata. Inapoi la Wimbledon.   

Posted in Arcaluigoeologie | 38 Comments »

Sfinxul si Babele (I)

Posted by Arca lui Goe pe iunie 25, 2022

După ce-am ascultat, ca de obicei, cursul indicelui Dow Jones la bursa din New York, am întins mâna spre bibliotecă și, în haosul ei, am nimerit peste Singur pe lume, al lui Hector Malot, cine știe cum rătăcită acolo, în raftul cu „polițiste”; orice bibliotecă inteligentă are instinctele și mesajele ei; m-am supus și vreo două zile nu am lăsat cartea din mână; m-a luat cu duioșie, dacă mai există asemenea vorbă riscantă.” (Radu Cosașu).

Am citit „Singur pe lume” de trei ori. Prima data singur, în copilăria mea. Apoi cu fiica mea, în copilăria ei, seara la culcare. Iar a treia ora, recent, cu fiul meu. Tot seara la culcare. De trei ori „Singur pe lume”, negând așadar singurătatea. O dată, de două ori, de trei ori. Adjudecat. Mi-am amintit acest lucru pentru că de vreo săptămâna tot încerc (în za-dar) să găsesc răgazul de a reda solitar pe Arca lui Goe câteva gânduri răzlețe despre noul solipsism ce ne paște si despre noul fel de a fi singuri pe lume (prin univers). Să le împărtășesc așadar cu prea-cinstitul cititor citit si unic, făcându-le de rușine, anulându-le esența prin punerea lor în comun cu… (alții) (cu cine?)… Crezi că-i simplu să descrii altora solipsismul si solitudinea si să mai fi si convingător, coerent si consistent? Să-i iei de martori. Să-i pui de față. In aceeași oală. De (mai) e (vreun) sens într-asta. Că nu e? Este unul dintre (ne) cazurile bizare în care pentru a te putea considera convingător nu trebuie să convingi pe nimeni, ci dimpotrivă. Uite încep: Cică am fi singuri pe lume. Toți la un loc si fiecare-n parte. Unu-i omul. Una-i omenirea. Singurule. Singuro. Ai cuvântul sau… nu (va urma)

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , , | 18 Comments »

Rămânerea

Posted by Arca lui Goe pe iunie 18, 2022

Câți au mai rămas din Rămânerea ?

Un film neștiut, un film uitat. Viața.

Ce Hamlet? Ce Tarkovsky?

Valentin Uritescu – Rămânerea – Nebunul Gornistul

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , , | 34 Comments »

No comments

Posted by Arca lui Goe pe iunie 18, 2022

re-Prezentanții lui Dumnezeu pe Pământ. Ptiu drace! 😦

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , , | 5 Comments »

Notă

Posted by Arca lui Goe pe iunie 16, 2022

După câte am cam remarcat, si pe aici si pe aiurea, există o mulțime (majoritară) de adepți ai ideii că „orice comentariu” este mai bun decât „niciun comentariu”, si/sau că „orice comentator” (la blog) e mai bun decât „niciun comentator” la blog. Adepții acestei ideologii păguboase întrețin iluzia acestui „mai bine”, convinși fiind că acesta se referă si se reflectă atât asupra comentatorilor cât si asupra gazdelor (mai bine pentru toată lumea), ceea ce stimulează teribil producțiile „literare” de comentarii (cel mai adesea inepte, indecent de frivole, goale de conținut, gargare ieftine, simple tirade, prostii sau băgări de seamă in seamă)… Nu încerc să spun că acestea n-ar avea dreptul la existență, mai ales că a le interzice pe cele de acest „gen” ar echivala cu a-i reduce la tăcere deplină pre multi dintre „vorbitori” (anti-vorbitorii, sic), ci doar că ar trebui să se manifeste mai mult realism în privința evaluării mai binelui respectiv. Un alt fapt aparent paradoxal care se poate observa în manifestările adepților mai sus menționați, pare să fie câteodată inhibarea producției literare de comentarii, atunci când este „necesară”, privarea de binele respectiv a unora care nu-l merită si care trebuie tratați corespunzător cu „tăceri stridente-elocvente”, „ignorare”, „boicot” (nemulțumitului luându-i-se „darul” ). 🙂 ceea ce, drept să spun, mi se pare (in context Arca lui Goe) de-a dreptul fenomenal. Observatorii cât de cât lucizi si atenți au putut remarca pe Arca lui Goe, că aici, pe punte, absență deplină a comentariilor si comentatorilor este categoric preferabilă prezenței unor comentarii si/sau comentatori inadecvate/inadecvați. Ceilalți observatori n-au remarcat acest fapt (simplu si banal), ne luând practic în considerare „așa ceva”, continuând cu abnegație, să se manifeste ca atare, unii inundând-ne câteodată cu binele comentariilor lor, alții pedepsindu-ne cu abținerea eroică de la comentarii. Desigur că uneori s-a întâmplat să avem parte de comentarii bune, adecvate, inteligente, potrivite pentru a stimula continuarea discuției on topic (inclusiv în contradictoriu), în acord cu intențiile topicului propus, dar adesea acestea s-au pierdut printre mesajele „de bine” propuse de voluntari binevoitori (care încercau să-si promoveze făptura pe gratis, paraziți, troli, iosifi)… context în care se impunea munca de moderare si de lămurire a respectivilor contributori în legătură cu inadecvarea mesajelor lor (sau cu inadecvarea insistenței de a le livra, în pofida faptului că le remarcau ei si singuri inadecvarea). O muncă pe care am făcut-o, vorba ceea, „cu drag si spor”. Cu „spor”, vorba vine, că de convins n-am reușit să conving decât arareori vreun astfel de musafir în această privință. Ceea ce nu mi-a reușit la modul direct, mi-a reușit însă la modul indirect, făcându-i pre multi dintre prea gureșii contributori off topic să considere că (știi ceva?) nu-i merit si că cel mai nimerit ar fi fiind mă pedepsească prin retragere lor strategică din peisajul comentat si să mă marginalizare fără milă. De unde si sporul în munca de moderare. O validare binevenită a „metodei Arca lui Goe”. Scopul prezentei note este consolidarea lămuririi celor lămuribili si punerea pe gânduri a celorlalți. 🙂

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , , | 28 Comments »

Frumusețea tenisului (în Univers)

Posted by Arca lui Goe pe iunie 12, 2022

Frumusețea pierdută si (ne) (re) găsită a tenisului (în viziunea unui axolotlom(*)).

Tenisul este un joc repetitiv si redundant, extrem de plictisitor. O țăcăneală stânga-dreapta care se reia în continuu, punct cu punct si de la capăt si poate dura indefinit. Numai oamenii cu anumite deficiente mentale pot găsi satisfacție în a se angrena în așa ceva, ca spectatori, pentru a urmări ore întregi aceste secvențe reluate monoton, încercând să găsească vreo deosebire între un punct si altul, între un game si altul, între un set si altul, dar care, în afara unor mici variațiuni, si acelea repetabile, sunt cvasi-identice de parcă timpul s-ar fi defectat, forțând reluarea în buclă, iar si iar, a unei mici secvenței temporale, într-o tentativă, lipsită de logică, aceea de a ameliora micile evenimente petrecute în interiorul clipei, abia încheiate. Jocul de tenis este un joc absurd bazat pe o iluzie, aceea că poți calatori înapoi în timp, pentru a schimba (in bine), lucrurile întâmplate deja. Alt game, alta distracție. Felul în care se tine scorul este si el lipsit de orice noimă, punctele numărându-se din 15 in 15 sau nu (0-15-30-40-60(?))… 1-2-3-4-5-6, 1-2-3… (sistemul britanic al unităților de măsură cu multiplii si submultipli la plezneală), dar de fapt acesta este un fel fistichiu de a păcăli publicul si de a-i da impresia că se întâmplă ceva, de a-l tine ocupat (si) cu altceva (pentru distracție). Probabil că fără acest truc ar fi imposibil să convingi pe cineva să-si mute capul de la stânga la dreapta pentru patru-cinci ore sau mai mult, pentru a se uita la doi oameni care-si arunca o mingiucă peste o plasă folosind niște palete (numite cu schepsis, rachete). E un joc bizar, singurul în care este posibil ca un jucător care a câștigat în timpul meciului mai multe puncte decât adversarul să piardă totuși partida. De altfel o mare parte dintre punctele câștigate sunt inutile, necontribuind la economia jocului, un game pierdut la zero fiind la fel de pierdut ca unul la 30 sau după o indefinită serie de avantaj-egalitate (alt blocaj al timpului, defect in defect) cu un scor final ne mai menționat explicit, ceva gen 95 la 80 (?). Ceea ce nu se prea mai întâmplă în niciun alt sport. De ce oare? Tot așa, fără precedent in lumea sporturilor, meciurile de tenis nu au limită de timp. Partidele nu durează si ele, de exemplu 90 de minute sau câtva, ci oricât. Teoretic se poate juca la infinit. La urma urmei când timpul nu contează, orice este posibil. Iar în asta constă de fapt frumusețea tenisului, frumusețea prezentului continuu, în orice clipă, indiferent de trecut, indiferent de viitor. Clipa poate suprima trecutul si viitorul. Întotdeauna mai e timp. In tenis nu e ca-n viață. Timp întotdeauna mai e. Se (mai) poate. Nu timpul e problema. Pentru jucător. Dar spectatorul ce avantaj are? La mijloc e ori snobism ori voaierism… C-așa-i în tenis. De aceea si înfrângerile sunt mai dureroase. Pentru că ai avut la dispoziție tot timpul din lume pentru a câștiga si totuși ai pierdut. Atemporal. Pe moment cam asta ar fi concluzia, dar pentru a elucida enigma tenisului va trebui să continuam investigațiile, musai într-o maniera științifică, eventual în stilul savanților britanici. Sau s-o dăm pe iarbă (că s-a legalizat). 🙂

Nu știu cât de frumos e tenisul în Univers. Presupun că poate fi văzut si așa (în ale lumii strâmbe vaviloane)… căci la urma urmei frumusețea este în ochii privitorului. Am încercat să traduc din imaginație impresiile avute de un axolotlom la primele atingeri cu tenisul în încercarea sa de a-l descifra pe cont propriu, privindu-l, observându-l, făcând ipoteze si elaborând teorii explicative de natură strict științifică. Deși n-am precizat încă, prin axolotlom se înțelege (prin definiție arcagoeologică) un element din mulțimea entităților capabile să observe lumea și să perceapă o parte din informația pe care o percep în mod obișnuit oamenii, dar care nu au cunoștințe anterioare de natură antropologică, fiind de-a dreptul căzuți din lună sau din stele. De exemplu un extraterestru întrupat ca om, plasat printre oameni, fără nicio cunoștință preliminară, care nu vorbește limba și nu percepe sunetele decât vag si distorsionat, având vederea mai degrabă reglată pentru spectrul infraroșu, și care extraterestru are ca temă de doctorat să afle ce este tenisul pe care-l practică oamenii. Axolotlom poate fi un copil crescut în junglă de maimuțe, si instruit o vreme de extratereștri, sau de algoritmii de inteligență artificială, ori un om revenit după o comă îndelungată… genul acesta de azolotlomi. Desigur că traducerea mea (făcută în mare grabă) este mai degrabă o „adaptare brutală”… Ideea ar fi ca, utilizând un axolotlom ca ilustrare, să explic mai exact și mai pe înțelesul pro-fanilor noștri, în ce constă de fapt cercetarea științifică și de ce mistica, filozofia si alte ingrediente nu au a face în acest demers. Se pare că numai așa se va putea depăși impedimentul care ne reține de la reconcilierea cu infinitul, de dinaintea tentativei de reconciliere cu gravitația, cu găurile negre și cu teoria relativității. Cred că un axolotlom surdomut, destul de inteligent, care se plimbă zi de zi printr-un cartier observând niște pensionari care joaca șah în parc, poate înțelege, prin observare si cercetare științifică individuală, ce este șahul, care sunt regulile, complexitate si limitările jocului. Desigur că mai apoi poate cerceta de ce și cum joaca pensionarii șah…(alt studiu, altă teorie). Si toate acestea fără metafizici si fără implicarea directă a noțiunii de Dumnezeu, exact ca în orice studiu științific.

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , , | 50 Comments »

Domnul Sean versus Domnul

Posted by Arca lui Goe pe mai 24, 2022

Cum-ne-cum omul si omenirea au intrat in lume (marea intrare) si au ajuns, târâș-grăpiș, până hăt in post-modernism, pentru a păși de acum cu încredere in meta-post-modernism si in ce-o mai urma, înainte de ieșire (marea ieșire). Istoria progresului om-omenirii este fascinantă, ba chiar de-a dreptul palpitantă, dându-ne mereu, retroactiv dar si anticipativ, senzația mersului pe sârmă, într-un echilibru extrem de fragil, care se poate strica in orice clipă, din mai nimic, in disputa perpetuă intre „rezultanta forțelor generate de imboldul progresului” si „rezultanta forțelor generate de imboldul retrograd”, ambele interioare om-omenirii. Este cumva de mirare că din această confruntare surdă si ireductibilă, per total, om-omenirea a reușit totuși să (tot) progreseze cvasi-constant, dând mereu (un pic) mai mult înainte decât a (tot) dat înapoi. Progresul a fost lent (obositor de lent, adesea cvasi-staționar), dar, după lupte milenare, iată-ne ajunși în secolul inteligentei artificiale… ce stă să (de)vină. Sursa preponderentă a acestui neverosimil progres este tehnologia (oamenii care se ocupă cu tehnologia, meșteșugări, ingineri, etc). nu politica, filozofia, religia, literatura, arta, poezia, știința, matematica, războiul, sportul sau alte embleme de succes ale om-omenirii. Progresul constant al om-omenirii si emblemelor sale se datorează tehnologiei. Scrierea unei schițe literare care să redea (în proză scurtă, gen „Dl Goe”) istoria progresului om-omenirii este o tentație si un deziderat (de viitor) temperat momentan de faptul că un public țintă pentru o astfel de schiță ar trebui să fie alcătuit, de preferat, din extratereștri (nepământeni sau – măcar – neoameni), pe care, cel puțin până acum, cu toată strădania noastră nu am reușit să-i detectăm in grupul vizitatorilor cititori-comentatori ai Arcei lui Goe. Ceea ce reușim să detectam si să identificam in acest grup minuscul pare a fi fiind un eșantion destul de reprezentativ al om-omenirii actuale, o lume încă atât de plină de prejudecăți si preconcepții păguboase. Poate părea de-a dreptul uluitor că acum, intrând in mileniul al treilea de cand am început contabilizarea timpului la scară planetară, o mare parte a om-omenirii habar nu are ce este știința si cu ce se ocupă d-ei si care sunt metodele si mijloacele acesteia. Si pentru a întregi teribila tragi-comedie, ignoranța nu este totul in privința respectivă, întrucât cei aflați in acea benigna ignoranță nu se limitează la a o avea, conștientizându-si-o sau nu, „preferând” să o populeze cu fel de fel de confuzii, neînțelegeri asezonate cu felurite așteptări, dorințe si critici inadecvate, uneori de-a dreptul ridicole, hărțuindu-i pe oamenii de știință (niște oameni acolo si ei), cu fel de fel de cvasi-metafizici si/sau pretenții si/sau morale irelevante sau absurde. Desigur că nici măcar pe departe, nu sunt acestea nici singurele nici cele mai grave si mai păguboase genuri de prejudecăți si preconcepții ale om-omenirii, doar că, întâmplător, pe acestea anume am fost forțați să le constatăm in nevinovata încercare literară de promovare a reconcilierii profanului cu diverse teorii științifice, aflate pe lista preferințelor si pasiunilor amatoricești ale subsemnatului, autor de proze scurte pe puntea Arcei lui Goe, b-Log anonim, amator si ventrilog al celor fără de blog. Despre NIMIC – zic, pentru a reda concis contextul. Si dacă tot am pomenit termenul „context”, as menționa (divagând vag) că nici măcar acest simplu concept nu pare a fi pe înțelesul multora, care având această confuzie suplimentară dramatizează in genere abordarea neștiințifică a științei (ratând contextul), sau/sau/si discuțiile si hârjoanele ludice, cu valoare de conversație, purtate pe la bloguri. Chiar si pe Arca lui Goe am cam băgat de seamă că unii preferă să vină cu contextul de acasă, ceea ce nu-i nici normal, nici moral si/sau nici acceptabil, după cum nici la restaurant, unde poți discuta liber cu prietenii, nu vii cu mâncarea de acasă. Despre context este vorba, nu despre altceva. Am încheiat divagarea vagă.

Revenind la știință, înainte de a-i da cuvântul d-lui Sean, as preciza încă o dată (a n+1 oară), cu același folos ca si până acum, că, sub aspect științific, nu contează dacă existența lumii are sau nu un rost, dacă are un (meta)scop sau nu, dacă lumea este infinită sau nu, dacă este eternă sau nu, dacă a fost creată sau auto-creată sau nu, dacă este o realitate ultimă sau nu, dacă este sau nu o simulare, o oglindire, o manifestare aflată in controlul altei lumi sau altei entități, dacă Dumnezeu există sau nu. Știința pur si simplu nu se ocupă cu așa ceva si nu are instrumente si mijloace pentru acest gen de „lucruri” si „curiozități”. Știință se ocupa cu inventarierea mulțimii finite a lucrurilor observabile, a evenimentelor si manifestărilor repetabile si măsurabile, numărabile, cu extinderea acestei mulțimi finite, si cu detectarea, in interiorul acestei mulțimi finite, a (cvasi) relațiilor dintre elementele mulțimii, a șabloanelor si patern-urilor identificabile in aceste manifestări, descriptibile pe baza unor modele matematice imaginare, inventate de către oamenii care studiază colecția manifestărilor accesibile observării, astfel încât, utilizând respectivele modele si „potriveala” lor cu „realitatea observabilă”, să se poate face cu acuratețe rezonabilă, predicții, adică de a se știi pe baza a ce observi punctual acum-aici, cum au stat/stau/sta-vor lucrurile in altă parte altcândva, de preferat, oricând, oriunde in aria de observabilitate, sau măcar acolo unde contează / te afectează. Atât si nimic mai mult. Știința nu încearcă („nu vrea” si nici „nu poate”), să dovedească/demonstreze că există sau că nu exista Dumnezeu, că lumea e sau că nu e infinită, că are sau nu are un rost/scop in ansamblul ei. Si desi se ocupă cu mult mai puțin, se ocupă cu îndestul. Pe scurt, știința se ocupă cu „cum” si nu se ocupă cu „de ce?”. Sub aspect științific nu contează cine/ce si de ce a creat sau n-a creat lumea, cine/ce si de ce o menține, o manifesta, o controlează, sau nu… Știința încercând „doar” sa afle „cum” se petrec lucrurile observabile, ce reguli si modele matematice pot descrie simbolic cum anume relaționează lucrurile observabile. Nicio șansă să-si termine treaba si să se plictisească sau să intre in șomaj (tehnic), nici știința per se, nici oamenii de știință si nici spectatorii aferenți. Știința nu are nici măcar un scop practic in general (decât cel mult „accidental”)… existența ei fiind pur si simplu rezultatul curiozității oamenilor (de știință) care vor să „vadă” cate alte lucruri mai pot observa si cate alte modele (matematice) mai pot imagina care s-or potrivi cat mai bine, cat mai mult, cu universul observabil (lăsând inobservabilul in plata Domnului, câtă vreme e inobservabil). „Tehnologia” este „singura” care ia in serios știința si folosește, pentru propria dezvoltare si progres, rezultatele obținute „întâmplător” de către știință. Direct sau indirect progresul tehnologic îngăduie progresul si evoluția tuturor celorlalte embleme ale om-omenirii, care te fac să fii mândru că ești homo sapiens si nu altceva (bunăoară o ființă fără Dumnezeu, fără poezie, fără morală, fără sens). Expunerea aceasta este desigur brutal de simplificatoare, făcută astfel anume (a) ca să fie pe înțeles (sau măcar să pară așa), (b) ca să lase loc de discuții, si (c) pentru că n-am avut altfel cum in proză scurtă. Mai la obiect ne spune Domnul Sean (pentru cine-o sta s-asculte) de ce, in știință, Dumnezeu nu e o teorie bună (God is not a Good Theory).

Re/ka/pitulare… Constat cu agreabilă „surpriză” (…) că nimeni n-a îndrăznit să se lege de dl. Sean, să-i conteste, să-i critice sau să-i amendeze filozofia si/sau „teoria” despre incompatibilitatea organică a ideii de Dumnezeu cu ideea de știință. Desigur că pentru aceasta agreabilă „surpriză”, nu este nici meritul si nici vina d-lui Sean. Vina provine din alte părți. (a) Limba engleză pare a fi o barieră insurmontabilă pentru navigatorii aduși accidental de/cu vânt pe punte. (Alta ar fi fost treaba dacă Sean ar fi vorbit în germană, de ex). (b) Un mare „merit” în protejarea si salvarea d-lui Sean de la tragerea sa la răspundere pentru unele „anomalii” si „derapaje” îi aparține (onor) d-lui Goe care, lipsit de concizie si elocvență, n-a reușit (în particular) (b1) să-i facă introducerea si reclama potrivită în context si nici (b2) să atragă (în general) o audiență cât de cât adecvată acestui gen de tematică. Si nu în ultimul rând meritul aparine (c) anturajului din siaj, vizitatori, observatori, comentatori, chibiți, troli, pasageri, călători, trecători, martori întâmplători, gura-cască, târgoveți, popor, care ori nu l-au băgat de seamă pe dl. Sean (pe cineeee?), ori s-au intimidat, ori au zis „ei as, ce ești copil?”) ori… in fine, nu insist. In subsidiar sper să nu se lase nimeni nici intimidat si nici derutat de această listă de categorii, mai lungă decât lista cititorilor unici ai zilei (clipei), întrucât fiecare dintre prea-cinstiții comentatori se încadrează cu brio in mai multe categorii (majoritatea fiind cumularzi). La urma urmei martorii, fiecare cu instrumentele sale de observare (care cu lupe, care ochelari, microscoape, telescoape, lunete si periscoape) si de interpretare/redare au făcut tot ce-au putut pentru a-si juca rolurile in distribuția la alegere din piesa mai multor personaje aflate in căutarea unui autor. I-am avut la lumina rampei pe (rusul) IGOR (doi într-unul), pe d-na Stely (acompaniată de dl. Nicolescu), pe ing. (în retragere) Neamtu Țiganu. Ne-am bucurat de apariția episodică a lui t-anti Bau-Bau (apoteoza mecunoașterii de sine) si în plus personajul Mut (lac, jucat fenomenal în alternanță de către Aldus metafizic uș si Adore, admiratoarea iosefiană care urmărește discret prestația comentatorului său favorit)… Si uite așa a scăpat dl. Sean basma curată.

Posted in Arcaluigoeologie | 173 Comments »

Sabadell. Locul si timpul.

Posted by Arca lui Goe pe mai 19, 2022

Octavian Paler

LECTIE INUTILA DE LOGICA

Așa se întâmpla logic,
plecăm și sosim undeva…
Plecăm pentru o clipă, pentru un ceas, pentru o viață.
Poate nu trebuia să plecăm, dar problema nu-i asta,
ci faptul că sosim undeva. Totdeauna sosim undeva.
Poate nu sosim la timp, nu sosim unde trebuie,
nu sosim unde-am vrut,
dar sosim undeva și câta vreme sosim undeva
totul e logic…
chiar dacă logica și fericirea sunt lucruri total diferite,
totuși am plecat si am sosit undeva,
am greșit drumul, dar am sosit undeva.
Dar când nu mai sosim nicăieri
totul devine ilogic. Spre ce ne ducem
dacă nu sosim nicăieri?

Posted in Arcaluigoeologie | 39 Comments »

Eu sunt. (ni)(mic) – El este. (nu)(mare)

Posted by Arca lui Goe pe mai 14, 2022

Eu sunt eu. (tu) Mă știi. El nu este El, ci infinitul. Dincolo de mare si de mic. De necuprins, de neatins si aproape de neînțeles. Doar matematica îl poate îmblânzi si controla, în felul ei, dar numai si numai în imaginație. In rest nimeni, nimic. Toate existentele se consumă în umbra infinitului, i se datorează fiind el, infinitul, sursa tuturor lucrurilor care există, a fiecărui început, a fiecărei deveniri, a fiecărui sfârșit. Presiunea infinitului generează fapte, lucruri, întâmplări, evenimente, si tot ea le șterge inexorabil din netrebnica actualitate. Nu-l știm prea bine dar uneori îl simțim, îl intuim, îi receptam semnalele, ecourile, reverberațiile, înțelegând felul în care se regăsește în noi înșine si noi înșine în el. Il putem contempla mistic, meditând, scufundându-ne în (abisul din) noi înșine, în momentele de (i)luminare, ori îl putem atinge cu arta, cu poezia, cu visul, îl putem hărțui cu filozofii, cu metafizici si religii sau… sau… sau îl putem ignora. Cu detașare. Ceea ce (vai) se si întâmplă în cea mai mare parte a timpului (si spațiului) pe care ni-l pe-trecem în existență. De-o fi una, de-o fi alta, ce e scris si pentru noi… Uluitor rămâne faptul de a ne fi îngăduită sondarea infinitului, de a fi ființe înzestrate cu acest atribut al nemărginirii, având acces privilegiat la loc cu vedere spre infinit. Un chilipir divin, specie unică, ocazie unică – pe care n-ar trebui s-o ratăm. Fiecare cum poate, cum stie, cum i se potrivește, prin rugăciune, prin credință, prin meditație, prin yoga, prin hipnoză, prin budism, șamanism, DMT, LSD, karma, Nirvana, Zen… prin matematică sau oricum altcumva… Whatever works. Si asta cu riscul major de a rămâne captivi în nemărginire acelei nuanțe anume a infinitului, acum, adică pentru totdeauna… ratând astfel lumea cea pământeană, finită, cu nimic mai prejos decât cea a iluzoriului infinit. Divin a ne conecta la infinitate, uman în a ne deconecta de infinit, pentru a experimenta lumea finită si împrejurările profane ale minunii de a fi. Important rămâne ce si cum anume facem atunci când nu suntem contemplând infinitul, ci simpli actori si spectatori în lumea profană a ființei, întâmplător om. (nu) Multe se pot face ! (Focus), în lumea cotidianului si a prea zilnicei pâini. Scopul acestei ex-puneri de „idei” nu este nici apologia infinitului, nici a profanului, nici trezirea martorilor, nici adormirea (atenției) spectatorilor… nici rezolvarea vreunei dileme (încuietoare în privința alegerii…), ci doar o umilă încercare de a separa apele în fața ispitei absolutului, care-l îndeamnă pe fiecare protagonist a lui „eu”, de a-si impune tuturor (semenilor) alegerea sa, finitul sau infinitul, sau, în cazul naivilor fără scăpare, un amalgam bizar, superficial si ridicol între cele două perspective (altminteri ne miscibile)… Așadar… cred că înainte de a ne reconcilia cu mecanica (Doamne iartă-mă) cuantică, cu teoria relativității, cu principiul incertitudinii, cu lumina, cu gravitația, cu entropia, cu găurile negre, cu materia, cu spațiul si timpul (în contextul în care este pro-pusă „discuția”: un cadru profan, fenomenologic, empiric si științific, ca model de univers), ar trebui în prealabil să ne reconciliem cu infinitul. Reconcilierea profanului cu infinitul. Complicată problemă pentru niște ființe profund profane, precum noi toți cei prezenți acum, aici (si de-a pururi), noi cei aflați în tangaj pe puntea unei Arce a lui Goe, fixată „ca teatru al absolutului fix” pe creasta unei dune de nisip în desert… (tentația confuziei si a amestecului infinitului în finit fiind nemăsurat de mare), fiind noi pe deasupra (dar si pe dedesubt) prizonieri aproape fără scăpare ai (pseudo)comunicării prin cuvinte, palavre… pierduți în sensul vorbelor într-un infinit jest. Dar, vorba multă, sărăcia omului… si de săraci suntem săraci, slavă Domnului… așa că închei aici, abrupt, introducerea. Cuprinsul ar fi trebui să explice (încă o dată) de ce știința nu are nicio treabă cu infinitul, cu divinul, cu nevăzutul, cu Dumnezeu, cu budismul, cu religia, cu delirul psihedelic… cu yoga si cu spiritismul… de ce sensurile cuvintelor în context științific nu-s deloc aceleași cu omonimele lor folosite extra-științific si/sau onomatopeic (materie, spațiu, informație, energie…) si de ce orice reconciliere a profanului cu orice va fi ratată terminologic, epopeic si grotesc, în confuzii semantice si aporii fără capăt, dacă vom alege la întâmplare sau din interes sensurile asignate cuvintelor incluse in propunerile de reconciliere… a profanului cu modelele ludice ale lumii finite din interiorul științelor. Înainte de a înțelege si accepta ce este si ce face știința, trebuie să ne reconciliem cumva (ca profani) cu infinitul de dincolo… Este ceea ce încercam să avem în vedere (de-am putea) în ce-o urma… căci desigur e cu „va urma”… urma care scapă turma. Pentru azi e prea destul această mică provocare… pe care si așa nici nu are cine si de ce s-o accepte, sau s-o refuze… Ca supliment „ușor”, un discurs motivational, rostit de autorul „infinit-ului jest”, în fata unei promoții de studenți, în scopul de a-i ajuta pe acești sărmani să răzbească în viață, cu luciditate maximă.

Că ulterior lucidul speaker s-a sinucis este mai mult sau mai puțin irelevant în ecuație.

* * *

Eu sunt eu. (tu) Mă știi. El nu este El, ci infinitul. Dincolo de mare si de mic. De necuprins, de neatins si aproape de neînțeles. Eu sunt. (ni)(mic) – El este. (nu)(mare). Intre noi doi, tu si restul lumii. Vivat! Apropo, ce mai faci? Cum o mai duci cu fericirea? 🙂

P.S. Atenție toate link-urile din text sunt obligatorii, în felul lor.

Posted in Arcaluigoeologie | 94 Comments »

Despre găuri negre (II)

Posted by Arca lui Goe pe mai 2, 2022

In imaginile „obișnuite” prin care se încearcă ilustrarea sugestivă (pe înțelesul nostru, al profanilor) a felului în care prezența unor mase distorsionează gravitațional continuumul spațio-temporal, în acord cu teoria relativității, se recurge la o modelare simplificată bi-dimensională (precum cele incluse în episodul anterior al acestei epopei al reconcilierii profanului cu găurile negre). In aceste reprezentări spațiul (bi-dimensional) apare ca fiind o pajiște plană, pe care un corp de probă s-ar putea mișca liber stânga-dreapta si înainte-înapoi. Prezenta unui corp masiv (o planetă de exemplu) în acest spațiu ar avea darul să deformeze pajiștea plană, alungind-o în direcția celei de-a treia dimensiuni (pe verticală), deformarea fiind cu atât mai accentuată cu cât masa corpului este mai mare si cu atât mai abruptă cu cât corpul este mai compact (mai dens, ocupând, la aceiași masă, un volum mai mic) :

Imaginea conferă o anumita sugestivitate dar este profund greșită si induce o confuzie teribilă celui profan în încercarea sa de a-si imagina cum anume devine treaba cu prezența unei mase care ar deforma spațiul (în fapt că distorsionează continuumul spațio-temporal, afectând deopotrivă si timpul, nu numai spațiul). De obicei încercând să mergem un pas mai departe si să ne imaginam cum anume se petrec lucrurile in realitatea tridimensională (în care spațiul nu este un simplu plan), aceste modele ilustrative ne conduc cu gândul la faptul că ar trebuia să luăm în calcul alte dimensiuni spațiale suplimentare, în care să fie posibilă deformarea/alungirea spațiului… ceea ce însă nu este conform cu realitatea descrisă de teoria relativității. Distorsionarea gravitațională a continuumului spațio-temporal 4D (3D + 1) nu presupune existența altor dimensiuni spațiale în direcția cărora să se producă curbarea/deformarea spațiului. Pentru a înțelege mai exact felul în care gravitația influențează continuumul spațio-temporal ar trebui să apelăm la o model încă si mai simplificat, cel uni-dimensional. Să luam în considerare numai o singură dimensiune spațială x, si să le ignoram pe celelalte două spațiale (y, z) si pe cea de-a patra (t – timpul)… Refăcând, prin similaritate, modelul grafic bi-dimensional de mai sus, în noile condiții simplificate, o ilustrare echivalentă a felului in care prezenta unei mase deformează spațiul ar arăta astfel:

Modelul este în continuare greșit, întrucât sugerează că prezența unei mase în acest spațiu simplificat (în care am luat în considerare doar una dintre dimensiuni, pe axa Ox) ar indica deformarea acestei dimensiuni x prin alungirea ei în direcția y, ceea ce trebuie spus că nu reflectă ceea ce intenționează teoria relativității să afirme. In acord cu teoria relativității spațiul pe dimensiunea x se alungește, în prezenta unei mase, cu un spor proportional cu masa respectivă, dar in cadrul aceleiași dimensiuni x. Pur si simplu distanța măsurată pe o dreapta între doua puncte A si B este mai mare atunci cand intre cele doua puncte se afla o un corp cu o masă oarecare, decât distanta care ar fi măsurată (pe aceeași dreaptă) între punctele A si B în absenta vreunei mase. Lungimea liniară, măsurată pe axa Ox intre punctele A si B, in cazul în care există un corp cu masă „m” între aceste puncte, este aceeași cu cea pe care o are curba redată în model. Rolul curburii (pe direcția y) în acest model este pur si simplu de a ilustra vizual faptul că distanța dintre A si B apare ca fiind mai lungă, (spațiul s-a alungit) atunci când în interiorul segmentului AB există un corp cu o masa oarecare (si nu că traiectoria unui mic corp de probă care circula între punctele A si B s-ar abate in direcția y)… Este ca si cum segmentul AB ar fi mai lung pe dinăuntrul decât e pe dinafară, lucru pe care nu-l putem vizualiza grafic decât apelând la curbarea respectivului segment (ceea ce în realitate, în acord cu teoria relativității, nu se întâmplă). Revenind la modelul bi-dimensional (propus in majoritatea imaginilor care încearcă să ilustreze felul în care prezenta unei mase distorsionează gravitațional continuumul spațio-temporal), ar fi de precizat ca nu avem de-a face cu o deformare a suprafeței plane a cercului in direcție „z”, ci doar cu faptul că aria cercului (din vecinătatea unui corp cu o masă oarecare) este mai mare decât ar fi în absența masei, având o mărimea măsurabilă echivalentă, cu cea a suprafeței tri-dimensionale reprezentată în desen pe direcția „z”. Cercul respectiv este mai mare pe dinăuntru decât este pe dinafară, ceea ce este într-adevăr contra-intuitiv si greu de reprezentat, altfel decât apelând la trucul înșelător al deformării pe direcția „z”. Pasul următor constă în a re-gândi cazul din realitate, cea tri-dimensional, înțelegând că prezenta unei corp cu o masă oarecare face ca o sferă din vecinătatea lui să fie mai mare pe dinăuntru decât pe dinafară … adică să apară, prin măsurare, mai mică unor observatori din afară si mai mare unora dinăuntru… ceea ce nu implică luarea în considerare a unor extra-dimensiuni spațiale în care să se producă curbarea spațiului care să oglindească aportul de lungime. Si asta nu este (nici pe departe) totul, pe drumul reconcilierii profanului cu găurile negre. Trebuie să mai atingem si subiectul delicat al felului în care gravitația perturbă timpul (cea de-a patra dimensiune a continuumului spațio-temporal), precum si să vedem în ce fel este influențată „geometria” spațiului în vecinătatea corurilor cu masă, în funcție de densitatea acestora. Pentru a produce o gaură neagră este nevoie nu doar de masă, ci si de o compactare/împachetare potrivită a materiei respective, până la densități colosale (apocaliptice) care să permită declanșarea colapsului gravitational (altă noțiune de explicitat). Cred că pentru moment ar fi prea destul să medităm on bob zăbavă asupra sferelor care sunt mai mari pe dinăuntru decât sunt pe dinafară. Întrucât „Sortis Humanae ad Intelligendum Lux„, am putea, de exemplu, să meditam din punctul de vedere al unei raze de lumină care are de traversat o sferă imaginară din spațiu. Când sf-era e goală drumul e mai scurt si mai „drept”, iar când e o masă acolo, drumul e mai lung si nu la fel de drept, sau, mai bine spus, este ca si când ar fi fiind așa.

Posted in Arcaluigoeologie | 33 Comments »

Despre găuri negre

Posted by Arca lui Goe pe mai 1, 2022

preambul: Sunt conștient de faptul că în privința plănuitei expediții inițiatice la Sabadell (…) stăm foarte prost cu pregătirile. Aproape mai prost decât stă Putin cu pregătirile pentru celebrarea zilei de 9 Mai cu prilejul odei victoriei retroactive si reprobabile. In privința clarificărilor teoretice… (vezi continuarea preambulului in zona comentariilor)…

In privința traseelor, a itinerarului si a mijloacelor de transport spre „acel Sabadell”, una dintre variantele de luat in calcul, amintită aici, pe Arca lui Goe, era aceea a unui Sabadell pe scurtă-tură, cu ajutorul psihedelicelor, variantă rămasă însă fără ecou (ca o romanță), practic ne găsindu-se amatori de șuetă pe subiect, în mulțimea compactă a potențialilor cutreierători ai timpului din siajul Arcei lui Goe. Păcat. Se putea teoretiza spectaculos pe tema respectivă, care oferea, ca bonus, si ocazia relansării discuției despre eventualitatea unei reconcilieri dintre știință si mistică (avută în vedere în subsidiar, ca hatâr). Psihedelicele, ca vehicul de teleportare spațio-temporală, rămân în rezervă. Astăzi (în ultima zi de 1 Aprilie a lunii), as relua un alt subiect rămas în suspensie pe Arca lui Goe de nenumărate ori până acum, si care, în viziunea unora (inclusiv științifici), ar oferi mijloace teoretice de a călători pe alt fel de scurtături în timp si spațiu. Este vorba, doamnelor, domnișoarelor si domnilor despre găurile negre. Nu știu dacă vom putea ajunge (sau nu) la Sabadell, în piața Sant Roc, în 2012, pe 19 mai la ora 18:00 cu ocazia Odei spontane a bucuriei retroactive, printr-o gaură neagră, dar, pentru început, cred că n-ar strica să facem niște precizări interpretative, care ar putea ajuta în tentativa de reconciliere a profanul cu găurile negre si de a mai risipi din starea de confuzie aldusiană care se degajă de obicei din conversațiile pe această temă. Așadar si prin urmare este vorba despre găuri negre (si despre de/formarea spațiului sub acțiunea gravitației). Să începem cu niște ilustrări grafice:

(b)Arca lui Goe în lupta cu inerția în preajma unei găuri negre !

Urmare a faptului că noțiunea de „gaură neagră” este foarte popularizată în conștiința colectivă a contemporanilor, presupun că majoritatea potențialilor vizitatori-observatori ai acestui topic sunt pe deplin familiarizați cu aceste reprezentări grafice, care încearcă să redea sugestiv si pe înțeles (pe înțelesul profanilor), în ce ar consta si cum ar funcționa o gaură neagra, o singularitate rezultată în urma acțiunilor extreme ale gravitației („forța” care guvernează Universul, universul fiind o gubernie la discreția unicului gubernator, Gravitația). Ei bine, vin si pre-zic (fără pretenții de originalitate) că de fapt denumirea de „gaură neagră” este destul de neinspirată si că aceste reprezentări grafice (sugestive), nu lipsite de merite (artistice si științifice) sunt fundamental greșite si înșelătoare, inducând profanului idei greșite în legătură cu natura așa numitelor „găuri negre”. Nu mă voi grăbi să precizez explicit ce anume este greșit în aceste privințe si nici să demontez ideile „greșite” (ale celor merituoși în acest sens, care chiar au idei despre ce si cum ar fi fiind găurile negre, singularitățile si manifestările de prin preajma acestora), preferând să propun (inițial) un moment de reculegere si pre/meditare, vizavi de modele (mai mult sau mai puțin nebuloase) prezente în mintea fiecăruia dintre co-participanții voluntari la tentativa de reconciliere a profanului cu găurile negre (if any). Cred așadar că n-ar strica un scurt moment de evaluare si recapitulare (în minte) a detaliilor care constituie modelul de gaură neagră pe care-l are fiecare în cap, imaginându-ne, de exemplu, cum am putea explica unui copil ce este, în ce constă si cum se manifestă o gaură neagră, așa cum o înțelege fiecare. Tu, prea-cinstit cititor citit si prea-unic al Arcei Lui Goe, cum ai explica copilului din tine, ce-i si cum o gaură neagră, în acord cu modelul din capul tău? Vom reveni apoi la confuziile care împiedică momentan reconcilierea rezonabilă a profanului cu… gravitația (născătoare de univers si, si de „găuri negre”)… dar numai si numai în contextul inventarierii traseelor, a itinerariilor si a mijloacelor de transport spre „acel Sabadell”. 1, 2, 3… Meditează acum!

Posted in Arcaluigoeologie | 20 Comments »

Drumul spre Sabadell

Posted by Arca lui Goe pe aprilie 27, 2022

As menționa sumar câteva detalii de avut in vedere la organizarea călătoriei inițiatice spre piața Sant Roc din Sabadell, pe19 mai 2012, ora 18:00, cu ocazia Odei spontane a bucuriei retroactive, propusă vizitatorilor de arcă, interesați, la un moment dat, de re-vizitarea acestui acest eveniment, prin teleportare spațio-temporală la localitate:

  1. Călătoria se va face preponderent gravitațional în direcția la vale. Nu la deal.
  2. Călătoria se va face preponderent individual. Nu în grup.
  3. Calatorii care nu vor opta pentru hibernare (sau transă) de-a lungul pseudo-traiectoriei de voiaj vor putea efectua mici vibrații orbitale in jurul poziției de echilibru: se vor putea deplasa pe punte, încolo si încoace, vor putea dansa, etc. Sursele de energie ale acestor vibrații vor fi aduse de acasă fiind admise cam toate genurile, fluturi, zâmbete, zaibăr, erecții matinale, acumulatori de emoții, iambii suitori, troheii, săltărețele dactile, etc.
  4. Se oferă libertate de impresie si expresie nelimitate. Oricine va avea voie să spună orice. Oricând.
  5. Sortis Humanae ad Intelligendum Lux.
  6. Mici pancarte inscripționate cu: „Et in Arcadia Goe”.
  7. Animale de companie? Oglinzi?
  8. Călătorului îi sade bine cu drumul, nu cu destinația… De ex. drumul către fericire. Sau către nefericire. Drum să fie. Pe urma, indiferent de destinația atinsă (sau ratată, nu contează), important este să ne întoarcem acasă. Acasă. Și tot așa, altă destinație, alt drum. Oricum în drumul către scop scopurile se schimbă, după cum se va ilustra poate mai la vale, în amonte (sic), pe firul poveștilor de nimic despre potriveala dintre călător și drum
  9. Anunț umanitar: Arca lui Goe organizează gratis o croaziera in neantul vorbelor de duh (cu tâlc si/sau fără tâlc). La bordul ambarcațiunii noastre pot fi acomodați un număr maxim de 200 de pasageri (vizitatori-calatori-comentatori). Nu mai mult. Asta este capacitatea pe care o poate manageria mulțumitor orice administrator de mediu de socializare. Atât. 200. De altminteri cam atâta este numărul cunoscuților cu care se poate descurca o persoana, într-un grup, fără să piardă definitiv relevanta, si pe a sa si pe cea a interlocutorilor săi. Așadar aviz amatorilor (si profesioniștilor) dornici de o excursie exotica in mirifica lume a călătoriilor virtuale. Întrucât primele câteva locuri au si fost ocupate, atragem atenția ca locurile ramase disponibile vor fi oferite in ordinea cronologica a cererilor (si in dezordine alfabetica a nickname-urilor). Ii rugam pe doritori sa nu-si rezerve mai mult de trei nickname-uri ca sa ajungă la toata lumea. Va rugam din suflet sa nu va buluciți si sa nu produceți daune colaterale (căci vor fi imputate fără rabat, fără scutire de taxe si fără rambursare de TVA). Mâncarea si băutura sunt la liber. Luarea cuvântului se va face la un preț modic, ajustabil in funcție de mersul pieței si de cursul de schimb valutar. Apropo, ați auzit ca s-a scumpit aurul? Foarte tare. Priviți-vă verighetele si felicitați-vă că n-ați divorțat anul trecut. Si tot apropo, pentru îmbarcarea pe Arca lui Goe pentru croaziera gratis in neantul vorbelor de duh (cu tâlc si/sau fără tâlc), ar fi de preferat sa veniți perechi, perechi, gata formate, pentru a minimiza alterarea si distorsionarea dezbaterilor de croaziera cu prea multe anunțuri matrimoniale si partajări patrimoniale. P.S. Cel mai bun timp pentru plantarea unui copac este acum douăzeci de ani. Al doilea cel mai bun timp pentru asta, este azi. Acum.
  10. La întoarcere, cele mai reușite jurnale de călătorie vor fi premiate.

Apropo de calatori si calatorii (instantanee, de călătorie), cei mai multi si cei mai rapizi sunt fotonii. Despre uluitoarea viteza cu care se deplasează stie cam toata lumea. Unora n-o sa le vina șa creadă că fotonii se deplasează prin vid (de unde vid?) cu impresionanta viteza finita de circa 300.000 de km/secunda. Altora cu atât mai puțin o să le vină să creadă, ca, din cauza efectelor relativiste, la viteza respectivă, timpul local încetează să se mai scurgă, si ca prin urmare, într-un referential local, viteza fotonului este infinita, el (daca nu cumva El) putând ajunge practic instantaneu (in no time) de oriunde, oriunde (ca si cum universul ar fi fiind de dimensiune zero in orice direcție; pentru orice foton universul este un singur punct zero-dimensional ce-l re-tine pe foton, ca prizonier, in interior. Pentru foton, Big-Bang-ul nu s-a produs încă. Ceea ce mai putini știu este ceva in legătură cu numărul total al fotonilor din univers. Nu, nu este infinit. Nici n-ar avea cum. Oricat de infinit ar fi fiind Universul el însuși, niciuna dintre particulele (materiale?) care-l compun (?!) nu este in number infinit si nu persista la nesfârșit. Avem fotoni pe lume numai pentru o vreme si numai in număr limitat. Sper ca acest enunț sa nu va inducă nimănui vreo stare de depresie (absenta luminii este asociata cu apariția si agravarea depresiei; stați la Soare, vara). Totuși vestea „buna” (de ce e buna? știi?) este ca sunt foarte multi fotoni in univers, si anume vreo 4 ori 10 la puterea 84. (4 urmat de 84 de zerouri) adică (si aici vine schepsisul) de circa 1000 de ori mai multi decât toate celelalte feluri de particule la un loc (protoni, electroni, neutroni, neutrini, etc)… In mod normal (?!), in acord cu planurile inițiale ar fi trebuit sa fie numai fotoni pe lume, într-un univers absolut plat. Din motive necunoscute 1 la mie din materie a scăpat in mod miraculos procesului de anihilare inițială (materie-antimaterie), lăsându-ni-se astfel si noua posibilitatea sa existam si (eventual) sa călătorim prin univers, însă foarte, foarte, încet, devastator de încet. Ca cand am sta pe loc. Noi, materia care călătorește prin Univers, scăldată in lumina (de o mie de ori mai multa lumina decât substanța, ca sa-i zicem așa)… Sa nu uitam ca Sortis Humanae ad Intelligendum Lux. Et in Arcadia Goe.

Ca fapt divers ar fi de zis că numărul de combinații posibile la jocul de Go e de circa 10 la puterea 137 !!! Adica de un trilion de trilioane de trilioane de trilioane de trilioane de trilioane de trilioane de trilioane de trilioane de trilioane de trilioane de trilioane de ori mai multe decât toate particulele din universul cunoscut la un loc, galaxii, stele, planete, fire de nisip si de praf, atomi, protoni, neuroni, electronii, neutrini, fotoni, orice… Go e un joc foarte interesant. Aproape infinit.

Posted in Arcaluigoeologie | 28 Comments »

Cântăreața cheală

Posted by Arca lui Goe pe aprilie 25, 2022

Interior burghez englezesc, cu fotolii englezești. Seară englezească. Domnul Smith, englez, în fotoliul lui englezesc, încălțat cu papuci englezești, fumează din pipa sa englezească și citește un ziar englezesc lângă un șemineu englezesc în care arde un foc englezesc. Poartă ochelari englezești, mustăcioară căruntă englezească. Alături de el, într-un alt fotoliu englezesc, Doamna Smith, englezoaică, cârpește ciorapi englezești. Moment prelungit de tăcere englezească. Șaptesprezece bătăi englezești de pendulă englezească.

Organizatorii turneului de tenis de mare slam de al Wimbledon au decis in mod unilateral să interzică participarea tenismenilor si tenismenelor din Rusia si Belarus la ediția din acest an. All England Club (AELTC) a declarat că a decis să interzică participarea unor sportivi precum Daniil Medvedev, Andrey Rublev, Karen Khachanov, Aryna Sabalenka și Victoria Azarenka, ca răspuns la invazia Ucrainei.

… ceea ce este uluitor si absurd. Desigur că (în principiu) organizatorii unui turneu privat au deplina libertate să invite la startul competiției pe cine doresc si să accepte si/sau să respingă participarea oricui… ceea ce nu înseamnă că decizia celor de la All England Club ar putea fi altceva decât un gest prostesc, greșit si dăunător, cu efecte nocive in multe privințe, si vai, mai ales cu efecte împotriva cauzei pe care declarativ o suportă. Lăsând la o parte Rusia si rusofonii, decizia luată unilateral in Anglia a reușit să scindeze opinia publică din lumea civilizată în două tabere cvasi-ireconciliabile de „adversari de idei”, gata sa se înfrunte în dezbateri retorice pline de accente ideologice si emoționale. De ex:

Wimbledon a procedat corect. Interdicția care îi va împiedica pe ruși și bieloruși să concureze la All England Club poate părea nedreaptă, având în vedere că jucători precum Daniil Medvedev nu au contribuit personal la războiul din Ucraina. Cu toate acestea, este un mesaj necesar: chiar și cei mai inocenți ruși vor fi plătitori de prețuri pentru acțiunile rapace ale regimului lui Vladimir Putin.

Desigur că s-ar putea continua la nesfârșit epopeea metaforelor lacrimogene si a sensurilor morale care ar justifica (sau nu) gestul gomoșilor de la Wimbledon. Dincolo de emoții si imagine decizia rămâne una stupida si greșită din prea multe puncte de vedere:

  1. Desi în mod normal ar trebui evitate interferențele dintre sport si politică, decizia de a interzice participarea Rusiei in competițiile sportive între țări este firească (în contextul războiului de agresiune al Rusiei asupra Ucrainei), iar legitimitatea acestei decizii este validată de faptul că a fost luată in mod colectiv în cadrul lumii civilizate de către forurile internaționale îndreptățite să ia asemenea decizii. Există competiții de tenis între țări (la care este firesc să-i fie interzisa participarea Rusiei). Turneele de mare slam si majoritatea celorlalte turnee de tenis sunt competiții individuale între tenismeni, nu între țări. Ideea de a întreprinde masuri individuale împotriva indivizilor, ca răspuns la actele unui tari, a unei dictaturii, a unui dictator si a grupului sau de susținători este pur si simplu greșită, abuzivă, imorală, totalitară.
  2. Răspunsul lumii civilizate in fața abuzurilor comise de către regimurile totalitare ar trebui sa fie unitar. Faptul ca britanicii de la Wimbledon vor musai să fie mai cu moț decât alții si mai catolici decât papa, lăsându-i pe ceilalți în off-side nu are cum să fie de folos, ci dimpotrivă. Dacă gestul organizatorilor de la Wimbledon este cel corect, atunci toți ceilalți din lumea civilizată, care n-au luat în mod unilateral aceasta măsură arbitrară sunt in culpă? Sunt de partea Rusiei si a lui Putin? Care este sensul simbolic al excesului de zel al prea-corecților politic din Londra?
  3. Ideea de a scarifica frumusețea tenisului si a competinței sportive prin eliminarea din concursuri, fără justificări reale, îndreptățite, a unora dintre cei mai buni sportivi, începută in Australia si consolidată in Anglia, este urâtă, ineptă, lipsita de fair-play, profund dăunătoare tenisului, care este făcut să devină astfel victimă colaterală a lui Putin spre gloria personală a acestuia, ca dictator.
  4. Dictatura lui Putin nu poate fi eliminata decât de ruși. Oricat de greu de crezut ar fi, nu sunt chiar toți rușii de partea lui Putin si a războiului împotriva unei tari independente atacată din senin. Cei care vor sa ajute efectiv Ucraina si acum si în perspectivă (nu doar pentru că sunt împotriva Rusiei), ar trebui să susțină atragerea câtor mai multi ruși de partea buna a lumii. Felul in care Medvedev a fost huiduit fără motiv in finala de la Melbourn, ori gestul organizatorilor de la Wimbledon de a refuza participarea unor sportivi individuali la un turneu individual, nu au cum să slujească această cauză, nefăcând altceva decât să dea apă la moară dictatorului, să convingă încă si mai multi mujici să fie de partea lui, întărindu-le convingerea că un dușman ireconciliabil vrea să distrugă Rusia. Lumea civilizată ar trebui să-si păstreze blazonul si să dovedească fair-play, detașare si pragmatism, nu să accepte jocul si metodele nevricoase ale dictatorului. Masura participării tenismenilor ruși si beloruși fără drapel ar fi fost mult mai utilă si mai eficace decât această țâfnă engleză prin care vor să se dovedească ei britanicii mai breji decât francezii, germanii, si in genere decât restul Europei din care s-au retras tot din motive de nostalgii imperiale…

Cântăreața cheală. Antipiesă (La Cantatrice chauve în limba franceză) este titlul piesei de teatru de debut, scrisă în 1984 franceză de Eugen Ionescu. Piesa cu premiera în 11 mai 1950, afiliată curentului dramatic al teatrului absurdului, înfățișează perfect degenerarea rasei umane și a relațiilor dintre oameni. Antiteatrul s-a născut din dorința de a renunța la tematică, ideologie, realism-psihologic și filosofie. Ionescu inventează libertatea absolută prin renunțarea la prejudecăți și reguli. “Cântăreața cheală a răzbătut cu greu in dramaturgie după ce a fost respinsă de numeroase companii teatrale. Stilul nonconformist ionescian a fost greu acceptat atât de critici, cât și de public pentru ca apoi să fie considerată de critica literară ca fiind genială.

Piesa este aparent fără fir epic, aparent fără sens, are în centru problema lipsei de comunicare [1], specifică lui Eugen Ionescu.

Eugen Ionescu a avut meritul de a crea adevărata configurație a vieții – cea absurdă („Cu toții suntem absurzi; nimeni nu recunoaște”).

Desigur ca se poate si mai rău. Maimuțoiul Boris a comis una si mai lată:

Boris Johnson a amenințat că va folosi arme nucleare împotriva Rusiei fără aprobarea NATO dacă Rusia trece de linia roșie și atacă nuclear Ucraina”. Se vede treaba că fostele imperii nasc caricaturi gen Putin, Erdogan si, cu voia d-voastră ultima pe lista, Boris.

UPDATE: Victoria Azarenka susține că interzicerea participări tenismenilor si tenismenelor din Rusia si Belarus la Wimbledon este o măsură lipsită de sens, si ca organizațiile de tenis (ATP, WTA) si tenismenii ar trebui sa ia atitudine si sa protesteze si sa acționeze împotriva acestei decizii. Ceea ce ar putea fi la fel de lipsit de sens. Nu? Probabil că pe Azarenka ar încânta-o ideea ca ceilalți tenismeni să boicoteze participarea la Wimbledon în semn de solidaritate cu tenismenii cărora li se interzice în mod abuziv participarea. Gestul celor de la Wimbledon este (în mod cât se poate de evident) un gest abuziv, stupid si nociv (în tenis si mult dincolo de tenis)… Dar… asta nu ne poate împiedica să ne amintim despre lașitatea cu care s-a comportat lumea tenisului (ATP, WTA plus majoritatea tenismenilor din siaj) la precedentul abuz comis de alti organizatori si proprietari ai unui turneu de mare slam, cei de la Melbourne. (ne)Cazul Djokovic – Tăcerea. Printre cei vocali, care-si exprimau acordul deplin si armonic cu organizatorii, afirmând ritos că regulile sunt reguli si că vaccinarea ar trebui să fie, după părerea ei, obligatorie si că nu-i nicio problemă în felul în care este discriminat si persecutat Novak Djokovic, era si cea numită Victoria Azarenka (la vremea aceea înfrângerea bun simțului). Ceea ce era firesc s-a întâmplat. A devenit ea însăși victima abuzurilor cu care a fost de acord altă dată. Si asta nu este decât începutul…

Posted in Arcaluigoeologie | 18 Comments »

Ziua Planetei Pământ

Posted by Arca lui Goe pe aprilie 22, 2022

Statisticile lumii în timp real !

Este Ziua Pământului dar nu prea stie multă lume. Nimeni nu celebrează, nimeni nu sărbătorește, nu prăznuiește, nu se extaziază nimeni. Nicio paradă. Niciun sentiment. Nicio vorbă. La televiziuni. Nu e zi liberă de Ziua Pământului. Doar o zi indiferentă, oarecare, în calendare, fără anvergură. Ziua Pământului: un pămătuf. Nu e ca Zilele Naționale. Nu e nici măcar ca Ziua Femeii. E cam ca Ziua Bărbatului, nu mai mult. O ziulică, picată anul acesta (deloc întâmplător) in Vinerea Mare (eveniment ce se va mai întâmpla iarăși in 2033, cu ocazia încheierii războiului început anul acesta). Foarte mică Ziua Pământului. Puțin fast. Puțină emoție. Puțină bucurie. Puțină lumină. Un pic de primăvară. Poate va fi mai bine de Ziua Omului. Sau măcar de Ziua Continentului. Ce vor să vină. Curând. In această aceeași primăvară. Nu uita sa urmărești pentru cinci minute Statisticile lumii în timp real ca să vezi cum trece timpul, vine timpul, pe planeta de Pământ.

22 Aprilie – Ziua Pământului

Pământul este in centrul Universului nostru, singura planetă din lume populată cu oameni: familie, prieteni, rude, dușmani, colegi, vecini, cunoscuți, necunoscuți, oameni buni, oameni rai, femei frumoase, genii mari si frunți tembele si martiri dar si lichele, contemporanii, strămoșii si absolut toate întâmplările, emoțiile, gândurile sunt aici: pe Pământ-ul deocamdată. Ca importanță, pentru fiecare om, această planetă reprezintă 99.99% din întregul univers… infinit… si chiar mai mult. La multi ani planetei!

Update de Ziua Omului:

Mai sunt puține ore până la marea sărbătoare. Oamenii conștiincioși se pregătesc s-o întâmpine, fiecare așa cum stie el/ea/ei mai bine. Asa cum se cuvine. In câțiva ceasuri fi-va iarăși Ziua Omului. Iată Omul. Tuturor vizitatorilor, comentatorilor, observatorilor, care vor avea in curând acest prilej de bucurie, le dedic un gând bun si le urez spor in toate, în casă, in gând, în suflet, pentru un Paște așa cum și-l doresc, acolo în miezul lucrurilor din viața fiecăruia. Un mic pachet de vorbe dedicat în egală măsura tuturor acelora cu statut: vizitatori, comentatori, observatori:

Cel despre care se vorbește
Este viu
căci vorba l-a făcut pe om
si vorba l-a adus pe om
si tot cu vorba el se…duce…
Cel despre care nu se vorbește, ci se muțește
e mai fragil decât umbra celor ce n-au fost niciodată…
nevăzute si neauzite…
Munca, haina, vorbe care l-au făcut pe om
Mai mult decât era când nu era
Si acum e!
O vorbă-n vânt
O vorbă care se vorbește pe sine,
O ființa care se gândește pe sine,
Căci este viu
Cel despre care se vorbește…

Posted in Arcaluigoeologie | 27 Comments »

Monstrul din Rusia

Posted by Arca lui Goe pe aprilie 17, 2022

Bestia din Rusia. Nu, nu este vorba despre Putin. Putin nu este decât o căcărează caraghioasă care-si închipuie că poate cutreiera prin lume călărind această bestie hidoasă care stăpânește Rusia si sufletele si mințile mujicilor care, prin modul lor de a (nu) gândi, mențin în șa caricatura numita Vladimir Vladimirovich Putin, mujici care găsesc normale, acceptabile, necesare, ororile stârnite din senin în casele si orașele altei tari, altor oameni, pe care monstrul îi consideră mai puțin oameni, doar pentru că nu vor să accepte de bună voie că țara lor nici nu e țară, ci doar un teritoriu înstrăinat pe nedrept din moșia monstrului. Babe si moși nostalgici si revanșarzi, tineri nihiliști si dezorientați, visând cu ochii deschiși la o planetă rusească, care li s-ar cuveni de drept si pe care ar si avea-o ducă n-ar fi sabotați de „naziștii” care formează restul lumii, l-au identificat pe Putin, micul țar mare, ca fiind liderul potrivit să scoată monstrul în lume si să-si ceară drepturile. Realitatea paralelă din mintiile prea multor ruși si rusoaice este bestia hâdă care s-a decis să iasă în lume, în frunte cu bravul patriot vizionar Vladimir Putin (un ins defect si caraghios, el însuși posedat de monstrul pe care-si imaginează că-l stăpânește). In genere lumea-i un ansamblu cuantic, complex de posibilități în superpoziție, în care toate adevărurile coexistă, inclusiv cele contradictorii, până în clipa în care o realitate oarecare se decide să intre în colaps, să se dezică de toate prezumțiile care i-au fost acordate, si de toate potențialitățile cuprinse-n incertitudinile funcțiilor de undă, să-si dea arama pe față, să nu mai fie în toate felurile, ci doar într-unul singur. Este exact ce s-a întâmplat cu monstrul din Rusia când a decis să comită o agresiune neprovocată si să invadeze militar o tară si o națiune care-si căuta de drum în alta parte decât în pustiurile fără sfârșit ale unei Rusii bântuită de bestia care o devorează. Putin este micul Hitler, iar marea Rusie mica Germanie de odinioară. Monstrul este același… Va reuși omenirea să fie mai operativă decât data trecută sau vom pofti iarăși la tragedie? Aceasta-i întrebarea.

Posted in Arcaluigoeologie | 19 Comments »

Luați foc

Posted by Arca lui Goe pe aprilie 15, 2022

valabil numai pentru fumători …

In momentele critice sau de criză, cei mai neimportanți oameni de pe planetă si poate chiar din univers sunt artiștii, ăia responsabili cu emoționarea estetică a aproapelui, toți ceilalți captând brusc întreaga importanță: politicienii, soldații, muncitorii, doctorii, bancherii, preoții si chiar filozofii… îi deposedează pe artiști de iluzoria lor importanță, făcându-i pe aceștia (indirect, dar ce contează) să se expună în toată splendoarea nudității lor. Rușinați, multi dintre ei încetează să mai fie artiști, si se deghizează în politicieni, soldați, muncitori, doctori, bancheri, preoți si chiar filozofi, ca niște histrioni ce sunt (Zelensky de ex), reușind binișor să se pună în pielea altora si să joace rolurile respective, adesea mai bine decât titularii. Histrionismul face parte din fisa postului de artist. Indiferent ce face artistul si indiferent de natura creațiilor sale artistice, acesta, în afară de a se juca cu emoțiile, transpunându-le ludic in construcții simbolice capabile să genereze alte emoții (sau aceleași), trebuie mereu si mereu să se pună in pielea altora… a personajelor si spectatorilor săi… si scriitorul, si pictorul, si sculptorul, si cântărețul, si dansatorul, si actorul si regizorul, toți… Si cu cât mai mare este distanța dintre original si interpret cu atât mai desăvârșita este arta. Jack London a fost cu mare măiestrie câine si lup. John Fowles a fost femeie (in bildungsromanul Daniel Martin)… Si chiar si Adore a cochetat adesea cu ideea. Desigur că atunci când întâmplător am propus proze scurte pe Arcă, am încercat si eu (fără niciun succes) astfel de transpuneri, așa că fie si doar prin prisma multelor eșecuri, inclusiv in a-mi interpreta propriul rol (de dl. Goe) pot spune că îmi dau bine seama cât de dificilă este partea aceasta a gestului artistic si cât de admirabile sunt reușitele artiștilor autentici. De exemplu Iamulia, exclusiv in desenele pe care le face la blog, pe care, nu se stie de ce, le acompaniază cu pre-texte exclusiv narcisiste. 🙂

De multă vreme mă frământă ideea de a scrie un eseu banal, despre viață în general, din postura unui bob de grâu. Am tot amânat tentativa de a-l scrie, parându-mi rău să-l stric, conștient fiind că va fi inevitabil un gest eșuat. Poate că totuși voi încercă să-l scriu cândva măcar pentru a mai adaugă un act la Simfonia Ratării. Nici nu știu cum de mi-a încolțit în minte o asemenea idee.

P.S. Ideea de a te pune în pielea altuia, in situația altuia, de a experimenta perspectiva si poziția din care privește altul lucrurile, încercarea de a intra in mintea si poate in sufletul altuia si de a gândi sau simți ce simte el, sau măcar de a putea înțelege mai in adâncime pe un altul, pe care-l vedem din exteriorul lui (dar din interiorul nostru), este veche. Nu chiar de când lumea dar de când omenirea. A fi om înseamnă (printre altele) să fii în stare să percepi mintea altuia, ființa altuia, interiorul, si poate abisul altuia. Prima oară în literatură când a fost consemnat acest gen de experiență umană a fost in povestea lui Ghilgameș. De atunci încoace se tot încearcă perfecționarea transpunerii în artă a acestui fapt altminteri banal, dar fundamental si definitoriu pentru natura umană. Desigur că reușita acestui gest nu este niciodată totală. Nu te vei putea identifica niciodată complet cu un altul (nici chiar cu tine însuți – sic – alta poveste 🙂 ), ci doar așa parțial. Cât de mult poți reuși în această privință … depinde si de tine (de abilitățile tale) dar si de expresivitatea si transparența celui observat. Unii sunt mai ușor de citit decât alții. De exemplu atunci când privești o partidă de tenis, uneori reușești să înțelegi nu numai jocul dar si intențiile si emoțiile jucătorilor. Întotdeauna il vei prefera pe cel despre care ai impresia că-l poți înțelege mai bine si cu care te poți identifica, cumva. Vei fi împotriva celor pe care nu-i înțelegi si/sau a celor în care (înțelegându-i) nu te regăsești. Oricum urmărirea unei partide de tenis este mult mai frumoasă si mai spectaculoasă dacă nu urmărești doar jocul pe dinafară. De obicei eșecul de a vedea în interiorul altuia si/sau refuzul de a o face au condus la catastrofe si tragedii teribile, mai abitir decât s-a întâmplat atunci când văzând mintea altui om nu ti-a plăcut ce vezi. Desigur că mi-ar plăcea să mă pot pune la mintea unui bob de grâu, si să înțeleg (sau să mi se pară că înțeleg) dorințele si speranțele acelui germene de viață si cum anume se vede lumea din acea perspectivă (tie nu?), dar probabil că acum ar fi mai practice si mai utile alte genuri de exerciții: de ex. acela de a te pune în pielea celor care se confruntă deodată, din senin, cu ororile unui război si a unei invazii neprovocate si nejustificate. Dar tot practic si util ar fi si exercițiul de a te pune in mintea lui Putin sau a altor astfel de nenorociți. In pielea crainicilor de la televiziunile de stat din Rusia care anunța începerea celui de-al treilea război mondial din cauza agresiunii NATO asupra Rusiei (??!!), sau a actorului-parlamentar rus care anunță cu lacrimi in ochi că scufundarea navei Moscova de către Ucraina este motiv de război (??!!!). Ce spui Franz?! In fine…

Posted in Arcaluigoeologie | 10 Comments »

Luați loc

Posted by Arca lui Goe pe aprilie 14, 2022

locul tău atemporal în spațiu, pentru un repaus relativ într-un sistem cartezian xOyz

De Re Văzut: Pri identeco

Posted in Arcaluigoeologie | 10 Comments »

Sabadell psi scurtă-tură

Posted by Arca lui Goe pe aprilie 8, 2022

Una dintre cele câteva „obsesii” recurente pe Arca lui Goe este cea despre clarificarea neclarităților specifice încurcăturilor semantice ale noțiunilor de timp si de spațiu. Sper să nu-si închipuie vreun prea cinstit cititor citit si unic al acestei declarații, c-am avea ambiții clarificatoare în legătură cu natura bizarelor entități desemnate în dicționare prin cuvintele „timp” si „spațiu”. Pretențiile noastră (exagerate poate) nu se ridică în niciun caz atât de sus. Obsesia pentru clarificarea neclarităților respective se referă doar la „purificarea” listei cu neclarități si (mai ales) la includerea în lista neclarităților a unor elemente noi, care merită să fie considerate ca atare: „neclarități”, dar care par să fi scăpat acestei catalogări, trecând neobservate, ne luate în seama de cei care-si focalizează atenția (savanți sau profani deopotrivă) asupra misterioaselor entități desemnate (cu precaritate) prin cuvintele „spațiu” si „timp”. Am fi vrut si vom fi vrând încă să încropim o listă clară a neclarităților, a inconsistentelor, a confuziilor si neînțelegerilor (inclusiv semantice si terminologice) cu care ne confruntăm atunci când pomenim noțiunile respective sau când ne gândim la acestea, ceea ce, desi poate părea o treabă simplă, s-a dovedit a ne fi deloc așa ceva. Dimpotrivă. Si ce n-am făcut pentru asta! O întreagă epopee. Ne-am închis de bună voie in SF-era lui Goe (descoperind că „Sortis Humanae ad Intelligendum Lux”), am încercat să ne reconciliem cu cuantica, am explorat Laniakea prin portalul de la Sabadell, am apelat la demonii unor savanți (Laplace si Maxwel), si mai ales la demonul entropiei (care l-a bântuit si pe Boltzmann)… fără să reușim să ne atingem obiectivul (scopul propus) si să articulam clar, concis si la obiect lista neclarităților (noastre) referitoare la straniile noțiuni (spațiu, timp) încât să fie clar că sunt neclarități. Dimpotrivă, am reușit să le încurcam si mai tare, pe cont propriu, dar si cu ajutorul (nesperat) al anturajului (echipaj, pasageri, vizitatori, troli, mascote si alte ființe, inclusiv a prietenilor dușmănoși si recurenți). In aceasta privință totul a decurs în acord armonic perfect… cu principul al doilea al termodinamicii, cu teoria haosului, efectul fluturelui si simfonia ratării. Suntem într-o stare mai confuză, mai mofluză si mai dezordonată decât la început… într-un punct încă si mai îndepărtat de umilul scop propus. Ar fi așadar total nerealist să ne propunem ca în topicul curent să rezolvăm sau să remediem brusc aceste neajunsuri. Nici măcar de ameliorare nu poate fi vorba. Si atunci? Ce facem noi aici? Mai nimic. O mică schimbare de strategie, bazată pe cele câteva succese de până acum. Căci da… avem si succese! Am reușit să eliminăm câțiva trolii (…) să atenuăm unele zgomote, să depoluam spațiul vorbelor, si să clarificăm un pic cadrul (on topic) si contextul în care este pro-pusă „discuția”: un cadru profan, fenomenologic, empiric si științific, ca model de univers. Speram să fie clar pentru „toată lumea” că nu vorbim despre „spațiu-timp” in Univers-în-general, ci stric in cadrul acestui model de univers: profan, fenomenologic, empiric si științific. Nu afirmam si nu sugeram, nici explicit nici implicit că este singurul model, sau că ar fi cel mai bun, cel mai frumos, cel mai nobil. Nici măcar nu susținem c-ar fi un model deplin valid, sau că ar fi aflat într-o relație suficient de corectă si de relevantă cu realitatea (care este sau nu este), indiferent ce si cum ar fi fiind aceea… ci doar că acesta este modelul de univers in cadrul căruia propunem discuția. Alte modele de lume care decurg din religie, mistică, șamanism, spiritism, para-normal, teoria conspirației, din ideea de Dumnezeu, Nirvana, Karma, filozofii orientale… etc, etc, toate încărcate de frumusețile lor… sunt altceva, cu rostul lor, eleganța lor, cu locul lor, fiind cadre si contexte propice pentru a iniția discuții, dezbateri spectaculoase, in forumuri dominate de comentatori potriviți prin preocupări, prin anvergura, prin profil si pasiune. Ideile forțate (testate de unii inclusiv pe Arca lui Goe) că s-ar cuveni reconcilieri între știință si religie, c-ar exista relații (de ex) intre Teoria relativități si/sau mecanica cuantică si șamanism, budism, spiritism ori că ar trebui incluse una-n alta, de-a valma într-un mare si complex amalgam si bulibășie, ori că metodele științifice ar trebui ajustate pentru a include tehnicile yoga, meditație, hipnoza, practicile tibetane, șamanismul, ideea de Dumnezeu, or discursurile de genul Deepak Chopra, in studiul Universului, ori că toate acestea ar constitui „transdisciplinaritate” or „terț inclus”, sunt simple aberații care denotă grave confuzii terminologice. Acest gen de idei si pseudo-idei nu se potrivesc cadrului în care este propusă expediția „mitică” (prin teleportare, la Sabadell pe 19 Mai 2012, ora 18:00, piață Sant Roc, pentru Odă bucuriei si flash mob spațio-temporal) si ca urmare n-ar avea ce căuta in eventualele discuții pe tema dată, fiind (considerate) by default off topic, inadecvate în raport cu natura, premisele si contextul în care ne-am permis să propunem luarea în dezbatere a ideii de teleportare spațio-temporală, ca vechiul înspre clarificarea neclarităților despre cele doua misterioase si neînțelese noțiuni, spațiu si timp (banalizate, între timp, prin supraîncărcare cu semnificație si consum intelectual excesiv). Consideram încheiată aici această introducere pentru a trece la cuprins.

Forțați de faptul că ne-am (cam) îndepărtat, si încă teribil, de zona de concluziilor legate de propunerea de teleportare spațio-temporală, de semnificațiile acesteia, de felul in care ar trebui organizată expediția respectivă si alcătuită lista participanților si a problemelor de rezolvat (pentru a surmonta impedimentele cauzate de constrângerile fizice ale modelului de univers considerat, care funcționează pe baza de entropie si dilatare, în vecinătate Big Bang), in varianta absolută a acestui gen de transport la localitate, am propune, nu să abandonam aceasta variantă, ci să s-o amânam nițel, lăsând-o un pic (un bob zăbavă) în așteptarea unor condiții retorice mai potrivite. La urma urmei Sabadell 2012 nu pleacă nicăieri, așteptându-ne etern, oricând si de oriunde. Din locul în care ne aflăm (aduși de împrejurări ca acestea, care mai vesele, care mai triste) ar fi cred mai potrivit să luăm în considerare si alte variante de teleportare (transport la localitate) mai puțin absolute, dar care s-ar putea dovedi mai efective, ca de exemplu prin meditație profundă, prin hipnoză, sau prin „metaverse„… Pentru astăzi însă, un pic si în continuarea punctului 7 de la topicul precedent, ar fi potrivit să atingem un subiect extrem de captivant cu mare aplicație în manipularea percepției timpului pe cale chimică. Multe se pot face pe cale chimică, precum stimularea sau simularea sporirii abilitaților fizice, intelectuale, emoționale, a vitezei, a rezistentei, a musculaturii, a virilității, a libidoului, a extazului, a dorinței, a fericirii, a succesului si a satisfacțiilor de toate felurile… Dintre toate, de departe, cele mai potrivite de luat in calcul pentru o excursie la Sabadell 2012, sunt drogurile din categoria celor psihedelice, care stimulează si/sau simulează sporirea si chiar exacerbarea pornirilor mistice si a abilităților de a transcende un pic realitatea care este, în direcția ideii de Dumnezeu. Intr-o astfel de călătorie inițiatică fantastică, nu cred c-ar putea fi o mare problemă să se facă o mică escală programată (sau nu), fix la Sabadell, pe 19 Mai 2012, ora 18:00, piață Sant Roc, pentru Odă bucuriei si flash mob spațio-temporal. Vă propun să vizionați si să consumați cu atenție si răbdare două videoclipuri (vorbim după), încercând să vă gândiți/imaginați cum se pot extrage din acestea substanțe esențele potrivite pentru organizarea, în varianta relativă, a teleportării la Sabadell… pentru dorita odă a bucuriei atemporale, in exact forma redată AICI, in cadrul atentie-amneziei primordiale.

Sper ca cei interesați să nu se împiedice prea tare de faptul acest al doilea videoclip este in engleza. Vă recomand un pic de tenacitate. Omul din film redă, in circa 24 de minute, cu un talent ieșit din comun, felul in care a fost implicat în condensarea si derularea a 1000 de ani (cel puțin) in 15 minute. Este (ceva) de-a dreptul fabulos.

Din anumite perspective ar putea părea că ideea unei relații dintre teleportarea spațio-temporală si efectele drogurilor psihedelice este un pic forțată dacă nu cumva de-a dreptul… gogonată. Totuși… e o idee alternativă care trebuie luată în considerare pentru o tratare exhaustivă a problemei teleportării prin spațiu-timp până la nodurile alese ca destinație. Până la urmă nu este important cum anume si pe ce traseu ajungem la Sabadell in piața Sant Roc pe 19 Mai 2012 ora 18:00. Ba mai mult, este posibil ca însăși ideea de Dumnezeu să fie rezultatul unor efecte psihedelice, ori omenirea însăși să fie emergentă din acest gen de chimie superioară, fiind bazată aproape în totalitate pe ficțiuni gogonate… (Whatever works).

In pregătirea unui eventual sumar al variantelor teoretice disponibile ca ipoteze de lucru, necesare imaginării unei calatorii inițiatice de tipul celei propuse pasagerilor de pe Arca lui Goe, cu destinația Oda Bucuriei… Sabadell… așa adaugă acum, la moment, in avanpremiera, doua idei de ținut minte sau pentru meditare anticipată:

  • (1) Teoria realității simulate bazata pe Ipoteza simulării. Este cred destul de clar că în cazul valabilității acestui gen de reprezentare a realității, teleportarea spațio-temporală are cu totul si cu totul alte conotații si perspective. Prin bunăvoința Programatorului responsabil cu simularea aceasta, călătoria la Sabadell în 2012, pentru câțiva dintre pasagerii de pe Arca lui Goe, ar putea fi floare la ureche.
  • (2) Ipoteza (cum) că extratereștrii ar fi fiind oamenii din viitor, cutreierători ai timpului, veniți în vizită pentru documentare sau divertisment, care stăpânesc tehnologia necesară efectuării unor astfel de calatorii în timp (dar mai ales în spațiu, insist asupra acestui detaliu pe nedrept ignorat în ecuația teoriei teleportării). Presupun că, de-ar fi să fie valabilă această ipoteză, acestor cutreierători nu le-ar fi foarte greu să facă un hatâr acelor vizitatori ai Arcei Lui Goe care ar râvni sincer la o incursiune în piața Sant Roc din Sabadell pe 19 Mai 2012 ora 18:00, pentru Flash mob si Oda Bucuriei… Nu?

Niște organizatori serioși nu trebuie să neglijeze sau să desconsidere niciuna dintre ipotezele cognoscibile si/sau imaginabile, prin care o astfel de excursie să poată fi pusă în practică.

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , , | 11 Comments »

Focus

Posted by Arca lui Goe pe aprilie 4, 2022

Am văzut lumină…
Pe Pământ
Si m-am născut si eu
Să văd ce mai faceți !
Cum o mai duceți cu fericirea ?

Așa grăit-a un văr al lui Shakespeare, într-un moment al său de inocență și inspirație poetică… pentru a-și justifica într-un fel (cu un pretext nonșalant) prezența, venirea – existența – și pe/trecerea… pre lume, de parcă omul ar putea fi atras în existență ca fluturele la lumina lămpii. Un poem cusut cu ață albă, înadins. De unde, cum, si de ce venim în existență, unde, cum si de ce plecăm din existență, acestea toate, ca „întrebări fundamentale”, sunt simple năluciri, lucruri cu care n-ar trebui să ne batem capul, decât cel mult în joacă … când ni se ivește inopinat vreun răgaz ludic de la lucrurile realmente importante (…), care ne țin (și mențin) ocupați (și preocupați) în existență (și cvasi-existență)… Hai însă să trecem în revistă lucrurile astea e-sen-ți-ale cu care ne umplem existentele! Pe toate. Prea multe nu-s. Așadar…

Cam acesta ar fi fiind scopul zilei: lăsând în suspans si suspensie „simplele năluciri„, să vedem cam ce „opțiuni” (realmente importante) avem pentru petrecerea „timpului liber” care constituie, nu-i așa?, viața noastă, de zi cu zi, de la tinerețe pân’ la bătrânețe. Păi…

(1) ne ocupăm cu trupul care este. (1a) Respirat, mâncat, eliminat reziduuri (schimb de substanțe cu universul, metabolism), (1b) dormit, (1c) reproducere, (1d) boli si vindecări.

(2) Ne ocupam cu învățatul si cu munca. Cică ar fi „felul in care ne câștigăm existența. (O mare si subtilă minciună).

(3) Ne ocupăm cu banii. (vast subiect).

(4) Ne ocupăm cu vorbitul (trăncăneala, bârfa), cu imaginația, cu moda, cu sentimentele si visarea.

(5) Ne ocupăm cu socializarea – relaționarea cu ceilalți, impresionarea sexului opus, încercarea de a ne impune, de a domina sau măcar de a fi acceptați, luarea în seamă, punerea celorlalți la locul lor (ordine si disciplină), găsirea locului potrivit în societate pentru noi înșine, (pentru că, nu-i așa?, infernul sunt ceilalți, iar infernul este pretutindeni, dar mai ales locul în care te afli).

(6) Ne ocupăm cu hobby-urile, ca „actori” sau ca „spectatori”, în sport, artă, știința, filozofie si/sau religie si grădinărit. Jucăm (una, alta), scriem, cântam, dansăm, pictăm, sculptăm, studiem universul si/sau ideile, filozofăm, medităm, facem sex – SAU – ne uitam la alții cum fac aceste lucruri.

(7) Ne ocupăm cu „drogurile”. Alcool, fumat, jocuri de noroc, droguri ușoare, opioide si/sau psihedelice.

Si cam asta este totul. Oferta lucrurilor asupra cărora să se poate focaliza bietul muritor nu este deloc vastă. Ce-i drept unii sunt inventivi încercând (însă fără prea mare succes) să amestece aceste lucruri, în tentativa de a obține, prin combinații, lucruri noi, diferite (mai mult sau mai puțin naturale, de ex. șamanii si/sau șnapanii), sau să practice excesele (uneori extreme) în privința unora dintre preocupările înșirate în lista celor 7 minuni care ne tin ocupați / focalizați (si) în viață. Lista rămâne deschisă. Dacă mi-a scăpat ceva, oricine este liber să facă adăugări, adnotări, să propună corecții, ajustări sau simple comentarii. Asta desigur în cadrul preocupării în care inexorabil s-ar încadra fapta sa… 🙂 în această a n-a zi de 1 Aprilie (care ține, conform tradiției, toată luna, până pe 31 Aprilie inclusiv).

Posted in Arcaluigoeologie | 58 Comments »

Domnul Goe e îndrăgostit

Posted by Arca lui Goe pe aprilie 1, 2022

… iarăși, si nu doar de el însuși …

Dl. Goe discobolul

Dar tu? Cum stai cu dragostea? Azi e momentul să mărturisești. Hai, spune tot !

Cred că azi anume este momentul pentru întrebări esențiale. De exemplu: Este sau nu este dragostea o mare păcăleală? Dar suferința din amor? Azi e vremea experților. Ăștia care sunt îndrăgostiți, sau măcar au fost, sau cel puțin vor fi… ar fi cazul să se pronunțe. Cum e? Pentru ca ăștia care nu sunt îndrăgostiți, sau măcar n-au fost, sau cel puțin nu vor fi… să se lămurească, cumva, într-un mare fel. Să afle si ei/ele ce (nu) pierd (d)in această combinație chimică a naturii… Dar iubirea? E altceva?

Durerea este inevitabilă. Suferința e opțională. (proverb indian)

Sau cu un final un pic… diferit…

Posted in Arcaluigoeologie | 38 Comments »

Nichita

Posted by Arca lui Goe pe martie 31, 2022

Astăzi, în ziua de 0 Aprile, se cuvine cu tot dinadinsul sa adăugam în bagaj niște merinde de drum pentru Sabadell. Timp are numai timpul.

Posted in Arcaluigoeologie | 10 Comments »

Varianta Toma

Posted by Arca lui Goe pe martie 29, 2022

Foarte multe teme deschise pe Arca lui Goe au rămas fără finalizare, suspendate în nedeterminare, în așteptare si dispersie. Entropia le-a jucat un renghi perfid si pervers, făcându-le să se piardă, prin diluare si dezinteres, în neantul expansiunii spațio-temporale care favorizează aleatoriul, inclusiv în alegerile tematice ale prozelor arcagoeologice de consum pentru publicul larg si ralg al acestei zone de univers virtual, din proximitatea orizontului evenimentelor ce stau să cadă. Partea nostimă este aceea că entropia însăși este una din temele dezintegrate în haosul timpului trecător, aducător de perturbații exterioare, ce impun mereu si mereu alte topice la zi, ziua cea de azi, în dauna zilei de ieri. Așadar entropia acompaniată de cei doi demoni neisprăviți (ziși ai lui Laplace si Maxwell) a reușit să-și auto-saboteze firava ontologie propusa de către dl. Goe într-un moment de neinspirație poetica, în răspăr cu interesul si interesele publicului care e. Întrucât noi am ținut si ținem la entropie, si n-am dori s-o lăsam de izbeliște, propunem, în aceste condiții vitrege, nepotrivite temei, un cap de pod (ca nod si semn cu temei), în vederea unei reluări a subiectului (într-un viitor incert, ca orice viitor), în acord cu planul inițial, exact din (toate) punctele în care a fost lăsat in paragina (…). Prin urmare, experimental, mai spre înțelesul unei parți anume a publicului care se încăpăținează să adaste nemotivat pe Arca lui Goe, venim cu o inserție momentală, cu o improvizație (de-o clipă pentru o clipă), cu o versiune simplificată de ațâțare a demonului lui Laplace (sub pulpana entropiei) si anume cu varianta Toma. A la vivat concurență. 🙂

Există si versiuni mai… adorabile transpuse în plan literar. Asemenea vivat!

Posted in Arcaluigoeologie | 10 Comments »

Basarabia

Posted by Arca lui Goe pe martie 27, 2022

Membrii Sfatului Ţării, sala în care s-a semnat Actul Unirii Republicii Democrate Moldoveneşti (succesoarea guberniei Basarabia, fostă parte compnentă a Ţării Moldovei) cu Ţara Mamă (România), 27 martie 1918 (stil vechi)

Unirea Basarabiei cu România (27 martie 1918)

Basarabia (așa cum fusese definită în cadrul administrației țariste în 1812 la Tratatul de la București) s-a constituit ca Republică Democrată Moldovenească în primăvara anului 1917 proclamându-și întâi autonomia, apoi independența față de Rusia, și după câteva luni unirea cu Regatul României, în cadrul căruia a constituit o provincie.

Această stare a durat timp de 22 de ani până la 28 iunie 1940 când un ultimatum al guvernului sovietic conform pactului Hitler-Stalin a fost adresat României privind cedarea Basarabiei către Uniunea Sovietică. România a cedat și după 48 de ore Basarabia a fost ocupată de Armata roșie, administrația și Armata Română retrăgându-se, într-un haos dramatic, la est de râul Prut.

Posted in Arcaluigoeologie | 58 Comments »

Laplace! Ne place?

Posted by Arca lui Goe pe martie 23, 2022

Pierre-Simon, marquis de Laplace,
23 March 1749 – 5 March 1827 

Continuare din trecut! Astăzi se împlinesc 273o K de la nașterea lui Laplace, ocazie potrivită de a avansa spre povestea demonului său, rămasă în suspensie termodinamică. Așadar… După cum poate-ti amintești pe cel supranumit Newton al Franței, ce-si aniversează azi ziua de naștere, l-am încondeiat un pic cu ocazia uneia dintre pomenirile onorabilului Demon al lui Laplace – AICI. Omul a fost savant, filozof si matematician. Dar si un pic arogant, narcisist si insolent, gata să profite de neștiința lumii pentru a-si spori faima si importanța de sine. A fost un dl. Goe de toată fala. In afara teribilismelor despre care am amintit deja ar mai fi destule care să justifice încadrarea. As aminti în treacăt că omul are contribuții foarte importante în matematica dar… cam desconsidera matematica si frumusețile acesteia. In viziunea sa matematica era doar un simplu instrument, fără alt rost si fără vreo altă adâncime decât acela de a sluji fizica si celelalte științe, ca limbaj. Nu era vrăjit de farmecul intrinsec al matematicii. Nu ti se pare un păcat destul de grav? Mă rog, nu intru acum în detalii, poate altă dată. Dar stai să vezi că a venit si cu alta mai gogonată. Laplace a fost, aproape să propună conceptul găurii negre. El a sugerat că ar putea exista stele masive a căror gravitație este atât de mare încât nici măcar lumina nu ar putea scăpa de la suprafața lor. Cu toate acestea, această perspectivă a fost atât de înaintea timpului său încât nu a jucat niciun rol în istoria dezvoltării științifice. S-ar putea crede că era, iată, si un vizionar, capabil să-l prefigureze ca precursor pe Einstein, teoria relativității, si existenta găurilor negre. Ceea ce nu-i deloc exact. In privința asta cel puțin, omul nu era cu nimic mai vizionar decât Eminescu (acest Lord Byron al Romanie). Laplace era ce-i drept un visător si un entuziast adept al puterii științei, dar viziunea sa asupra lumii era pur mecanicistă. Anticiparea găurilor negre este o simplă potriveală aritmetică, legată de succesul cu care se calculau vitezele cosmice de scăpare din câmpurile gravitaționale ale planetelor si altor corpuri cosmice in funcție de masa acestora. De exemplu pentru planeta Terra viteza de eliberare (viteza pe care trebuie să o aibă inițial un corp sondă pentru ca acesta să iasă din câmpul gravitațional al Pământului) este de 11 km/secundă. Aritmetic se poate stabili, în context Newtonian, ce masă ar trebui să aibă un corp cosmic, o stea de ex, pentru ca viteza de scăpare pentru acel corp, să rezulte din calcul a fi fiind mai mare decât viteza luminii, ceea ce lui Laplace i se părea suficient pentru a deduce că lumina n-ar putea scapă de acolo… Totuși această interpretare a sa nu are prea mare legătură cu conceptul de gaura neagra în context relativist, fiind o simplă coincidența semantica, o potriveală fără legătură. Laplace este într-un fel victima deplinătății aparente a succesului științei din vremea sa, lista celor (a) observate si (b) neînțelese fiind pe vremea aceea foarte redusă. Totul părea sa aibă un sens, iar cunoașterea științifică deplină un deziderat foarte apropiat. Părea că nu mai sunt prea multe lucruri de descoperit, de înțeles si de teoretizat. Entropia nu se inventase. Omul explicase felul în care se formase sistemul Solar si chiar reușise să demonstreze matematic ce anume conferă stabilitate si predictibilitate sistemului planetar, încât era îndreptățit să creadă că l-a apucat pe Dumnezeu de un picior. De aici si până la inventarea Demonului n-a mai fost decât un pas, pe care nobilul savant, marchizul Laplace l-a făcut fără să clipească. Un pas mic pentru om, un pas mare pentru o menire. Asa cum în vechime Arhimede a strigat din baie „Eureka„, iar apoi a continuat nonșalant cu „Dați-mi un punct de sprijin si voi răsturna Pământul” tot așa a sărit si Laplace zicând „Dați-mi condițiile inițiale la un moment oarecare de timp si vă spun trecutul si viitorul„. Aici se ascunde Demonul. Un demon, pare-se nu prea viabil, după cum vom putea constata mai la vale din vorba-n vorba… Vorbă să fie. Deocamdată este ziua lui Laplace, care oferă cu mărinimie pișcoturi tuturor celor care-l aniversează:

„Putem vedea starea actuală a universului ca efect al trecutului său și cauză a viitorului său. O minte care, la un moment dat. ar cunoaște toate forțele care pun natura în mișcare și toate pozițiile în care se află elementele din care este compusă natura, minte care ar avea capacitatea să analizeze toate aceste date, ar putea îngloba într-o formulă unică toate mișcările din univers, de la cele ale marilor corpuri și până la cele ale celor mai mici atomi; pentru o astfel de minte nimic nu ar fi incert, iar viitorul, la fel ca și trecutul, ar fi prezent în fața ochilor săi”.

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , | 58 Comments »

12 – iarăși Echinox

Posted by Arca lui Goe pe martie 21, 2022

A se imagina conținutul potrivit cu muzica din videoclipul de Echinox!

La mulți ani tuturor acelora care își găsesc motivația și îndrăzneala de a o face!

…căci sunt și ei parte a problemei și a întregului.

Acum 12 ani de Echinox am pus de-o (b)Arcă

…încă plutește pe valuri… căci încă există valuri, valuri primordiale dar și valuri mereu trecătoare… acuma de… ce e val, ca valul trece, ale tinereții valuri
…purtăm o undă de recunoștința micilor talazuri care mențin Arca în plutire… pe val… în legănare, în ușoară levitație, un pic deasupra dunei de nisip pe care este bine ancorată, în acord cu planul original !
Dar din dar se face raiul! Multe valuri, multe baluri. Muzica! 🙂

Posted in Arcaluigoeologie | 81 Comments »

Nihil Sine Deo

Posted by Arca lui Goe pe martie 17, 2022

Ingineria genetică si bio-tehnologiile au avansat atât de mult încât savanții au devenit capabili să sintetizeze în mod artificial (din țărână) o ființa umană, cu nimic deosebită de cele obținute pe cale… naturală. S-au gândit că rezultatele sunt atât de spectaculoase încât ar merita să se laude in fata lui Dumnezeu cu o astfel de realizare. Folosind computare cuantice si entanglement-ul existent intre Isus si un pământean (nu-i dau numele că începe să se reverse incontrolabil si declanșează potopul pe Arca lui Goe înainte de termen), savanții au reușit să obțină o audiență la bunul Dumnezeu pentru a-si prezenta realizarea. S-au înfățișat la Dumnezeu (la o dată atemporală) si au zis:

Doamne, acum suntem si noi în stare să cream ființe umane, întocmai cum ai făcut Tu, ba chiar am putea zice, ceva mai de soi, cu îmbunătățiri.

Dumnezeu i-a privit îngăduitor si le-a zis:

Foarte bine fii Mei. Arătați-Mi cum faceți.

Păi (au zis ei) luăm niște țărână…

Nu, nu, nu… (i-a întrerupt bunul Dumnezeu). Veniți voi cu țărâna voastră.

Casa de Hohenzollern-Sigmaringen, căutându-și sloganul potrivit, a ivit aceasta zicere foarte interesantă (Nimic fără Dumnezeu), care poate fi înțeleasă si neînțeleasă în mai multe feluri, în acord cu logica aristotelică. Sensul intenționat este acela de „Totul cu Dumnezeu” ceea ce ar fi vrând să însemne că, precum Dumnezeu este în toate, tot așa si familia regală, în tot ce va face pentru supuși, va fi fiind în spiritul lui Dumnezeu (nu in afara acestuia !!!). Cum altminteri? Totodată zicerea poate însemnă că Nimic este fără Dumnezeu. Chiar așa! Nimicul are sau n-are Dumnezeu? Conține Nimicul Dumnezeu sau nu? Dar invers? Complicate întrebări. Dumnezeu a creat Lumea din Nimic. Care va să zică erau Dumnezeu si Nimic. Două „entități” separate, pe de-o parte Dumnezeu, si pe altă parte Nimic(ul). Si Dumnezeu a zis, din nimic, „Fiat Lux!”… „Să fie lumină!”… Si mai întâi a fost cuvântul lumină, apoi a fost lumina… Mai departe e simplu, pentru că din lumină se poate face orice, chiar orice. Ce minunat ar fi dacă am putea ști în ce limbă a rostit Dumnezeu minunatul îndemn: „Să fie lumină”. In latină? In ebraică? Mult e dulce si frumoasă limba ce-o vorbim… In română? Sau poate în toate limbile DEO-dată? „La început a fost cuvântul” înseamnă de fapt ca la început a fost limbajul. Poate că limba lui Dumnezeu nu este o limbă omenească… ci o limbă străină, sofisticată, dumnezeiască. Până una alta se poate constata că Demonul lui Laplace pare a fi find lost in translation. Rătăcit în pustiu. Nu-i Nimic. Isi găsește el calea. Până la întoarcerea sa (pe Arca lui Goe) mi-a făcut plăcere să te țin un pic de vorbă. Pa!

recomandare de savurare: Dilema unei egrete !

Posted in Arcaluigoeologie | 42 Comments »

Demonul Domnului… Laplace

Posted by Arca lui Goe pe martie 14, 2022

Astăzi este o zi cu semnificații speciale, ziua numărului Pi, ziua aniversarii lui Albert Einstein si ziua comemorării lui Stephan Hawking, lucruri altminteri foarte bine cunoscute (si) de către demonul lui Laplace, pe care-l vom invita sa oficieze simpozionul dedicat multiplelor semnificații ale acestei zile oarecare de pre-primăvara si minciună. Vivat. Muzica!

Laplace a existat în realitate dar demonul său este o ficțiune, o plăsmuire imaginară foarte fragilă, inconsistentă si inofensivă. In secolul al XVIII-lea popularitatea lui Pierre-Simon, marquis de Laplace era atât de mare (omul fiind numit la acea vreme Newton al Franței, eee) încât, la o adică, d-lui își putea îngădui lesne să aibă în posesie un demon al său (pentru uz) personal sau eventual să fie posedat de așa ceva… ceea ce însă nu s-a întâmplat, demonul respectiv fiind înființat ceva mai târziu, când nu-i mai putea fi de mare folos faimosului nobil matematician, fizician, cosmolog si filozof francez, fiindu-i atribuit retroactiv prin asociere cu o „aroganță” de-a sa. Intre timp popularitatea marchizului a scăzut considerabil (cine si ce mai știe azi pe dinafară despre marele Laplace de alta dată?), iar iluzoriul său demon aproape că și-a pierdut total consistența si relevanța (fiind menținut în viață – la nivel de pâlpâire – numai de nălucirile teoriilor super-determinismului ori de interpretarea statică a noțiunii de „timp”). Astăzi demonul lui Laplace este aproape desființat, iar faptul că mai catadicsim să-l aducem în actualitate (si în atenția publică a prea-cinstitului cititor citit si unic al Arcei lui Goe) se datorează faptului că prima pierdere de relevanță a nevinovatului demon se datorează conceptelor de ireversibilitate, entropie și celei de a doua legi a termodinamicii (care fac obiectul atenției noastre pe firul sugestiv intitulat „Tropii din entropie”), adică pentru a ilustra astfel cât de inexorabil si teribil de diabolică si de nemiloasă este entropia, capabilă să ucidă îngeri si demoni deopotrivă, fără urmă de regret si fără păreri de rău. Pentru a înțelege cum s-a născut, cum a trait si cum a murit demonul respectiv (un adevărat serafim) cred că n-ar strica să-i facem născătorului de demon, si anume sus-numitului Pierre-Simon, marquis de Laplace, un mic rezumat biografic, adică să recapitulăm pe scurt datele importante care-l califică la postura de personaj (secundar, dar orișicât) al prezentei proze scurte si care-l fac memorabil în mentalul colectiv. Amănuntele (picante) din care-si trage Laplace notorietatea, atâta câtă mai are în zilele noastre (mă tu ai auzit de Laplace? Ce-ai auzit?), desi nu spun mare lucru despre esența contribuției savantului la patrimoniul științific si filozofic al umanității, sunt in principiu cam aceleași care au dat trup si suflet demonului pe care l-am luat ca pretext si prilej pentru a arăta cât de rea si răzbunătoare este entropia (acum și în veacul vecilor, amin). Așadar iată faptele. După ce a reușit să „parvină” pe cale intelectuală, desprinzându-se dintr-o familie destul de înstărită care se ocupa cu negoțul de suc de mere, si să evite o carieră bisericească (spre care era împins de tatăl său), omul devine savant, academician si nobil. Ne intrând în detalii (care sunt disponibile cu ușurință) ar fi de spus că omul reușește nu numai să devină un Newton al Franței (precum Hagi un Maradona din Carpați), dar, în egala măsură, reușește să fie un Arhimede modern (!) si, să-i prefigureze pe Einstein si Hawking, fără a neglija câtuși de puțin să fie si el însuși in persoană, Pierre-Simon Laplace. Dar să luăm pe rând amănuntele anecdotice care încă îi conferă lui Laplace o oarecare notorietate la publicul actual al posterității savantului.

Laplace este Laplace în primul rând ca urmare a „Transformatei lui Laplace” si a metodelor matematice in care se aplică această „transformată”. Nu vom intra aici în detaliile tehnice aferente (întrucât nu se încadrează cu normele literare ale prozei scurte în curs de executare), dar, pentru aceia anume care (a) nu știu ce este Transformata Laplace si la ce este bună dar (b) vor să afle, vom avea ocazia să facem precizări f/utile despre aceasta, în zona comentariilor, de îndată ce vom identifica vreun membru al acestui grup printre vizitatorii Arcei lui Goe (if any). Pe moment este de reținut Laplace, Transformata Laplace.

Să trecem la Hawking si la felul în care-l prefigurează Laplace. Veriga de legătură între Laplace si Hawking este Domnul Dumnezeu („Sire, această ipoteză nu era necesară!”). Laplace este cunoscut ca fiind un ateu convins. Referitor la ateismul lui, este celebră anecdota în care el l-a coborât pe Dumnezeu la nivel de ipoteză: Venind în audiență la Napoleon, pentru a-i aduce ca omagiu un exemplar al cărții sale recent apărute „Exposition du système du monde„, Laplace a fost întrebat de către împărat: „ M. Laplace, mi s-a spus că ați scris această lucrare voluminoasă despre sistemul Universului, fără a menționa niciodată pe Creatorul său”. Laplace, deși avea un comportament diplomatic în relațiile cu curtea imperială, a răspuns brusc și direct: „Sire, această ipoteză nu era necesară!”. Napoleon, foarte amuzat, i-a relatat acest răspuns lui Lagrange, care a exclamat: „Ah! c’est une belle hypothèse; elle explique beaucoup de choses!” („Ah! este o ipoteză frumoasă; ea ar explica multe lucruri”). – Aceasta este o interacțiune frecvent citată, dar potențial apocrifă, între Laplace și Napoleon. Se presupune că se referă la existența lui Dumnezeu. Deși conversația în cauză a avut loc, cuvintele exacte pe care Laplace le-ar fi folosit și semnificația lor nu sunt cunoscute.

Miezul conversației dintre savant si împărat pare să fi fost plagiat ulterior, în posteritate, de către Stephan Hawking (un personaj celebru care a fost pomenit adesea pe Arca lui Goe, de exemplu „AICI – Două abuzuri flagrante stingătoare la cer„). Stephen Hawking a precizat (citez din memorie): „God was not needed to create the Universe„. Contemporanul nostru, omul de știință Hawking a susținut că nu a fost necesară nicio forță divină pentru a explica de ce s-a format Universul. În cartea sa, „The Grand Design„, si in fragmente publicate în revista Eureka din The Times, Hawking a spus: „Deoarece există o lege precum gravitația, Universul se poate și se va crea pe sine din nimic. Creația spontană este motivul pentru care există ceva mai degrabă decât nimic, de ce există Universul, de ce existăm. Dumnezeu nu este necesar pentru crearea Universului.”

Onorată instanță si onorat auditoriu, vă rog să-mi îngăduiți să subliniez în fața onoraților jurați, cvasi-echivalența afirmaților numiților Laplace si Hawking, defăimătoare la adresa Divinității, pomenite in volume cu titluri uluitor de asemănătoare. / Obiecție! Titlurile si afirmațiile sunt scoase din context. Se susține. Într-adevăr ambii savanți pomenesc Universul ca obiect al lucrărilor lor, DAR… Non idem est si duo dicunt idem. Într-un caz este vorba despre Sistemul Solar si formarea acestuia (atât era universul pe vremea lui Laplace), iar in celălalt despre meta-Galaxie si despre Big-Bang (un univers mult mai mare), concluziile impunându-se in mod separat, la fel de inexorabil in ambele cazuri. As vrea să se rețină că cele două opere științifice nu probează, nu promovează, nu susțin si demonstrează in/existenta lui Dumnezeu, ci doar faptul că, din punctele din care-si încep cei doi savanți studiul asupra universului, intervenția explicită a Divinității nu este (nu mai era) necesară, Creația fiind demult încheiată în acele puncte, iar metamorfozele descrise de savanți, făcându-se spontan, in domeniile studiate, in acord cu legile încapsulate ca atribute ale lumii preexistente si mult mai largi, in ambele situații. Deci nu e plagiat. Ba e! Tu ce părere ai? Da, da, tu. A se comenta după citire. Ca stimul pentru comentarii ar fi de menționat si părerea lui Sir Isaac Newton care considera că Universul nu a început spontan să se formeze, ci a fost pus în mișcare de către Dumnezeu, iar Eminescu zice în „Avatarii faraonului Tlà” că luna în înălțimea depărtată a cerului, trece ca un mare măr (!) de aur neținut de nimic în eterul albastru.

Despre cum anume l-a prefigurat Domnul Laplace pe Domnul Einstein (într-o întâmplare de un senzațional indiscutabil) si despre cum a decisis Newton al Franței să se joace de-a Arhimede si mai ales despre nefericitul demon laplacian… va urma… într-un episod (din) viitor, în caz că n-om uita sau… în caz că nu vom fi luați de val pentru a atinge cu anticipare subiectele respective în comentarii, pe ici pe colea si anume în punțile (prea puțin) esențiale. Totul (va) depinde de context, de impetuozități (pre-fabricate), de liberul arbitru si/sau de pre-condiționări si pre-determinări inconturabile. Poate că desfășurarea acestor evenimente este deja prestabilită în cele mai mici detalii (prin meta-liber arbitru !??!) chiar de către demonul lui Laplace, singura noastră misiune fiind aceea de a (ne) interpreta cu convingere si naturalețe rolurile distribuite în piesă, rostind spontan replicile (si/sau clișeele) (ca si când atunci pe loc ne-ar fi venit in minte) sau tăcând adânc si enigmatic, mai mult sau mai puțin elocvent. Cum ne-o fi norocul. Cum ne-o fi soarta, caci vorba ceea, „Ce ți-e scris, în frunte ți-e pus”… (nu înțeleg prea exact cum devine treaba asta dar îmi place teribil cum sună). Așadar spor tuturor în exercitarea sau măcar exersarea liberului arbitru (același care v-a împins inexorabil cu lectura până în acest punct critic, de inflexiune).

Posted in Arcaluigoeologie | 38 Comments »

d-Efectul Nole

Posted by Arca lui Goe pe martie 11, 2022

Continuăm să ne aflăm în zodia entropiei inexorabile, guvernați de legile teoriei haosului si de efectul fluture, condiții ideale pentru o repudiere discretă dar eficientă (sine die) a nefericitului demon al lui Laplace, aflat în mare pierdere de viteză si de relevanță. Pandemia s-a uzat moral, iar restricțiile au fost în mare măsura abandonate, abolite, îmblânzite, suspendate si lăsate să cadă în desuetudine, uitare si iertare. In acest context, dublat brutal de un altul in derulare (…), continuă aparent inexplicabil discriminarea, hărțuirea, marginalizarea si persiflarea celui mai mare tenismen al planetei, Novak Djokovic căruia i se interzice participarea la turneele master în SUA (California si Florida) si continuarea carierei, sub motivul că sportivul a ales liber să nu accepte inocularea unui vaccin în propriul sau corp. Ceața care împiedică distingerea grozăviei plenare a acestui fapt se va ridica vreodată, cândva, dar în speța de față va fi prea târziu si inutil. Desigur, cunoaștem „argumentele” detractorilor lui Novak Djokovic (si satisfacțiile cu care asistă la întâmplare), si intuim de asemenea reacțiile spontane ale multora, din multe game, care vor zice: „Ia uite-l si pe ăsta. Planeta arde si baba se pieptănă„. Ei bine o parte din focul care mistuie planeta este rezultatul prin efect fluture al arogantei si inconștientei celor care au făcute posibile asemenea manifestări aberante. Dictatorul dement care a decis invadarea unei țări, distrugere, moarte, teroare, în plin secol al XXI-lea, se bucură de aprecierea si suportul moral (mai mult sau mai puțin discret) al multor omuleți invizibili de pretutindeni (inșii statistici, păstrătorii entropiei)… fără de care dictatorul, chiar dictatorul, de mult ar fi murit. Starea în care se află acești suporteri anesteziați, autiști, si triști ai dictatorului este alimentată, printre altele, si de aroganța si inconștiența celor care întrețin si promovează aberații precum aceasta prin care cel mai mare tenismen al tuturor timpului este împins în afara arenei. Continuăm să ne aflăm în zodia entropiei inexorabile, guvernați de legile teoriei haosului si de efectul fluture, condiții ideale pentru o repudiere discretă dar eficientă (sine die) a nefericitului demon al lui Laplace, aflat în mare pierdere de viteză si de relevanță.

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , , , , , , , , , | 27 Comments »

44 de pahare

Posted by Arca lui Goe pe martie 9, 2022

Boii urâți și teferi s-au limpezit în șes,
și au țipat cocoșii târziu și fără sens.
Ileana, care doarme cu porcii de tărâțe,
s-a pus să mulgă vacii lapte stelar din ţâţe,
pământului să mulgă răcoare de cartof.
Primăvară bacoviană geme-n ferestre: of! –
Prietene, dă-mi mâna și taci; așa; dă-mi mâna.
Privește curtea, porcii, și, râcâind țărâna,
cocoșii albi. Privește: sufletul meu e trist.
O, Taliarh, acuma, ca și-n trecut, exist,
și beau din vinul ăsta, și beau din cupa asta.
Vechilul tot nu știe ce albă-i e nevasta,
Ileana tot nu știe decât să mulgă vaci —
și via să-şi înnoade azurul pe araci.

Vino; să stăm de vorbă cât ne mai ține vrerea;
ca mâne, peste inimi, va izbuti tăcerea,
și n-om vedea prin geamuri, tineri și zgomotoși,
amurgul care-aleargă după cireadă, roş.
Ca mâne, primăvara iară se va mări prin grâne,
și vinul toamnei poate nu-l vom mai bea. Ca mâine,
poate s-or duce boii cu ochi de râu în știri,
să tragă cu urechea la noile-ncolţiri.
Şi-atuncea, la braţ, umbre, nu vom mai ști de toate;
poate-am să uit nevasta și vinul acru; poate…
Ei, poate la ospețe nu vei mai fi monarh. –

E primăvară. Bea cotnariul din cupă, Taliarh.

(Versuri Benjamin Fundoianu – Lui Taliarh)

Posted in Arcaluigoeologie | 62 Comments »

8 Martie – Tentativă

Posted by Arca lui Goe pe martie 8, 2022

Nu poți felicitata toate femeile din lume. Dar merită încercat.

Vom începe, conform tradiției, cu acelea ale căror vibrații răzbat uneori (nu se stie cum, când si de ce) până pe puntea Arcei lui Goe, umplând-o de scântei, de parfumuri si/sau de iluzii si năluciri.

Așadar, doamnelor si domnișoarelor, întâmplă-se ce s-o întâmpla, zică si facă cine ce-o vrea, gândească cine ce-o gândi, dar astăzi de 8 Martie să aveți parte de clipe de extaz, de fericire, de tandrețe si de speranță, mult peste firavele așteptări.

Si fiindcă ziua are destule clipe, adăugați-le cu gratie si detașare si pe cele de beție, de nebunie si pe oricare altele s-or potrivi cu firile domniilor voastre. Si apoi țineți-o tot așa prin primăvară.

Eu așa vă doresc.

Posted in Arcaluigoeologie, Imperiul Cuvintelor, Maruntisuri fundamentale | 12 Comments »

Trădare la vreme de război

Posted by Arca lui Goe pe martie 5, 2022

Două gesturi. Două întâmplări:

1. Medvedev a făcut ceva: Liderul mondial al tenisului, Daniil Medvedev și-a șters steagul Rusiei de pe Instagram după invazia Ucrainei. Liderul mondial din tenis este atacat puternic la Moscova. E scandal mare în Rusia din cauza lui Daniil Medvedev. Sportivul a ajuns pe primul loc în lume, dar este contestat puternic de conaționalii săi. Medvedev nu este de acord cu invazia Ucrainei de către Rusia și a luat o decizie care i-a șocat pe mulți. Născut la Moscova, tenismenul și-a șters drapelul Rusiei de pe pagina de instagram, protestând astfel împotriva războiului care a făcut mii de victime. Fanii ruși l-au atacat pe Medvedev în presa de la Moscova. „Banii nu au miros, nu? E ca un pianist, cântă pentru cine îl plătește. Nu mai e al nostru de mult timp. Nu e un jucător rus, ci doar un jucător născut în Rusia. Trăiește și se antrenează în Vest. Victoriile lui nu mai sunt ale noastre. Dezamăgitor! Sunt sigur că marele Djokovic nu ar fi făcut niciodată așa ceva în Serbia”, au fost doar o parte dintre comentariile pe site-ul rusesc Sport-express, conform gsp.


2. Tymoshchuk nu a făcut nimic: Traitor in Rusia ucrainianul Anatoliy Tymoshchuk a continuat să trăiască acasă la el. Trădător de țară: Un ucrainean rămâne alături de ruși în plin război! „Cum vei trăi cu tine?“ Invazia Ucrainei de către Rusia naște tot felul de situații demne de filme. Până acum, cele mai emoționante povești au fost cu oamenii de rând care au luat arme pentru a-şi apăra țara. Există însă şi oameni care rămân insensibili la ce se întâmplă, în aceste momente cumplite. „Eroii de război“ e un termen foarte des întâlnit, în ultima săptămână, de când a început invazia Ucrainei.    Acum, apare şi o altă categorie: „trădătorii de ţară“. Unde primul care a intrat e Anatoliy Tymoshchuk – foto (42 de ani), fotbalist emblematic pentru naţionala Ucrainei, cu 144 de selecţii şi 4 goluri în prima reprezentativă.   Cât timp a fost jucător activ, Tymoshchuk şi-a petrecut o mare parte din carieră la Zenit Sankt Petersburg, cea mai tare echipă din Rusia, finanţată de gigantul Gazprom. Aici, Tymoshchuk are 150 de partide şi 18 goluri. Aşa că, după retragere, a rămas alături de Zenit, fiind cooptat în stafful tehnic, în funcţia de antrenor secund. Pe care o ocupă, în continuare, refuzând să părăsească Rusia!

Pot fi aceste gesturi considerate trădare? Da? Nu? De ce?

Update on topic. Nu am precizat de la început care este părerea mea in legătura cu gesturile menționate, imaginându-mi că, in calitate de gazdă, n-ar strica să ma abțin un pic pentru nu perturba prematur sau inhiba eventuala dorință a vreunora dintre vizitatori de a se exprima liber, in clar, pe tema dată. După cum poate s-ar fi putut anticipa, nu s-a găsit aproape nimeni să se pronunțe explicit (cu o singură si notabila excepție), celorlalți parându-li-se preferabilă exprimarea piezișă pe tema data. Bună si asta…

Acum ca pare-se s-a epuizat eventuala discuție despre câtă trădare/eroism se poate contabiliza in unele gesturi as zice vreo doua vorbe on topic.

1. Gestul lui Medvedev (căruia i s-au alăturat si alti sportivi ruși) nu este in niciun caz o trădare. Daniil Medvedev nu e cu nimic mai puțin rus pentru faptul ca a făcut un gest prin care își exprima liber opinia (despre faptele necugetate al dictatorului din Rusia) folosindu-se de mijloacele simbolice care-i stau la îndemână. Faptul că acoliții sau adulatorii dictatorului il declară trădător si/sau ne-rus nu înseamnă deloc că Medvedev ar fi trădător. In egală măsură însă gestul lui nu denotă eroism sau sacrificiu. Este un gest care denotă decență (sper că si onestitate) ale unui rus inteligent si talentat, trăitor in lumea largă, ce a avut șansa să se sustragă propagandei putiniste.

2. Gestul lui Anatoliy Tymoshchuk de a rămâne acasă nu denotă deloc trădare. Este gestul unui ins pus in mare dificultate de niște situați istorice dramatice care excedează cu mult condiția bietului ins. Viata lui este acolo unde este. Acolo este familia lui, prietenii lui, colegii, munca si viată lui. Pe toate le-ar fi trădat daca ar fi decis așa abrupt sa-si ia lumea-n cap pentru ca un dictator nărăvaș a decis sa invadeze tara sa de origine. Unele dileme sunt dureroase, iar loialitățile nu sunt fără condiții si fără termen de expirare. Cu o singur excepție: tu însuti. This above all: to thine own self be true. Daca nu te vei trăda pe tine însuti, nu vei fi trădătorul nimănui. Nu poți trăda pe cineva sau ceva decât in măsura in care te poți trăda pe tine însuti. Anatoliy Tymoshchuk nu este un trădător al Ucrainei, oricât de inflamați ar fi in contra sa cei care trăiesc coșmarul invaziei si al războiului.

Posted in Arcaluigoeologie | 44 Comments »

Viitorul furat al Rusiei

Posted by Arca lui Goe pe martie 4, 2022

…Pentru Putin, Ucraina nu are o tradiție de statalitate și a devenit un simplu instrument al expansionismului NATO și american, reprezentând astfel un risc la adresa securității Rusiei. Mai mult de atât, cu ocazia unui discurs bizar, ținut cu o zi înainte ca trupele sale să treacă granița, Putin a susținut că Ucraina încearcă să obțină arme nucleare. De fapt, când Uniunea Sovietică s-a dezmembrat, la începutul anilor 1990, Ucraina – posesoarea, la acea vreme, a celui de-al treilea arsenal nuclear ca mărime din lume – a predat armele nucleare Rusiei, cu susținerea diplomatică activă a „maleficelor“ State Unite.

Ucraina a făcut acest gest deoarece i s-au oferit „garanții“ de integritate teritorială, prin Memorandumul de la Budapesta din 5 decembrie 1994. Documentul a fost semnat de puterile garante: SUA, Marea Britanie și Rusia, alături de Ucraina, Belarus și Kazahstan (ultimele două renunțaseră la arsenalele nucleare reduse, moștenite de la URSS)…

Fragmentul de mai sus este dintr-un articol al lui Joschka FISCHER, intitulat Viitorul furat al Rusiei, tradus in Dilema Veche.

Posted in Arcaluigoeologie | 45 Comments »

pre-Dicții

Posted by Arca lui Goe pe martie 2, 2022

Știați că astrologul francez Nostradamus a prezis un război european cu mulți refugiați, atacuri asupra unui oraș și căderea Uniunii Europene? Oamenii care i-au studiat și interpretat scrierile cred că aceste predicții se aplică pentru 2022. Predictions by the French prophet Nostradamus.

Nostradamus, acest Baba Vanga al francezilor, este un astrolog de doi bani (franci expirați), care după ce n-a fost in stare să pre-vadă ditamai pandemia planetară ne suflând nicio vorba despre Covid, iată că vine acuma cu pretenții de mare clarvăzător în ale războaielor. După ce-a început războiul, mulți profeți se arată. Mult mai interesanți mi se par însă „oamenii (atât de misterioși, meticuloși si rapizi) care i-au studiat și interpretat scrierile” in ultimele câteva zile. Nu puteau naiba să le fi studiat si ei cu măcar o săptămâna, două mai devreme? Deh, n-au prevăzut ca ar fi fiind necesar. Am impresia că oamenii care i-au studiat și interpretat zicerile lui Vladimir si i-au compus discursurile lui Sleepy Joe, le-au cam luat fața exegeților lui Nostradamus. Si nici pe ei nu i-a crezut (aproape) nimeni. Putem zice că în afara de Putin (un credul), nimeni altcineva nu i-a crezut. Nici Zelinsky, nici chinezii (si când chinezii nu cred ceva schimbă pur si simplu statisticile credibilităților), nici pro-feții din țara noastră. Pentru a ști si a si înțelege ce se întâmplă si ce urmează să se întâmple cred că niște oameni cu studii ar trebui sa se ocupe mai serios de analiza algoritmică a operei complete a Vangeliei Gușterov, si să lase naiba prostiile lui Nostradamus. Săptămâna asta, nu mai târziu. Mai târziu va fi prea târziu pentru profeții. Asta e pre-dicția mea.

UPDATE: Nostradamus nu ne lasă cu ochii in soare, ci vine cu precizări:

Prezice război in 2022 (na ca s-a întâmplat) si ca un dictator va fi demis. Demis? Cum adică?

… si încă 9 pre-dicții drăguțe: ale aceluiași inexorabil Nostradamus, AICI, in care primele 8 chiar nu contează 😦

1) Dolarul american se va prăbuși
2) Foamete și focare de boală
3) O bombă nucleară devastatoare va exploda
4) Încălzirea globală va ajunge la apogeu
5) Moartea unui lider politic important și influent (ghici care)
6) Furtunile solare
7) Sfârșitul Uniunii Europene (ah)
8) Creșterea inteligenței artificiale
9) O ploaie de asteroizi va distruge Pământul

Posted in Arcaluigoeologie | 65 Comments »

Mărțișor

Posted by Arca lui Goe pe martie 1, 2022

Întâi Martie coboară
Cu aripi de primăvară,
Si v-aduce-încetișor,
Mult noroc și-un Mărțișor.
” (anonim)

Sunt sigur că toate doamnele si domnișoarele importante au primit deja mărțișoare.
Un mic bonus de sezon si gânduri bune și de la noi. Cu drag, al d-voastră, dl. Goe.

Posted in Arcaluigoeologie | 11 Comments »

Insuficiența demonilor

Posted by Arca lui Goe pe februarie 22, 2022

Este mai de dorit minimul de cunoaștere a lucrurilor foarte importante, decât cunoașterea socotită foarte sigură a lucrurilor foarte mărunte.” – Toma D’Aquino

Insuficiența demonilor (Tropii din entropie, continuare). Ne referim desigur la demonii puși în slujba savanților, inventați pentru a face muncile ingrate (inutile sau imposibile)… si/sau de a trage ponoasele, în locul savanților, în cazul eșecului îndeplinirii sarcinii asumate sau în cazul în care eventuala rezolvare a problemei ar aduce, colateral sau de-a dreptul, complicații grave (probleme încă si mai mari, îngrozitoare sau imposibile, ori poate chiar paradoxuri). Acum ținând seama si de faptul că de obicei acești demoni sunt destul de obedienți si blajini cu cei posedați (nu ca demonii altor categorii de celebrități, precum demonii lui Dostoyevsky, Descartes, Baudelaire ori van Gogh, de ex), ar putea fi de mirare că sunt încadrați în această nefastă categorie, mai ales că d-lor nu pretind nimănui sufletul ci, cel mult, mintea. Cu toate acestea, a-i considera ca atare este un gest cât se poate de rațional, logic si chiar științific, după câte sper că se va putea vedea în continuare din această proză scurtă. In mod evident cei propuși să ocupe respectivele slujbe trebuie (a) să aibă puteri supra-naturale, si (b) să fie d/in afara acestei lumi si, pe cât posibil să nu interacționeze si să nu interfereze în mersul treburilor lumii, decât cel mult infinitezimal si static. Trebuie să fie așadar niște entități transcendentale foarte puternice. E clar că nu au cum să fie oameni sau mașini. Totuși, după cum decurge din descrierea fișei postului așa cum a fost făcută până acum, s-ar putea crede că pot fi luate în considerare si alte categorii de entități, ca de ex. îngerii. Înainte de a vedea limpede de ce anume nu e bine „înger”, după cum s-a mai văzut, ar trebui (si insist in această privință), să nu refuzăm aprioric această alternativă, fără a analiza cererea solicitantului, oferta sa de servicii, CV-ul si scrisoarea de intenție, așa cum reies acestea din pledoaria sfântului Andrei Gabriel (impresar). In special spectatorii care încă au în minte (si poate si in suflet) ideea unui eventuale călătorii de plăcere la Sabadell (când, cum, de ce, se stie, si dacă nu, oricum se va ști) ar trebui să nu rateze trimiterea către legile greutății care ar împiedeca dizolvarea în vidul cosmic, în acord cu sau în ciuda legilor entropiei si mai ales a principiului al doilea al termodinamicii, așa după cum reiese din poveste:

Si atunci de ce n-au fost consemnați in istoria științei îngerul lui Laplace si îngerul lui Maxwell. De ce nu s-ar fi putut ca cei doi demoni să fie îngeri? Să fi botezat cele doua entități supra-naturale „heruvimul lui Laplace” si „serafimul lui Maxwell”, sau chiar „arhanghelul lui Maxwell”. Trebuia musai să existe o încărcătura malefică în cele două situații? Si dacă da, atunci de ce peste ani, bosonul Higgs a fost supranumit particula lui Dumnezeu si nu particula lui Satan? 🙂 Simplu. Presupun că prea-cinstitul cititor citit si unic al Arcei lui Goe a intuit deja care este explicația. In mod formal bosonul Higgs adaugă un surplus in înțelegerea de către om a lucrării universului (așa cum o fi fiind el) in timp ce cei doi demoni cu pricina par a fi destinați să facă ceva lucrări in contra ordinii firești a respectivului univers. Totuși cei doi par a fi suficient de simpatici pentru a merita să facem cunoștința cu ei, mai ales ca între timp, au cam pierdut lupta cu entropia si fost anesteziați, deposedați de aură si de abilitățile de a perturba in vreun fel ordinea universului, dovedindu-se un fel de joacă imaginară. Savanții au băgat de seamă că atunci când te confrunți cu o problemă complicată sau imposibilă (care de fapt nici nu-i a ta, ci a universului), poate fi extrem de util să te gândești dincolo de problemă, imaginându-ți cum ar fi fiind să ai soluția, să presupui c-o ai deja. Procedând astfel, ajungi de multe ori să înțelegi mai bine problema si/sau natura acesteia. Aceasta este de fapt sarcina demonilor pe care-i scot la înaintare omuleții de știință, iar cei propuși de Laplace si Maxwel nu fac excepție.

(va urma).

Posted in Arcaluigoeologie | 51 Comments »

Intermezzo

Posted by Arca lui Goe pe februarie 17, 2022

Înainte de episodul următor al temei care încearcă sa identifice tropii din entropie, cred ca ar trebui schimbat ceva (pe ici, pe colea…), pentru a da mai degrabă sens ordonării semnificaților entropiei, decât ilustrării acesteia. Până acum, cel puțin după cum reiese din fluxul comentariilor, se pare că ponderea a avut-o ilustrarea în extenso a principiului al doilea al termodinamicii. Vivat… Si pentru că în episodul următor intenția era de a-i lua un pic la bani mărunți pe cei doi demoni care produc en-gross haos în lumea entropiei (demonul lui Laplace si demonul lui Maxwell), cred că în acest intermezzo am putea lua în colimator (de probă, ca antrenament), un alt demon, mult mai prezent la datorie decât cei doi îngerași ai lui Laplace si Maxwell:

După ce ne-om lămuri în privința lui (poate-i dăm si un nume)… cine stie, poate vom reuși să-i blocam accesul la discuții, să-i trimitem comentariile (pline de ispite) direct la coșul de gunoi, si să continuăm pașnic, în pace si ordine marșul entropic spre Sabadell la întâlnirea cu Oda Bucuriei. 🙂

Toti vrem să avem dreptate.. Am vrut să încep prezentul paragraf cu aceasta propoziție, dar am realizat că enunțarea ei ar fi un abuz… multiplu. Întâi pentru că asta ar sugera că i-as cunoaște pe toți (ceea ce, desi nu-i exclus, nu poate fi demonstrat). Apoi că ar însemna ca as avea vreo îndreptățire (mandat) să vorbesc in numele tuturor (ceea ce, desi nu-i exclus, nu poate fi demonstrat). Si, in cele din urmă, ar fi un abuz pentru ca enunțul ar induce ideea unei „vinovății” colective in privința dorinței de a avea dreptate (ceea ce, desi pare a fi valabil, este greșit). Fiecare exces al dorinței de a avea dreptate presupune responsabilități individuale. Așadar reformulez si încep paragraful cu alta (sic): Vreau să am dreptate. Dar tu? Si tu vrei să ai dreptate? Sincer să fiu, formularea asta la persoana întâi singular sună cam vag / fals. Mai nimerit ar fi să zic: Țin să am dreptate. Asa da, parcă mai vin de acasă. Țin să am dreptate. Asta e ideea. Problema cu dreptatea este însă că, spre deosebire de alte lucruri pe care le pot avea singur sau laolaltă cu alții, împreuna cu toți ceilalți semeni, dreptatea n-o pot avea decât / numai împotriva altcuiva, care va să zică că n-o are. Nu pot avea dreptate într-o privință decât în măsură în care există un adversar (de idei) care este greșit în acea privință, incapabil să realizeze si/sau sa accepte că n-are dreptate si care ține cu tot dinadinsul si el să aibă dreptate. Altminteri nu. In afara acestui context nu se poate face si/sau obține dreptate. Dacă sunt singur (nu in singurătate, ci in solitudine, caci nu-i tot aceea), pot avea gânduri, idei, chiar dialoguri interioare, dar nu pot avea dreptate (nici nedreptate, dar asta nu contează, caci oricum nici nu vreau sa am nedreptate). Nici măcar atunci cand dialogul interior degenerează în dispută si/sau mai rău, în ceartă si gâlceavă (de la dihotomie la dihonie si de la unitate la alienare interioară), e tot degeaba pentru că dreptatea pe care o pot avea în acele situații este fix egală cu nedreptatea pe care o am, cele două anihilându-se reciproc cu o jerbă de scântei (ca în diagramele Feynman cu particule si anti-particule). Pentru a avea dreptate am musai nevoie de ceilalți. Sau măcar de o parte dintre ei. Doar că infernul fiind ceilalți (după cum scrie in toate cărțile bune), de aici rezultă că există riscuri în a-mi căuta dreptatea pe care țin musai s-o am. Ar trebui să nu vin cu idei prea geniale sau prea clare sau prea simple cu care să fie absolut toată lumea (bună) de acord (așa cum procedează Adore) căci atunci n-am făcut nimic. Atunci as fi corect, nu si drept. As avea corectitudine, nu si dreptate. Dacă de ex.as veni să zic 1 + 1 = 2, probabil că, pentru o vreme cel puțin, n-ar veni nimeni să mă contrazică, ne reușind astfel să am dreptate. Mă rog, poate că nu este acesta cel mai bun exemplu pentru că, dacă as avea un pic de răbdare, până la urmă s-ar găsi cu siguranță cineva care să-mi spună ca n-am dreptate întrucât 1+ 1 = 10, sau 1 + 1 = 11 si chiar să-mi dovedească adevărul si dreptatea respective. In fine asta nu prea contează in ecuația dreptății pe care tin musai s-o am, întrucât nu posed si nu ma încurc cu idei geniale, ori prea clare sau prea simple cu care să fie toată lumea de acord by default. Prin urmare singurul lucru imperios necesar ca premisa pentru a avea dreptate este să am război. Slavă Domnului e plină lumea de războaie. Imi pot alege oricând unul in care sa sar cu capul înainte. Sau, după gust, îmi pot construi sau inventa propriile războaie de oferit ca capcană celor care vor si ei musai să aibă dreptate. Videoclipul de mai sus îmi explică de ce vreau să am întotdeauna dreptate (fiind un îndreptar în aceasta privință) dar se cam oprește aici cu îndrumările. Trebuie să-mi aleg singur si cu atenție ideile cu care merg la război, adversarii cu care să mă războiesc, numărul lor, locul, data, contextul, condițiile si criteriile de validare/acordare ca să am / impun / obțin dorita dreptate. Liberul arbitru acționează discreționar aici, in aceste privințe. La urma urmei, mă pot consola cu ideea că: Toti vrem să avem dreptate.. Am început prezentul paragraf cu aceasta propoziție, desi am realizat că enunțarea ei este un abuz… multiplu. S-ar cuveni sa închei paragraful cu o propoziție in același ton cu cea din debut si care să ațină loc si de concluzie: Sper să nu am dreptate.

Iluzia faptului de a avea dreptate. Suntem crescuți cu iluzia că trebuie să avem dreptate. Fără această convingere lumea pare a se nărui. Din punct de vedere psihologic, nevoia de a avea dreptate contribuie la reglarea raporturilor cu lumea exterioară, conferă stabilitate, siguranță și, într-o oarecare măsură, certitudini. Problema intervine atunci când nevoia de a avea dreptate ne fură. Într-o oarecare măsură funcționează ca un drog cerebral. Cu cit avem impresia că avem mai multă dreptate, cu atât simțim nevoia de și mai multă. Ceea ce contribuie la exacerbarea ego-ului și la dezvoltarea unor tendințe autoritare la granița patologicului. Pe de altă parte, odată ce …

Posted in Arcaluigoeologie | 89 Comments »

Tropii din Entropie (II)

Posted by Arca lui Goe pe februarie 14, 2022

Dacă e să judecam după ponderea în care poate fi regăsită ca entitate semantică în mentalul colectiv, entropia este prea puțin importantă în lume (lumea oamenilor). Desigur că există unii snobi care-i ridică osanale, găsind-o atractivă ca termen de joacă emoțional-intelectual, numai bună ca mijloc de epatare, si există alții încă si mai putini care sunt realmente vrăjiți de bogăția de sensuri si implicații ontologice, fizice si metafizice ale termenului, dar in afara acestor doua categorii (un cerc restrâns si nesemnificativ), majoritatea oamenilor ajunși cum, ne-cum in mileniul al treilea, nu au nici cea mai vagă idee despre ce este entropia, la ce e bună, în ce se măsoară, si la ce ar servi să știi ceva despre ea. Ideea de entropie nu are nicio popularitate, nicio priză la public. Dacă am lua în considerare toții oamenii de pe planetă si i-am clasifica in mai multe categorii, relativ la felul de a percepe termenul entropie (de la cei care nici n-au auzit cuvântul si/sau nu știu de existenta lui, la cei care au auzit cuvântul dar nu știu ce înseamnă, … până la „experți in entropie”) am putea practic defini astfel un sistem termodinamic / statistic, el însuși cu o entropie S calculabilă pe baza celebrei formule a lui Boltzmann, gravată pe piatra funerară a acestuia:

în care K este constanta lui Boltzmann cu valoarea exactă 1,380 649×10−23 J⋅K−1, iar W este numărul stărilor microscopice (micro-stări) în care se poate găsi sistemul statistic pentru a genera starea macroscopică observabilă dată a sistemului considerat, ceea ce presupun că nu sună tocmai clar ca lumina zilei (ne-om lămuri) sau măcar pe cât de clar ar fi (de ex.) faptul că [ v = d / t ], unde v este viteza medie a mașinii tale, care a străbătut distanța d = 22 km, în timpul t = 22 minute. Stim câte ceva despre unele „mărimi fizice” si despre unitățile lor de măsură de care ne tot lovim. Zilnic. Stim despre masă, pe care în limbajul comun o referim (greșit) ca greutate, când avem de cumpărat 1 kg de zahar, stim despre volum când avem de cumpărat 1 litru de lapte sau 1 metru cub de lemne sau de gaze. Stim si despre temperatură (pâinea trebuie să fie caldă, berea trebuie să fie rece), știm despre timp (in secunde, minute, ore…) despre energie, gigacalorie, kwh… mai știm. Despre entropie si despre Jouli / Kelvin / mol nu prea stim. Habar nu avem ce valoare trebuie să aibă entropia brânzei sau ouălor când le cumpăram din piață, ca să fie proaspete si bune. Ne orientam după culoare, gust, miros. Nu-i zicem lui tanti din piață: Dă-mi si mie un kil de caș, da’ vezi să fie cu entropia mică. Toate acestea ne-ar putea face să credem că entropia e un moft care nu contează. Importantă ne apare a fi mai degrabă energia, uitând desigur că un ou nu fierbe într-un ocean cu apa călduță, ci într-un ibric cu apă clocotită (desi oceanul de apă călduță are incomparabil mai multă energie exprimabilă in jouli, ergi, kwh, sau calorii). De aceea suntem recunoscători soarelui (nu?) pentru că ne furnizează energie (ce altceva?). Ce-ați zice dacă ați afla (cei care nu știați deja) că, de fapt Soarele, nu prea ne furnizează energie, ci un-entropie. Cam aceeași cantitatea de energie venită de la Soare este eliberată înapoi în spațiu de către planetă. Ce vine ziua sub formă de lumină (energie electromagnetică în spectrul vizibil) este eliberat noaptea în cosmos sub formă de căldură (energie electromagnetică în spectrul infraroșu), într-un număr echivalent de jouli. Bilanțul energetic este aproape zero, altminteri temperatura planetei ar creste continuu. Si atunci? Ce ne oferă Soarele? Ne oferă „ordine”. Entropia (care măsoară starea de dezordine) este mai mică la lumina vizibilă decât cea specifică radiației infraroșii (căldură). Pentru fiecare foton sosit de la Soare cu frecvența luminii vizibile, pământul radiază in cosmos 20 de fotoni in infraroșu cu o frecvență mult mai joasă, dar cu o entropia mult mai mare. Ceea ce „fură” Pământul de la Soare este ordinea (nu energia), exportând în cosmos un exces de dezordine. Conservarea complexității si ordinii specifice sistemelor biologice si altor manifestări fizico-chimice de pe pământ este posibilă strict in acest context, in care dezechilibrul energetic al soarelui cu „restul universului”, intermediază conservarea unui surplus de „ordine” pe Pământ, în schimbul unui si mai mare surplus de dezordine exportat în Univers. Existența planetelor în „ecosistemul soarelui” este un factor de „poluare” cu exces de dezordine transmisă în cosmos de către Sistemul Solar. Ordinea câștigată pe pământ, ca suport fundamental al proceselor biologice, este însă mai mică decât dezordinea provocată în cosmos cu această ocazie. Per total existența (tranzitorie) a vieții si a sistemelor biologice complexe pe Terra nu face Universul un loc mai ordonat, ci mai haotic. Ceea ce are o consistență logică rezonabilă, în cazul în care vedem entropia în sensul de măsură a dezordinii si haosului. Nu-i nici pe departe singura interpretare posibilă a semnificației entropiei si nici unica modalitate în care este definită entropia. Una dintre laturile fascinante ale noțiunii de entropie este fabuloasa sa polivalență semantică, fiind în conexiune nu doar nu termenii ordine/dezordine si haos ci si de aleatoriu, informație, simplitate, uniformitate, probabilitate, complexitate. Dintre toate noțiunile care ar putea avea mai multe sensuri, implicații, nuanțe si semnificații, ne-omonimice, poate doar noțiunea de conștiință să aibă o bogăție si o complexitate mai mare decât entropia. Întrucât „ideea vine vorbind” cred că, în zona comentariilor, am putea să ne apropiem, prin îmbrânceli cvasi-haotice, de înțelegerea feluritelor semnificații ale entropiei, a relației acesteia cu timpul, si mai ales am putea „înțelege” ceva simplu si evident precum faptul că dilatarea spațiului (expansiunea universului), este cea mai logică explicație a valabilității principiului al doilea al termodinamicii, că entropia, sporirea acesteia, timpul si săgeata timpului sunt consecințe directe ale dilatării spațiului. Este de mare mirare că acest lucru, de natura evidenței, nu pare a avea, pe moment cel puțin, impactul potrivit in designul modelelor cosmologice propuse de către științifici, sau in tentativele de înțelegere si modelare a noțiunilor ontologice fundamentale, cum ar fi spațiul si, poate si, timpul. Mi se pare de neînțeles cât de firav pare a fi reprezentat în fizica modernă curentul care acreditează ideea ca dilatarea spațiului este cauza principală a manifestării entropiei, si prin aceasta a majorități fenomenelor si evenimentelor observabile în Universul local, inclusiv a vieții, inteligentei, conștiinței. La fel de neînțeleasă mi se pare si desconsiderarea ipotezei că „big-bang-ul”, este rezultatul preponderent al unor acțiuni din exterior, iar felul in care a reacționat „universul local” sub impactul acestei acțiunii, o simplă consecință directa a unui eveniment mai amplu si mai cuprinzător decât „acest univers”. Comunitatea științifică pare încă vrăjită sau constrânsă să insiste pe ideea asta a unui Big-Bang din nimic, acauzal si atemporal, produs spontan, dinspre un interior zero-dimensional, care pe deasupra ar mai fi fiind si a tot cuprinzător, chiar fiind Totul, necuprinsul, infinitul. Este in mod evident o insistență mistică (fără legătură cu religiile), echivalând cu o simplă (nouă) credință, nedemonstrată si nedemonstrabilă. Alternativa pe care o propun (sic) (…) nu este în mai mică măsură altceva decât tot o credința. Doar că mi se pare ceva mai plauzibilă (din cel puțin vreo câteva puncte de vedere). Tu? Ce crezi? Care e credința ta despre Big-Bang? Si despre restul? Dar despre paradoxul informațional al găurii negre ce crezi? Ce știi? 🙂 Este foarte posibil ca a avea măcar o viziune asupra acestui paradox să fie necesar în cazul în care (mai) vrei să te înscrii în „proiectul Sabadell”.

Posted in Arcaluigoeologie | 74 Comments »

Tropii din Entropie

Posted by Arca lui Goe pe februarie 4, 2022

… barbar cânta femeia aceea… si-n jur era așa: răscoală (dezordine si haos – entropie)

Entropie este un cuvânt cu sonorități malefice care face trimiteri adânci spre semnificații profund neliniștitoare, către anarhie si haos, către ananghie ontologică. S-ar putea spune că o apropiere prea mare de sensurile sale absconse, poate avea efecte nefaste, poate aduce ghinion, depresie sau chiar nebunie totală. Ludwig Boltzmann este doar una dintre victimele cu notorietate care a resimțit din plin efectele unei prea mari apropieri de universul sensurilor si sonorităților „entropiei”. Entropia a reușit să-l golească complet pe Boltzmann de sensuri, (de orice sens), adăugându-si-le sieși, sporindu-si-le, con/ducând în cele din urmă la degradarea entropică a minții savantului până la limita la care acesta a cedat, sinucigându-se. Oribil cuvânt. Il include în întregime pe bietul Boltzmann, care a contribuit fără să vrea la consacrarea termenului si la instaurarea puterii acestuia in lume (lumea oamenilor) pentru cine stie cât timp de atunci încolo, în orice caz pentru foarte mult timp. Timp, alt cuvânt, altă victimă. A entropiei. Este motivul pentru care (cu teama si respect) aducem în atenție cuvântul „entropie”, în încercarea de a-i scoate din gheare cuvântul „timp”. Nu avem de ales, (aici pe Arca lui Goe) pentru că, până acum, indiferent de cum am încercat să clarificăm enigma existenței sau inexistentei ori pe cea a semnificațiilor termenului „timp”, inclusiv apelând la ajutorul lui Sean, acest lucru a rămas in suspensie, nerezolvat. Organizarea unei expediții (teleportare spațio-temporală) la Sabadell (19 mai 2012) iese total din discuție, fără o înțelegere adecvată a (non)sensului dimensiunii temporale a problemei. Invocarea entropiei (acum, aici) este un mic drum ocolitor, de ne evitat, în încercarea de a stabili, procedând prin eliminare, ce nu/este timpul. Pretenția entropiei că ar fi fiind piatra unghiulară în privința definirii săgeții timpului, o califică pentru aducerea ei momentană în atenția prea-cinstitului cititor citit si unic al Arcei lui Goe. Curajul de a face acest gest (altminteri periculos), se bazează pe două premise. Unu: Cunoscându-ne bine pre noi cred că putem fi de acord că riscul de a experimenta noi, aici, o prea mare apropiere de sensurile absconse ale parșivului cuvânt entropie sunt totalmente neglijabile. In al doilea rând credem că mai degrabă decât apropierea în sine de acele sensuri, o interpretare eronată si/sau tendențioasă a respectivelor sensuri ale entropiei poate aduce efecte nefaste, astfel încât, dacă, prin absurd, împinși de hazard, ne-om apropia de sensurile adânci ale termenului entropie, ne-om putea pune la adăpost, refuzând pur si simplu să facem interpretări, ceea ce propun să promitem solemn. In unanimitate se abține cineva. Păstrând speranța că vorbind (fie si aiurea) despre entropie, om putea afla, mai în detaliu, ce este ori ce nu este timpul, aș deschide aici serbările maieutice si ludice ale demitizării misteriosului termen: entropia. Indiferent ce va fi fiind aceea (ce-i?). Poate că (nici) entropia nu există per se, fiind ca multe altele, un cuvânt gol, folosit abuziv, provizoriu, ca schelă a minții umane către nicăieri. Un cuvânt inventat, nu descoperit. Așadar si ca să fie, vorbim despre entropie. 🙂

Posted in Arcaluigoeologie | 253 Comments »

(ne)Cazul Djokovic – Tăcerea

Posted by Arca lui Goe pe februarie 2, 2022

“In the end, we will remember not the words of our enemies, but the silence of our friends”.  M.L.King

Partea cea mai trista a afacerii „Djokovic interzis la Melbourne” constă în atitudinea adoptată de către ceilalți tenismeni, de organizatorii turneului si de ceilalți oameni din tenis, în fața abuzului politic al guvernului de la Camberra si a dramei sportivului. Un tenismen a fost împiedicat, prin decizia arbitrară a unor politicieni, să participe la o competiție sportivă la care avea toata îndreptățirea să participe, iar reacția celor din lumea tenisului a fost tăcutul in cor si/sau scheunatul cu zâmbre în contra victimei. Trăim în lumea în care trăim, o lume in care primează interesul personal, o lume a obedientei si conformismului, a fricii de a te manifesta liber si sincer. Suntem atât de obișnuiți si de contaminați de spiritul acestei lumi penibile încât nu realizam cât de grotescă, cât de înfiorătoare este atitudinea afișată de cei din lumea tenisului: un silențium lugubru, aprobator, indiferent. Guițatul grotesc al politicienilor si al gloatelor de contestatari ai lui Nole mai vechi si mai noi, rămân simple zgomote de fond. Liniștea celorlalți e sumbră. In afara lui Nick Kyrgios si a lui John McEnroe care si-au manifestat empatia si susținerea pentru Novak Djokovic, ceilalți, când n-au fost pur si simplu goarnele politice ale oficialităților, poziționându-se de partea stupidă a lumii care promovează abuziv discriminarea celor nevaccinați, au tăcut pur si simplu mâlc. Au stat în banca lor, si-au văzut de treaba lor si s-au bucurat în sinea lor de necazul lui Nole si de faptul că au ei înșiși șanse mai mari în competiție prin eliminarea forțată a numărului unu in tenisul mondial. Nu zice nimeni c-ar fi trebuit să se răscoale, să boicoteze, să demonstreze, să facă revoluție. Era suficient să manifeste empatie, solidaritate, regretul pentru drama colegului lor, si pentru diminuarea spectacolului sportiv, pentru știrbirea frumuseții întrecerii produsă prin aceasta eliminare lipsita de fair-play, făcută fără nicio legătură cu sportul. Au ales să fie o turmă cuminte si discretă, dispusă să-l ignore sau să-l acuze pe Novak Djokovic. Nimeni nu a îndrăznit, nimeni nu a catadicsit să-i scrie un mesaj de încurajare, nimeni nu a venit măcar să-l salute pe Nole, în zilele cât a fost admis de judecător în complexul sportiv, ca si cum ar fi fost vorba de un ciumat, de un infractor, de un proscris. Iar acest lucru nu tulbură pe nimeni. Nu miră pe nimeni. Ca si cum nimic nu e mai firesc. Nimic mai normal, in lumea in care trăim. Lumea singurătății lui Nole. Lumea singurătății fiecăruia.

Acum câțiva ani, cand Novak Djokovic a câștigat finala de la Melbourne în dauna mai tânărului Dominic Thiem, adjudecându-si (la vremea aceea) al șaptesprezecelea turnau de mare slam, mă gândeam că Novak e cel mai bun din lume, că a cam demonstrat ce era de demonstrat (chiar având mai puține trofee decât rivalii Rafa si Federer), că a câștigat destui bani, faimă, respect, si că desi farmecul tenisului s-ar diminua dramatic fără el, poate că ar fi totuși bine să se retragă, pentru a lăsa si altora, mai flămânzi, mai tineri, mai fără timp, bucuria de a câștigă turnee, faimă, respect, bani, adulație. M-am înșelat. Nu merită adunătura asta de lighioane un asemenea gest. Campionul are dreptate. Trebuie să-si joace rolul si să-si ducă povara până la capăt. Haide Nole!

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , , , , , , , | 36 Comments »

(ne)Cazul Djokovic – Gălăgia

Posted by Arca lui Goe pe ianuarie 31, 2022

Pe coaja subțire a realității tenismenul Novak Djokovic (căruia i-a fost în mod abuziv interzisă participarea la o competiție sportivă) este (pare a fi) (doar) o victimă colaterală a incompetenței si a derapajului unor politicieni (recte guvernul de la Camberra), care politicieni cochetează discret si experimental cu totalitarismul, cu abuzul, cu autoritarismul si măsurile arbitrare luate, jucându-se de-a ne-democrația, ceva mai pregnant decât de obicei, in ultimii vreo doi ani, împotrivă propriei populații, ceea ce, însă (vorba autorilor serioși), nu face obiectul acestei disertații. Dincolo de coaja subțire a aparențelor, eliminarea lui Novak Djokovic din competiția pentru titlul formal de „cel mai mare tenismen al tuturor timpurilor” s-a făcut, pur si simplu în cel mai democratic mod cu putință prin voință populară. Așa a vrut poporul. Antipaticul atlet a fost pur si simplu linșat de gloata planetară care a găsit în sfârșit prilejul (minunat) de a-si da satisfacție si de a-l elimina, fără regrete si fără urmă de vreun fair-play, pe cel nedorit. Poporul s-a concubinat simbiotic cu Covid-ul, rezultând un virus extrem de eficient, care a reușit să-l scoată pe „cel nevaccinat” din joc, pentru o tură, pentru o rundă, dar cu speranțe sincere pentru mai mult de atât. Guvernul de la Camberra (care cochetează discret cu abuzul totalitar) n-ar fi reușit nimic fără acordul, sprijinul, încurajarea, si la cererea poporului suveran (un căcat, stimați telespectatori). Monstruoasa coaliție dintre politicieni si opinia publică, în care partenerii s-au instigat unul pe altul în comiterea unor mârșăvii până mai ieri inimaginabile, poate fi un interesant obiect de studiu antropologic (într-o eră a unui viitor mai calm si mai limpede decât mărețul prezent al zilelor noastre, vai nouă), oferind însă, în egală măsură, o imagine asupra anvergurii hulitului personaj Novak Djokovic, în contemporanitate. Ba să vezi posteritatea o să fie si mai dreaptă. Dar să nu divagăm. Posteritatea este încă departe. Revenind în cruda actualitate, pentru a ne strecura de pe coaja subțire a amprentelor, mai spre miezul lucrurilor, să reamintim că, de fapt, aberantul guvern de la Camberra, s-a (auto)sesizat în legătură cu incompatibilitatea organică dintre viza acordată cetățeanului sârb Novak Djokovic si sfântul pământ australian, abia după ce opiniunea publică din fosta colonie penitenciară britanică s-a indignat teribil, spontan si majoritar in față perspectivei că starul balcanic ar fi fiind beneficiarul unei excepții la care omul de rând al minunatului popor nici nu poate visa. Adică că elvețienii stau acasă si ne invadează sârbii, si încă nevaccinați si duși la biserici ortodoxe. Peste poate. Luând act cu promptitudine de voința poporului (ce va mira?, Australia este o democrație cvasi-populară), guvernul a dispus anularea vizei, arestarea infractorului la domiciliul forțat, si alte acte samavolnice, ca favoare făcută propriului popor, deci de trecut cu vederea. Totuși in condițiile unui stat pseudo-constitutional, sarcina guvernului a rămas ingrata, mai ales când puterea judecătorească a constatat si anulat abuzul, eliberându-l in troposferă, in aerul Australiei, pe nepricopsitul Ghiță Țârcădău, de meserie tenismen de top. Neputând să-si lase poporul cu ochii in soare si onoarea nereperată guvernul a mers mai departe si l-a deportat pur si simplu pe insignifiantul cetățean, motivând că așa vrea mușchii ministrului X de la imigrări, altminteri neavând cum. Din mare nefericire australienii nu au un Caragiale al lor. Au însă ziariști, pamfletari, formatori de o opinie, trepăduși de bine, care au avut de dres busuiocul si aparentele acreditând in presa foarte liberă idei subversive care să confirme că da domnule, intuiția poporului este cea corecta, iar abuzul guvernului este foarte justificat, întrucât campionul sârb este de fapt un mișel, un mârșav, un ticălos, un mincinos, un parvenit, un rău, un gunoi, un jeg, arogant si netrebnic, care si-a falsificat formularul la frontieră, încercând să-si ascundă călătoriile dubioase în țări străine, si care a mai si umblat in tara lui fără mască si fără carantina in timp ce era contagios. Că toate acestea nu puteau fi justificări legale ale abuzurilor comise de autoritățile de frontieră si de guvernul australian nu se suflă nici o vorbă. Nu contează că nu aveau motive legale, important este că au acționat ferm si cu dreptate, curmând răul, impostura, si pericolul reprezentat de către Nole. Important era ca poporul să fie de acord, să admită, să aproape si să aplaude abuzul politic, discriminarea si încălcarea drepturilor elementare, comise împotriva sportivului. Ceea ce s-a întâmplat cu asupra de măsură. Dintr-o data tot jegul uman a ieșit la iveală, toate frustrările si toate umorile adunate de ani si ani de zile in feluriții fani ai lui Federer si Nadal, precum si cele recente adunate in apologeții vaccinării cu de-a sila, ori a feliuriților imbecili de duzină revoltați așa generic în contra vedetelor si vedetismelor de orice fel, au ieșit la lumina, toți găsind prilejul minunat de a se răfui cu Novak Djokovic, cu familia acestuia (clanul Djokovic ???!) sau măcar cu suporterii marelui campion. Spectacolul grotesc si libidinos a fost total si plin de feerii. (Chiar si pe Arca lui Goe s-au prezentat prompt la datorie vreo câțiva limbrici limfatici să presteze defulare). Toti au zbierat si au înfierat cu mânie proletară, denunțând ca niște mici comisari ai poporului atitudinea dușmănoasa a elementului Djokovic, un parvenit cu sediul in Monaco, un om lipsit de caracter, si de demnitate, un arogant care se crede mai presus de reguli, de norme, si de semeni, un jeg anti-vaccinist, un… un… infractor, o rușine… etc, etc, etc. Apoi dacă-i bal, bâlci să fie.

* * *

Intre timp turneul Australian Open s-a încheiat cu un rezultat viciat de abuzurile comise de guvernul de la Camberra. Rafael Nadal, altminteri un mare campion, a profitat de eliminarea samavolnică a lui Novak Djokovic, si s-a adjudecat un nou titlu, aclamat de mizerabilul public australian, un public ignar si xenofob, lipsit de demnitate si fair-play, care si-a dat in petic de la un cap la altul, încercând să identifice în victoria rivalului lui Novak Djokovic justificarea atitudinii mizerabile avută la adresa celui care a câștigat trofeul respectiv de nouă ori, fără ajutor si favoritisme, adesea împotriva a tot felul de adversități.

* * *

Djokovic a dovedit inclusiv faptul că nu e încă ilegal să fii tu însuți, într-o lume uniformizată, conformistă, plictisitoare și ridicolă. Dacă e un mesaj profund pe care cazul său îl poate duce în lume este acesta, al autenticității și individualității ființei umane, într-o lume care nu (mai) permite atipicilor, rebelilor și nonconformiștilor să fie ei înșiși.

* * *

Novak Djokovic, cel mai mare tenismen al tuturor timpurilor, fie si numai pentru simplul fapt că a reușit să-si câștige titlurile si gloria în pofida adversităților organizatorilor, publicului si sponsorilor, s-a dovedit o persoana remarcabilă, cu caracter exemplar, un luptător si un campion admirabil, care a reușit să înfrunte si să domine atât lumea largă cât si demonii interiori, fiind o ilustrare magistrală a felului în care, mai presus de orice, trebuie să-ti rămâi credincios ție însuți.

* * *

Nole a ales pentru el însuși să nu se vaccineze, având dreptul să aleagă liber ce crede de cuviința că este acceptabil si ce nu este acceptabil pentru propriul corp. A făcut tot posibilul ca acest lucru să rămân un gest privat, discret, afirmând că este o decizie personală, care este si trebuie să rămână individuală. Si-a sacrificat de dragul sportului dreptul la opinie si la liberă exprimare, abținându-se total să comenteze in public despre acest subiect, spre deosebire de majoritatea celorlalți sportivi care n-au găsit nimic nepotrivit, bizar, fistichiu, in a-si exprima public atașamentul față de „cuceririle științei”, „credința in doctori” si în propaganda oficială a guvernelor, si de a încuraja publicul să se vaccineze, fără a avea nicio competență in acest sens, in afara notorietății in sport. Cel blamat este însă Djokovic.

* * *

In privința accesului sportivilor la competițiile internaționale rămâne lipsit de orice logică, de orice etică si de orice sens, ca admiterea să fie condiționată de vaccinare si nu de starea de sănătate a sportivilor, certificată prin testare. Aceste impuneri sunt pur si simplu aberante. O propagandă stupidă. Dar chiar si adoptate asemenea masuri abuzive si stupide, ideea ca ar fi fiind absolute si de aplicat fără excepții este înfricoșătoare. Nu excepții arbitrare desigur, ci excepții normate. Regulile nu sunt impuneri de dragul impunerii (si pentru a da unora ocazia să declame ritos că regulile sunt reguli), scopul lor fiind de a conserva ce e bun si de a împiedica să se întâmple ceea ce e rău, iar acceptarea excepțiilor face parte din acest proces. Faptul că guvernul australian n-a reușit să rezolve rezonabil aceste aspecte relativ simple rămâne, cel puțin, un fapt ridicol si meschin, care spune câte ceva despre competența politicienilor si a guvernelor, dar si, în genere, despre lumea în care trăim.

Posted in Arcaluigoeologie | 20 Comments »

(ne)Cazul Djokovic – Povestea

Posted by Arca lui Goe pe ianuarie 24, 2022

In acord armonic cu faptul (divers) că „viața este complexă si are multe aspecte„, cruda realitate (cuprinzătoare) are obiceiul pervers de a se manifesta în straturi, adică în planuri paralele, pe care însă „mendrele concretului” le traversează si le transcend adesea. Niciodată o aceeași istorie nu-i doar o (singură) poveste, ci întotdeauna mai multe, iar atunci când te afli pe palierul uneia dintre povesti, în interiorul acesteia, ca să poți deveni conștient de existența celorlalte povești ale aceleiași istorii trebuie să te apleci în afară, si să te uiți în jos si în sus spre… dedesubturi, ceea ce însă este strict interzis. Ni se re-comandă imperios: Nu vă aplecați în afară, pentru că (nu-i așa?) e pericoloso sporgersi. Ca si povestea din filmul lui Nae, întâmplările lui Nole pot si privite si povestite din diferite unghiuri, cui o sta să le asculte, ca ilustrare ingenuă a faptului că, inevitabil, întotdeauna viața bate filmul. Alternativ recomandăm și obiceiuri de nuntă la cangurii șchiopi. Epopeea abuzurilor uluitoare ale guvernului australian împotriva cetățeanului Novak Djokovic este doar o față a poveștii, din care aflăm cu uimire că astfel de lucruri sunt posibile si pot fi comise în Australia zilelor noastre. Organizatorii unui turneu de mare slam, găzduit la Melbourne, îl invită pe tenismenul Novak Djokovic să participe la ediția din anul 2022 a turneului, iar guvernul australian îi acordă o viză de intrare (pe baza unui document medical de exceptare de la vaccinare), pe baza căruia cetățeanul să poată intra în Australia. In Serbia oamenii se pregătesc pentru celebrarea Crăciunului, in Australia e cald si bine. Novak Djokovic urează Craciun Fericit familiei si urcă in avion cu destinația Melbourne, simțind-se dator să-i anunțe pe spectatorii de tenis despre sfârșitul incertitudinilor care planau in legătură cu participarea sa la Australia Open 2022. In timpul zborului o parte a opiniei publice din Australia, cu nervii la pământ, după ce a trebuit să suporte timp doi ani tot felul de măsuri aberante ale guvernului, își exprimă indignarea față de idee că cineva nevaccinat ar putea fi admis in Australia. Nevricos, guvernul australian se gândește să se răzgândească pentru a fi in asentimentul maselor electorale, declanșând procedura „tenismen nevaccinat extremă urgență”, prin care decide să-l oprească cu orice preț participarea lui Nole la Australia Open 2022. Prețul nici nu e mare: abuzul totalitar, încălcarea drepturilor fundamentale si umilirea cetățeanului Novak Djokovic, un tip si așa antipatic si arogant, care nu provine din lumea bogaților. Fără absolut nicio bază legală cetățeanului Novak Djokovic i se anulează viza, i se confisca actele si telefonul, i se refuză asistența juridica, fiind interogat si pus in detenție. Abuzul este constatat in justiție la cererea parții vătămate, iar cetățeanul este eliberat, repus in drepturi si acceptat pe teritoriul Australiei. Din păcate abuzul totalitar al guvernului australian nu se încheie aici. Realizând ca nu poate contesta decizia judecătorească si că nu are argumente valide pentru a contesta legal validitatea documentelor prin care Novak Djokovic se află pe teritoriul statului Victoria din Australia, guvernul schimbă strategia pentru a continua abuzul împotriva cetățeanului Novak Djokovic. Invocând o prevedere absolut arbitrară prin care ministrul imigrării poate decide unilateral să refuze unui cetățean accesul in Australia pe baza percepției sale subiective, fără a furniza probe, în legătura cu posibila amenințare la adresa securității statului, guvernul Australiei a decis deportarea cetățeanului Novak Djokovic. S-ar putea spune deci ca, atâta vreme cât lucrurile s-au produs in acord cu anumite prevederi legale (drepte sau nu, cu caracter arbitrar sau nu, nu contează), guvernul australian are acoperire pentru partea a doua a epopeii si pentru decizia finală. Fals. Ministrul imigrării a mințit. Declarația sa este falsă si lovită de nulitate. Ar fi putut eventual avea percepția respectivă înainte ca guvernul australian să-i ofere cetățeanului Novak Djokovic viza de intrare in Australia, si înainte de îmbarcarea acestuia in avion la Belgrad. Dacă n-a avut initial această percepție, iar aceasta s-a format in zilele de dinaintea deportării, chiar si sub aspect legal, ministrul respectiv ar trebui să indice acțiunile cetățeanului care au dus la schimbarea percepției sale. A făcut Nole în aceste zile vreun singur lucru nou, diferit, de cele pe care le făcuse anterior astfel încât ministrul respectiv să nu-l perceapă ca pericol atunci când guvernul australian i-a acordat viza? A făcut Nole in aceste zile propaganda anti-vaccinistă sau altceva în ton cu acuzațiile? Nu. Singurul lucru pe care l-a făcut zilele acestea, de după sosirea in Australia, a fost acela că a contestat abuzurile si tratamentul ilegal la care a fost supus, si că a denunțat în justiție actele ilegale ale guvernului, prin care, in subsidiar, este pusă în pericol imaginea statului australian ca stat de drept, si legitimitatea acțiunilor guvernului. Ministrul o fi perceput el un pericol, dar in niciun caz nu era la adresa integrității Australiei sau a sănătății poporului, ci un pericol referitor la credibilitatea partidului prin prisma apropiatelor alegeri. Să nu uitam însă ca telenovela acțiunilor guvernului australian este doar una dintre versiunile povestii care-l are drept protagonist pe nimeni altul decât pe simpaticul antipatic Nole. Mai există încă o telenovelă, cea a judecații poporului, opinia publică, gura lumii, plus alte câteva drame pe care momentan omitem sa le menționam explicit, trecându-le sub tăcere, la rubrica vai, va urma.

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , , , , , | 33 Comments »

(ne)Cazul Djokovic – Procesul

Posted by Arca lui Goe pe ianuarie 22, 2022

This above all: to thine own self be true

Explicația absenței lui Novak Djokovic de la turneul de tenis Australia Open 2022 nu poate fi redată în enunțuri simple, clare, concise, consistente si necontradictorii. De ce nu joacă Novak Djokovic la Melbourn in 2022? As fi vrut să încep acest articol, ca si cum m-as adresa unui om care obișnuiește să fie spectator al meciurilor de tenis, si care tocmai si-a revenit din comă, din transă sau este întors recent dintr-o călătorie la marginea Laniakea, cu o fraza de genul: Novak Djokovic nu este prezent la turneul de la Melbourne de anul acesta pentru că… Pentru că… O frază care să redea scurt si corect, într-un acord rezonabil cu realitatea, motivul pentru care Nole nu joacă la Australia Open. Care frază ar putea reda cel mai bine realitatea si adevărul? Novak Djokovic nu joacă la Australia Open pentru că nu este vaccinat împotriva Covid-19. Unora li se poate părea că aceasta este o explicație neechivocă, validă (conformă cu realitatea) si/sau o motivație întemeiată pentru a i se fi refuzat participarea. Enunțul însă (cel puțin pe palierul formal al realității) este si fals si aberant. Vaccinarea nu este obligatorie, iar organizatorii turneului nu au condiționat participarea sportivilor pe baza unei dovezi de vaccinare, desi opinia publică este lăsată să creadă aceste lucruri. Novak Djokovic nu joacă la Australia Open pentru că la scurtă vreme după sosirea sa în Australia a fost deportat de către serviciile de imigrare din Australia. Acest enunț, desi este in acord cu realitatea, nu oferă de fapt un răspuns întrebării, ci doar o amânare si loc unor alte întrebări. Voia Nole să imigreze ilegal in Australia? A vrut Nole să intre in Australia fără acte în regulă, fără pașaport sau fără viză? Nu, nimic din toate acestea. Cetățeanul Djokovic Novak, de naționalitate sârbă s-a îmbarcat în avion la Belgrad cu direcția Melbourne, având o viză de călătorie validă emisă de către guvernul Australian si un document valid de excepție medicală pentru vaccinare (în baza căruia de altfel i se acordase viza de călătorie). In aceste condiții, la sosirea sa la destinație, s-au produs primele abuzuri. Autoritățile de frontieră, fără a avea nicio motivație legală, i-au interzis accesul în țară, i-au interzis contactarea reprezentanților legali, l-au interogat pentru circa 9 ore, l-au deposedat de acte si de telefon si l-au plasat în detenție. Aceste abuzuri au fost comise pe fondul sentimentelor de indignare ale unui însemnat procent al electoratul australian, în contextul restricțiilor impuse populației pe durata pandemiei de către guvern si a perceperii prezentei lui Novak Djokovic în Australia ca favoritism si abatere de la respectarea legislației. Guvernului australian i-a fost mai confortabil să acționeze în acord cu percepția subiectivă a electoratului, alegând, în încercarea de a se proteja de furia acestuia, să încalce propria legislație, normele internaționale, drepturile universale ale omului, să comită abuzuri si să aducă prejudicii grave cetățeanului Djokovic Novak. Cetățeanul avea un pașaport valid, o viză validă si un document valid de excepție medicală pentru vaccinare, context în care autoritățile de frontieră nu aveau nicio justificare legală pentru a împiedica accesul lui Novak Djokovic in Australia. Este de stabilit dacă ofițerul de la frontieră, care se face vinovat de aceste abuzuri, a acționat pe cont propriu sau la cererea expresa a superiorilor săi si/sau a altor reprezentanți ai guvernului australian. Toate aceste abuzuri au fost constatate in justiție, la cererea părții vătămate, judecătorul dispunând eliberarea din detenție a cetățeanului si accesul acestuia in Australia. In scopul acoperirii abuzurilor comise, guvernul australian a continuat hărțuirea lui Novak Djokovic, hotărând în cele din urma deportarea acestuia, prevalându-se de o împuternicire arbitrară acordată ministrului imigrației din Australia prin care acesta poate refuza intrarea în țară a unui cetățean prin simplul fapt că el personal, ministrul, consideră în mod unilateral, fără să dovedească nimic, pe baza propriei percepții, că cetățeanul respectiv ar putea constitui o amenințare la adresa securității țării. Respectivul ministru a declarat așadar că: „Prezența domnului Djokovic în Australia poate reprezenta un risc pentru sănătatea comunității australiene, deoarece poate stimula sentimentul anti-vaccinare, ducând la refuzul altor persoane nevaccinate să se vaccineze, alte persoane nevaccinate fiind convinse și mai tare să nu se vaccineze și/sau o reducere a utilizării dozei booster„. Desigur că nu există nicio dovadă în favoarea acestei supoziții, dar prezentarea dovezilor nu a fost necesară. In speța dată apărătorii lui Djokovic nu au avut nici de evidențiat absența probelor, nici de demonstrat netemeinicia acuzațiilor si falsitatea acestor, ci ar fi avut de probat că de fapt ministrul n-ar avea percepția pe care susține c-o are. Acesta a fost procesul lui Novak Djokovic în anul de gratie 2022, care a condus la aplicarea sentinței de deportare, cu binecuvântarea si complicitatea gloatei inepte din Australia si de pe Terra. Întocmai ca pe vremea inchiziției, când vrăjitoarele erau arse pe rug, în uralele mulțimilor isterizate. Novak Djokovic nu participă la turneul de la Melbourne pentru că așa a vrut unul Alex Hawke. Explicația absenței lui Novak Djokovic de la turneul de tenis Australia Open 2022 nu poate fi redată în enunțuri simple, clare, concise, consistente si necontradictorii. De fapt nici nu există o asemenea explicație. Cel mai greu pot fi explicate non-sensurile.

* * *

Mai presus de orice, să-ți fii credincios ție însuti. Probabil că atunci când a inventat acest citat în formă de dicton, marele autor de tragedii Wiliam Shakespeare s-a gândit la Nole.

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , , , , , | 26 Comments »

 
%d blogeri au apreciat: