Secretele lui Polichinelle

>> Misterul secretelor lui Polichinelle

Secretul no. 14 – Doua esantioane mai de dedesupt:

ESANTION A: Polichinelle – martie 31, 2011 la 10:37 pm

aş fi râs sardanapalic dacă aş fi citit rândurile de mai sus ca pe un exotic bulgăre de verosimilitate. din păcate, înclin să cred că dieta pe bază de scrum, pioneze, hrean de Caracal şi urdori de ciclop sedentar vă spuzeşte şarmul…

măcar de ar fi fost Prof. univ. dr. ginecolocvace Giuseppe Stratopulakis în loc de (venerabilul, de altfel) Dan Hăulică, născut în ’32, secolul trecut…

Je vous prie de croire, Monsieur Goe, à mes sentiments les meilleurs.

---

ESANTION B: Polichinelle – aprilie 1, 2011 la 10:52 pm

v-aş recomanda contubernaliceşte să nu vă mai îngăduiţi / încurajaţi aşteptări în ce mă priveşte. sunt cel ce sunt (plagiez cumva repertoriul lui Iahve?), adică un cabotin al Filigranului, un biet hamal de paralaxe, o mlaştină ce flirtează cu lacătele Parnasului…………. Iar domnia voastră sunteţi, cum altfel?, ilustrul conchistador de nişă Barna, sedus de efectele electro-optice şi elasto-optice în cristale lichide nematice şi colesterice, de hipnoza lepidopterelor, de melancolia lui Tennyson (“Deep as first love, and wild with all regret; O Death in Life, the days that are no more!”), de Jacques Ferron – de ce NU? (“La dignité humaine est une question vestimentaire parce que précisément la conscience est un costume, une mise en scène, un théâtre.”)… Sunteţi cordial, citric, cozeur, carpolog, chifteluţă, chirurg. Şi, bineînţeles, sunteţi un fel de Noe cu funicular subteran.

Meilleures salutations,

Pulcinella

aka

Polichinelle

---

Secretul no. 13

Comicrinie antonescentă – adăugat de Polichinelle la data de 26 Martie 2011 12:03:42 in Dilema Veche, aici.

Există două mari tipuri de prestaţie defectă, de patologie a exerciţiului politic: servilismul partinic şi narcisismul delirant. În prima categorie intră lacheul aferat, egeria onctuoasă, birocratul vid, pionul de uzură, flaşneta fără biografie. În cealaltă clasă avem cocote despotice, infatuaţi mondeni, demagogi mesianişti, ţârcovnici ai propriului portret. Dl. Crin Antonescu, fercheş, lehămetuit şi giumbuşlucar, a migrat precoce din boema sălcie a aparatului guvernamental (MTS) către peisajul de front al vieţii politice, devenind un soi de rechin mucalit, cu enervări hermafrodite şi pledoarii semidocte. Convins că Cotroceniul trebuie exorcizat cu orice preţ, micul Crin a corcit dreapta PNListă cu stânga neastâmpăratului cadet Ponta şi – pour faire un ménage a trois – cu fieful coleric al impurului Voiculescu, obţinând un meniu doctrinar în care halvaua pluteşte impenitentă în ciorbă, usturoiul flanchează destins îngheţata, iar mititeii sunt tăvăliţi ştregăreşte prin carameluri. Principial şi aspru mai deunăzi, vulpoi crocant în prezent, zbanghiu, colţos şi acomodant, şeful liberalilor a înlocuit agenda civică cu măcăială, compromisuri irespirabile şi hormoni de fecioraş egolatru. Păcat de frânturile de verosimil din domnia sa. Cine ştie cum ar fi arătat astăzi fostul ministru al Tineretului şi Sportului dacă ar fi reflectat niţel la „virtuţile” tinereţii şi ale competiţiei sportive: idealism tonic, vitalitate rentabilă, disciplină, imaginaţie, fairplay…

---

Secretul no. 12 – AICI

• Lumea privită (băgată în seamă)  – adăugat de Nechiti Florin … la data de 18 Martie 2011 06:03:40Existenţa poate fi izvodită, substanţializată fie şi din priviri (privirea găzduieste ceva ontologic – vezi „Făt-frumos din lacrimă” a lui M. Eminescu); privitul cosfinţeşte cumva atît obiectele cît mai ales fiinţele pe care le are în obiectiv.Le… adevereşte( prin simpla bagare în seamă avînd drept vector privirea).
  Cu o „uitătura” poţi face multe: sfida, deochia, stînjeni, stabili complicităţi, da încredere, da de înţeles etc.Privirea poate fi chiar… „ucigătoare”.Există dueluri ale privirilor.Printre altele, Einstein, şi nu numai, au stabilit că lumina nu e numai undă ci şi corpuscul.S-au stabilit relaţii concrete între energie(lumină) şi masă.Poate într-un anumit fel, sub soare, cu toţii(nu doar plantele verzi) beneficiem de un fel de fotosinteză a fiinţei.
  P.S.Am descoperit o nouă categorie de cititor: „cititorul clorofil” – el doar… „frunzăreşte” cartea.

• Domnule Nechiti… – adăugat de Razvan Georgescu la data de 20 Martie 2011 08:03:50

• Am stat, am stat….dar n-am mai rezistat.
  Sper ca nu va inchipuiti ca Andrei Plesu are timp si rabdare sa citeasca ceea ce scrieti. Sau, daca o face, se amuza de stilul dumneavoastra pompos si imitativ.
  Ca o reflectie personala: Andrei Plesu a devenit nu doar un formator de opinie corecta si cumsecade; prin forta inteligentei active si treze si, mai ales, prin stilul clar si vocabularul frumos ales si foarte larg, a reusit sa influenteze scrierile celor ce il citesc. Nici nu-mi dau seama daca e bine sau nu. Sunt scriitori evident valorosi (Radu Paraschivescu imi vine acum in minte) care si-au schimbat stilul dupa cel al domnului Plesu. E foarte interesant fenomenul insa niciunul dintre imitatori nu il va ajunge pe maestru.
  De aia zic ca de cate ori citesc comentariile dumneavoastra, domnule Florin Nechiti, zambesc si resimt o doza de duiosie…sarcastica.
  Nu contest defel buna dumneavoastra intentie si nici nu raman nepasator la ideile frumoase pe care le exprimati; atata doar ca …prea vreti sa semene!
  Cu respect!

• @ Razvan Georgescu –  adăugat de Polichinelle la data de 21 Martie 2011 12:03:05

Îmi cer scuze că ţâşnesc apologetic aici, în siajul scorţoasei paschinade aplicată cetăţeanului Nechiti Florin. O fi dânsul epigon flatulent, discipolaş second hand, glosator veleitar, opincă parfumată, însă intervenţia domniei voastre – amestec de chinină, condescendenţă şi cufureală – mi-l face mai degrabă simpatic în detenta lui periferică. În netrebnicia mea, am muştruluit şi eu, în trecut, un forumist pentru ubicuitatea lui zglobie, pentru felul în care cupla voluptatea libertăţii de exprimare cu o paranormală hărnicie de scrib. Am greşit pueril…

Vizitaţi, totuşi, beciurile altor gazete sau hebdomadare autohtone şi veţi descoperi o faună suprarealistă – dihori cu jartieră, coropişniţe muzeale, hiene speculative, râme ţâfnoase, viespi moralişti… În comparaţie cu năclăiala infernală din acele locuri, sudoarea de dantelăreasă visătoare a lui Nechiti are candoarea jetului de “pipi” de la fântânile cu amoraşi.

Cheers,
Polichinelle

• @ Poli…
  adăugat de Razvan Georgescu la data de 21 Martie 2011 05:03:23

• Eu am zis ce am avut de zis. Si tocmai, ca aici ma simt bine, sper sa gasesc OPINII de la oameni cu PERSONALITATE, nu o gasca de ciraci imitandu-l pe Andrei Plesu! Pentru ca asta vad aici : o galerie de yes-men si de imitatori netalentati.

• Mai departe nu merg cu aceasta discutie , scuze!

• Mea culpa – adăugat de Nechiti Florin … la data de 20 Martie 2011 05:03:44
  Sunt de acord cu spusele dvs.Ma revendic din unii autori gazduiti in paginile „Dilemei vechi”. Poate ar trebui sa fiu ceva mai concret si mai la obiect.Multumesc. Imi prind obsevatiile ce mi le faceti.

---

Secretul no. 11 – Polichinelle martie 14, 2011 la 7:48 pm e

Răspuns polichineaoş la misiva cu aspect de serai plasmatic a domnului Goe

Cher Monsieur Goe,

Dumneavoastră aţi optat pentru densitate saturniană, reverie copragogică şi dojană psihedelică. Nu m-aţi plictisit, însă volutele epistolei dumneavoastră au căpătat, în sârguinţa lecturii mele, consistenţa unui zigurat de halva. Prin urmare, a trebuit să diluez acest mastodont glucidic cu ritualice prăbuşiri în menuete şi rachiu. Aşa s-au născut demigândurile, crochiurile şi fulguraţiile următoare, ca efigie retorică a întâlnirii cu verva dumneavoastră:

Nu la lucruri ajungem prin cuvinte, ci la ambigua latenţă a noimei lor.

Sediul adevărului e masca, limita de foraj a umanului e carnavalul. Nudul, când nu e ornament sau poză, e minciuna supremă.

Limba ca exil întemeietor al Omului…

Stilul e adesea camuflajul optim al faptului că nu ai nimic de ascuns.

Să fii cârtiţa unui echivoc peren…

Amitiés,

Polichinelle

Dl.Goe martie 14, 2011 la 8:54 pm e

• Cam da, dar v-as ruga sa nu mai spuneti la nimeni…
  Dincolo de adevarurile esentiale (individual-punctuale) pe care le revelati prin relevare, la care se pare ca ati ajuns fara efort (se lumineaza de noapte, zise cartita) si la care veti fi avut acces prin simpla atingere exterioara (intamplatoare?) a unei realitati vibratile cu containerul ce va contine (intuitia, experienta, inteligenta), ar trebui retinut cred altceva, de sub cupola unor adevaruri meta-esentiale: magnetismul ca stare incipienta si primordiala mirare. Lumea a fost (nu-i asa?) construita (gravitational?) din nimic. Sarind (brusc) toate etapele devenirii nimicului intreb: Cine este oare adevaratul responsabil al nasterii si intretinerii relatiei lampa-fluture? Lampa sau fluturele? Cred ca fluturele. Atras in mod fatal de un adevar intangibil, iluzoriu, zborul deliberat al fluturelui da o consistenta nesperata luminii lampii, nu prin cuvintele desenate de catre fluture, cu aripile, prin aer, pline (si ele) de noime inteligente in latenta lor ambigua ci prin materilizarea/ilustrarea magnetismului pe care o exercita lumina. Fluturele intelge gresit lumina lampii, lumina lampii nu-i este dedicata si totusi relatia lor plina de subintelesuri, expune lumii (populate cu observatori) un dans dens care este in acelasi timp arta si informatie. Oricum e mai mult decat nimic. Nu?
  P.S. Cred totusi ca in spatele oricarui echivoc peren se ascunde miezul lucrurilor, acela care va fi fiind, si in legatura cu a carui natura nu vreau sa mai insist pentru a nu fi acuzat de naturalism.
  Răspunde
  • 

    Polichinelle martie 14, 2011 la 10:34 pm e

    spre felinarul nimănui
    atras ca de o promisiune
    ai decolat – fluture şui
    lăsând în urma ta, oricui,
    corola clipei şi-o genune
    cu prelungiri în ochi căprui
    atinşi de miopii străbune…
    Răspunde
    • 

      Dl.Goe martie 14, 2011 la 10:50 pm e

      he-he… venim cu scurtaturi de poezie peste aratura cunoasterii, plina si aceea de furnici, pe sub brazde. Or fi furnici cu aripi? Nu cred ca se putea puncta mai concis si mai la tinta decat atat.
      P.S. Va multumesc pentru… nu stiu cum sa-i zic… pentru ca are prea multe aripi, intelegeti dv. Si nu e niciun echivoc la mijloc. Cu consideratiune al dv. dl.Goe

---

Secretul no. 10 – Gestionarea juridică a curvăsăriei –  adăugat de Polichinelle la data de 08 Martie 2011 03:03:46 – in Dilema Veche

Motto:

“The total amount of undesired sex endured by women is probably greater in marriage than in prostitution.” (Bertrand Russell)

Argumente PRO:

i. Estomparea proxenetismului şi a rebarbativului auxiliar.
ii. Birocratizarea medicală a negustoriei sexuale.
iii. Transfigurarea socială a prostituţiei prin fixarea acesteia în nomenclatorul de meserii
(năpârlirea oficială a activităţii de semantica şi carcasa “curviei”, convertirea acesteia la un parcurs profesional, la forma instituţională a unei prestaţii, cu posibilitatea cuantificării vechimii de alcov, ieşirii la pensie etc.)
iv. Orice fiinţă liberă (lucidă) are dreptul să-şi grădinărească/profaneze trupul potrivit voinţei sale, atâta timp cât prin această îndeletnicire nu lezează, asfixiază, periclitează libertatea celorlalţi. Legea nu trebuie să fie existenţial-prohibitivă, nu trebuie să împrumute grimasa interdicţiei religioase, ci mai degrabă să aibă operativitatea monotonă a unui protocol secular, să structureze limpid nebuloasele convieţuirii.

Argumente CONTRA:

i. Explozia turismului porno, euforia orgasmului tarifar. Ergo, dilatarea inestetică şi reprobabilă a lupanarului până la eclipsarea patrimoniului local. (teza Cioroianu).
ii. Isterizarea Bisericii, spaima triburilor OTV-iste că vor fi obligate, prin lege, să-şi prostitueze femeile ş.a.m.d.
iii. Stârnirea altor minorităţi (sumbre) în direcţia unor revendicări similare: legalizarea necrofiliei (nu am putea inventa un cadru contractual în care X – un muribund, un ins cu job riscant etc. – acceptă să-i fie manipulat erotic leşul în schimbul unei sume cu patru zerouri?), reglementarea sinuciderilor LIVE, cu galerie, recenzenţi, majorete…

et caetera

Salutations distinguées,

Polichinelle

PS: Dedic această (polichi)notă domnului Goe, „procopsitul”…

––––––––––––––––––––––––––––

Puteti citi doar P.S.-ul? – adăugat de Dl.Goe la data de 10 Martie 2011 01:03:04

D-le Polichinelle, jupâne, doar ma stiti ca consimţ, cand vine vorba la o adica, la onoarea d-voastra de vorbitor liber si anonim, şi şi cu ambiţ.

A) Suntem fortati (asa in general, noi oamenii) sa comunicam in imperiul limitat al vorbelor (consemnate in dictionare ce constituie multimi finite), in care fiecare cuvinţel inmagazineaza sens/uri, intr-o maniera discreta, adica discontinua si partiala, fiind condamnate astfel sa oglindeasca imperfect (prin defect de proiect-şi-fabricatie) o lume (vai) eminamente continua si fluida, cel putin la nivelul (chiar intim al) perceptiei noastre.

B) Cu acest handicap insurmontabil in spate avem de dat piept si cu barbarismele inerente prin care cuvintele (cuvinţelele), si asa unitati morfo-functionale de baza imperfecte in raport cu continuumul informatiei de transmis, sunt folosite impropriu, inadecvat, incorect in raport cu chiar sensul/rile aproximative care le-au fost atasate conventional.

In mod inevitabil acest mod de a comunica, ce commbina imperfectiunile limbajelor cu imperfectiunile folosirii limbajelor, ignorand asadar canalele empatice, telepatice si alte paranormalitati superstiţioase, face ca randamentul comunicarii sa fie in mod dramatic foarte scazut, iar conversatiile, chiar si cele purtate intre performeri, in egala masura ai exprimarii clare, concise, elegante, adecvate si adaptate special pentru urechile ascultatorului, dar si performeri ai ascultarii atente, inteligente, dotati cu instrumente intelectuale sofisticate pentru traducerea spontana si binevoitoare a limbajelor folosite de catre interlocutor (caci fiecare din noi vorbeste o limba proprie unica, dar cu mai multe dialecte), adica pe scurt, performeri ai dialogului, in conditiile ingrate si inumane ale conditiei umane, sa fie, in absolut, mai degraba discutii intre surzi, forme primitive de pre-comunicare. Dovada si discutia de fata. Totusi ceea ce scoate aceasta şueta (a noastr) din norma, cel putin din perspectiva mea, este abilitatea d-voastra nu doar de a cârpi cu talent vorbele si sensurile, petrecandu-le unele pe sub altele pentru a obtine, din petice (petece?) un model de continuitate (similar realitatii obiectve, sic) ci mai ales abilitatea de a inmulti prin inmugurire sensurile cuvintelor folosite, aparent in mod absurd si abuziv, pentru a transmite cumva, in maniera literar-artistica, aproape poetica, mesajul intentionat. I-auzi cum cade acest „procopsitul”! Asta da taină, vorba lui Radu Cosasu. N-am inteles nicioadata daca in cazul lui Spiridon, „baiatul-de-pricopseala” in casa jupanului Dumitrache, in sensul originar al sintagmei, pricopseala se presupunea a fi a jupanului (pentru o sluga buna la toate si fara simbrie) sau daca pricopseala urma sa cada asupra capului lui Spiridon la sfarsitul stagiului de pregatire pentru viţă petrecut in casa jupanului, dupa cum n-am inteles exact nici in ce consta nepricopseala nempricopsitului de Târcădău. Intuitia imi spune ca, in maniera ezoterica, ati strecurat intentionat sensuri subversive, adiacente, atributului de „procopsit” cu care-l blagostiviti pe dl.Goe. Le ignor. Ma multumesc sa le consemnez pe cele directe si sa ma consider de pe acuma un „procopsit”. Surprinzator dar in deplina concordanta cu logica nascuta ad-hoc, termenul de „procopsit” poate fi asociat cu procesul de inmultire la hidra de apa dulce. Credeti ca intamplator capitalismul (adica eficienta si castigul in cascada, piramidal am putea zice) a fost asociat cu hidra? Nu, pentru ca hidra se inmulteste prin inmugurire, iar procesul de inmugurire odata pornit nu mai poate fi oprit si duce inevitabil la „procopseala”. Daca ati apucat sa cititi pana aici si ati inceput sa va intrebati cat de departe am ajuns, impreuna, pe aratura, as dori sa va asigur ca nu. Tot acest preambul, aceasta digresiune nevinovata cu valoare de diversiune era menita sa va adoarma vigilenta, sa va abata atentia si sa va relaxeze prematur simturile, sporindu-va nerabdarea in asteptarea deznodamantului si concluziei. Frezandarea-i gata. Asadar, as dori sa va fac o rugaminte, dar sa nu ma tratati cu refuz. Cu ingaduinta gazdei, adica a d-lui Adrian C., as dori sa va invit, indata dupa echinocţiul de primavara, nu mai devreme, pe Arca lui Goe, in calitate de entitate anonima (Aurora Romana), la inaugurarea discutiilor pe o rubrica aflata in pregatire: „Sa comentam frumos in completarea emisiunii duminicale de pe TVR1 a lui Platon si Aristotel”, in deplin anonimat, adica in libertate. Sper ca pana la echinox sa mai temperez harababura tematica de pe Arca si sa reusesc sa propun contextul potrivit unor asemenea comentarii pe teme alese. De cei doi filosofi. Aveti cred profilul potrivit cu obiectivul, acum in aceasta perioada a vietii dv. in care, scriitura sub pseudonim, va este permisa/tolerata de care notorietatile si consacrarile d-voastra trecute si viitoare. Desigur ca neanonimii vor fi tolerati si tratati cu maxima ingaduinta in cazul in care vor gasi de cuviinta sa comenteze pe Arca, atunci cand, in sfarsit, ziua va fi mai lunga decat noaptea, dar totusi, dl.Goe, „procopsitul” de, prefera acolo, entitati fara trecut si fara viitor, daca intelegeti ce voi să zic.

P.S. Imi pare nespus de rau sa constat inca o data cu cata usurinta este confundata notiunea de „curva” cu cea de „prostituata”. Nu ma asteptam de la dv.

–––––––––––––––––––

Mariner? Mariner… Nu, nu e bun! Va să zică, de la început! – adăugat de Polichinelle la data de 10 Martie 2011 12:03:10

Cred că fantasma unei lichide interiorităţi obeze, de-un pitoresc incomensurabil faţă de care limba nu e decât o jigărită unealtă stângaci manevrată e păguboasă aici. Dincolo de vocabule nu tronează baroce fluvii inefabile, ci un vortex flămând de sine, căruia himera belşugului interior îi surdinează (dacă nu cumva eclipsează total) grozăvia. Consistenţa noastră e dată de gâfâiala sublimă a suprafeţelor, de emulaţia obosită a verbelor, de azilul romanţios care este câte un adjectiv. Sevele noastre sunt interjecţii scofâlcite, ghilimele perfide, hibernări în metaforă, flatulenţe gongorice, abulii cu sufixe, cearcănele pronumelor…

“Procopseala” cu pricina însemna, în contextul acela, “destoinicie în prestidigitaţia cu ambrozie şi nicovale.”

Vă mulţumesc pentru credit şi pentru invitaţie. Aula corabiei pe care o patronaţi are ceva de beci cu veveriţe, de subterană vernală. În măsura în care angajamentele de rutină nu îmi vor umple tot chenarul zilei, vom cotcodăci grafic despre mătreaţa heruvimilor şi bomboneriile Infernului, purtaţi de valurile băltoacei virtuale.

À bientôt,

Polichinelle

PS: Aştept o probă de filosofie analitică la capătul căreia borcanele încurcate de mine să-şi găsească poliţele adecvate în cămară. Dar nu-mi spuneţi, vă rog, nici că prostituata are “contor de voluptate”, pe când “curva” nu prestează, ci se înfruptă (amanta de elită, soţia recurent infidelă, recordmana de aşternut ş.a.m.d.), nici că o “curvă” e o subspecie de prostituată, anume prostituata care îşi adoră ocupaţia, socotind-o un amestec ideal de juisare şi câştig pecuniar. Cu alte cuvinte, nu mă beşteliţi juvenil că “nu se zice marinal, nici marinel”.

---

Secretul no.9 – hors-sujet, mais pour l’auteur…

adăugat de Polichinelle la data de 06 Martie 2011 09:03:54 (in Dilema Veche, AICI).

Monsieur le Professeur,

Nu sunteţi indiscret, dar prefer ca divulgările mele să le păstraţi acribios pentru domnia voastră. Cu alte cuvinte, să rămână secrete (pentru ceilalţi). Detest zvonul insidios, bârfa endemică, germenii reputaţiilor veroase, le folklore du moi…

Nu sunt gazetar, nu sunt condeier, nu îmi câştig mămăliga (zilnică) din arta bucătăriei literare. Am fost, pe rând, prep[punct] univ[punct] (însă m-am reparat printr-un romantic abandon), bodyguard (în cazinou), agent de turism. Momentan ezit între un job scandinav de ţapinar (undeva pe lângă Karlstad) şi taximetria nictalopă autohtonă. Gaudeamus igitur
juvenes dum sumus!

Dl. Goe? Admit că e un companion de rasă, o pioneză volubilă, un zmeu sprinţar. Glosele domniei sale, tumorale uneori, au, ce-i drept, un farmec de nişă. Descoperi în ele că se poate scrie, scuipa, surâde şi sângera despre lascivitatea cactuşilor, devotamentul mârtanilor, zgura văzduhului, pudoarea hienelor, mondenitatea lirică a vârfului de ac… E în receptivitatea hăituitoare a d-lui Goe şi geometrie, şi paradox, şi drojdie, şi echivoc, şi pripă, şi migală, şi aripă, şi copită. Un iscusit paracliser dadaist, o cometă de pivniţă, un hamster mistic. Un ortac întru insuportabila uşurătate a fiinţei, de ce nu?

Bien à vous,

Polichinelle

---

Secretul no.8. MICHNIK

adăugat de Polichinelle la data de 02 Martie 2011 02:03:01 – in Dilema Veche la articolul lui Adrian Cioroianu: Puterea ideilor plus un polonez de treaba.

Luăm notă de cumsecădenia savuroasă a lui Michnik şi glosăm, cu dezinvoltă reverenţă, în marginea ei.

Avem de-a face, în primul rând, cu o vitalitate agreabilă, cu o tenacitate fără simptome de rabie. Polonezul şi-a exprimat disidenţa bărbăteşte, incoruptibil şi în afara oricărui apetit pentru martirajul fotogenic. Omul acesta nu a răcnit hollywoodian, nu a jonglat cu cranii, nu a flirtat, tenebros, cu gherla. A fost (şi e), mai degrabă, un “fan” al contingenţelor nestilizate ideologic, al creativităţii înrădăcinate, al imprevizibilului tonic al vieţii. Iar când pledezi pentru firesc, convivialitate, dialog şi libertate responsabilă nu ai cum să aluneci, puber, în registrul stihialităţii de baricadă.

Apoi, Michnik se mişcă în teritoriul limbii cu o neafectată competenţă retorică. Străin de orice abuz calofil şi incapabil de scorţoşenii logocide, omul vorbeşte (şi scrie) cu un soi de rustică amenitate, cu naturaleţea şi cumpătarea unui simpatic grădinar de vocabule. Când apără o idee nu se inflamează, nu te hărţuieşte, nu cade în monotonie satrapică. L-am văzut polemizând cordial, însă fără compromisuri irespirabile. L-am auzit vorbind despre femei, patrie, melancolie şi zei – nimic pompos, invadator, soporific. Nimic din verbiajul bălţat al gazetarilor de rating, nimic dirigenţial.

În fine, Adam Michnik e un bun exemplu de autenticitate iradiantă. Există mari personalităţi, superbe biografii netrucate, coloşi care îşi merită, postum, soclul. Inşi de-o autenticitate nenegociabilă, indeniabilă. Însă, adesea, prestaţia lor inhibă, strălucirea lor iscă admiraţia celor din jur, fără a stârni o emulaţie plauzibilă, o posteritate fidelă. Au fost prea excentrici în autenticitatea lor, prea diferiţi, nişte dihănii sublime. Or, Michnik sfidează tipul acesta de validitate “tropicală”. Simţi, frecventându-l, că ai întâlnit pe cineva care, din axialitatea lui necrispată, comunică eficace, te seduce prielnic, îţi transmite, afabil şi fluent, o exigenţă de un anumit tip. Şi ai convingerea că te sporeşte, nu te monopolizează în beneficiul notorietăţii sale.

Felicitări, şi de această dată, Adrian Cioroioanu!

---

Secretul no. 7. A disparut dl. Polinichelle. Pur si simplu. S-a (de)materializat (ne)neantizandu-se in realitatea nevirtuala imediata. S-a stins viaţa falnicei Veneţii, n-auzi cântări, nu vezi lumini de baluri; Pe scări de marmură, prin vechi portaluri. Dupa o aventura scurta si plina de invataminte, epuizanta, duhul d-lui Polichineele (d)in tenebrele anonimitatilor virtuale s-a topit, s-a evaporat, a sublimat inapoi in matricea concretului apartinator. Am un presentiment sumbru. Dl. Polichinelle si-a inchis ambasadele din subsoluri si s-a cumintit. N-o sa ne mai livreze niciun secret facil si la mintea-a cocosului, a copilului si a doicii. Dar, ca in El Zorab, lumina stinsului amor ne urmareste inca. Drum bun d-le Polichinelle.

Secretul no. 6. Un nou secret al lui Polichinelle este… relevat si/sau revelat (partial) AICI

portrait d’un „grand Roumain” adaugat de Polichinelle la data de 12 Noiembrie 2010 05:11:54

Domnule Cioroianu,

Adrian Paunescu a fost, într-adevar, un jet meteo, o volbura hipnotica pe fundalul spectralitatii ceausiste. Avea o robustete flamânda si un temperament de shogun mistic. Fascinat de blazonul hiperbolei si muncit de o glanda exaltanta, omul disparuse, pentru multi, în efervescenta de cometa, în patetismul efuziv livrate stadioanelor arhipline. Prin carura, prin amestecul de baroc si jurasic al aparitiilor sale, Paunescu reusea sa fenteze minima vigilenta morala a multor conationali de bun-simt. Turpitudinea era evacuata la periferiile atentiei, iar tamâierile politice capatau un „ce” venial, o boare de sotron diplomatic în compania Diavolului. Insistând pe ADN-ul stihial, pe capitalul de vitalitate impersonala, debordanta ale lui Adrian Paunescu, ma tem ca ne alegem cu un fals sau – ne soyons pas trop sévères – cu jumatate de adevar. Omul a fost ‘mereu acasa’, ca sa spun asa. Stia foarte bine ca pretul notorietatii spumoase e maratonul encomiastic, prostitutia euforica. Nu cred ca l-a iubit cu adevarat, nici macar pentru o clipa, pe Ceausescu. Însa apetitul enorm pentru ovatii, apoteoza si efigie au dictat unica strategie de ascensiune: ditirambii. Pentru a-si adjudeca, pofticios mesianic, sufletele generatiei în blugi, Raul trebuia curtat si razgâiat cu maxima umezeala. Paunescu a fost un „fenomen” al naturii… umane.

Adrian C. zice si dânsul: * polichinelle – textul tau este mai bun decit al meu, sper sa nu-mi ia mie rubrica si sa ti-o dea tie. serios, e ok si cred ca ai dreptate. Dl.Polichinelle nu mai zice nimic.

Secretul no. 5. Domnii Alex Leo Serban si Andrei Grozo si-au continuat cu impetuozitate dialogul in forma de sueta pe marginea ideologiza(n)telor critici cinematografice facute de catre stangistul Poenaru in CriticAtac, intre cele trei razboaie mondiale. Totusi dl. Polichinelle, cuminte, n-a mai adaugat niciun comentariu, nimic. De ce a facut asta? Mister, abis. Un alt secret al lui Polichinelle, pe care nimeni, niciodata nu-l va putea ghici. As putea paria asta pe o sticla de Château Lafite Rothschild.

Secretul no. 4. In iulie 2006, cunoscutul Tudor Octavian, publica un interesant „portret al impostorului” intr-unul din zilnicele-i episoade din JN.  Este vorba (si) despre un secret al lui Polichinelle.  Asta in afara de faptul ca se potriveste „enorm” si altora ne „aluzionati” in direct sau indirect. Il redau mai jos, printre altele, si pentru a continua concursul cu public „Recunoasteti personajul”. Asadar la cine se referea pictorul TO in acuarela sa:

Portretul impostorului – 25 Iulie 2006 / de  Tudor Octavian

A facut cariera in televiziune un ins care vorbeste lung, afectat si nu spune nimic.

E un impostor. Ocupa locul altuia care ar face aceleasi emisiuni vorbind aplicat, simplu si cu farmec. Persoana la care ma refer e un impostor de rand. Exista insa si impostori mari, care reusesc sa prosteasca foarte multi oameni, uneori toata viata. Nu-i simplu sa fii impostor. Daca-s totusi mai rari, decat le-ar permite-o haosul din tara, e pentru ca impostorul trebuie sa fie abordabil, consecvent, gata sa intre in rol, ca un mare actor, in orice moment. Munca si talent, nu gluma! Un om cinstit n-are un program personal al onestitatii. Tine, e drept, niste principii, dar nu constientizeaza tenace un mod de a fi natural. Impostorul isi pune la punct o linie clara de comportament, e rezistent la contre, e motivat, isi cultiva neincetat prezenta, urmareste un tel, are un punct de plecare si unul de sosire, se bazeaza pe relatii, e activ. Intr-un cuvant, insista. La acelasi beneficiu, un impostor osteneste mai mult ca un om la locul lui. Fapt care spune ca impostura e si o chestiune de vocatie. Trebuie sa te nasti cu obrazul gros, cu somnul sanatos, cu o iubire de tine neconditionata. Impostorul se pricepe sa-si timoreze criticii. Omul, care remarca impostura si realizeaza dimensiunile ei nu intelege ce motiv are un semen sa se zbata atata. Ca in final sa obtina un beneficiu, care, pe cai drepte, se dobandeste mai usor. Omul corect presupune in spatele imposturii o forta oculta, o teza secreta, un sistem sustinator. Cel mai adesea, impostorii sunt insa solitari sau merg cu asocieri mici. Omul corect percepe marea impostura ca pe o boala psihica si se fereste sa stea aproape de inchipuit. Risca sa fie luat si el drept impostor. Golul din jurul impostorului e secretul puterii sale.

Intr-un fel, evidenta il favorizeaza ca o boala de piele sau o legenda igienica urata. Dispretul adesea manifest al unor colegi si cunoscuti il face si mai sigur de sine. Dispretul e unitatea de masura a efectului. Impostorul e convins ca-i invidiat, admirat dintr-un simtamant de culpa, ca e respectat cu teama. N-are nici cea mai mica indoiala ca pozitia sa in societate e meritata. Doar a trudit pentru asta, nu? Impostorii la nivel inalt sunt si mai greu de recunoscut, deoarece functia acestora le pare oamenilor de rand un dat al destinului: unii sunt nascuti pentru saracie, altii pentru a conduce. Societatea romaneasca forfoteste de impostori, ca dealtfel intrega lume moderna. Acestia isi cumpara publicitatea si-si gestioneaza imaginea intr-un mod care-i face invulnerabili. Poporul gandeste asa: daca omul e hot, daca e incapabil, daca e poltron si inca rezista intr-un minister sau in guvern, inseamna ca are o calitate ascunsa un sprijin puternic, un noroc de la Dumnezeu. Nu-i bine sa te legi de el. Cum altfel ar rezista in Televiziunea Romana, vreme de treizeci de ani, un om care se poarta si vorbeste afectat, care e prezent mereu in locurile unde se iau decizii, desi nu-l invita nimeni, care are emisiuni plictisitoare, fara public si totusi e platit mai bine decat meseriasii?

---

Secretul no. 3. In Dilema Vehe din 3 Dec. 2010 (AICI), se intmpla o discutie de fitze intre Alex. Leo Şerban & Andrei Gorzo, sueta in care este ofilita prin bârfire inalta perceptia ideologizata despre filmografia romaneasca recenta, a unui oponent politic (de stanga), cei doi domni fiind de drepata cu eticheta. Domnul cazut sub colimatorul celor doi indubitabil inteligenti de dreapta este un oarecare Florin Poenaru (pre numele lui) care scrie la criticAtac, intamplator si despre film. Dialogul celor doi tovarasi de opinie de la Dilema, scuturat de anvelopa afectata a unei inteligente mult superioare mediei, ramane unul captivant, interesant, nostim. In mare masura nu poti sa nu fi de acord cu ei. Ca este asa, daca mai era nevoie de vreo dovada, rezulta si din faptul ca cei doi critici de film reusesc sa atraga atentia simpaticului domn Polichinelle care le spune ca:

Hipnoza incredulilor – adăugat de Polichinelle la data de 04 Decembrie 2010 05:12:22 (in Dilema)

Dialogul domniilor voastre pare un savuros ritual de reciproce complezenţe, o şuetă erudită, light heavyweight, între convivi de filmotecă. Aveţi şi un adversar comun – l’herméneutique du soupçon, devenită un soi de reflex mental păgubos, un tic suveran al comentariului stângist. Mărturisesc că ader la reproşurile – cordiale, de altfel – aduse metodologiei neo-marxiste, în care coabitează, uneori neinspirat, achiziţii lacaniene, parfumuri althusseriene, crispări feministe, furorul despletitor al lui Derrida şi epigonice tentative de Witz žižekian. Ce e curios, paradoxal, burlesc în tipul acesta de atitudine intelectuală e fetişismul tenace al crochiului explicativ, siguranţa imperturbabilă a criticului confiscat de prestigiul instrumentarului său. Şi asta tocmai în breasla suspicioşilor, a “post-naivilor”, a demolatorilor de mituri… A rumega, decanta, purica şi descânta ultimele două decenii de cinematografie românească sub auspiciile unui jargon cu pretenţii de mathesis universalis, a evacua nuanţa, filigranul, poezia imaginilor în numele unei Ideology Critique îmi pare o dovadă de fanatism, indigenţă şi plafonare. O fi seducător Fredric Jameson, dar tot pe mâna lui David Thomson merg când e vorba de limpezirea ireductibilă a unui film.

---

Secretul no 2. Cine sunt „tziganii” din poza:

Foto ghicitoare de la cazarma Roz

---

Secretul no 1. In Dilema Veche una dintre autoarele favorite ale d-lui Goe, Selma Iusuf,  a „postat” AICI, in rubrica Legende urbane, un articol intitulat „Tirania Cotidianului”. Dl. Polichinelle intregeste corola de mister a lumii, adugind  un comentariu ce include referiri secrete la un personaj imposibil de ghicit. Am râs cu lacrimi:

Pythia tabloidă – adăugat de Polichinelle / 02 Decembrie 2010 02:12:21 (in Dilema)