(b)Arca lui goE

b-Log anonim, amator si ventrilog al celor fara de blog. Despre NIMIC

Pri identeco

 

De ce nu suntem (încă) arabi, chinezi sau piei roşii

De ce nu suntem (încă) arabi, chinezi sau piei roşii

Pentru că suntem, încă, vrem nu vrem, români, adică, împreună cu alte lucruri care ne definesc, creştini, sau (pentru atei) urmaşi ai unei civilizaţii creştine. În spisodul 4 al serialului despre islamizarea Europei (pe care îl voi publica în curând) vă voi propune să căutăm împreună cauzele acestei situaţii, care poate fi denumită, fără exagerare, apocaliptică pentru civilizaţia occidentală. Din desluşirile de până acum, una dintre ele, pe care o amintesc majoritatea analiştilor şi comentatorilor, este cea a pierderii identităţii.

Spre deosebire de populaţile musulmane care s-au sălăşluit în Europa occidentală, europenii se dezic tot mai mult de la tradiţia lor şi de cultura lor europeană pentru a prelua alte modele culturale orientale. Dincolo de principiile juridice, europenii încep să fie tot mai puţini europeni, renegându-şi originile creştine, adică renegându-şi trecutul care i-a conferit, de fapt, identitatea pe care o are… Prin urmare, avem doi pioni pe tabla Europei: europenii care îşi reneagă rădăcinile, lucru ce conduce la o inevitabilă cofuzie ientitară şi comunitatea musulmană care îşi menţine şi impune (uneori chiar violent) propria identitate. Psihologia ne învaţă că cel care are o identitate puternică şi-o va impune asupra celui care are o identitate confuză. Un coleg iranian (care este creştin caldeu) mi-a spus odată: “musulmanii vor cuceri Europa cu armele Europei”, lucru cu care sunt perfect de acord. (Dan Pătraşcu)

Credinţa (religia) în care se naşte şi se mişcă omul (chiar necredincios, pentru că, indiferent de el, tot ceea ce îl înconjoară vorbeşte despre trecutul din care se naşte prezentul, matrice, la rândul lui, pentru viitor), este parte componentă a identităţii sale, ca fundament al tradiţiilor şi al culturii societăţii căreia acesta îi aparţine. Mulţi vorbim despre Dumnezeu, despre Credinţă, despre religie şi despre Biserică ca nişte “doctori în toate” ce ne aflăm, dar puţini cunoaştem cu adevărat subiectele în cauză; de aici idei sucite, idei greşite fanatisme pro şi contra, de aici înfierare şi respingere din partea ateiştilor (care nu-şi dau seama că însuşi ateismul a devenit pentru ei o religie în numele căreia contestă, intoleranţi, de exemplu, ortodoxia).

Suntem acum, cu toţii, foarte aproape de începutul Postului Paştilor – unii chiar aderând la acesta, alţii indiferenţi, alţii ridiculizând atât postul cât şi Paştile, cea mai mare sărbătoarea a creştinătăţii. Ce nu ştiu cei care nu sunt interesaţi, sau îi sunt ostili, este că, cu voia sau fără voia lor, aceasta chiar are loc, tot aşa cum, fără a fi nevoie de aprobarea lor, a apărut universul.

De aceea, dată fiind  puţina noastră cunoaştere actuală a acestui domeniu, vă propun ca, până la Înviere, să profităm de aceste drum şi să încercăm o sumară tâlcuire a Postului Paştilor călăuziţi fiind de Alexander Schmemann, prin intermediul cărţii sale “Postul cel Mare”, de omiliile Sfântului Ioan Gură de Aur, dar şi de textele altor teologi sau sfinţi părinţi. (Cei care nu sunteţi prea acomodaţi cu subiectele religioase nu vă speriaţi: în ceea ce urmează nu veţi întâlni un limbaj teologic elevat, adică cuvinte care nu există în limbajul comun şi care să nu vă spună nimic. Nu vă cer decât puţină disponibilitate, puţină răbdare şi puţin interes pentru a mai afla câte ceva despre cine suntem.)

Postul: călătoria către Paşti

Postul Paştilor “este o adevărată şcoală a pocăinţei la care fiecare creştin trebuie să meargă an de an pentru a-şi adânci credinţa, a-şi reconsidera şi, dacă este posibil, a-şi schimba viaţa. Este un minunat pelerinaj către izvoarele credinţei ortodoxe – o redescoperire a felului ortodox de a fi” – spune Schmemann. Cum orice călătorie duce undeva, iar în jurul Paştilor gravitează întreaga viaţă a Bisericii, anul liturgic devine un pelerinaj către Paşti, iar Postul, finalul acestei călătorii. Odată ajunşi, bucuria marii sărbători ne va face să cântăm în timpul Liturghiei pascale: Astăzi toate s-au umplut de lumină, cerul şi pământul şi cele de sub pământ şi aceasta pentru că am primit noua viaţă dăruită, tuturor celor care cred, de către Hristos. De Paşti prăznuim Învierea lui Hristos ca pe ceva care s-a petrecut, se petrece şi se va petrece cu noi căci prin propria sa moarte Hristos “a schimbat natura intimă a morţii, a transformat-o într-o punte – o ‘trecere’, un ‘Paşti’ – către Împărăţia lui Dumnezeu” schimbând tragedia tragediilor într-o biruinţă capitală”. De Paşti, fiecare dintre noi primeşte o nouă asigurare că viaţa lui nu se termină aici şi nici nu rămâne prinsă într-un întuneric al îngheţului dezolării, sau al focului eternelor păreri de rău.

Pregătirea pentru Postul Paştilor

Ştiindu-ne superficialitatea şi prinderea noastră în mrejele vieţii pământeşti, şi deci greutatea trecerii de la cele lumeşti la cele duhovniceşti, Biserica a orânduit o perioadă de pregătire în care să începem să ne trezim şi să ne apropiem de sensul şi încercările Postului şi care include cele cinci duminici care preced Postul.

Dorinţa

Prima dintre duminici (cea care, anul acesta, a fost în 25 ianuarie) este cea a lui Zaheu (Luca XIX, 1-10), un om mic de statură care dorea să îl vadă pe Hristos şi pentru că dorinţa îi era foarte mare se urcă într-un copac. Drept răsplată, Iisus nu numai că îl remarcă dar, în aceeaşi zi, merge în casa lui. “Omul urmează dorinţei sale. Se poate spune chiar că omul este dorinţă, iar acest adevăr psihologic fundamental despre firea omenească este mărturisit de Evanghelie:Unde este comoara ta, spune Hristos, acolo este şi inima ta. O dorinţă puternică înfrânge limitările fireşti ale omului şi, când cu pasiune omul doreşte ceva, realizează lucruri pe carefiresc nu le poate săvârşi. … Singura problemă este totuşi dacă noi ne dorim lucrurile bune, dacă puterea dorinţei din noi este orientată către scopuri bune ..” Zaheu a dorit lucrul cel bun, “El a forţat atenţia lui Hristos, L-a adus pe Hristos în casa lui. Aceasta este deci prima  vestire, prima invitaţie: să conştientizăm ceea ce avem cel mai profund şi adevărat în noi, să conştientizăm setea şi foamea pentru Absolutul care este în noi, fie că îl ştim sau nu”.

Smerenia

A doua duminică (cea din 1 februarie) ne vorbeşte despre următoarea dimensiune importantă a pocăinţei: căutarea smereniei. Pericopa evanghelică a Vameşului şi Fariseului (Luca XVIII, 10-14) ne pune în faţă doi oameni despre a căror viaţă nu ne spune nimic, pe care nu îi diferenţiază în ceea ce priveşte păcatele sau bunele: fariseul, un om care se crede exemplar pentru că respecta normele religioase ale momentului şi vameşul, despre care nu ni se spune că nu le-ar respecta, dar care, socotindu-se el însuşi păcătos, nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci-şi bătea pieptul zicând: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului.

Fariseul deturnează sensul religiei către o serie de gesturi exterioare, încercând să cumpere bunăvoinţa cerească: zeciuiala pe care o dă la Templu este culmea cucerniciei sale; mândria e materia care lucrează în interiorul său. Vameşul, probabil nu diferit de el, nu aminteşte faptele sale bune; el se roagă. “Smerenia – spune Sfântul Ioan Gură de Aur în omilia la această duminică – nu înseamnă ca un păcătos să se socotească pe sine cu adevărat păcătos, ci aceea este smerenie cînd cineva se ştie pe sine că a făcut multe şi mari fapte bune şi totuşi nu cugetă lucruri înalte despre sine”.

Vameşul este smerit. Iar smerenia, afirmă Schmemann, nu este un semn al ignoranţei, incompetenţei, slăbiciunii aşa cum suntem îndemnaţi a crede astăzi, când “ni se insuflă permanent sensul mândriei, al măririi de sine, al îndreptăţirii de sine”. Smerenia este putere; puterea de a-ţi vedea imperfecţiunea. Măsura smereniei este chiar Dumnezeu, care “este smerit pentru că este perfect; smerenia Lui este slava Sa şi sursa adevăratei frumuseţi, perfecţiuni şi bunătăţi”. Si poţi deveni smerit urmând modelul lui Hristos “măsurând totul prin El, raportând totul la El”. Rugăciunea de smerenie este începutul adevăratei pocăinţe care este “o reîntoarcere la adevărata rânduială a lucrurilor”, iar smerenia deplină este “rodul şi sfârşitul pocăinţei”.

Întoarcerea

A treia duminica (cea din 8 februarie) conţine parabola Fiului Risipitor (Luca XV, 11-32). Pocăinţa a fost şi este adesea asimilată unei relatări “juridice” a păcatelor, relatare în care “ceva esenţial este omis, ceva fără de care nici spovedania şi nici dezlegarea de păcate nu au nici o semnificaţie sau putere reală. Acest ceva este chiar sentimentul de înstrăinare de Dumnezeu …”. “Dar Biserica este aici ca să-mi amintească de ceea ce am părăsit şi am pierdut. Şi aşa cum ea îmi reaminteşte, îmi amintesc şi eu …”. “Şi atunci când îmi amintesc, găsesc în mine dorinţa şi puterea de a mă reîntoarce: … mă voi întoarce la Tatăl Meu plângând cu lacrimi: primeşte-mă ca pe unul din slujitorii Tăi. Aceasta este tâlcuirea parabolei fiului care se întoarce acasă, fiu care a fost pierdut şi s-a aflat, mort şi a înviatpentru că Dumnezeu pe păcătoşii, care se întorc la el, “nu numai că nu-i pedepseşte, ci El însuşi umblă după dânşii şi-i caută, şi aflându-i se bucură de ei mai mult decât de cei drepţi” (Ioan Gură de Aur).

Dar mai este un tâlc în această parabolă pe care ni-l dezvăluie tot Ioan: “Când noi ştim că suntem păcătoşi, nu trebuie nici să deznădăjduim, nici să fim uşuratici la minte şi leneşi, căci amândouă acestea ne-ar duce la pieire. Adică deznădejdea ne împiedică de a ne scula din căderea în păcate, iară uşurătatea minţii face, ca şi cei ce stau, să se poticnească şi să cadă”.

La Utrenia din această duminică se cântă tristul, nostalgicul şi atât de frumosul Psalm 136, Psalmul înstrăinării, cântat de evrei în captivitatea babilonică şi devenit cântecul omului care realizează îndepărtarea de Dumnezeu, iar cântându-l, devine om din nou.

La râul Babilonului, acolo am şezut şi am plâns când ne-am adus aminte de Sion …

De te voi uita Ierusalime uitată să fie dreapta mea!

Să se lipească limba mea de grumazul meu, de nu-mi voi aduce aminte de tine, de nu voi pune înainte Ierusalimul, ca început al bucuriei mele …

Va urma

 

Ortodoxismul romanesc: Motivul inapoierii noastre

 Ortodoxismul romanesc: Motivul inapoierii noastre

Desi la prima vedere nu pare decat o simpla reiterare a unei presupuse certitudini istorice, indelungata prejudecata conform careia romanii s-au nascut ortodocsi ascunde de fapt cheia intelegerii felului in care ideile si conceptiile noastre au ajuns sa ne construiasca identitatea.

Cum felul in care noi interpretam sensul lumii si al vietii ne poate influenta modul in care ne raportam la noi insine si la cei din jur. Cum acest lucru poate fi un factor de progres sau de stagnare. Si vom vedea ca pentru noi, ortodoxismul sau mai bine spus interiorizarea felului felul ortodox de a gandi a reprezentat mai mult o opreliste decat un instrument de progres.

Romanii s-au nascut ortodocsi

La romani, religia a devenit o parte a cine suntem noi ca popor si daca vrem sa explicam natura acestei relatii dintre identitate etnica si confesiune trebuie sa ne raportam la cele trei mari curente de gandire care au incercat sa o cuantifice, cel universalist, cel relativist si cel care ne intereseaza cel mai mult pe noi, cel substantialist.

In linii mari, substantialistul sustine ca toate fenomenele ce descriu existenta umana au in centrul lor o esenta, un dat imuabil. Iar lumea ortodoxa ilustreaza cel mai bine aceasta mentalitate. Parafrazand o cunoscuta vorba, daca te-ai nascut roman, se subintelege ca te-ai nascut si ortodox.

De aceea, tainele bisericesti sunt principalele componente ale identitatii romanesti, iar Biserica, departe de a fi doar ocrotitoarea invataturilor crestine, s-a erijat in cel dintai gardian al romanitatii. Dar o astfel de conceptie creeaza si un cadru de gandire profund predeterminist, superb reflectat in fatalismul regasit intr-unul din cele patru mituri fundamentale ale literaturii romanesti, cel al Mioritei, unde omul nu este decat o victima a sortii, iar singurul lucru pe care el il poate face este sa se impace cu ea si s-o accepte. Omul in sine nu are o vointa libera si nici macar nu-si apartine, pentru ca viata lui e in mainile lui Dumnezeu. Iar credinta in soarta, in ceea ce iti este scris, ramane pana astazi o trasatura fundamentala a poporului roman.

Problemele intervin insa in momentul in care cineva incearca sa se sustraga acestei matrite conceptuale, sa nu se supuna acestui mixaj arbitrar intre religios si etnic. Daca o face se expune unor represalii sociale, individul neputand fi inteles de ceilalti decat in parametrii etosului existent si nu in afara lui. Ca urmare oamenii din jur percep instrainarea lui de valorile traditionale ca o respingere a propriei sale romanitati.

Iar conservatorismul, impreuna cu tendinta de a uniformiza membrii comunitatii in conformitate cu propriile credinte si respingerea diversitatii in multe dintre formele ei sunt rezultatul unei gandiri de tip substantialist.

Ortodoxia, o forma fara fond

Desigur, nu toti romanii se incadreaza in acest model. Doar pentru ca cineva se identifica cu un grup religios, lucrul acesta nu inseamna ca este ceva religios in felul in care se intelege pe sine si in felul in care interpreteaza lumea. Iar in tocmai acest lucru consta paradoxul. Pana la urma, cei mai multi dintre romani nu sunt ortodocsi, doar se declara asa. Inca una din sirul indelungat al formelor fara fond. Din aceasta cauza esenta identitatii noastre nu o reprezinta credinta in forma ei pura, ci tainele, traditiile. La romani nu exista o credinta decat in masura in care exista o credinta a traditiei. Suntem legati mai mult de ritualul crestin, cu sarbatorile si posturile sale, cu slujbele si calendarul sau decat de ceea ce se scrie in Biblie.

Experienta religioasa la romani nu a tinut niciodata de credinta, ci de supunerea lor la practicile care servesc la crearea unui simt de apartenenta la grup, de conformare la cutuma. Ritualul ortodox a reprezentat un mijloc de creare si de recunoastere a unei identitati, de stabilire a unui mod de viata si mai putin o forma de exprimare religioasa. Si e de ajuns sa ne intrebam, cati dintre noi am cautat sa citim Scriptura ultima oara?

La romani nu a existat o interiorizare personala a credintei, precum s-a intamplat, spre exemplu, la protestanti sau la catolici. Mai ales ca in viziunea ortodoxa, preotul este legatura, intermediarul intre oameni si Dumnezeu si singurul in masura care sa ii interpreteze cuvantul pentru semenii lui. Un lucru periculos daca avem in vedere ca preotilor romani de-a lungul Evului Mediu si chiar si in epoca moderna timpurie le lipsea stiinta de carte. Ei se multumeau cel mult cu memorarea mecanica a Bibliei si mai important, a traditiilor bisericesti, negasind necesar sa reflecte asupra lor.

Biserica Ortodoxa, refractara stiintei si ratiunii

Iar motivul este unul simplu. Invataturile lui Hristos nu se schimba, intotdeauna a existat si va exista „o credinta, un Domn, un botez” incat orice efort meditativ sau intelectual nu-si are rostul. Sau mai bine spus, nu trebuie sa gandesti sau sa contesti autoritatea, ci doar sa te supui pentru ca adevarul este unul singur, incontestabil.

Daca in Occident, stiinta a crescut la sanul Bisericii Catolice, ortodoxismul a reprezentat o piedica, deoarece intr-o lume in care totul ramane constant si ramane vesnic acelasi, nu exista nevoie de schimbare. Din aceasta cauza, nu biserica ortodoxa, dar carturarii greco-catolici ai Scolii Ardelene, educati in scolile catolice ale Occidentului au produs cel mai mare act de transformare culturala pe care l-a cunoscut acest popor. Ei au reprezentat motorul trezirii unei constiinte romanesti si cei care au condus primii lupta de emancipare a romanilor. Lor le datoram multe dintre reperele culturale pe care astazi le consideram caracteristice.

In Occident, nemultumirile enoriasilor legate de lipsa de educatie a preotilor catolici a reprezentat chiar unul dintre motivele reformei protestante. In conditiile in care tiparul lui Gutenberg a facut Biblia accesibila unui grup din ce in ce mai larg de oameni, ei au inceput sa gaseasca ca de multe ori ceea ce se scrie in Scriptura difera de practicile catolice si au vrut o reintoarcere la Biserica Primara, la biserica din timpul lui Hristos. Protestantii, cum au ajuns sa fie cunoscuti, au fost la randul lor influentati de secole la randul in care catolicii au folosit logica si stiinta sa impace ratiunea si credinta, pentru ca in perspectiva catolica universalista nu exista o esenta, o substanta.

Noi puncte de vedere

Singurul dat este ca noi suntem cu totii oameni, iar restul sunt secundare. In acest caz, religia nu este innascuta, ci este insusita. Si chiar daca este fundamentala pentru identitatea individului nu va exista nici o legatura intre etnicitatea sa si confesiune. Din acest motiv Biserica Catolica a ramas secole intregi puterea dominanta in Occident, ea reusind sa treaca peste barierele etnice si sa intervina de multe ori in treburile interne ale statelor.

Biserica nu a fost si nu va fi niciodata supusa unui singur stat, intotdeauna va fi una singura pentru toti oamenii. In aceasta viziune universalista libertatea individului este cea mai importanta, iar un roman greco-catolic nu ar fi mai putin roman decat unul ortodox. Inainte de toate, singurul lucru care conteaza e ca amandoi sunt oameni.

Protestantii, in schimb, considera ca individul este central, ca el poarta responsabilitatea pentru actiunile sale in fata lui Dumnezeu. Iar identitatea sa nu este definita numai de confesiune si etnicitate, pentru ca individul cunoaste mult mai multe fatete. Orice legatura universalista sau substantialista este respinsa si niciuna nu este centrala pentru identitatea omului.

Emfaza este pusa pe libertatea de constiinta a omului si pe ratiune ca mijloc de a-l cunoaste pe Dumnezeu. Credinta este personala, proprie siesi, incat individul este mult mai deschis, nu se simte lezat de opinii diferite, ba cauta sa le inteleaga si sa invete si sa scoata ce e mai bun din ele. Din aceasta cauza este mai putin inclinat inspre conflict, fie el religios sau etnic.

Din acest motiv, perspectiva relativista a creat un spatiu sigur de dezvoltare al individului facilitand un dialog intre oameni de diferite convingeri. Nu exista un univers limitat, obtuz, sunt mai multe care interactioneaza intre ele ducand la o inaltare si o mai buna intelegere a spiritului uman, cu libertatea si respectul pentru ceilalti aduse in prim-plan.

Tocmai acest fel de a gandi este congruent cu idealul multicultural european, desi se dovedest slab in fata viziunilor substantialiste reactionare musulmane, ducand la o inrautatire a unei crize identitare. Dar tocmai astfel de probleme reprezinta testul de forta al unei societati libere. Unul pe care noi insa l-am picat.

Cand n-am inteles ce inseamna a fi roman

Dupa infaptuirea Marii Uniri, romanii au trecut prin cea mai grava criza identitara resimtita vreodata. Daca Vechiul Regat era un monolit etnic, dupa 1918 ne-am trezit ca aproape un sfert dintre cetatenii romani nu erau, etnic vorbind, romani.

Dar in momentul in care se puteau crea bazele unei realinieri a gandirii romanesti pentru a raspunde noilor provocari, s-a intrat intr-o puternica criza identitara. Pana atunci, noul nascut primea cetatenia parintelui conform jus sanguinis sau dreptul sangelui, o marca a unui nationalism etnic puternic promovat odata cu nasterea statului roman. Jus soli, sau dreptul pamantului, cel de-al doilea sistem de acordare a cetateniei, tipic nationalismului civic, se diferentiaza prin faptul ca cetatenia este primita in functie de teritoriul statului in care s-a nascut. Iar insusirea acestei formule putea sa duca la o rezolvare a acestei crize.

Numai ca in fata unor intrebari dificile legate de ceea ce inseamna a fi roman, o mare parte a intelectualilor nostri s-au repliat in traditii, in datul esentei romanesti, sudand definitiv ideea ca ortodoxismul este intrinsec romanului. Ba mai mult, unii au mers pana la a renega multe dintre conceptele modernitatii occidentale, respingand ratiunea, stiinta, dar glorificand credinta. In acest context de pierdere a intelesului identitatii romanesti au aparut legionarii, ca o forma radicala a acestei crize.

Si mai tragic a fost ca rezolvarea ei a venit in forma lagarelor de concentrare si a trenurilor mortii. Dupa razboi, Biserica Greco-Catolica a fost integrata celei ortodoxe, iar evreii care au ramas au emigrat. Germanii au fost vanduti la bucata de comunisti, incat astazi statul roman a revenit la proportiile sale etnice de acum o suta de ani.

Gandirea ne trage inapoi

De doua sute de ani ne intrebam de ce romanii au ramas in urma si de ce inca mai suntem in urma. Ortodoxismul nostru poate fi un raspuns, dar sa nu se inteleaga drept credinta in sine, ci felul in care am cautat sa o interpretam. In ea insasi, religia, nu este un factor daunator, nu este opiu pentru mase cum spunea Marx, ea poate vindeca, poate oferi confort. Problemele intervin in momentul in care omul si-o insuseste ca pe o identitate, cand se defineste pe sine numai prin acest lucru, cand uita ca omul nu este religia sa.

El alege atunci sa se inchida intr-un univers limitat, sa nu accepte si ceea ce altii au de spus, deoarece critici ale religiei sale, ale traditiilor pe care le considera sfinte le-ar resimti ca pe un atac asupra propriei sale identitati.

Si dupa cum bine am vazut, acest mod subtantialist, predeterminist de a gandi ne-a pus si ne pune in continuare piedici, din el izvorand chiar unul dintre cele mai dramatice episoade ale istoriei noastre. Singura noastra speranta o consta insasi lumea interconectata in care traim si care a facut mai usor ca niciodata liberul schimb de idei si poate in acest context ne vom putea reevalua gandirea si rolul credintei in formarea identitatii noastre.

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: